Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

            Mihail Sebastian a debutat ca romancier, cunoscut un numar mare de ani ca dramaturg si recunoscut postum si in calitate de critic.             El a atras atentia cronicarilor incă de la început, cu romanele sale, care au stârnit critice variate, analize amanunțite și încercări de încadrare a acestora între granitele unor clasificări. Opera care s-a bucurat de cele mai multe comentarii a fost cea dramatică. Traduse în mai multe limbi, jucate pe numeroase scene din țară și de peste hotare, comentate mai ales postum, cu un entuiziasm nedesimulat, opera lui Mihail Sebastian a fost considerată drept punctul de vârf, nu numai creației sale, ci chiar al dramaturgiei românești interbelice.          Jocul de-a vacanta sau Jocul de-a fericirea sau Mirajul trist al unei oaze  pe care si-o construiesc personajele, departe de a fi un pământ al făgăduinței, este de fapt mirajul deșerturilor. Există legi pe care eorii le știu prea bine, legi implcabile ce lasă posibilitatea de a vedea fericirea, dar care, în același timp, o fac inabordabilă. Căci după ce jocul s-a sfârșit, mirajul s-a risipit. Așa cu Miroiu din piesa „Steaua fără nume” stia foarte bine că „nicio stea nu se întoarce niciodată din drumul ei”, după cum Ștefan Valeriu și Corina își dau seama că dintr-un vis e bine „să fugi de bunăvoie, ca să nu se mai sfârșească singur”.       Acțiunea se petrece într-o vilă pierdută undeva în munții Ciucului, unde un grup de oameni absolut obișnuiți își petrece luna de vacanță. Nici unul dintre personajele piesei n-a renunțat la habitudinile sale din lumea din care a venit. Au adus cu ei ticurile si obiceiurile de acasă, astfel încât această lună se deosebește prea puțin de celelalte luni ale anului.       Știm destul de puține lucruri despre personaje și, după încheierea acțiunii, știm parcă și mai puțin. Corina este o tânără de douăzeci si cinci de ani, madame Vintilă, o femeie în jur de treizeci si cinci de ani, cu o anume vulgaritate, Bogoiu, un flăcău tomnatic cu o idee fixă, aceea de a-si nota cu regularitate, zilnic buletinul meteorologic; Jeff, un licean corigent la matematică. Și iată că în mijlocul acestui univers relativ liniștit, relativ omogen apare Ștefan Valeriu care tulbură calmul anost al locatarilor pensiunii.       La început șochează printr-o manifestă lipsă de politețe, printr-o mojicie ostentativă, nu salută pe nimeni, nu intră-n vorbă cu nimeni, nu cedează locul femeilor. Devine apoi agresiv, strică telefonul si aparatul de radio, „aranjează„ întreruperea poștei, dosește în fiecare dimineață placa indicatoare a localitășii pentru ca autobuzul să nu oprească.       În mod firesc, atitudinea sa este neobișnuită și inexpluicabilă pentru ceilalți. Se conturează un conflict, de la primele scene se simte existența a două „tabere adverse„, de-o parte Ștefan Valeriu, de cealaltă, restul vilegiaturiștilor.      Conflictul nu are loc, încordarea maximă fiind prezentă sub forma unui dialog Ștefan-Corina în care lămuresc lucrurile. Ștefan Valeriu îi tălmăcește Corinei jocul său: „Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate si nu există decât o singură formă - supremă! - de libertate, lenea. Am ți eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefonul, ești într-i veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic....Unsprezece luni pe an sunt un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar dacă unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra asta, de la copacul ăsta” (Actul 1, Scena XV-a).         Uitarea, abandonarea tuturor poverilor de peste an stau la baza acestui joc iluzoriu de-a fericirea: „Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia, Bogoiu sau cum le mai zice?, nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde, în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august...D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. Eu nu vreau să știu ora exactă. Si nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce-a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ati lăsat dincolo, acasă. La București. Și la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri”.       Din aceasta confruntare iese învingător Stefan Valeriu, care impune celorlați „jocul„ său. Unii îl înțeleg, alții nu, dar toți îl acceptă, din convingere (Corina), din constrângere (Bogoiu), ori pur si simplu cu indiferență (Maiorul). Jocul se desfășoară conform scenariului lui Ștefan, tulburat doar din când în când de crizele erotice ale doamnei Vintilă, ori de cele de creștere ale lui Jeff. De comun acord se rup toate legăturile cu exteriorul: telefonul, presa, corespondența, radio-ul. Abia la final se vădește că scenariul nu a fost perfect, iubirea insinuată discret între personaje tulburând echilibrul aparent perfect al jocului.       Despărțirea din final, dincolo de accentele ușor melodramatice, îi readuce pe pământ, pregătindu-i pentru reluarea cotidianului plicticos al celor unsprezece luni ale anului. Jocul se încheie, visul contenește dar iluziile rămân.        Fluent scrisă, cu o evidentă știință a elaborării textului dramatic si a construcției personajului, comedia lui Mihail Sebastian este una din operele literare care rămân în patrimoniul culturalJocul de-a vacanta 

