Barbu Stefănescu Delavrancea

Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea poveste de citit   Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.         Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.         Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt.         Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.         Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.         Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.         Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.         Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.         Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.         Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului.         Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:         – Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti?         Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.         Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:         – Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte".         – Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne.         – Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."         Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.         Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii.         La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.         Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot.         Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.         – Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine!         N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.         Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.         – Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară?         – Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî!         – Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean.         Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.         Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.         Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.         De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:         – Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.         – Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.         Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală…         Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.         Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.         Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.         Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.         Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.         – Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii?         – Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.         De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.         – Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.         Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…" Dar n-avu ce face.         Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.         Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta.         – Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.         Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.         Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.         – Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.         Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.         Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.         Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:         – Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele!         Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor…         La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.         Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.         Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.

Cuprins Neghiniţă   3 Palatul de cleştar   15 Norocul dracului  24 Departe, departe  37 Poveste  55 Bunicul  67 Bunica   71 Hagi-Tudose  75 Sultănica   94 Pravoslavnicul şi slăninile  119 Fata moşului  123 Sorcova   139 Şuer   145 Văduvele  151 Apă şi foc  166 Bursierul  174

                            Apus de soare de Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1503-1504) Dramă în 4 acte    Personaje: ŞTEFAN CEL MARE BOGDAN LOGOFĂTUL TĂUT POSTELNICUL TOADER VORNICUL JURJ HATMANUL ARBORE PÂRCĂLABUL DRAGOŞ PÂRCĂLABUL ALEXA PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ PÂRCĂLABUL ŞANDRU PÂRCĂLABUL COSTEA PÂRCĂLABUL NEGRILĂ BĂTRÂNUL ŞTEFUL, fost pârcălab BĂTRÂNUL HRĂMAN, fost pârcălab PAHARNICUL ULEA CLUCERUL HRINCOVICI VAMEŞUL CHIRACOLA CLUCERUL MOGHILĂ STOLNICUL DRĂGAN JITNICERUL STAVĂR PETRU RAREŞ DOFTORUL IERONIMO DA CESENA DOFTORUL ŞMIL DOFTORUL KLINGENSPORN ŢUGULEA MOGHILĂ UN PIETRAR UN CURTEAN DOAMNA MARIA IRINA, fata pârcălabului Dajbog, Ş 1476 REVECA,fata comisului Huru, Ş 1476 BĂLAŞA, fata pârcălabului Oană, Ş 1484 ILINCA, fata pârcălabului Gherman, DOMNICA, fata hatmanului Arbore ANCUŢA, fata pârcălabului Toader OLEANA, fata vornicului Duma FIRA, fata pârcălabului Dragoş LISANDRA, fata pârcălabului Alexa JOIŢA, fata pârcălabului Ivanco NEAGA, fata pârcălabului Şandru ILEANA, fata pârcălabului Ivaşcu HERA, fata pârcălabului Grumază STĂNIŞOARA, fata pârcălabului Ieremia OANA DOCHIA Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari1 etc.                 Actul I   În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din oraşul Suceava şi valea râului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad. Scena I IRINA, REVECA, BĂLAŞA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA, ANCUŢA, OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIŢA, HERA, NEAGA, STĂNIŞOARA, OANA, DOCHIA şi ŢUGULEA MOGHILĂ. (La ridicarea cortinei toate lucrează.) IRINA: Cum, cum? FIRA: Ei, aşa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... JOIŢĂ: Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă... De un ce, Zamfiro?... Şi tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele... LISANDRA: De un balaur... Staţi... A sărit tindechea.2 ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să ştii că rămâi, ca mine, fată bătrână. REVECA: Ba ca mine... IRINA: Ba ca mine... BĂLAŞA: Ca voi... ca noi... ILINCA: Dumnezeu să ţie pe pârcălabul Alexa din Orhei. NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina. (S-aud toaca şi clopotele.) REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece. DOCHIA: S-aducă mama, bunica maichii. IRINA (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?... Eşti mândru... Ai sabie... Şi ce-ai să faci cu ea? ŢUGULEA (face cu mâna ca şi cum ar tăia): Să... IRINA: Măăăă... ŢUGULEA: Hî-hî... IRINA: Când?... ŢUGULEA: Iacă ş-acuma... IRINA: O! bătu-te-ar potca3! (Îl mângâie.) S-ajuţi mamei Dochii. Dar, vezi, ţine-ţi firea, nu-ţi pune mintea cu bostanul. (Fetele râd.) ŢUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.) Scena II Cele de sus, afară de ŢUGULEA şi DOCHIA. LISANDRA: Am ţesut bine, dadă Reveca? REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. ANCUŢA: Dar eu? REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Aşa... mâinile-n voie... ca şi cum te-ai juca. DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca? REVECA: Priveşte firea... Aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic murdar... Da, bine... STĂNIŞOARA: Uf! Doamne, Doamne! REVECA: Ce, moţato? Ţi s-a urât? Binişor. Ghergheful e de răbdare. JOIŢA: Iaca şi barba părintelui Ivaşcu din Hotin... IRINA: Ba părul tău de oaie creaţă. HERA: Am isprăvit. Nu mai am ţevi. BĂLAŞA: Da, dar pe dinafară cine-a dat? HERA: Numai la două. Le desfac şi le fac. OLEANA: E bine, Reveca? REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ţii furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte, şi fusul zbârnâie şi pluteşte parcar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ţii casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut? OANA: Mai am puţintel şi le nălbesc. Prea multe. Şi nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri... REVECA: Mă băiete că porţi părul bălan ca plăieşii , ce spui? Ce gânduri? OANA: Nu vedeţi ce de fâşii? Şi încă trei cămăşi de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare... ILINCA: Fa Oană, ţie ţi-e lene. