Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

“Vizita”   de  Ion  Luca  Caragiale Apartenenta operei la genul epic, specia literara schita. Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas, pâna astazi, cel mai mare dramaturg din literatura româna, mai ales prin comediile: “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta” si “D-ale carnavalului”, în care prezinta aspecte caracteristice ale lumii românesti de la sfârsitul secolului al XlX-lea.   Numele sau este legat si de inegalabilele  “Momente si schite”, în care prezinta, într-o viziune comica, întâmplari la care   participa   personaje   reprezentative    din     societatea contemporana autorului.   Schita este o opera epica, o naratiune, în proza, de mici dimensiuni,  în  care se relateaza o singura întâmplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi si într-un spatiu restrâns.   In opera literara “Vizita”, care este o schita, I.L.Caragiale înfatiseaza întâmplari ce evidentiaza efectele educatiei gresite, primite în familie.   Titlul precizeaza împrejurarea în care povestitorul se întâlneste cu Ionel si constata urmarile “educatiei” despre care vorbea, cu mândrie, mama copilului. Prin folosirea substantivului “vizita”, în forma sa nearticulata, autorul da un caracter general întâmplarii, rasfatatul Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii. “Fiind o opera epica, autorul îsi exprima în mod indirect gândurile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Intâmplarile sant povestite de catre narator, care, în aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece participa la actiune. Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I”.   Ca în orice naratiune, actiunea se constituie în “momente ale subiectului”. Prima fraza a schitei, “M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina” ca “s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu,…”, constituie intriga actiunii (cauza actiunii).   Dupa ce precizeaza motivul vizitei, în “expozitiune” autorul îl prezinta pe Ionel, “un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, “îmbracat ca maior de rosiori, în uniforma de mare tinuta”. Musafirul îi duce în dar copilului o minge “foarte mare de cauciuc si foarte elastica”, ceea ce face placere atât doamnei Popescu, cât si fiului ei. Dupa ce discuta despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca absenta, în ultimul timp, din societate a doamnei. Aceasta se scuza, explicându-i ca se ocupa de educatia copilului, deoarece “s-a facut baiat mare”.   Desfasurarea  actiunii evidentiaza urmarile  “educatiei”. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude “o voce ragusita de femeie batrâna”, care-i aclama mamei ca Ionel “nu s-astâmpara” si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dupa ce-si arata încântarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cât este de destept, doamna Popescu se îndreapta spre usa, unde îi apare în fata micul maior”, “luând o poza martiala”. Mama-l saruta si îl scuipa sa nu-l deoache, apoi; rugându-l sa nu se mai apropie de masina”, îsi continua conversatia cu musafirul. In acest timp, Ionel merge într-un colt al salonului unde “pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos stau gramadite fe de fel de jucarii” si alege o trâmbita si o toba, cu care, în timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulti nu se mai înteleg. Observatia mamei “ca nu e frumos când sunt musafiri” si mai ales precizarea oaspetelui ca “la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita, schimba jocul copilului, care scoate sabia si începe sa atace tot ce-i iese în cale. Prima victima este “jupâneasa cea ragusita”, care intra pentru a aduce cafea si dulceata.   Ea este salvata în ultimul moment de mama ce-i sarise în ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o “puternica lovitura de spada”, sub ochiul drept, întâmplarea nu o supara pe doamna Popescu, deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, îi spune râzând ca si “maiorului” “îi cam place”. Surprins, musafirul îi atrage atentia ca tutunul este o “otrava”, iar copilul, care lucra “cu lingura în cheseaua de dulceata”, întreaba obraznic: “Dar tu de ce tragi?”.   Dupa remarca mamei ca a mâncat prea multa dulceata, mai ia câteva lingurite si dispare în “vestibul”, de unde se întoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o pune în gura si, salutând militareste, cere un foc. La îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pâna la carton, apoi începe sa se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, dupa ce “tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal” ai candelabrului, îi zboara musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea îsi consoleaza oaspetele, spunându-i ca pata de pe pantalon “iese cu nitica apa calda”.   In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este “disperata”, îl stropeste cu apa rece, pâna îsi revine. Deznodamântul schitei include plecarea oaspetelui care, abia acasa, îsi da seama de ce disparuse Ionel în vestibul cu cheseauaj de dulceata – ca sa-i toarne dulceata în sosoni.   “Intâmplarea povestita – vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în câteva momente: discutia cu doamna Popescu, conflicul cu slujnica, joaca cu trâmbita si toba, atacul, fumatul, trântirea mingii si lesinul îi ofera autorului prilejul de a reliefa Personajele:    Ionel,    doamna    Popescu,   slujnica,   naratorul.” Ionel este personajul principal al schitei, deoarece participa in toate momentele actiunii, fiind “eroul” întâmplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza, “proasta crestere”. Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta, în ciuda faptului ca era în vârsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si îi toarna oaspetelui dulceata în sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului. Faptele lui Ionel stârnesc râsul, mai ales râsul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie. Indulgenta fata de nazbâtiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu – personaj secundar – sunt departe de a conveni unei educatii “sanatoase”, cum pretindea la începutul schitei. Naratorul-personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza micile incidente, sugereaza pozitia sa critica. Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si în schita “Vizita”. El îmbina, în principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schita de portret facuta lui Ionel si în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. “Deoarece este o opera literara epica în proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, în care se povesteste o singura întâmplare – vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii s fiului sau – prin care se evidentiaza câte o trasatura caracteristica a personajelor – proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul-iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sant restranse, naratiunea “Vizita” de  I.L. Caragiale, este o schita.”  