Rezumatul legendei Orfeu si Euridice Povestea de dragoste dintre Orfeu şi Euridice, două personaje mitologice, i-a impresionat deopotrivă pe zei şi pe pământeni. Este portretizarea iubirii pierdute, apoi regasite pentru a fi pierduta a doua oara. Orfeu (in limba greaca: Ορφεύς - Orfeus) este un erou din mitologia greaca, fiul regelui trac Oeagrus si al muzei Calliope. Dupa Pindar, Orfeu a fost fiul maretului Apollo, zeul zilei, al luminii si al artelor, protectorul poeziei si al muzicii, mama sa fiind dulcea Calliope, muza muzicii, a dansului si a elocventei. Tatal sau, zeul Helios-Apollo i-a daruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Orfeu este considerat ca fiind cel mai de seama cantaret de imnuri din vechea Elada, vestit pentru puterea de a fermeca pe oricine cu maiestria sa. Cantaret desavarsit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. La nastere, Calliope i-a pus pe limba trei stropi de roua si l-a inzestrat cu darul de a alcatui stihuri minunate, iar tatal sau, la vremea potrivita i-a daruit o lira fermecata faurita de insusi Hefaistos, lira la sunetele careia, insisi zeii Olimpului gaseau o aleasa desfatare, muzica pe care dantuiau si suavele nimfe. Muzica lui fermeca orice fiinta, chiar si stancile erau clintite din loc de cantul lui. Nu este deci de mirare ca Orfeu a fost de mare ajutor argonautilor, la a caror expeditie a participat, domolind marea furtunoasa datorita puterii de a stapani prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cantul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbavirea. In versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauti pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul sau cant. Dupa despartirea de ortacii lui Iason, Orfeu s-a indragostit de frumoasa nimfa Euridice, in ochii careia, fericirea sa se oglindea zile si nopti in sir, si s-a casatorit cu aceasta. Din pacate, aceasta minunata poveste de dragoste a fost de scurta durata. Exista doua versiuni ale mortii nimfei, din cauza muscaturii unui sarpe veninos. Dupa Vergiliu, Euridice era ravnita de Aristaeus. Aristaeus, zeul grec al pamantului si agriculturii, a fost atras de frumusetea nimfei si a inceput sa o urmareasca. In timp ce fugea de zeu, Euridice a pasit intr-un cuib de serpi veninosi si a fost muscata, murind la scurt timp. Ovidiu povesteste ca nenorocirea si moartea Euridicei ar fi avut loc pe cand nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Distrus de durere, Orfeu cere zeilor ajutor, pentru a-i reda iubita. Dar, cerul tace. Atunci, Orfeu se hotaraste sa mearga el insusi pe taramul umbrelor si dupa mai multe peripetii, depasind cu lira sa fermecata toate obstacolele din cale, ajunge in fata temutului Hades. Acesta, fermecat de frumusetea muzicii si a versurilor sale, se lasa induplecat si promite sa o lase pe Euridice sa-l urmeze in lumea celor vii, cu singura conditie ca el, Orfeu, sa mearga in fata ei si sa nu intoarca privirea catre Euridice, pana nu vor parasi lumea umbrelor. Aproape de iesire, Orfeu se teme ca nu cumva Euridice sa se fi ratacit si intoarce capul, dar tot ce mai vede este cum iubita sa, cu bratele intinse catre el, aluneca inapoi in Infern. In nerabdarea lui, Orfeu a uitat ca amandoi trebuie sa fie in lumea de sus iar in momentul cand a pasit in lumea de sus, s-a intors spre ea pentru a o vedea. Euridice a disparut a doua oara, de data aceasta pentru totdeauna. In pofida rugamintilor eroului, care a ramas indelung timp (la Vergiliu sapte luni, la Ovidiu sapte zile) in preajma raului Styx, induiosand cu lira lui toate animalele salbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice. Revenit pe pamant, Orfeu nu mai vrea nimic. Rataceste trist si abatut, singura sa consolare, fiind muzica si poezia sa. Nu mai vrea sa iubeasca nicio femeie, ramanand fidel iubitei sale, chiar dincolo de moarte. In zadar il ispitesc bacantele, preotesele lui Bacchus, el ramane neinduplecat. Furioase, acestea, razbunatoare si ametite de vin, il ucid. Dar Orfeu