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, ţie ţi-e foame. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, pe tine te ţine degeaba la curte. OANA: Dă... IRINA: Fa Onişor, cin ţi-a dat ţie betele astea de argint? OANA: Slăvitul. REVECA: Daţi pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale? OANA: Ce să fie?... Prea multe fâşii... Prea multe... REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi? OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce aşa de multe?... Şi buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci... Şi mai lungi, Oană, mai lungi. Şi-a oftat. Şi, plecând, am văzut-o făcându-şi cruce. TOATE: Făcându-şi cruce? OANA: Da... Mie îmi miroase a război... TOATE: A! ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Şi semplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii-Albe... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Scapă tu!"... Şi-a răspuns Gherman lui Oană: "Ba tu!"... Şi s-au grijit amândoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Ţie-l Dumnezeu pe Ştefan!"... Şi-a zis Gherman lui Oană: "Amin!"... Şau pierit ei cu toţi ai lor... IRINA: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălţau până la cer... Şi el ţipa: "Nu vă lăsaţi!"... Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: "Nu ne-om lăsa, dar du-te"... Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, şi i-au zis: "Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi"... Şi s-au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi Dajbog, cu toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a şoptit lăcrimând: "Oh! ţara aceasta nu va fi a mea!"... Şi sfântul s-a dus ş-a adunat plăieşii, şi-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi şi din lături pân l-a trecut Dunărea... Şi-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: "Aici, eu am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui în veacul vecilor". TOATE: Amin! REVECA: În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de biruinţi! El să trăiască, şi Moldovei i-e bine! ILEANA: Va trăi cât Matusalem, ştiu eu... DOMNICA: Şi eu... LISANDRA: Şi eu... JOIŢA: Şi eu... HERA: E înzăoat! NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de şerpoaică... IRINA: Şi de vultur... Să se strecoare şi să se înalţe... Scena III DOCHIA aduce, p-un cârpător4 bostanul spart în bucăţi. Ies aburi. ŢUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere şi struguri. OANA se duce cu un vraf de fâşii la puţ şi le-aşează în albie. ŢUGULEA: Loc, loc... struguri măşcaţi... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca... REVECA: Cum? ŢUGULEA: Iacă o vorbă. REVECA: De unde ştii?... Şterge-te la nas... Uf! şi ai şi sabie... Multe urzici ai tăiat... ŢUGULEA: Sunt moldovean... Ţugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăţ slujbă domnească... Pân la sabie... REVECA: Sât!... Vine... Scena IV ŞTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape albe. C-o mână ţine pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câţiva paşi, câţiva curteni şi aprozi în haine împodobite. ŞTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteţi pui de găină când trece uliul... Parcă sunteţi un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteţi nişte flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriţi... Veniţi să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu... aşa... aşa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileană, erai mică când pieri Hrâncu... Şi tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Ţugulea nu se mişcă, încremenit.) Dar tu? Tu eşti stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moşoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâşiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Ştii tu pentru cine nălbeşti? OANA: Da... ŞTEFAN: Pentru cine? OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... ŞTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăş pulpa dreaptă zic doamnei: "Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana." (Scapă sabia într-adins.)Oană... (Oana ridică sabia, io dă şi dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalţi la mine? Priveşte drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Şi de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creştetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creştet.) Destul aţi lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binişor şi în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm şi noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.) DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă... ŞTEFAN: Una care pică acum şi alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă... Scena V ŞTEFAN şi MARIA. DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist şi, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subţiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân... ŞTEFAN (trăgându-se pe un jeţ): Te rogi ca un copil... întâiaşi dată... DOAMNA MARIA: Întâiaşi dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah! Moldovo, căci nu ţi-e milă... ŞTEFAN: Milă? DOAMNA MARIA: De mine... ŞTEFAN: De tine şi de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putinţă. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al ţării... DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta... ŞTEFAN: Că sunt bătrân... DOAMNA MARIA: Nu... ŞTEFAN: Că sunt bolnav... DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică... ŞTEFAN: Adică, da... DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine... ŞTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Aşa priveşte un om bolnav? Şi nu merg bine? (Face câţiva paşi, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbişi când încălecai pe Voitiş? DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel! ŞTEFAN: Ei... DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijeşti de Moldova îngrijind de sănătatea ta... ŞTEFAN: Pocuţia... DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole... ŞTEFAN: Ah! Pocuţia! DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara... ŞTEFAN: Iarnă e aici (arată părul), şi niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreţi moldoveni străbat codrii, samestecă cu viforul şi cad asupra cetăţilor şi turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Şi pe când ai noştri deschid pârtii prin nămeţi, leşii se cocoloşesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DOAMNA MARIA: Măria-ta! ŞTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule... DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.) ŞTEFAN: Aşa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori noi mai fi... DOAMNA MARIA: O! ce zici... ŞTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, că leşii n-au ţinut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro şase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoţoman năvăleşte în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roşie, şi-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew. Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ştefan în faţa Poloniei, îngenunche Polonia în faţa lui Ştefan!... Pui stăpânire pe Pocuţia. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frăţânesău. Să aleagă el hotarele şi să ne facă lege. Şi la ziua pusă, împuterniciţii lui nu vin. Şi tocmai acum îmi dă de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuţi, că leşii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuţia, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă... UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii. ŞTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă... (Doamna Maria iese pe uşa din stânga.) Scena VI ŞTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOŞ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ŞANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toţi intră pe poarta din dreapta.) ŞTEFAN: Bine aţi venit, boieri d-voastră! TOŢI: Să trăieşti, măria-ta! ŞTEFAN: Cu toţii. (Dă mâna pârcălabilor şi ei i-o sărută.) A! şi moş Hrăman! Gata! Venişi! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deştele zdrobite... abia te mai ţii... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule? HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voinţa măriei-tale, voinţa ţării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aş fi venit, naş fi vrut ce vrea măria-ta... Ş-apoi asta nu pot... ŞTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideţi ochii aşa doarme şi ţara. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe... ŞTEFAN: Toader. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii şi ruşii sunt cu minte de când i-ai cuminţit măria-ta. PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniştit pustietăţile d-a lungul Nistrului. Ş-apoi am lăsat pe... ŞTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco. PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea mărieitale, tot i se părea că-l chemi pe el. PÂRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, şi bună pace. PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Romăşcanii, ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră vara. Se-mbogăţesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, veşti bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Aşa îmi scrie starostea Buhor. VORNICUL JURJ: În Ţara-de-Jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cârcotă. În Chilia şi Cetatea-Albă că de prin partea locului viu numai doi subaşi5 cu roatele de turci, cât să păzească cetăţile. PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Şi pârcălabii din Cicei şi Cetateade-Baltă, ca la ei acasă în milocul ungurimii. ŞTEFAN: Da, pace de jur mprejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mişcă şi stă cumpănă la odihna ţării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca? HATMANUL ARBORE: Gata! UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan. Scena VII Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TĂUT, bătrânul postelnic ŞTEFUL, pârcălabul GRUMAZĂ, clucerul HRINCOVICI, vameşul CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR, clucerul MOGHILĂ, PETRU RAREŞ, mai mulţi căpitani, hânsari etc. TOŢI: Să trăieşti, măria-ta. ŞTEFAN: Cu toţii, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, şchioapătă şi se opreşte.) Ah! am să te îndrept eu! (Îmbrăţişează pe Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... Însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Fireşte că singur... Aşa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Eşti mai răsărit ca mine... BOGDAN: Cin să te-ajungă pe măria-ta! ŞTEFAN: Tu!... Şi să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu eşti sfios când drumul calului şi sabia vâjâie şi luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuţi şi dincolo? PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ: Bine-ar fi... Ce zici, clucere Hrincovici? ŞTEFAN: Ei... CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuţia aşa ş-aşa... ŞTEFAN: Pocuţia numai aşa să fie! CLUCERUL HRINCOVICI: Că leşii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii şi moldovenii se supun legilor ţării noastre. ŞTEFAN: Dar vămile? VAMEŞUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alţii zic c-au plătit cardinalului... CLUCERUL MOGHILĂ: Alea-s vămile văzduhului... ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Şi nimic din câte ar trebui să fie... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeţi nenvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri... LOGOFĂTUL TĂUT: Cu tinereţea, măria-ta... POSTELNICUL ŞTEFUL: ...Aşa, bat-o pustia... PÂRCĂLABUL HRĂMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este... ŞTEFAN: Postelnice Toader, ce ştiri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma? POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit şi cu ştiinţă. Venezia, ca şi cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea. CLUCERUL MOGHILĂ: Frumoasă mireasă! ŞTEFAN: Arunca inelul în valuri... CLUCERUL MOGHILĂ: Bună de strâns în braţe! POSTELNICUL TOADER: Şi numele tău cinstit şi lăudat... ŞTEFAN: Ştiu... Dar bani?... POSTELNICUL TOADER: De... CLUCERUL MOGHILĂ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi aşteptăm... ŞTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la PoduÎnalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaş. Acum la... (Se priveşte.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma? POSTELNICUL TOADER: La Roma... ŞTEFAN: Blagosloveniile urmaşului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Şi cum îl cheamă pe doftor? POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena. CLUCERUL MOGHILĂ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele... POSTELNICUL TOADER: Ras şi cu plete lungi. ŞTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, ştiţi că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost faţă. Iar să ne judece frăţâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca şi omul lui Ion Albert. Noi saşteptăm în Cernăuţi cu 5.000 de oaste aleasă. Toţi călări. Soseşte, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuţia ş-o raită până la Haliciu, şi poate şi mai sus. Ş-apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu. TOŢI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan şi de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta. ŞTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.) PAHARNICUL ULEA: Am socotit... ŞTEFAN: Ce-ai socotit? PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre... ŞTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Aci (arată piciorul), oleacă măriata... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea... ŞTEFAN: Ei, nu uiţi că am tăiat pe din două moşiile Gădinţii, Storpul şi Madravilele, după dreptate, jumătate ţie şi jumătate răzăşilor. Şi te-am făcut paharnic, şi ţi-am dat viaţa mea pe mâna ta. Tustrei ţineaţi ochii în pământ, ştiind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunţile sus... Aşa, că sus e luna, stelele, soarele şi cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... şi sus e mântuirea şi iertarea păcatelor noastre... (Saud cântări nedesluşite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore? HATMANUL ARBORE: De trei nopţi ard. ŞTEFAN: Ia?... Rareş, repezi... (Rareş se duce-n fugă. Se urcă pe zid.) RAREŞ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni... ŞTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ş-ai voştri... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova! (Ştefan şi boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr.) PAHARNICUL ULEA (încet): Aţi văzut? STOLNICUL DRĂGAN: Văzut. PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ştefan! JITNICERUL STAVĂR: Dar cine e? PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ştefan. (Tustrei se duc şi samestecă cu ceilalţi.) PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ (de pe zid): Ca nişte nori albi ce se târâie pe pământ... ŞTEFAN: Da... HATMANUL ARBORE: Ca nişte turme de berbeci... ŞTEFAN: Da... da... HRĂMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd... ŞTEFUL: Parcă văd ceva... dar nu-i aud... LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud şi nu-i văd... dar îi simt... ŞTEFAN: I-aud şi-i văd, îi văd şi-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziţi?... Sub poale de codru verde... HRĂMAN: Încep să-i şi văd... ŞTEFUL: Încep să-i şi aud... ŞTEFAN (trage sabia şi face semn în depărtare): O! mai sunteţi?... Să nu mai sece izvorul vostru!...