1. Trăsăturile operei epice : Povestirea lui Fanus Neagu arata o senzationala stapanire si o vointa puternica de insensibilitate. 2. Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat):  O batrana se intoarce in satul de unde fusese alungata, avand sentimentul ca va muri curand si vrea sa-si dea ultima suflare in casa in care nascuse noua copii si-I murise barbatul. Dar casa a gasit-o transformata intr-o institutie publica si pe primarul Pavel Odangiu, un om intolerant. Se roaga de Pavel s-o lase sa moara in odaia ei, recunoscandu-si scaunul invelit cu material de la Braila, dar primarul e neinduplecat si-I spune ca acolo e Sfatul Popular unde se discuta treburile comunei. Degeaba a incercat batrana sa obtina de la el macar un sfert de ora sa stea in odaia unde si-a nascut cei noua copii ca barbatul striga la Eremia sa o scoata din odaie. Batrana moare asa cum promisese si primarul il loveste pe nepotul acesteia facandu-l vinovat de cele intamplate. In acest roman sunt multe intamplari dramatice petrecute in viata oamenilor obisnuiti. Sotia sefului de gara se plange ca si-a irosit tineretea prin satele Baraganului, un sofer infirm povestestec um creste patru-cinci porci cu mancarea de la pomana mortilor pe care ii cara cu camionul gospodariei colective 3. Personajele -principale trăsături morale : Batrana, nepotul, primarul insensibil la dorinta unei femei in varsta, –secundare: sotia sefului de gara, soferul cinic -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc): ………………………………………………………………………………………………………………………………………………… .. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………… … ………………………………………………………………………………………………………………………………………………… … 4. Motivează de ce te-a impresionat opera: M-a impresionat la aceasta opera lipsa oamenilor de intelegere fata de cei batrani.

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Date despre autor si opera. Poetul roman Ion Pillat s-a nascut pe 31 martie 1891 la Bucuresti. In 1905 absolva cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucuresti, si continua studiile la Sorbona (1910). Obtine licenta in litere in anul 1913 si in drept in 1914.   Ion Pillat a debutat publicistic in anul 1911, in revista „Convorbiri literare” cu poeziile „Pictor ignotus”, „Cantec nocturn”, „Ruga budista”, si editorial in 1912 cu volumul „Visari pagane”. Publica volumul „Eternitati de-o clipa” in anul 1914, volum urmat de „Amagiri” (1917), „Gradina dintre ziduri” (1919). Opera: Versuri: “Visări păgâne”, “Eternităţi de-o clipă”, “Iubita de zăpădă” (poeme în proză), “Amăgiri”, “Grădina între ziduri”, “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”, “Biserica de altădată”, “Întoarcere”, “Limpezimi”, “Caietul verde”, “Scutul Minervei”, “Pasărea de lut”, “Poeme într-un vers”, “Ţărm pierdut”, “Balcic”, “Umbra timpului”, “Împlinire”, “Poezii”, “Cumpăna pierdută”. Proză: “Eseuri”, “Poezia lui Panait Cerna”, “Portrete lirice”, “Mărturisiri”, “Tradiţie şi literatură”. Teatru: “Dinu Păturică”, “Tinereţe fără bătrâneţe”. Antologii: “Antologia toamnei”, “Antologia poeţilor de azi”, “Cântece din popor”, “Cartea dorului”. Apariție. Volumul de versuri cel mai apreciat de critica literară este “Pe Argeș în sus”, apărut in 1923. El cuprinde ciclurile “Florica”, “Trecutul viu” și “Bătrânii”. Creionate într-o notă tradiționalisă,poemele acestui volum au fost încadrate de critica literară speciei “pastel psihologic” și are la bază ideea recuperării unui timp sufletesc,acela al rememorării. De altfel, insuși Ion Pillat afirma:”In special în ceea ce privește poezia și structura mea sufletească, rolul amintirilor,experiențelor și influențelor din copilărie și chiar din adolescență îmi pare capital”. Prin artă,poetul reconstituie timpul pierdut,timp mitic al începuturilor,al copilariei,care inglodeaza fărâme din spiritualitatea originară a românilor. Pillat reînvie trecutul,descriind peisaje sufletești,care i-au rămas vii în memorie:”dealurile toamnei”, “viile de aur”,”nucii bogati in umbra”, “pridvorul strabun”,”casa amintirii”. In acest decor afectiv, poetul plaseaza portretizarea unor fiinte dragi:bunicul(“Odaia bunicului”),bunica(:Ochelarii bunicii”),parintii(“Odihna tatii”). Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt timpul,spatiul natal si reinvierea trecului; ele sunt prezente si in poezia sa capodopera,”Aci sosi pe vremuri”,care face parte din volumul de versuri “Pe Arges in sus”. Tema. “Aci sosi pe vremuri” este aparent o poezie de iubire; in esenta ea reprezinta o meditatie pe tema trecerii iremediabile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu perisabilitatea ramane amintirea, care poate invia miraculos orice moment,persoana sau loc drag,care apartin trecutului. Semnificatia titlului Titlul este o sintagma in cadrul careia se remarca forma popularaa adverbului de loc “aci”(fixarea spatiului), verbul la timpul perfect simplu de provenienta popular-regionala “sosi” si locutiunea adverbiala de timp “pe vremuri”. El dezvaluie faptul ca locurile natale reprezinta spatiul “eternei reintoarceri”, generator de nostalgie, dar si de bucurie a spiritului. Structura si semnificatii Poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers liber cu rol de concluzie si poate fi structurata in patru secvente lirice; prezentarea succinta a locurilor natale reconstituite de memoria afectiva(primele trei distihuri),recompunerea,prin intermediul imaginatiei, a povestii de iubire dintre bunicul si bunica(urmatoarele sapte distihuri), meditatia asupra trecerii timpului(urmatoarele doua unitati strofice),povestea de iubire dintre doi tineri, prezentata in analogie cu cea anterioara(ultimele distihuri si versuri concluzie). Prima secventa lirica. Imaginea artistica centrata pe prima secventa lirica este metafora “casa amintirii”. “Obloanele”,”pridvorul”.”hornul”, reprezinta punctele de referinta fundamentale, intr-o geografie a imaginarului impletit cu aducerea-aminte;trecerea implacabila a timpului este sugerata de versul:”Paienjenii zabrelira si poarta si zavor”. Este astfel descrisa, cu nostalgie, vremea indepartata a copilariei, proiectata in mit. Semnele parasirii sunt evidente, caci “hornul nu mai trage alene din ciubuc”, ca pe vremea haiducilor din codru si a poterilor, a bunicului si a bunicii. A doua secventa lirica In cadrul acesta patriarhal al satului romanesc, eul liric imagineaza romantica intalnire a bunicilor. Calyopi, portretizeaza succint(“Sări subțire – o fată în largă criolină”),soseste cu “berlina”(trasura) prin “lanuri de secara”. Distinctia temporala trecut indepartat-prezent subiectiv se face prin intermediul adverbelor de timp:”atunci” si “azi”. Bunicul intruchipeaza tanarul indragostit care-si asteapta iubita “nerabdator”;el creeaza o atmosfera romantica,recitandu-i fetei versuri scrise de ALphonse de Lamartine (poezia “Le lac”) si de Ion Heliade Radulescu (poemul “Sburatorul”). Cadrul natural este propice momentului unic al intalnirii dintre cei doi:”luna”,”campia ca un lac”(comparatie), “berze”(“ca umbre berze cad”- comparatie si inversiune). Atmosfera creata aminteste de frumusetea povestilor de iubire din “basme”, mai ales ca iubita imprumuta parca atributele unei zane;ea are “ochi de peruzea”(piatra semipretioasa de culoare albastra sau verzuie),epitet care simbolizeaza farmecul,gingasia,unicitatea tinerei. Trecerea timpului ramane insa implacabila si este redata printr-o imagine auditiva “deaprte,un clopot a sunat”,vestind un eveniment deosebit:”de nunta sau de maorte”. “Turnul vechi din sat” este un element al permanentei, in antiteza cu perisabilitatea omului. Conjuntia adversativa “dar” semnaleaza opozitia temporala: cu toate ca timpul e neiertator, cei doi indragostiti traiesc “clipa” unica a tineretii pe care si-o inchipuie ca fiind vesnica. Sentimentul iubirii este capabil sa proiecteze fiinta umana in eternitate. Cu toate acestea timpul nu poate sta in loc, iar semnele lui devin evidente;viitorul celor doi aduce cu sine o realitate trista, dar fireasca(“De mult e mort bunicul,bunica e batrana…”),anticipata de verbul din finalul primei secvente lirice:”In drumul lor spre zare imbatranira plopii”.   