primeste moartea cu seninatate, pentru ca numai asa isi mai poate reintalni iubita. Legendele istorisesc in mod diferit moartea lui Orfeu. Unele versiuni mentioneaza ca dupa disparitia definitiva a Euridicei, Orfeu si-ar fi luat viata. Alte variante spun ca el a fost lovit de un trasnet, drept pedeapsa pentru ca a dezvaluit profanilor tainele lumii de dincolo. Conform celor mai cunoscute istorii, Orfeu s-a retras, dupa pierderea sotiei sale, in muntii Traciei si nu a mai dorit sa vada nici o femeie. O alta legenda spune ca singur si indurerat pentru tot restul vietii, Orfeu si-a gasit, pana la urma, pe meleagurile natale sfarsitul, fiind sfasiat in bucati de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau manioase pe el pentru ca nu a participat la cultul lor orgiastic. Dupa moartea sa, muzele lui Apollo au pus lira lui Orfeu pe cer, unde o vedem si noi: Constelatia Lirei, care ne reaminteste de una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste eterna, petrecuta in cer sau pe pamant. Dupa Ovidiu, capul si lira sa au fost aruncate in raul Hebrus si purtate pe marea Egee pana pe tarmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cat pe ce sa fie inghitit de un dragon, impietrit pana la urma de catre Apollo. Deoarece capul nu incetase sa cante, i se inalta acolo un oracol. Insula deveni in acest fel leaganul poeziei lirice. Lira insa, a fost ridicata de zeii olimpieni la cer, unde formeaza constelatia cu acelasi nume. Dragostea lui Orfeu pentru Euridice semnifica limita pana la care poate ajunge devotamentul in casatorie si existenta unei iubiri mai presus de moarte. Teatru radiofonic Orfeu in infern https://latimp.eu/orfeu-in-infern-de-tennessee-williams-teatru-radiofonic-drama-latimp-1980/

Romanul începe cu fraza captivantă: ,,Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” „Anna Karenina”, roman scris de celebrul autor rus Lev Tolstoi, a avut prima publicare a operei a avut loc în foiletoane, între anii 1875 și 1877. Romanul abordează problemele sociale ale vremurilor respective, pe fondul cărora au loc transformări emoționale profunde și drame existențiale, la nivelul personajelor. Romanul debutează în cadrul familiei Oblonski, în Moscova. Daria Alexandrovna Oblonskaia ( “Dolly”) a realizat că soțul său, Stepan Arkadievici Oblonski (“Stiva”) a înșelat-o și îl amenință că îl va părăsi. De aceea sora lui Stiva, Anna, soție a lui Alexei Karenin îl vizitează la Petersburg pentru a încerca să salveze mariajul dintre cei doi . În călătoria sa cu trenul spre Saint Petersburg, Anna este acompaniată de Contesa Vronski, o femeie în varstă, al cărei fiu, Alexei Vronksi, pare interesat în mod deosebit de Anna. Înainte ca lumea să părăsească stația de tren, un eveniment tragic are loc, un gardian fiind ucis de un tren. Pentru a încerca să o impresioneze pe Anna, Alexei îi oferă vaduvei bani . Cei doi se îndragostesc. Între ei există anumite probleme, deoarece Anna era soția unui om cunoscut,Alecsei Alxandrovici, cu care avea un copil pe nume Seryozha. Protagonista nu știa ce e dragostea adevarată. Ea se casatorise cu un barbat mai mare decât ea cu douazeci de ani, dar nu din dragoste. Semnificația operei cred că se descoperă pe cărarea destinelor celor două cupluri, Levin și Kitty, respectiv Anna și Vronski. Pe măsura curgerii line a poveștii, începe să fie clar că cele două perechi devin reprezentări diferite ale vieții de familie și ale iubirii existente între ele. Între Levin și Kitty există un sentiment pur, spiritual, o dragoste curată, tinerească, înfloritoare, care se dezvoltă continuu. Izvorăște din suflet, iar sufletul fiind nemuritor, și dragostea lor e asemenea. Asta nu înseamnă că nu există o atracție fizică între cei doi, însă accentul nu cade pe desăvârșirea iubirii între ei prin consumarea dragostei trupești, ci pe trăirea vieții ca și cum cele două suflete și cele două voințe ar deveni una singură. Între Anna și Vronski iubirea este una fizică, pătimașă, adulterină, sortită pierii parcă încă din timpul consumării ei. Fiind trupească, este, prin urmare, efemeră, limitată, nestatornică, într-o perpetuă scădere a intensității. În sprijinul acestei idei vine și următoarea observație critică a lui Nicolae Steinhardt, în legătură cu scena dragostei trupești dintre Vronski și Anna: În fond, el (Vronski) are acum, fulgerător, intuiția problemei care i se va pune de atunci încolo în cursul întregii lui vieți: cum să se descotorosească de acest corp? […] Deși e prima îmbrățișare a eroilor și deci momentul de mare fericire, tragedia s-a și închegat; îndrăgostiții n-o aud, dar șuierând lugubru, locomotiva ucigașă a și pornit încetișor la