Actul II Acelaşi tablou ca în actul întâi, cu deosebire că e vară şi arborii încărcaţi cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi. S-aud păsările cântând.   Scena I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, ILEANA, BĂLAŞA, HERA, OLEANA, OANA, ŢUGULEA, MOGHILĂ, DOCHIA. DOAMNA MARIA: O, fetele mele iubite, mai lăsaţi lucrul... De-o lună Ştefan nu dă semn de viaţă... Ce-a putut să i se întâmple?... Dar ce n-a putut?... Bolnav... Abia se sculă din pat, şi porni cu iarna-n cap... Doamne! IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: Până acum o lună primeam veşti peste veşti... Bine... sănătos... zdravăn... aşează ţara... Întocmeşte Pocuţia... va sosi... biruitor ca totdeauna... Îmi creştea inima... Şi de(înnumără pe deşte)... da... de treizeci de zile, nimic... IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: S-a dus frumuseţea. Uită-te la părul meu. S-a lăţit şuviţa albă cu două deşte de când nici o veste... Auziţi cum cântă de te slăvesc... Sunt aceleaşi... Cântaţi, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. A căzut omătul, a suflat vântul de primăvară, au încolţit mugurii, a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăşi rodul... Şi toate numai pentru voi. Partea noastră? Răbdări şi lacrimi. De ce omul n-a fi putând a fire ca ştejarul? Iarna să-l scuture, vara să-i puie la loc mândreţea şi bărbăţia! REVECA: Ce nu se schimbă, stăpâna mea a bună! Frunzele cresc şi nu sunt aceleaşi. Stejarul are şi el o margine. Grâul e tot grâu, dar nu mai e acelaşi. Doar glasurile rămân la păsări; ele se duc, altele vin... Şi noi trăim cu părerea că numai omul îmbătrâneşte, se scutură şi cade. DOAMNA MARIA: Da, Reveca, gânduri, nimicuri. Să-l văd pe viteazul meu... să-i fac patul... să-l culc... "Adormi, măriata, n-a fost nimic. O gâză bate în geamuri"... Ce somn uşor în grijile grele... Î, muiere rea! Uitasem pe Bogdan, odorul meu. Pe urmele tată-său calcă. Păcat că şi-a pierdut ochiul. Eu am doi. La ce-mi slujeşte? Şi cu unul v-aş vedea pe lângă mine. Am două picioare zdravene. Să împart: un ochi lui Bogdan, un picior lui Ştefan... Aş întineri... HERA: Şi eu... când m-ar lăsa doamna... ce-aş mai săruta? DOAMNA MARIA: Tu? OLEANA: Şi eu, când vrea doamna, cu cine aş mai umbla? DOAMNA MARIA: Tu... O! muşatină! Aş lua de la mine şi-aş da la ai tăi... ILEANA: Ţie Domnul pe domnii noştri, doamnă! DOAMNA MARIA: Numele Tatălui... ş-al Fiului... ş-al Sfântului Duh... Amin... Ţugulea! ŢUGULEA: Poruncă, doamnă. DOAMNA MARIA: Ce? ŢUGULEA: Da... măria-ta... DOAMNA MARIA (făcându-se supărată): Sabia... cu care te-am încins eu... ŢUGULEA: Da, măria-ta! DOAMNA MARIA (pare necăjită): Şi de ce n-o mai porţi? ŢUGULEA: Ele ştiu... Să spuie Bălaşa... BĂLAŞA: Şotii, măria-ta... Zice c-aş fi zis eu că de ce nici la 14 ani, aproape împliniţi, nu s-a dus la război cu tat-său Moşoroi, asta, Moghilă... ŢUGULEA: Ai zis, aţi zis, ai râs, aţi râs, şi ştiaţi bine c-am dat în genunchi la măria-sa Bogdan şi la tătuca... Şi ei au râs, dar nu ca dvoastră... cu moşoroi... cu vătrar... cu potcă... şi câte şi mai câte... C-am zis: săracul de mine, n-o mai port... Şi n-o mai port! DOAMNA MARIA (ascunzându-şi surâsul): Altă dată să mi le spui mie. ŢUGULEA: Iacă le spui... DOAMNA MARIA: Mă băietane, pune sabia, că va sosi şi ceasul tău. Şi so porţi... REVECA: Până când ţara va avea nevoie de ea... ŢUGULEA: Uf! DOAMNA MARIA (către Reveca): Inimos şi mucalit ca tatsău... Ţugulea, să dai ajutor Dochiei. Mamă Dochio... DOCHIA: La porunci. DOAMNA MARIA: A fiert grâul cu lapte? DOCHIA: Iacă-l aduc. Acuşi. (Dochia şi Ţugulea ies.) Scena II DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce roboteşti? OANA: Spăl, măria-ta. DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană? OANA: Pentru împăratul nost'... Să fie gata pân-o veni... DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit? OANA: Isprăvit... Le-am luat a doua oară... DOAMNA MARIA: Cum îţi zice el, Oană? OANA: Băbătie, măria-ta. DOAMNA MARIA: De ce, Oană? OANA: Fiindcă aşa-i place, măria-ta. DOAMNA MARIA: Dar ţie cum îţi place, Oană? OANA: Cum îi place şi lui, măria-ta. DOAMNA MARIA: Şi cum te mai alintă, Oană? OANA: Dă, măria-ta... DOAMNA MARIA: Dă... cum, Oană? OANA: Cum, măria-ta? DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei? OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept... ba nu, p-ăl stâng, şi mă juca şi zicea: "Oană, Oană, bărlăoană, Onoi, bârloi, Oi, moi"... De doi ani îmi zice: "Băbătie, cum o mai duci cu bătrâneţile?" "Bine", zic. "Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul". Aşa, măria-ta. DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino... Om de război... Trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai acasă, nu. IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale... Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici. DOAMNA MARIA: Soţie de domn şi mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino. IRINA: Buuuno! Scena III Cele de sus. DOCHIA intră aducând p-o tavă de porţelan albă cu margini albastre grâul fiert. ŢUGULEA MOGHILĂ încins cu sabia. IRINA: Cine să guste întâi, măria-ta? DOAMNA MARIA: Ilinca. ILINCA: Buuun, măria-ta. DOCHIA: Grâul, spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat, puţintică miere şi scorţişoară. Talgerele, boier Ţugulea. ŢUGULEA: Iacătă-le. Cel cu aur al măriei-sale. DOAMNA (luând din grâu, scapă talgerul şi-l sparge): Ah! semn rău!... Mă gândii la Ştefan, la piciorul lui, la bătrâneţea lui... Ia! Ascultaţi... Scena IV Cele de sus. CLUCERUL MOGHILĂ vine într-un suflet. DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine? CLUCERUL MOGHILĂ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu aşa... DOAMNA MARIA: Spune degrab... CLUCERUL MOGHILĂ: Spui îndată, acuşica... Cât ai bea o oca de vin, şi e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mia şchiopat, c-aş fi fost de mult... DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute! CLUCERUL MOGHILĂ: Nu e nici biruit, nici rănit... DOAMNA MARIA: Cum e? CLUCERUL MOGHILĂ: Biruitor şi cu rana veche ceva mai înrăită ca-n trecut... DOAMNA MARIA: A! CLUCERUL MOGHILĂ: Şi ceva mai potolită ca acum şapte zile. Bogdan, slava Domnului... Mă, Ţugulea taichii... Acum pe şart, măria-ta. DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Mătură tot înaintea lui. Şi toţi îi jurară credinţă, şi moldoveni, şi rusneci, şi leşi. Să fi văzut, doamnă, p-ai craiului Lixandru... "in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis" 6... Se muie gerul. Se topiră zăpezile. Se umflară apele. El porunci să stăm pe loc... Se retraseră apele... Să mergem înainte, până sub Halici. Acolo se deschide o vale lărguţă. Întâi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreţi. Mai departe, el, cu altă mie. Şi în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat întrun zăvoi care închide valea despre răsărit... Caii noştri odihniţi şi iuţi... Ne pomenirăm cu patru inşi c-un ştergar alb în vârful suliţei. Luca Arbore le deschise drum până la el. Aci descălecară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mâinile şi-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului... Şi văzurăm pe domn ca pământul, că pământul nu l-ar fi încăput... Atât le zise: Încălecaţi, şi haiti!... Veniseră potolit şi se duceau într-o prăfăraie... Să tot fi trecut ca de când am început, şi se porniră lungi şiruri de călăreţi. Leşii!... Când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două, şi apucară unii într-o parte şi alţii într-alta. Duşmanii se reped. El... face faţa dos şi dosul faţă, şi-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte şi alţii într-alta... Până să se oprească leşii, înfierbântaţi ca de biruinţă, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului... DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Prinşi de toate părţile, azvârliră armele jos. Şi curse sânge până la ţurloaiele cailor... Straşnic răcnea leul Moldovei, că auia valea şi codrii... Şi vitejii crezură că urlă a război... Şi el, pasămite, îi ţinea de rău... Aşa se stinse ca la jumătate din leşi, până prinseră de veste care era porunca domnului... Omul în frământarea luptei nu mai e om. Îl loveşti, nu-l doare. Cade şi alţii îl calcă, nu simte. Tot se pierde ca în genunea morţii!... Numai după ce încetează bătălia... Oh! Doamnă!... se ridică de pe câmp atâta jale, că nu poţi... şi curg lacrimile, şi plângi fără să ştii pe cine... Dădu poruncă să alegem şi să îngropăm pe morţii noştri. Puţini picară, dar mari suflete. Ca la două sute... Aci închiseră ochii postelnicul Şteful şi pârcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: "Staţi, moşilor, că nu e de voi!" Ei, aş!... Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinşi. Aci le dădu drumul şi le zise: "Spuneţi cardinalului să aibă pe suflet sufletele morţilor din valea Haliciului". Şi înapoindu-le cartea le zise: "Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, şi nu domnului!" DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi... CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi porunci halicenilor să-i care piatră. Şi cioplirăm cu toţii, vro două săptămâni, bourii Moldovei. Şi eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzându-mă, nu-şi putu ţine râsul şi zise: "Meştere Moghilă, capul bourului tău ca coada lui Voitiş al meu... Mai grea dalta ca sabia, Moghilă". DOAMNA MARIA: Apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi făcurăm moşoroaie şi pietruirăm Pocuţia cu bourii noştri, adânci d-un stânjen, ducând dâră oablă din apa Nistrului până-n muntele ăl mare ce stă ca şira spinării la apusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de sub pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Şi... DOAMNA MARIA: Şi... CLUCERUL MOGHILĂ: Şi, după ce aşeză ţara, lăsă pârcălab pe Hrincovici şi vameş pe Chiracola. Şi ne înşiruirăm călări şi plecarăm înapoi cu voievozii noştri înainte. Şi începurăm să cântăm: "Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină". Într-o zi ─ Duminica Rusaliilor ─ sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiţă caldă stropise fâşia de drum. Voitiş, înr-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări şi căzu, apucându-i piciorul sub el... DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana? CLUCERUL MOGHILĂ: Da... DOAMNA MARIA: Oh! CLUCERUL MOGHILĂ: În stânga prăpastie, în dreapta piept de munte. Voitiş tremura... Când l-am scos, sângele pătrunsese prin legături... l-am dus pe mâini... El atât a zis: "Unde e aţa mai subţire, acolo se rupe"... Doftorul Cesena aci. Până a doua zi piciorul se făcu butuc... Boli, aiuri ierte-mă Dumnezeu , se făcu mai bine, şi de şapte zile, pe drum. DOAMNA MARIA: Ah! CLUCERUL MOGHILĂ (auzind buciumele): Dar iată-l!... Răsare soarele, şi încălzeşte şi pe boieri şi pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însufleţind pe cei cu inima scăzută... Doamnă, să plece fetele... (Doamna face semn fetelor să se ducă.) OANA (furişându-se): Să nu-l văd? Mai bine oarbă decât să nu-l văd! (Se dă după colacul de piatră al puţului.) Scena V ŞTEFAN, alb ca zăpada, vine rezemat la braţul doftorului CESENA, BOGDAN, logofătul TĂUT, vornicul JURJ, hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ALEXA, ŞANDRU, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR şi mai mulţi curteni, căpitani de oaste, copii de casă, hotnogi, hânsari etc. ŞTEFAN (intră prin poarta turnului din dreapta cu tot alaiul): Staţi, copii! Opriţi unde am văzut pe doamna! DOAMNA MARIA: Măria-ta!... (I s-aruncă-n braţe.) ŞTEFAN: Ea, ca cea dintâi rândunică, îmi vesteşte primăvara... Cătaţi sub piciorul drept, şi de-ţi găsi cărbune, să-l beau în paharul meu de sărbătoare, că e bun de friguri; de-ţi găsi plumb, să-l topim, să-l turnăm într-o cană cu apă neîncepută, şi, din ce se va închega, voi vedea ce va veni mai apoi.. (Şade pe o laiţă de piatră.) DOAMNA MARIA (îngenunchind): Ţi-e cald, măria-ta?... Ai căldură... năduşeşti... ŞTEFAN: Vrei să-mi fie frig? Cesena, cum e mai bine: cald ori frig? IERONIMO DA CESENA: Mai bine cald ca frig, ma preferisco recorito senza sentir il freddo7 . PETRU RAREŞ: Cărbune, măria-ta. ŞTEFAN: A, e negru, dar mai negre sunt sprâncenele doamnei... Cine-ar avea inima aşa de mică şi aşa de neagră ca să ţie pică domnului lui?... Mario! Fii mândră de Bogdan al nostru... Io, Ştefan voievod, m-am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei, ş-a biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu... Nu e aşa, boieri? Nu e aşa, paharnice Ulea?... Nu e aşa?... DOAMNA MARIA: Îl uitasem pe el, măria-ta... Bogdane! (Bogdan dă-n genunchi lângă doamna.) ŞTEFAN: Să-mi dea vin de Cotnar... Vreau să beau în sănătatea doamnei ş-a fiului ei... CESENA: Vin, pentru ce vin? Non, serenissime8 . ŞTEFAN: Rareş!... (Rareş se duce repede pe uşa de pe terasă.) Doftore, te-am ascultat până azi... Mi-e sete... Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pântecele ei pe domnul de mâine al Moldovei... Voitiş?... E bine?... El nu are abur, ci suflet... Să-l plimbe în fiece zi până m-oi întrema... (Rareş vine cu trei pahare, două de argint şi unul de alabastru, frumos lucrat, ca un potir. Ştefan fărâmă între deşte cărbunele şi-l pune în paharul de alabastru. Doamna şi Bogdan iau paharele de argint. Ştefan ridică pe al său.) În sănătatea... Ah!... (Lasă paharul în jos.) DOAMNA MARIA: Ce te doare, păcatele mele? ŞTEFAN: Nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun... Dă de duşcă, Bogdane... (Ştefan soarbe paharul.)Cald... CESENA: Să ne odihnim, serenissime. ŞTEFAN: Să te odihneşti, doftore... În Italia se odihnesc mult principii... îî!... Ce-o fi durerea? CESENA: Odihnă, serenissime. ŞTEFAN: Mă voi odihni, dar nu acum. DOAMNA MARIA: Te rog... să mergem... ŞTEFAN: Mă rogi?... Neadormitul Ştefan a ajuns lăuza Moldovei... Moghilă, să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan şi-a rămas fără pecetea domnească... O!... (Ştefan iese la braţul doftorului Cesena şi la al Mariei pe uşa de pe terasă, urmat de toţi.)   