A treia secventa lirica Liantul dintre cele doua povesti de iubire este o meditatie succinta asupra trecerii timpului (“Ce straniu lucru:vremea!”). Exclamatia retorica este cheia descifrarii poeziei,care se bazeaza,in esenta,pe tema timpului. “Portretele” sunt singurele capabile sa eternizeze clipa;omul este supus schimbarii si retraieste,cu nostalgie,prin intermediul amintirilor,clipele de gratie ale trecutului:”Te vezi aievea numai in stersele portrete/Te recunosti in ele,dar nu si-n fata ta,/Caci trupul tau te uita,dar tu nu-l poti uita…” A patra secventa lirica Momentul unic al dragostei juvenile se perpetueaza din generatie in generatie. Prin analogie cu frumoasele clipe traite de cei doi bunici,este prezentata povestea de iubire dintre doi reprezentanti ai unei alte generatii(nepotul si iubita sa). Cadrul natural ramaen acelasi (lanul de secara),amurgul,noaptea,luna). Ritualul intalnirii dintre iubiti repeta,intr-un alt timp,succesiunea evenimentelor demult apuse. Analogia dintre ele este marcata,din nou, de antiteza la nivelul adverbial:”ieri”,”acuma”. Reluarea ritualului dragostei de fiecare generatie exprima continuitatea,permanenta,evidente la nivel textual:”ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu”,”Pe urmele berlinei trasura ta statu”, “Acelasi drum te-aduse…”, “Ca dansa tragi in dreptul pridvorului…”,”Subtre calci nisipul pe care ea sari”. Iubitul foloseste pentru crearea atmosferei romantice,aceeasi strategie ca si bunicul sau:recita versuri scrise de poetii prezentului sau,Francis Jammes si Horia Furtuna,imbinand romantismul cu noul curent literar, simbolismul. La fel ca bunica,cea care “asculta tacuta”,savurand din plin momentul de fericire,iubita “cu ochi de amestis”(varietate violeta de cuart),asculta “pe ganduri”.dorindu-si,la randul ei eternizarea clipei. Trecerea timpului este marcata,din nou,de sunetul clopotului(imagine auditiva), “acelasi clopot poate”, “din turnul vechi din sat”,semn ca existenta terestra est e o “mare trecere” catre un inevitabil final. Clopotul este mesagerul unei schimbari:degradarea trupului si inaltarea spirituala care culmineaza cu integrarea in vesnicie. Versul-concluzie,reia un altul,apartinand secventei dedicate povestii de iubire dintre bunici,accentuand ideea ca evenimentele esentiale din viata omului se perpetueaza la infinit,ca timpul duce mereu schimbarea:”De nunta sau de moarte,in turnul vechi din sat”. Poezia este ampla si evolueaza de la obiectiv catre planul subiectiv marcat in ultima secventa lirica de prezenta persoanei intai (“m-“,”eram naiv”, “am soptit”, “am spus”); de fapt creatorul apeleaza la lirica mastilor, alternand persoanele intai,a doua si a treia(“Ea-l asculta”, “sedeau”,”vii”, “tragi”, “calci”) Concluzie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este o poezie incadrata in curentul literar traditionalism,glorificand in cadrul prielnic al satului patriarhal romanesc.

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923. Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi. Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat. Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe. Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat). Viziune despre lume: Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei. Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi. Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular. Compoziţia textului poetic:           Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut. Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor. Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului. A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric). Relatii de opoziţie şi de simetrie: Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă). Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire. Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit. Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo. Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului. Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia: Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut. Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”. Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”. În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…” Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului. Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină. Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist. Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe. Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună). Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent. Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi). Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural. Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul. Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei. Exprimarea unei opinii argumentate: Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural. Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.  

Elev………………… Clasa………………. FISA DE LECTURA Basm Titlu :. Aleodor imparat Autor: Petre Ispirescu Caracteristici ale basmului : Opera epica in proza in care se povestesc intamplari fantastice puse pe seama unor personaje sau forte supranaturale in lupta cu fortele raului pe care le inving se numeste basm. * Formula de introducere : Era odata un imparat … * Formula de incheiere : Aleodor  se casatoreste cu fata lui Verdes –Imparat, spre bucuria supusilor sai. * Personaje din lumea reala reprezentate ale fortelor binelui :  o stiuca, un corb si un taune * Personaje supranaturale reprezentante ale fortelor raului : jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop * Ajutoarele (personaje auxiliare) din lumea reala:………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. * Cifra magica trei este reprezentata prin : trei incercari pe care le trece Aleodor imparat, ajutat de trei personaje o stiuca, un corb si un taune, trei zile de asteptare la poarta imparatului Verdes, probele date in trei zile * Tema basmului este : binele invinge raul * Episodul din basm care ti-a placut cel mai mult a fost : Plecat la drum, intalneste o stiuca, un corb si un taune carora le cruta viata si ii ajuta primind din partea cestora promisiunea ca il vor ajuta la nevoie. Ajungand la curtea lui Verdes, Aleodor afla ca pentru a dobandi fata, trebuie sa depaseasca trei incercari. Cu ajutorul noilor sai prieteni, fiul de imparat iese invingator la sfarsitul celor trei probe. Aleodor o duce la Pocitanie, dar aceasta refuza sa se casatoreasca cu o asemenea fiinta. De accea, ne necaz Pocitania plesneste si moare. In aceasta situatie, Aleodor isi intinde imparatia si pe mosia Pocitaniei si se casatoreste cu fata lui Verdes –Imparat, spre bucuria supusilor sai. * Invatatura desprinsa din basm este : Sa respectam pe toti cei din jurul nostrum caci nu stim cand putem avea nevoie de ei.