drum, conform unui tainic și inexorabil mers al trenurilor. În clipa aceea chiar, Vronski, pe plan atemporal, o ucide pe Anna. Poate că nicăieri, în literatura universală, dragostea și moartea nu au mai fost mai inextricabil simultaneizate, iar actul posesiunii nu a fost mai psihanalitic identificat cu cel al morții. Putem observa un anumit motiv care mi-a plăcut, și anume cel al transfigurării persoanei prin iubire sau din lipsa iubirii. Tolstoi l-a prezentat prin Levin și Anna. Primul, în perioada dinaintea nunții, când dragostea față de Kitty iradiază, îl copleșește și îi inundă orice ungher al ființei, vede lumea ca pe un eden pământesc, toți oamenii par a fi înconjurați de un nimb al virtuților omenești, simte o stare de binedispozitie continuă, vede numai frumusețea din oameni și din lucruri. Mi-a adus aminte de sfatul unui profesor care ne spunea să vedem lumea, zi de zi, ca prin ochii aceluia proaspăt îndrăgostit. Anna, spre finalul cărții mai ales, din cauza involuției sentimentelor față de Vronski, privește lumea cu dezgust, percepe totul negativ, urât, hidos, nesemnificativ, plin de ură. Această perspectivă de a privi lumea arată încă odată diferența dintre iubirea care unește cele două cupluri. Raportarea la iubire se poate face și dintr-o perspectivă teologică. Iubirea dintre Levin și Kitty simbolizează iubirea creștină, firească, încadrată în tiparele normalității, față de cea dintre Anna și Vronski, situată la polul opus. Tot prin Levin și Anna, Tolstoi cred că face o diferență dintre iubirea mântuitoare, izbăvitoare și cea distructivă. Chiar la finalul cărții, Levin începe să creadă. În sufletul lui necredincios încep să rodească simțăminte și idei creștine. Și este foarte interesant cum ajunge aici: de la viața creștină pe care o duce, dar în mod involuntar, nedeclarat! El își dă seama că viața care îi este dată, soția, copilul, gospodăria, legile naturii și tot ce-l înconjoară nu pot a-i fi date decât de către Dumnezeu. În Teologie, cugetările lui se numesc revelație naturală, adică constatarea omului că Dumnezeu există pornind de la legile naturii, de la cele morale, observând armonia și rațiunea care există în om, în lume și în univers. Aceasta e iubirea mântuitoare, adică iubirea care salvează un suflet sau mai multe. Iubirea Annei e cea distrugătoare, prin raportare la actul sinuciderii; iubirea față de Vronski  a făcut-o să ajungă acolo, la adulter și la suicid, adică la pierderea sufletului ei, precum personajul flaubertian, Emma Bovary. Dincolo de observațiile de factura criticii literare la adresa Annei, consider că se cuvine ca orice s-ar spune despre personajul Anna Karenina și reprezentările ei  pe scena actuală a vieții noastre să se spună sine ira et studio, adică fără mânie și părtinire, precum este bine a se scrie istoria. Să nu judecăm de pe poziția autoînchipuită a exemplelor umane, ci să încercăm un sentiment de milă, compasiune în asemenea situații. Motto-ul cărții, A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Rom XII, 19), spune Domnul, nu lasă loc de îndoială că nu noi suntem în măsura de a condamna sau judeca pe nimeni (doar dacă nu avem onorabila funcție de magistrat), personaj sau persoană, ci această atribuție este una de drept divin. Tolstoi pune accenul, de asemenea, pe conflictul interior al Annei, al lui Vronski şi al lui Alexei Karenin, care îşi arată tristeţea şi dezamăgirea cu privire la soţia sa. ,,N-am decât prezentul, şi prezentul nu e tocmai trandafiriu.’’ Romanul este numeros prin numărul personajelor, marea majoritate din spațiul citadin. Tolstoi redă în cea mai originală formă întreaga splendoare a societății rusești aristocrate. În roman sunt tratate, prin intermediul discuțiilor dintre cele mai simandicoase personaje, teme legate de viață, moarte, iubire, fericire, trădare, onoare, destin, familie, credință ș.a. Este prezentată detaliat întreaga gamă de plăceri și îndeletniciri a nobilimii (crema societăţii), cât și a mojicilor și a intelectualilor din spațiul rural. Cartea este una clasică, una de referinţă. Descrie atât pasaje de iubire, de suspiciune, gelozie, dar şi despre filozofie. "Dacă binele are un motiv, încetează a mai fi bine. Dacă are ca urmare răsplata, de asemeni nu mai este bine. Atunci binele nu există decât în afară de lanţul cauzelor şi al consecinţelor." Concluzionând, romanul se înscrie cu uşurinţă în lista cărţilor ce trebuie citite într-o viaţă pentru caracterul uşor de citit şi pentru stilul calsic cu influenţe ruseşti. teatru radiofonic dati click aici....................teatru audio film serial 2017 dati click aici.....................Film serial Anna Karenina 2017 carte Anna Karenina si opere Lev Tolstoi dati click aici...................Cartea Anna Karenina  