Scena VI Paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR rămân. OANA priveşte în toate părţile, vrea să se ducă şi se teme să n-o vadă. PAHARNICUL ULEA: În curând scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ştefan obrinteşte. Încheieturile lui sunt prinse. Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un boier... Ei, ce ziceţi? STOLNICUL DRĂGAN: Ce să zicem?... Bogdan?... De viteaz n-are cum mai fi. Dar cred că după datină ar avea drept Ştefăniţă, din Ţarigrad, fiul răposatului Alexandru, feciorul cel mai mare al lui Ştefan... JITNICERUL STAVĂR: Ş-apoi domn schilod cine a mai văzut? Chior? treacă-meargă... dar orb? Că n-are un ochi deloc. I l-a scos cu suliţa un călăreţ teuton la Cosmin... O! să-l fi văzut cu ochiul scurs pe obraz, ca un ou cu puiul prins spart de-o cloşcă nedibace, cum răgea snopind pe duşmani... ai fi zis că vedea mai bine cu un ochi decât cu doi... PAHARNICUL ULEA: Ţara are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie. STOLNICUL DRĂGAN: Ştefăniţă e nevârstnic. Vom alcătui o epitropie... JITNICERUL STAVĂR: Din cei mai de seamă boieri... Hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază şi d-ta, paharnice Ulea... PAHARNICUL ULEA: Sâât! Nimic lui Arbore. Până n-o închide ochii şoimanul, să nu vorbim decât boierilor cu meteahnă. Din sfatul domnesc... lui Gavril Lepădatu şi comisului Roată. Atât. Ochiul vulturului bătrân clipeşte încă... Vărsa văpăi, mă frigea privirea lui... Sââât! (Tustrei ies pe poarta din dreapta.) Scena VII OANA singură, apoi PETRU RAREŞ. OANA: O! Doamne, Doamne! Să schimbe ei ursita? Cine să închidă ochii? Domnul cel sfânt? N-are sfârşit cel care are milă de toţi! (Dă să iasă pe după castel şi se întoarce la glasul lui Rareş.) PETRU RAREŞ (ieşind din castel): Ce, fugi, Oană? OANA: Nu, Rareş. PETRU RAREŞ: De ce-ţi sunt ochii roşii? Ai plâns? OANA: Nu... PETRU RAREŞ: Ba da... Ochii tăi sunt tulburi... OANA: Ce ochi să rămâie senini când ai bunului Ştefan ard! PETRU RAREŞ: El are nouă suflete, Oană. Ploile, zăpezile, zbuciumul şi drumul lung şi greu... Olecuţă de odihnă, şi se întremează zmeul bătrân. OANA: Da, Rareş, da... PETRU RAREŞ: Şi se face bine... OANA: Bine?... Bine să-i dea Dumnezeu!... Bine... PETRU RAREŞ: Şi ţie, Oană... OANA: Şi d-tale, Rareş... PETRU RAREŞ: Şi nouă, amândurora... OANA: Şi, Rareş, şi... PETRU RAREŞ: Dă-mi o mână, Oană... OANA: De ce?... PETRU RAREŞ: Aşa, că mi-e dragă... OANA: O!... PETRU RAREŞ: Ce râzi? Nu ţi-am mai spus? OANA: Ba mi-ai spus... de câte ori... În urmă mai ales... PETRU RAREŞ: Şi dreapta mi-e dragă, şi stânga mi-e dragă, şi amândoi ochii cu lumini adânci, şi părul tău rotunjit pe spate şi învolt ca un fum auriu, şi gura ta cu buze ca măceşea, şi mijlocul tău ca trestia de baltă, şi mersul tău uşor ca de presură, şi toată fiinţa ta... OANA: O! Rareş... (Râde.) Şi toată fiinţa mea... (Râde.) PETRU RAREŞ: Toată fiinţa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! OANA: Cum, Rareş?... (Râde.) PETRU RAREŞ: Întruna te-am visat, Oană... Şi te-am văzut întruna la război... Când porneam cercetaşii, când mă băteam, când mă culcam, când mă sculam, călare, pe jos, la şipote, în codru, neostiat9 în faţa ochilor mei... OANA: Ca p-o soră, Rareş. PETRU RAREŞ: Nu ca p-o soră... OANA: Şi de când, Rareş? PETRU RAREŞ: De când împlinişi 14 ani... De pe la Paşte... OANA: Mi-eşti drag, Rareş, dar... PETRU RAREŞ: Dar... OANA: Nu ţii minte când mă ridicai în braţe să rup para cea mai coaptă, când te căţărai în vârful copacilor ca să-mi dai pui de stăncuţă... PETRU RAREŞ: Da... şi te sărutam... OANA: Da, şi mă sărutai... Ş-acum... na... sărută... (Râde.) PETRU RAREŞ: Nu, Oană, nu aşa! OANA: Dar cum, Rareş, cum?... Ca p-o miluită fără părinţi? PETRU RAREŞ: Nu... OANA: Ca p-o pripăşită la curtea doamnei Maria? PETRU RAREŞ: Ah! nu... OANA: Ca p-o pasăre pribeagă?... Şi nu uita că tu eşti boier, Rareş... PETRU RAREŞ: Ce boier?... Al Mariei ş-al lui Rareş, pescarul din Hârlău. OANA: Eşti căpitan de oaste şi prieten al domnului Bogdan... PETRU RAREŞ: Sunt ce sunt, şi fără tine mai bine să nu fiu! OANA: Doamne, Rareş... Dar tu mi-eşti ca un frate... Eu mireasă? N-ai nici cui să mă ceri. PETRU RAREŞ: Stăpânului a toate, ca unui drept părinte. OANA: A! nu, Rareş, nu!... Nu simţ nimic în mine... Mieşti drag ca un frate, dar nu te iubesc... Şi domnul e bolnav... PETRU RAREŞ: Domnul e bun, milostiv şi îndurător... (O sărută pe amândoi obrajii şi pleacă repede.) OANA: Ciudat!... Dar să nu uit pe paharnicul Ulea! (Iese prin stânga pe după castel.)       