Alexandru Lăpușneanu de Costache Negruzzi – nuvelă istorică   1. NUVELA ISTORICĂ Nuvela istorică este opera epică în proză care are drept personaje figuri atestate istoric sau prezintă evenimente care se referă la un moment din trecut. Prima nuvelă istorică din literatura română este Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, apărută în 1840 în primul număr al revistei Dacia literară, ca răspuns la îndemnul acesteia de a folosi trecutul naţional ca sursă de inspiraţie.   Trăsături ale nuvelei istorice : – are o construcţie de factură clasică, respectând momentele subiectului literar ; – este inspirată din trecutul istoric ; –  urmăreşte o gradare a tensiunii generate de intrigă, ceea ce o apropie de structurarea textului dramatic (cele patru capitole ale nuvelei seamănă cu patru acte ale unei drame) ; – conflictele sunt mai ales exterioare, opunând personaje cu interese diferite ; – acţiunile se desfăşoară cronologic, locul şi timpul sunt precizate ; – timpul şi spaţiul sunt limitate, dar mult mai ample decât în schiţă ; – protagonistul (personajul inspirat din istorie) ocupă locul central al operei ; – culoarea de epocă este creată prin descrieri de vestimentaţie, interioare ale locuinţelor, utilizarea limbii specifice epocii descrise (în cazul de faţă utilizarea arhaismelor) ; – naratorul este omiscient, naraţiunea se face la persoana a III-a, perspectiva narativă fiind obiectivă . 2. ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL   Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul a apărut în anul 1840 în primul număr din revista Dacia literară, iar apoi a fost inclusă în anul 1857 în singurul volum al autorului intitulat Păcatele tinereţelor. Volumul este alcătuit din patru părţi, fiecare dintre ele ilustrând o numită dimensiune literară. Prima parte, Amintiri din juneţe conţine cinci proze cu subiecte de actualitate pentru perioada paşoptistă, a doua,   Fragmente istorice prezintă evenimente din trecutul şi prezentul istoric al ţării (include şi nuvela Alexandru Lăpuşneanul). Următoarele două părţi, intitulate Neghină şi pălămidă şiNegru pe alb. Scrisori de la un prieten cuprind prelucrări dramatice, respectiv, lucrări de factură jurnalistică, memorialistică şi eseistică. Nuvela este scrisă sub ideologia paşoptistă, respectând ideile impuse de Mihail Kogălniceanu în articolul Introducţie, care cerea autorilor să promoveze o literatură originală cu teme inspirate din istoria naţională şi folclorul naţional.   Subiectul nuvelei este preluat din cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, din care autorul preia anumite scene, fapte şi replici: venirea lui Lăpuşneanul la a doua domnie, întâlnirea cu boierii trimişi de Tomşa, uciderea celor 47 de boieri, arderea cetăţilor Moldovei, călugărirea şi uciderea prin otrăvire a domnitorului. O altă sursă importantă de inspiraţie esteLetopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin de unde prelucrează, pentru episodul omorârii lui Moţoc din nuvelă, scena uciderii unui boier în timpul domniei lui Alexandru Iliaş. Nuvela reconstituie cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), prezentând lupta pentru impunerea autorităţii domneşti în Moldova secolului al XVI-lea. Autorul nu transcrie evenimentele ca în cronicile istorice ci le modifică în funcţie de propria sa viziune, influenţată de romantismul paşoptist. Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului. Personajul lui Negruzzi nu se aseamănă până la confundare cu personalitatea reală, istorică a lui Alexandru Lăpuşneanul. Personajul ilustrează un tip uman, este un personaj de factură romantică, prin intermediul căruia autorul îşi exprimă propria sa viziune artistică. Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran. Nuvela este structurată în patru capitole, fiecare având un moto sugestiv pentru conţinutul acestora: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, „Ai să dai samă, doamnă!…”, „Capul lui Moţoc vrem!…”, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”. Naratorul este omniscient, naraţiunea se realizează la persoana a III-a, perspectiva asupra evenimentelor fiind obiectivă. Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Deşi nuvela este o specie care aparţine genului epic, se remarcă în acest caz caracterul dramatic oferit de rolul capitolelor în ansamblul textului (seamănă cu actele unei piese de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intrevenţia a naratorului.   Motoul din primul capitol„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” subliniază întreaga ură şi tenacitate a lui Alexandru Lăpuşneanul, care mai fusese o dată pe tronul ţării, dar fiind trădat de boieri, a fost nevoit să părăsească ţara. Scena dintre viitorul domnitor şi boierii trimişi de Tomşa prefigurează conflictul principal al nuvelei, acela dintre Lăpuşneanul şi boieri. Un rol important îl va avea vornicul Moţoc, boier viclean care îi vânduse pe toţi domnitorii care au ocupat tronul Moldovei în ultimii ani.   Comportamentul este pus în evidenţă de gesturile sale, dar şi de atitudinea domnitorului: „Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tăru; te voi cruţa, căci îmi eşti folositor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mâna asemenea cânelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el.” Din punct de vedere al construcţiei textuale, aceste cuvinte trimit deja la finalul capitolului al treilea, când Moţoc va plăti cu viaţa pentru a-l uşura pe vodă de „blăstemurile norodului”. De asemenea, prin propoziţia „Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul.” anticipă violenţa din capitolul următor.   Al doilea capitol prezintă planurile de distrugere a boierimii puse la cale de domnitor. Motoul se referă la „leacul de frică” pe care Lăpuşneanul îl promite soţiei sale, Ruxanda. Abia în al treilea capitol personajul atinge plenitudinea personalităţii sale. Disimularea, diplomaţia ating punctul culminant şi ele se vor combina cu plăcerea estetică a contemplării cruzimii. „Leacul de frică” al doamnei Ruxanda este de fapt piramida de patruzeci şi şapte de capete pe care acesta o relizează după ce ucide boierii. În acest capitol care are ca moto replica poporului: Capul lui Moţoc vrem!…” se explică şi promisiunea pe care Lăpuşneanul i-a făcut-o la început vornicului: nu a murit de mâna domnitorului deoarece acesta a dorit încă de la început să-l sacrifice ca ţap ispăşitor. De asemenea, în finalul acestui capitol se mai face o promisiune, care va fi îndeplinită la sfârşitul nuvelei. Boierii care scapă de la masacru, Spancioc şi Stoici fac o promisiune pe malul Nistrului: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea pân-a nu muri!”.   În ultimul capitol este prezentat sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul. Acesta se mută împreună cu familia la Hotin pentru a-i supraveghea mai de aproape pe Spancioc şi Stroici „care şedeau la Cameniţă, aşteptând şi pândind vreme.” Doamna „dă samă” şi, împinsă de ceilalţi, îşi otrăveşte soţul care moare sub privirile neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici, spre a împlini promisiunea de pe apa Nistrului. 3. PERSONAJUL PRINCIPAL: ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, este un personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale, cum ar fi scena uciderii boierilor, a pedespsirii lui Moţoc şi a morţii domnitorului. Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, care conduce ţara într-un mod absolutist, fără a ţine cont de părerile boierilor. Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu celelalte personaje, are o psihologie complexă, cu calităţi şi defecte puternice.   Destinul personajului este urmărit cu ajutorul celor patru replici plasate în fruntea capitolelor şi având rol de moto. Alexandru Lăpuşneanul doreşte să impună autoritatea domnească prin orice mijloace. Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt călugăr, sunt domn!” reflectă faptul că îşi înfruntă destinul chiar şi atunci când este pus în faţa limitelor omeneşti, cum ar fi boala sau moartea. Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale principale fiind prezentate încă de la început: este hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic. Este caracterizat direct, de către narator, de către celelalte personaje şi chiar de el însuşi, şi indirectprin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje.   Naratorul realizează în mod directportretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice vremii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească.” De asemenea, înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte: „Spun că în minitul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”, „Răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece.” Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: mitropolitul Teofan spune despre domnitor: „Crud şi cumplit este omul acesta”, în timp ce Spancioc îl numeşte tiran: „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine.” Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea (trăsătura esenţială a personajului), dar şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din episodul în care primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la tronul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii, deoarece domnitorul reuşeşte să contracareze posibilele încercări de revoltă a boierilor, activitate care culminează cu uciderea celor 47 de boieri.   Nu îşi va pierde această hotărâre şi tărie decaracter nici în clipa morţii, când revine asupra deciziei de a se călugări şi ameninţă pe cei din jur: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!” Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile umane,diplomaţia, cunoaşterea psihologiei umane, sunt calităţi ale conducătorului, dar în acest caz sunt folosite pentru consolidarea puterii absolute, nu pentru o cârmuire corectă a ţării. Cunoscând oamenii, le face promisiuni care îi liniştesc, dar care ascund de fapt un plan de răzbunare. Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului” îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului şi care crede că a reuşit să reintre în graţiile acestuia.   Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud deoarece îl predă pe Moţoc mulţimii care îl sfâşie: „Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuşi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slijba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele, şi mai pe urmă lăsându-mă şi trecând de partea Tomşii.”Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia şi manipulează mulţimea revoltată, de a cărui putere este conştient: „Proşti, dar mulţi.” În acest episod dă dovadă de stăpânire de sine şi de sânge rece O altă promisiune pe care o respectă este oferirea unui „leac de frică” doamnei Ruxanda, care îl rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din capetele boierilor şi oferirea acesteia drept lecţie pentru soţie, pune în evidenţă sadismul domnitorului. El se stăpâneşte în momentul în care Ruxanda încearcă să-l convingă să renunţe la crime şi are impresia că doreşte să se amestece în conducerea ţării, dar nu iartă atitudinea ei şi se răzbună prin acest „leac de frică”: „- Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând de Ruxanda de jos […]. – Îţi făgăduiesc că de poimâine nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-Vodă; şi mâne îţi voi da un leac de frică.” Deţine arta disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare cu boierii, care este de fapt o cursă. Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a le sugera boierilor că s-a căit şi că doreşte o mai bună înţelegere cu aceştia: „Boieri dumneavostră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre tine, şi să ne iertăm unii pe alţii, pentru că suntem muritori, rugându-ne Domnului nostru Isus Hristos – îşi face cruce – să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.” De asemenea, are o inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze boierii sau poporul şi să-şi pună în aplicare planurile.   Cruzimea este o însuşire obişnuită în această perioadă istorică dominată de lupta pentru putere (tot de cruzime dau dovadă şi Spancioc şi Stroici care asistă la moartea domnitorului), dar în cazul lui Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări excepţionale, de unde şi încadrarea personajului în tipologia romantică. Domnitorul asistă râzând la măcelul boierilor: „Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăsesă lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” După uciderea celor 47 de boieri îi promite doamnei Ruxanda că nu va mai ucide, dar născoceşte schingiuri „ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”. În final dă dovadă din nou de cruzime când ameninţă să-şi ucidă propriul fiu pe care îl crede un uzurpator al puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este singura cale de a-l opri să mai facă rău, dar în acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa.   Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele fiind transformate de autor în moto-uri ale capitolelor I şi IV. Răspunsul dat boierilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau […] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”, a devenit o emblemă a personajului care se autodefineşte prin voinţa de neînfrânt. Ameninţarea din final: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” redă aluziv dorinţa de răzbunare a celui căzut. Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan, în funcţie de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte, e Moţoc îl dă mulţimii, doamnei Ruxanda îi dă „un leac de frică”. Pentru această cruzime este în final pedepsit de cei care asistă la mortea sa. Spancioc şi Stroici nu vor să îi curme suferinţa ci dimpotrivă îl lasă să se chinuie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.”   Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe principiul romantic al antitezei angelic – demonic. Diversitatea atitudinilor faţă de soţia lui reflectă falsitatea, disimularea. Se căsătorise cu ea „ca să atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că îi este soţie şi mamă a copiilor săi, iar Ruxanda „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească.” Gesturile, mimica şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul al II-lea, în scena discuţiei cu doamna Ruxanda, evidenţiazăipocrizia lui în relaţia soţ – soţie. Mai întâi îi sărută mâna, apoi se posomoreşte, reacţionează impulsiv la rugămintea ei, dar se stăpâneşte şi îi promite „un leac de frică”. În capitolul următor, după ce se răzbună pe boieri şi pe Moţoc, nu o iartă pentru îndrăzneala ei şi îşi ţine promisiunea de a o „vindeca” de frică. Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de capete, afirmând: „- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie.” În ultimul capitol insistenţele boierilor şi ameninţarea lui Lăpuşneanul că îi va ucide copilul, o determină să-şi otrăvească soţul.   Alexandru Lăpuşneanul este un personaj romantic şi prin urmare excepţional datorită cruzimii sale exagerate, acţiunilor sale spectaculoase, replicilor sale.