Boris Pasternak (10 februarie 1890, Moscova, Rusia - 30 mai 1960, Peredelkino, Rusia) - scriitor. Titlul original: Doctor Zhivago Prima ediţie: 1957, de Feltrinelli (Milano) Scriitorului Boris Leonidovici Pasternak i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatura in 1958, pentru "importantele sale realizari atit ca poet, ci si ca unul dintre reprezentantii marii traditii epice ruse", conform declaratiei comitetului Nobel. Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală. Romanul a fost ecranizat in 1965 de David Lean, cu Omar Sharif si Julie Christie in rolurile principale, iar filmul a fost distins cu cinci premii Oscar, patru Globuri de Aur si doua premii Grammy si inclus pe lista celor mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor. Adaptarea pentru televiziune din 2002, in regia lui Giacomo Campiotti, cu Hans Matheson si Keira Knightley, a obtinut trei nominalizari la premiile BAFTA. Romanul beneficiază de două ecranizări bine realizate, şi le recomand în funcţie de preferinţele individuale în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de carte. Prima versiune, cea cu Omar Sharif din 1965 respectă îndeaproape firul narativ, pe când cea cu Keira Knightley din 2002, prezintă o variantă uşor romanţată a finalului. Destinul lui Iuri Jivago, personajul principal al acestui roman, şi al Larei (Larisa) stă sub semnul predestinării. Întâlnirea acestora şi regăsirile în momentele cheie ale romanului nu sunt întâmplătoare, ci constituie baza relaţiei lor care se dezvoltă ca o nevoie organică de supravieţuire. Romanul este ifuzat de atmosfera iernii şi a zapezilor peisajul este tipic rusesc şi este parte integrantă din viaţa protagoniştilor. Senzaţia frigului de multe ori transpare dincolo de rândurile citite, în special în episoadele de la Varîkino. Observăm că personajele sunt construite antitetic. Lara este atât prototipul femeii angelice, cât şi al femeii fatale. Este un amestec ciudat de puritate şi perversiune. Pe de o parte încearcă să fie o soţie devotată pentru Paşa (care devine mai târziu generalul Strelnikov) şi pentru fetiţa lor, dar, pe de altă parte, chiar ea recunoaşte că nu simte o repulsie totală faţă de Komarovski, fostul amant al mamei sale, care o transformă în femeie. În antiteză, Tania, soţia lui Iuri, trăieşte doar pentru fericirea lui şi este dispusă să îi ierte escapadele extraconjugale, mulţumindu-se doar să îi fie alături. Dragostea lor frateasca (au crescut împreună) este deasemenea în antiteză cu pasiunea mistuitoare ce caracterizează relaţia dintre Iuri şi Lara. Personaj tipic negativ, avocatul Komarovski, este vinovat de sinuciderea tatălui lui Iuri şi de pervetirea Larei. Este, de asemenea, un om cu influenţă politica în noul regim şi va fi mereu pe urmele Larei, încercând să îi distrugă de fiecare dată fericirea. De cealaltă parte, Iuri este personajul pozitiv, eroul romantic care se zbate pentru convingerele proprii şi care crede în puterea dragostei, în ciuda sfârşitului său tragic. Acţiunea romanului se desfăşoară pe fundalul războilui civil din Rusia, şi venirea lui Lenin la putere. Asistăm deopotrivă la decăderea burgheziei, reprezentată de familia Taniei, cât şi la ascensiunea celorlalte pături sociale datorită schimbărilor politice. Familia Taniei este nevoită să-şi împartă acum casa cu alte zeci de oameni şi să se adapteze la traiul în două camere, idealistul Paşa este îndoctrinat cu noile convingeri ale sistemului comunist şi avansează în cadrul partidului, Iuri este persecutat pentru scrierile sale literare, pentru trecutul burgez etc. Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici: a) Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – „Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”. b) Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, „oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”. Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – „cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei „s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”. Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta „elegiile lui despre Lara”. Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi. Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, „aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – „Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”. E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi. Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat. Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede. Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: „În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”. Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie („Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată „împiedicat” şi „nerod”. Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice… În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă. Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale acestui roman rămâne peisajul rusesc, descris ca un imens spaţiu magnific, de o frumuseţe extraordinară. Tocmai această întâlnire elegiacă cu imensul spaţiu, pe fundalul căruia se desfăşoară acţiunea, face ca Doctor Jivago să producă un excepţional sentiment de fericire şi de nemărginite posibilităţi pe plan istoric şi uman. cartea o gasiti aici..............Aici filmul Doctor Jivago 1965 cu Omar Sharif dati click aici................filme latimp.eu Dr. Jivago

Pădureanca de Ioan Slavici- rezumat     I   Este vreme de holeră, în câmpia bănăţeană, stăpânirea interzisese deplasarea oamenilor între localităţi, instituind măsuri de carantină, dar Busuioc, „bogătoiul” din Curtici, nu vrea să audă de acestea, trimiţându‑şi fiul, pe Iorgovan, şi sluga, pe Şofron, după secerători dinspre munte, pădurenii. La coacerea grânelor, adaugă scriitorul, un adevărat exod se produce: „Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare, colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile, cât ţine locul din Murăş până la izvoarele Crişurilor, nu mai rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevrâstnici: setea de viaţă îi ia şi‑i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fieştecare an o dată pentru împărţirea pânei de toate zilele.”.   Despre Iorgovan aflăm că frecventase „cinci ani de zile şcolile din Arad”, era cât pe ce „să se facă «domn»”, apoi a renunţat pentru că, socoti tatăl flăcăului, Busuioc, „tot mai bine‑i plugar de frunte decât boier de rând.”. Şi că pleacă după secerători mânat de gândul aducerii Siminei, o pădureancă din Zimbru, sat de dincolo de Cil, pe care o îndrăgise în anul de dinainte – când o angajaseră tot pentru secerat – dar fără să aibe curajul apropierii de ea.    II    Gândind la fată, pe Iorgovan îl chinuie nehotărârea în privinţa atitudinii faţă de pădureancă, lipsa de claritate a trăirilor, simte parcă în sine ceva similar cu „acreala vinului stătut de fiert şi încă nelimpezit.”, înţelegând că „E grozav lucru când vrei să nu voieşti ce vrei şi sâmţi că nu poţi voi nimic, ci te duce altul după cum te poate.”.    III    Şofron era „om ca de treizeci de ani, cătană‑mpărătească şi era de mai mulţi ani acum slugă cu simbrie, ştia dar ce este datoria şi porunca stăpânului.”; avea bani puşi de‑o parte din simbrie – îi dăduse lui Busuioc pentru a‑i da la rândul său împrumut cu dobândă bună –, loc de casă în Curtici, cumpărat tot din munca lui, şi simţea dorinţa de a‑şi găsi o nevastă.   IV   Ajuns la casa Siminei, Iorgovan o găseşte singură, şi înlăcrimată pentru că văzându‑l îşi aduce aminte cursul relaţiei lor – „S‑a nimerit aşa. Pe când alţi flăcăi se aţineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din când în când îi zicea câte‑o vorbă, pe care numai dânsa putea s‑o înţeleagă, şi nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorba scurtă a omului ce vrea să‑şi ascundă durerea. Astfel a stat trei luni aproape de dânsul, [rămăsese după secerat şi pentru alte munci sezoniere] iar când era să plece dânsa, el trei zile de‑a rândul n‑a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie faţă cu dânsa.”. În discuţia ce a urmat, la întrebarea directă a fetei („ce vrei tu cu mine?”) Iorgovan afirmă lipsa deciziei, combinată cu forţa negativă a sentimentului erotic („– Nimic! Ştiu numai că‑mi eşti dragă de mi s‑au urât zilele.”).   Şofron, care aştepta în Cil întoarcerea lui Iorgovan din Zimbru cu secerători, este şocat în trepte la vederea Siminei („se uită la ea aşa din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s‑ar fi stricat toată viaţa câtă‑i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într‑un singur gând: s‑o ascunză ca numai el să ştie de dânsa.”) şi o pune lângă el, pe scândura vizitiului, aşezându‑şi haina sub ea.   V   După sosirea lui Iorgovan cu Simina şi ceilalţi secerători, în casa lui Busuioc se instaurează deruta: „Încă anul trecut simţise Busuioc că‑i plac feciorului său ochii pădurencii şi s‑ar fi şi mâhnit, poate, dacă nu i‑ar fi plăcut, fiindcă erau făcuţi pe plăcute, dar c‑a trecut anul şi nu i‑a uitat, dar că‑i plac atât de mult, încât îşi perde rostul şi‑şi omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.”