Alexandru Lapusneanul          de Costache Negruzzi    comentariu literar                Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, primul scriitor modern din Moldova, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana.             Capodopera a prozei noastre, nuvela "Alexandru Lapusneanul" a aparut in 1840, in primul numar al revistei Dacia literara, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program.             Nuvela prezinta un episod din istoria Moldovei, in fragmente simetrice, cu o gradatie dramatica si de o maxima concentrare. - cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).             Punctul de plecare al nuvelei se afla in "Letopisetul" lui Grigore Ureche, fara nici o intentie insa de "reconstituire" istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.             Actiunile lui Lapusneanu sunt puse in slujba mentinerii si cresterii autoritatii domnitorului, in interesul tarii, impotriva marii boierimi feudale framantate de intrigi si de lupte pentru domnie.             In componenta nuvelei intra patru capitole, fiecare avand cate un motto semnificativ si rezumativ, totodata. Astfel, "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...", se refera la conflictul anuntat inc din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa.   Cel de-al doilea capitol, al carui motto este: "Ai sa dai sama, Doamna!", starneste interventia damnei Ruxandra in a tempera conflictul generator de ura si razbunare. "Capul lui Motoc vrem..." reprezinta punctul culminant al nuvelei, gradat in trei tablouri: cuvantarea ipocrita a domnitorului in biserica din Suceava, ospatul de la palatul domnesc si uciderea celor 47 de boieri, dupa care urmeaza "dreptatea" facuta multimii prin sacrificarea lui Motoc.   Ultimul capitol, "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu" este al finalului tragediei si al deznodamantului, totodata, prin moartea lui Lapusneanu otravit de boierii Spancioc si Stroici cu complicitatea domnitei Ruxandra si a mitropolitului Teofan.             Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.             In centrul nuvelei, Negruzzi il aseaza pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje sau fapte fiind orientate spre reliefarea personalitatii acestuia.             Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.             Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.             Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.             Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".             Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de "blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.             In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.             Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".             Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.             Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult". Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul lui Motoc vrem".             Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.             Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.             Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.             Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.             Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.             Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.             George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale".    

Pasoptism si romantism in nuvela romantica Alexandru Lapusneanul Contextul apariţiei; încadrarea într-o specie, într-o epocă, într-un curent literar: Opera literară “Alexandru Lăpuşneanul“ de Costache Negruzzi este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică din literatura română, o capodoperă, publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei “Dacia literară” (1840). Ea ilustrează una dintre sursele literaturii romantice, istoria naţională (Evul Mediu), potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din articolul-program al revistei, intitulat “Introducţie”, care constituie manifestul literar al romantismului românesc. “Alexandru Lăpuşneanul “este o nuvelă, deoarece este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central, o intrigă concisă, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi verosimilitatea faptelor prezentate.Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succinct şi gravitează în jurul protagonistului. Este o nuvelă romantică prin: tematică istorică; naraţiunea liniară; conflict exterior; personaje excepţionale care acţionează în împrejurări excepţionale (Alexandru Lăpuşneanul); personaje construite în antiteză (Lăpuşneanul e crud, tiran, răzbunător, iar soţia sa, doamna Ruxanda este blândă, supusă, influenţabilă); culoarea epocii în descrieri cu valoare documentară, nu cu valoare epică; liniaritate psihologică în construcţia personajelor, replici memorabile.         Viziune despre lume: Scriitorii romantici se inspiră din cronici şi din folclor, conform esteticii romantice. Negruzzi, întemeietorul nuvelei istorice româneşti, este primul scriitor care valorifică într-o creaţie literară cronicile moldoveneşti (“Letopiseţul Tării Moldovei” de Grigore Ureche şi de Miron Costin). Nuvela lui Negruzzi prezintă nu un model de patriotism, ci un antimodel de conducător.          Relaţia realitate-ficţiune: Din cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul, scene, fapte, replici (de exemplu: mottoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Nu trebuie confundate persoane/ personalităţi istorice, a căror existenţă este consemnată în cronici sau în lucrări ştiinţifice, şi personaje literare, care ilustrează anumite tipuri umane, iar autorul le atribuie destine şi profiluri psihologice care susţin coerenţa narativă. Perspectiva narativă: Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, predominant obiectiv (intervine direct prin câteva epitete de caracterizare: “tiran”, “deşănţată cuvântare”). Naraţiunea la persoana a III-a (cu focalizare zero, viziunea “dindărăt”) aminteşte, prin obiectivitate şi concizie, de relatarea cronicilor. Tema: Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală, în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea. Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569) evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran. Elementele de structură şi compoziţie: Relaţia incipit-final: incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate. Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă (de răzbunare). Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis şi obiectiv, în stil cronicăresc: “Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lasă o pată de sânge în istoria Moldovei”. Construcţia discursului narativ: naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor (particularitate narativă romantică). Echilibrul compoziţional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează momentele subiectului.Capitolele poartă câte un motto, cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale personajelor. În capitolul I, “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”  este răspunsul dat de Lăpuşneanul soliei de boieri (Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici) care îl resping sub motivul că poporul nu-l vrea ca domnitor. În capitolul al II-lea, “Ai să dai samă, Doamnă!” este avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului ei. În capitolul al III-lea, “Capul lui Moţoc vrem…” este cererea mulţimii adunate la porţile cetăţii, care găseşte în boierul Moţoc vinovatul pentru toate nemulţumirile. În capitolul al IV-lea, “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” este ameninţarea rostită de domnitor care, bolnav, fusese călugărit pierzând astfel puterea domnească. Construcţia subiectului; momentele subiectului: Capitolul I cuprinde expoziţiunea ( întoarcerea lui Lăpuşneanul la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia boierilor trimişi de domnitorul Stefan Tomşa) şi intriga(hotărârea lui Alexandru de a-şi relua tronul şi dorinţa de răzbunare faţă de boierii trădători). Capitolul al II-lea corespunde conflictului exterior şi desfăşurării acţiunii cuprinzând o serie de evenimente declanşate de reluarea domniei de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea lui că îi va da “un leac de frică”. Capitolul al III-lea conţine scene ca: participarea şi discursul la slujba religioasă de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moţoc de către mulţimea revoltată şi “leacul de frică” pentru doamnă (piramida din capetele boierilor ucişi). Acest capitol cuprinde, prin prezentarea faptelor sângeroase, punctul culminant al nuvelei. În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotin, unde cade bolnav de friguri, este călugărit după obicei, şi atunci când îşi revine, ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe fiul său, urmaşul la tron). Aceasta o determină pe Ruxanda să accepte sfatul mitropolitului Teofan şi al boierilor Spancioc şi Stroici de a-l otrăvi. Conflictul: principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere iscată între domnitor şi boieri.Lăpuşneanul îşi impune autoritatea în faţa boierilor prin mijloace sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie. Conflictul secundar, între domnitor şi Moţoc ( boierul trădător), particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, fiind anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul social, între boieri şi popor, se limitează la revolta mulţimii din capitolul al III-lea. În proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză: conflictul dintre  Lăpuşneanul şi Ruxanda este evidenţiat în capitolul al II-lea. Relaţiile temporale şi spaţiale: timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în cea de-a doua domnie. În primele trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, la secvenţa morţii domnitorului patru ani mai târziu.     Construcţia personajelor: Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepţionale (au calităţi şi defecte ieşite din comun) în situaţii excepţionale, utilizarea antitezei ca procedeu de construcţie, liniaritatea psihologică, replicile memorabile. Statutul social, psihologic şi moral al personajului principal: Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care acţionează în împrejurări excepţionale: scena uciderii boierilor, pedepsirea lui Moţoc, moartea domnitorului otrăvit. El întruchipează tipul domnitorului tiran, sângeros, crud. Este construit din contraste, are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice.        Mijloacele de caracterizare a personajului: Alexandru Lăpuşneanul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, prin autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudine, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi). Naratorul realizează, în mod direct, portretul domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice epocii, prin utilizarea substantivelor care precizează ipostazele personajului (vodă, domnul, tiranul, bolnavul), dar şi prin epitete (mărci ale subiectivităţii) “nenorocitul domn”, care ţine o “deşănţată cuvântare” (discurs mincinos). Caracterizarea realizată de alte personaje: “crud şi cumplit este omul acesta” (mitropolitul), “un tiran” (Spancioc). Autocaracterizarea evidentiază trăsăturile morale: ”n-aş fi un nătărău de frunte, dacă m-aş încrede în tine?” Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidentiază în manieră romantică cruzimea personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea, mutilarea lor, distrugerea cetăţilor. Portretul moral al eroului central este complex: viclean, îi atrage pe boieri la curte spre a-i ucide; abil, disimulat (prefăcut, ipocrit) se foloseşte de momentul slujbei religioase ca să câştige încrederea boierilor şi susţine un discurs mincinos, dar convingător; crud, ordonă masacrarea boierilor, apoi formează el însuşi piramida din capete; nemilos, râde în timpul masacrului şi îl dă pe Moţoc mulţimii, cu sânge rece. Replicile lui sunt memorabile, o emblemă a personajului care se defineşte prin voinţa de neînfrânt. Inteligenţa/ abilitatea politică este ilustrată, de exemplu, în celebrul răspuns dat de domnitor lui Moţoc în legatură cu prezenţa oamenilor nemulţumiţi: ”Proşti, dar mulţi!” Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor. Construcţia personajelor secundare: Doamna Ruxanda este personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul (blândă-crud; caracter slab-caracter puternic). Ea nu acţionează din voinţă proprie, ci când i se cere (văduva îi solicită să intervină pe lângă domn; mitropolitul o convinge să-i dea soţului ei paharul cu otravă”. Boierul Moţoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. El nu urmăreşte decât interesele proprii. Îl linguşeşte pe Lăpuşneanul ca să-i câştige încrederea, să fie iertat pentru trădarea din prima domnie, să-şi păstreze rangul şi viaţa. În faţa primejdiei, este laş, se umileşte, plânge în faţa domnitorului în speranţa că acesta nu-l va da pe mâna mulţimii răzvrătite. Personajele episodice: Acestea sunt Spancioc şi Stroici, în antiteză cu eroul central. Ei sunt tineri, patrioţi, buni cunoscători ai psihologiei tiranului. Ei nu participă la ospăţ, înţelegând că este o cursă şi fug din ţară. Reîntorşi, propun otrăvirea lui Lăpuşneanul, care moare în chinuri groaznice sub privirile adversarilor săi, Spancioc şi Stroici. Personajul colectiv: el este reprezentat de mulţimea de târgoveţi, care se adună la porţile palatului cerând dreptate. Psihologia mulţimii este surprinsă în mod realist: strângerea la curte din cauza unor veşti nelămurite, dezorganizarea, lipsa unui conducător, rostirea unor nemulţumiri, pentru ca, în cele din urmă, să găsească vinovatul: Moţoc. Oamenii din popor sunt cei “proşti, dar mulţi”, de care Lăpuşneanul scapă şi pe care îi manipulează. El îl dă pe boier mulţimii împlinindu-şi ameninţarea iniţială şi dorinţa de răzbunare faţă de trădători ca el. Limbajul operei; stilul narativ; Limbajul conţine expresii populare, regionalisme fonetice, dar şi unele neologisme. Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaici şi neologici, o mare frecvenţă a gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată. Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează atitudini, redă trăsături în mod direct. Exprimarea unei opinii argumentate: “Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, ce ilustrează principiile ideologiei paşoptiste şi ale esteticii romantice. Epoca surprinsă este reînviată prin valorizarea şi transfigurarea adevărului istoric. Costache Negruzzi face din Lăpuşneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând astfel caracterul excepţional al domniei sale, deşi comportamentul lui nu este prea diferit de cel al altor domnitori/ regi din Evul Mediu.  