. Iorgovan, la gândul pasiunii ce‑l cuprinsese şi cu care nu ştie ce să facă, se consideră lovit de destin („«Rău m‑ai bătut, Doamne!», zise el într‑un târziu.”) iar Şofron, cuprins de gelozie („simţea că‑şi iese din fire şi că trebuie să fie moarte de om.”), se adresează cu o cerere voalată în căsătorie tatălui Siminei, Neacşu, nedumerit şi acesta în privinţa drumului de urmat.   VI   Ceea ce‑i reproşează Neacşu lui Iorgovan, într‑un dialog cu fiica sa – desfăşurat în urma unui gest mărturisitor al lui Şofron: o sărutase, mai cu voia, mai fără voia ei – este indecizia flăcăului: „–Taică, îi zise ea, m‑am gândit şi eu la toate dar, vezi, slujnică să‑i fiu, tot m‑aş simţi fericită: e om cuminte şi cu inimă bună./– Dar e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac‑ar fi om ca Şofron, ai putea să treci şi prin foc, şi prin apă alăturea cu dânsul: dar grea e tovărăşia cu un om care nu se uită mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta şi în stânga, ca să vază cum vor alţii să‑l ducă.”. Anterior, fata avusese o discuţie pe aceeaşi temă cu Iorgovan, la seceriş, şi îi spusese, împăcată cu situaţia, că el se ruşinează pentru dragostea lui, îşi fereşte sentimentele de ochii lumii.   VII   Popa Furtună (poreclit astfel datorită agitaţiei permanente), chemat de cumnatul său, Busuioc, la Curtici, pentru a‑l dezmetici în privinţa Siminei, îl sfătuieşte pe tatăl lui Iorgovan să lase ca lucrurile să se dreagă de la sine, căci dragostea flăcăului se va stinge cu vremea. Dar soluţia nu convine tatălui neliniştit („– Nu cunoşti tu fata, întâmpină Busuioc. N‑aş voi deloc s‑o am noră, dar aşa bătrân cum sunt, dac‑aş fi văduv, m‑aş face luntre şi punte s‑o am nevastă. E deşteaptă, popă, şi bine făcută şi e frumoasă mare minune.”), rămas cu aceeaşi nedumerire în suflet.   VIII   Are loc o discuţie lămuritoare între Iorgovan şi Şofron, în cursul căreia Iorgovan recunoaşte că nu vrea să se căsătorească cu Simina iar aceasta că ea îl doreşte pe Iorgovan. În urma confruntării, Iorgovan răspunde unei întrebări a lui Neacşu („– De ce nu vrei, dacă vrei, că vrei?”), care asistase la discuţie: „– Pentru că nevastă‑mea nu are să‑mi fie numai mie nevastă, îi răspunse Iorgovan, ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om din casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”.   IX   Pupăză, un angajat sărac cu duhul al lui Busuioc la moara acestuia, moare, prins de roţile locomobilei scoase în câmp pentru treieratul grâului, acea locomobilă care servea şi la antrenarea mecanismelor morii. Decesul a avut loc în câmp, fără lumânare la cap, prin urmare sufletul său, consideră oamenii, va rătăci nealinat printre cunoscuţi.   X   Deoarece avea nevoie de secerători, popa Furtună se înţelege în acest sens cu oameni aduşi la muncă pe pământul lui Busuioc, unde seceratul era pe terminate, inclusiv cu Simina, ceea ce îl tulbură pe Iorgovan. Într‑o discuţie cu Simina, Iorgovan se comportă brutal, afirmând că îşi poartă osânda suferinţelor pricinuite de relaţia cu ea, atitudine ce stârneşte dezgustul fetei.   XI   Simina merge, însoţită de Şofron – care se oferise cu o bucurie ascunsă – după Iorgovan, aflat în birtul satului, unde feciorul lui Busuioc îi cere fetei, pentru a o înjosi dar şi pentru a se înjosi pe sine, să petreacă alături de el. Fata primeşte, ca să evite scandalul şi, probabil, pentru a produce apoi mustrări de conştiinţă flăcăului, care în cele din urmă renunţă şi este dus acasă de cei doi. Într‑o discuţie ulterioară cu tatăl ei, Simina îşi motivează refuzul de a‑l părăsi pe Iorgovan: „– Nu pot, răspunse ea, nu că nu vreau; nu pot. Mi‑e frică, taică, mi‑e frică, mă tem c‑o să mă blestem toată viaţa. Nu‑l vezi tu unde a ajuns?”.   XII   Cu toate că are presentimentul morţii sale (îi cere lui Şofron o lumânare de la înmormântarea lui Pupăză), Neacşu porneşte către Socodor, la popa Furtună, lăsând sfat Siminei să apeleze, pentru orice nevoie, la Şofron, de care nu trebuie să‑i „fie greu”, adaugă bătrânul.   XIII   Popa Furtună merge la Curtici spre a‑l vesti pe Busuioc de moartea lui Neacşu, datorată holerei; aflând, Busuioc îl încredinţează pe cumnatul său asupra hotărârii sale de a avea grijă de Simina („nu mai am zi bună în viaţa mea, dacă fata rămâne pe drumuri.”) după care precizează, adresându‑se lui Iorgovan: „Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci pentru că aşa e rânduit de la Dumnezeu.”. Nimeni din casă nu îndrăzneşte să o înştiinţeze pe Simina despre moartea tatălui, cu excepţia lui Şofron, care o face simţind că e datoria lui.   XIV   Simina rămăsese nouă săptămâni la Socodor, căci „nu putea să‑l lase pe mortul ei singur.”, timp în care îşi aduce mereu aminte cuvintele tatălui: „Pui de cuc în cuib de cioară! Simion! Fata mea!”.   XV   Cu toate că Iorgovan rămăsese în continuare nehotărât în privinţa căsătoriei sale cu Simina, tatăl lui o cere de nevastă pentru fiul său, dar fata amână decizia, drept urmare Busuioc „rămase ca trăsnit din senin.”, neaşteptându‑se la un asemenea răspuns.   XVI   Şofron are şi el convingeri oscilante în privinţa relaţiei cu pădureanca („De multe ori îşi zisese el că nu e Simina fată de seama lui şi‑i era ruşine că s‑a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie de nevastă; acum însă iar simţea în el că tot nu e om pe lume care să‑i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era dragă.”) dar, atunci când aceasta îi cere să se mute la Socodor, pentru a fi şi el –a pretextează ea – alături de mormântul lui Neacşu, care ţinuse la Şofron, el nu ezită, mai mult chiar, „era foarte fericit Şofron că are unde să se ducă şi putea să steie cu Neacşu la Socodor.”.   XVII   Pentru a opri căsătoria lui Şofron cu Simina, Busuioc acceptă ca oamenii din sat cărora le dăduse banii lui Şofron cu împrumut să întârzie restituirea, la cererea lor, în ciuda faptului că Şofron solicitase restituirea   XVIII   Şofron, Busuioc şi Iorgovan trăiesc cu convingerea că Simina nu ar putea să îl iubească pe Şofron, care îşi luase gândul de la ea, pe când fata „Simţea acum c‑a rămas singură‑singurică pe lumea aceasta.”. Drept urmare se angajează în casa unui văduv din Socodor, Martin, spre a avea grijă de el şi de cei patru copii ai lui.   XIX   Aflând vestea despre instalarea Siminei în casa lui Martin, Busuioc are o reacţie paradoxală şi clarificatoare pentru el: „Îi părea bine […]: era lovită şi simţea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s‑o poată scoate din casa lui Martin. Şi totuşi, era bine aşa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliţi şi întâia oară simţi lămurit că dacă ar găsi‑o aşa cum o vedea în gândul lui, ar ridica‑o, ar curăţi‑o şi şi‑ar încărca toată bogăţia pe ea. Îi era ruşine de această simţire, dar nu se mai ferea de ea.”.   Iorgovan merge la Arad, spre a‑şi îneca în alcool amarul, împreună cu prieteni din vremea când fusese acolo elev.   XX   La gândul nerealizării căsătoriei plănuite de Busuioc, popa Furtună „simţea şi acum că e mai bine aşa. O ştia pe soră‑sa Vica, îl ştia pe cumnatu‑său Busuioc, îl ştia pe nepotu‑său Iorgovan şi nu‑şi închipui un trai bun între dânşii fiind şi pădureanca la mijloc.”.   În acest timp, Şofron o vizitează pe fată în casa lui Martin şi cei doi îşi dau seama că „Erau stăpâniţi unul de altul: ea simţea că trebuie să facă ceea ce zice el, şi el, că trebuie să facă ceea ce zice ea.”.                 XXI   Pentru a‑şi face rost de bani de băutură – după prima escapadă la Arad, când băuse pe datorie, vor urma şi alte ieşiri similare („Din vinere în vinere el se dedea tot mai tare desfrâului.”) – Iorgovan îl înşeală pe tatăl său la socoteala veniturilor morii, iar după ce aude că Simina „să ţine cu Şofron”, fiul lui Busuioc intră în depresie acută: „Îl vedea mereu înaintea sa pe Şofron, căutându‑şi molcom de treabă […] se vedea pe sine lovind fără cruţare în Simina, bătându‑şi joc de norocul său, tăvălindu‑se prin birturi, furând pe taică‑său şi auzea neîncetat cuvintele: «Şofron e om, Iorgovane!»”, rostite de pădureancă.   XXII   Aflat la moara tatălui său pentru a verifica socotelile morarului, Iorgovan s‑a incendiat, nu se ştie dacă din proprie voinţă sau prin accident; oamenii din sat spuneau că „Nenorocirea îl ajunsese năprasnic pe Iorgovan; a dat în graba lui peste stâlp, s‑a izbit de el, a spart lampa şi a căzut aprins la pământ.”.   Îndată ce a auzit vestea, Simina este convinsă că Iorgovan „şi‑a făcut el însuşi nenorocirea.”, după care aleargă la Şofron spre a‑i face următoarea declaraţie: „Busuioc vrea, mi‑a spus‑o alaltăieri preuteasa, şi eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă mai iartă firea să‑i zic ba. Îl iubesc, Şofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac, dacă‑l iubesc cum aş iubi pe copilul meu, şi, Doamne fereşte, mi‑e groază de gândul morţii lui mai mult decât al morţii mele.”. Nu va uita însă ca să adauge apoi ceva important: „– Nu pot, zise ea. Ce să fac, dacă nu pot?! Şofroane, nu mă părăsi./– Niciodată, răspunse el, tu ştii că niciodată n‑o să te părăsesc.”.   După rostirea acelor cuvinte, va merge la Iorgovan, pe care îl găseşte lipsit de puteri, ars dar cu şanse de a scăpa, spusese medicul, şi care o trage spre el „şi‑i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în faţa ei, şi iar o sărută.” – sunt primele şi ultimele săruturi adevărate ale iubirii lor, căci puţine clipe în urmă el îşi va da sufletul.