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi    comentariu literar               Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, primul scriitor modern din Moldova, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana.             Capodopera a prozei noastre, nuvela “Alexandru Lapusneanul” a aparut in 1840, in primul numar al revistei Dacia literara, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program.             Nuvela prezinta un episod din istoria Moldovei, in fragmente simetrice, cu o gradatie dramatica si de o maxima concentrare. – cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).             Punctul de plecare al nuvelei se afla in “Letopisetul” lui Grigore Ureche, fara nici o intentie insa de “reconstituire” istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.             Actiunile lui Lapusneanu sunt puse in slujba mentinerii si cresterii autoritatii domnitorului, in interesul tarii, impotriva marii boierimi feudale framantate de intrigi si de lupte pentru domnie.             In componenta nuvelei intra patru capitole, fiecare avand cate un motto semnificativ si rezumativ, totodata. Astfel, “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, se refera la conflictul anuntat inc din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. Cel de-al doilea capitol, al carui motto este: “Ai sa dai sama, Doamna!”, starneste interventia damnei Ruxandra in a tempera conflictul generator de ura si razbunare. “Capul lui Motoc vrem…” reprezinta punctul culminant al nuvelei, gradat in trei tablouri: cuvantarea ipocrita a domnitorului in biserica din Suceava, ospatul de la palatul domnesc si uciderea celor 47 de boieri, dupa care urmeaza “dreptatea” facuta multimii prin sacrificarea lui Motoc. Ultimul capitol, “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu” este al finalului tragediei si al deznodamantului, totodata, prin moartea lui Lapusneanu otravit de boierii Spancioc si Stroici cu complicitatea domnitei Ruxandra si a mitropolitului Teofan.             Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.             In centrul nuvelei, Negruzzi il aseaza pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje sau fapte fiind orientate spre reliefarea personalitatii acestuia.             Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.             Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.             Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. (“…a carui ochi scanteiara ca un fulger”). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.             Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: “Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau”.             Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este “trebuitor” ca sa se mai usureze de “blestemarile norodului”. Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.             In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: “impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat…”. Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.             Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca “pictor al unei literaturi”.             Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.             Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti “se intarata de mult in mai mult”. Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, “prostimea ramase cu gura cascata… Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara”. Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile “se facura un glas” si el striga: “Capul lui Motoc vrem”.             Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ (“marsavul”, “curtezan”, “ticalosul”). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (” a sugui”, “gloata”, “norod”, “sa faca din tantar armasar”). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.             Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.             Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.             Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.             Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.             Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.             George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: “ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale”.

Nume……………………………………… Clasa……………………………………… FIŞĂ DE LECTURĂ Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi   Trăsăturile operei epice :  Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” aparţine genului epic si dramatic.  Nuvela se desfasoara pe doua planuri.Unul ne arata acţiunile lui Lăpuşneanu in vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doile oferă, la scenă deschisă spectatorului, desfăşurarea faptelor. Nuvela are patru capitol si reprezinta a doua venire pe tron a lui ALexandru Lapusneanul. 2. Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat): Capitolul I :  „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste de strânsură”, pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan Tomşa. Lângă Tecuci, unde oastea face popas într‑o dumbravă, patru boieri, Vornicul Moţoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi, la cererea lor, de către Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că „obştia ne‑au trimis pre noi să‑ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu, răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându‑i lui Lăpuşneanul să renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii lor în lupta pentrutron. Ca răspuns, Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea fata de boier spunandu-I ca nu-l va omori acum pentru ca nu vrea sa-si murdareasca sabia cu sangele lui. Capitolul II : „Ai să dai samă, doamnă!…” In acest capitol Tomsa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe Lăpuşneanul poporul il primea cu bucurie amintindu-se de prima lui domnie.  Acesta pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu excepţia Hotinului, cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor împotriva domnitorului.  În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş il roaga pe sotul ei sa-I crute pe boieri povestindu-i ca raman copii si neveste fara ajutor. Lapusneanul ii promite ca ii va ierta de poimaine. Capitolul III : „Capul lui Moţoc vrem…” Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”. După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându‑le că îi pare rău pentru că a „arătat asprime” faţă de ei, apoi le spune boierilor ca actele sale sangeroase le-a facut pentru a se termina o data cu certurile dintre ei, cu tradarile unora sau altora care aveau ca scop saracirea tarii si mai ales uciderea lui. La cuvantarea domnitorului au luat parte si boierii Spancioc si Stroici care au refuzat sa participle la masa oferita de Lapusneanu pentru ca nu aveau incredere in el. Masa la care au fost invitati patruzeci si sapte de boieri a fost una simpla dar domneasca. Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca să‑l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui norodul…”. Sub pretextul că în urare s‑ar ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr‑a se mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi poartă vestea despre cele întâmplate. In fata palatului s-a adunat multimea care striga ca boierul Motoc i-a lasat saraci si ca-I vor capul. Auzind acestea Motoc ii ceru domnitorului sa-l apere ca el era boier mare si cei de afara erau prosti, la care Lapusneanul ii spune : “Prosti dar multi !” si vornicul il arunca pe Motoc de pe zid si multimea vazand jertfa adusa se imprastie. Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de piramidă, apoi o aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, aceasta leşină, facandu-l pe sotul el sa spuna: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”. Trimişi să‑i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea păn‑a nu muri”. Capitolul IV : „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” Dupa patru ani de la uciderea celor patruzeci si sapte de boieri Lăpuşneanul se mută în cetatea Hotinului, pentru a‑i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia. Îi era teamă de faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova. În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”. Dup ace s-a imbolnavit Lapusneanul le cere mitropolitului, episcopilor si boierilor sa-l calugareasca daca-l vad pe patul de moarte. Deoarece face o criză puternică, este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este numită regentă iar fiul său, Bogdan, noul domn. Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi, ascultând la uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca urmare a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („M‑aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”). Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi Stroici o conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de Lăpuşneanul, pentru a‑şi salva fiul. Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea şi resturile ei. Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în „monastirea Slatina, zidită de el”. 2.Personajele – principale  trăsături morale : Alexandru Lapusneanul este un personaj incarancenat intr-o continua lupta cu boierii. Boierul Motoc este un boier tradator care l-a parasit pe domnitor la greu. Las, slugarnic, neandurator cu strangerea birurilor de la populatie. – secundare:  Doamna Ruxanda, sensibila, miloasa, Spancioc, Stroici, Veverita -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc): multimea 4. Motivează de ce te-a impresionat opera: M-a impresionat Alexandru Lapusneanul care chiar daca a fost crud si nemilos cu boierii a judecat pe drept si i-a pedepsit pe vinovati.