Scena VIII ŞTEFAN, cu piciorul înfăşurat, iese şchiopătând puţin la braţul DOAMNEI MARIA, IERONIMO DA CESENA. ŞTEFAN (se aşează pe laiţa de piatră de sub copacul din mijloc): Aşa... Aer, doftore, aer... Cosi, serenissime... non, serenissime... si, serenissime10 ... pentru o zgaibă... Parc-aş fi copil... CESENA: Serenissime, nici o mişcare... ŞTEFAN: Zău... CESENA: Parole non piu11... ŞTEFAN: Non piu... Ca un mort... uf!... când voi avea nevoie de d-ta, doftore, te chem... (Doftorul se duce în castel.) DOAMNA MARIA: Ascultă-l... ŞTEFAN: Eu?... S-ascult? DOAMNA MARIA: Măria-ta... ŞTEFAN: N-am ascultat de tătari, de leşi, de unguri, de turci... şi s-ascult d-un venezian... a! ha!... DOAMNA MARIA: De când ai început să vorbeşti, a crescut căldura... (Îi pipăie mâinile). ŞTEFAN: Şi va veni ş-un doftor de la Nüremberg şi altul de la MengliGhirai... Îmi scrie că ştie şi toaca-n cer... Un evreu... DOAMNA MARIA: Mai puţin, măria-ta... ŞTEFAN: Puţin, puţin... Toţi doftorii la capul unui bolnav... UN CURTEAN: Măria-ta, foaia judecăţilor. DOAMNA MARIA: Ah! ŞTEFAN: Clucerul Moghilă? Să...       Scena IX ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, clucerul MOGHILĂ. CLUCERUL MOGHILĂ: Măria-ta... ŞTEFAN: Judecăţile dezlegate. CLUCERUL MOGHILĂ (citeşte): Oancea cu văduva lui Isaia pentru o fâşie de moşie. Prigonitorul pierde. Pan Mirăuţ nu dă depline socoteli ipitropisiţilor săi nepoţi. E osândit să le plătească 100 de galbeni genovezi şi să nu mai ipitropisească pe vreunul din neamul lui au din prietenii lui. Obştea răzăşilor Pătrăşcani pentru 12.000 de fălci, cu munte, cu stâni, cu ţărcători şi cu ocini. Judecata, peste altă zi nehotărâtă... ŞTEFAN: De ce? CLUCERUL MOGHILĂ: Prealuminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuşi la faţa locului. ŞTEFAN: Bine. CLUCERUL MOGHILĂ: Vornicul Duma, fiul lui Vlaicu, vărul mărieitale, cu şapte sate omeneşti pentru robire de mori. Vornicul Duma pierde. ŞTEFAN: Cine pierde? CLUCERUL MOGHILĂ: Vărul măriei-tale. ŞTEFAN: Bine! CLUCERUL MOGHILĂ: Pârcălabul Ieremia cu popa Frusănel pentru vaduri de pive. Frusănel rămâne pe pan Ieremia. Hatmanul Dugea cu satele ruseşti de lângă Roman pentru vro 3.000 de stânjeni. Hatmanul rămâne pe ruşi. ŞTEFAN: Î... î... î... rău... Bine a judecat, dar rău... Ştiu... Spune-i lui Bogdan să taie din moşia mea Trifeşti 3.000 de stânjeni şi să dea ruşilor... DOAMNA MARIA (la urechea lui Moghilă): Scurtează. CLUCERUL MOGHILĂ: Să nu ies eu scurtat, doamnă. ŞTEFAN: Ei? CLUCERUL MOGHILĂ: Cele criminaliceşti. Din douăzeci de pricini, două mai însemnate. Un nărăvit hoţ, tăierea mâinilor. Un ucigaş, zobirea capului cu buzduganul. Toate au fost prefirate cu de-amăruntul de înţeleptul Bogdan-vodă. ŞTEFAN: Bogdan... Război şi dreptate... Război împotriva oricărui duşman şi dreptate faţă de oricine... de neamurile tale... de tine chiar, deşi după legea pământului nu se cuvine să judeci. Domn d-ai fi... să stai d-oparte... Alţii să aleagă. DOAMNA MARIA: Măria-ta, prea mult... ŞTEFAN: Dacă Cesena ar avea chipul Mariei ori Maria ştiinţa lui Cesena, m-aş vindeca într-o clipă şi m-aş îmbolnăvi în cealaltă. Adu mâna, Mario. Mai am căldură? DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Atunci?... Ce mai e, Moghilă? CLUCERUL MOGHILĂ: Pricinile de judecat. ŞTEFAN: Le pui zi peste... Azi e 30 iunie... Peste trei zile. (Clucerul Moghilă iese pe poarta din dreapta). Scena X ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA. UN CURTEAN: Oana, măria-ta. ŞTEFAN: Oana?... Să intre... (Oana intră.) A! băbătie... Cum o duci cu bătrâneţile?... Vino încoa... aci... jos... mai aproape... (Oana îi sărută mâinile şi le-aduce la frunte.) O plută bătrână şi scorboroşită lângă un brăduţ verde, stufos şi drept! Cine te-aduse pe tine pe tărâmul ăsta? Şi de unde? OANA: Măria-ta... De unde?... Nu ştiu... ŞTEFAN: Nu mai am căldură. Sunt bine. Uite, Mario... De unde?... nu ştii. Ia uită-te la mine... Aşa... Tu ai ceva în capul ăsta... Mi-ascunzi ceva... Vrei să-mi spui şi te opreşti... OANA: Aş vrea, măria-ta... ŞTEFAN: Ei... OANA: Aş vrea, măria-ta... ŞTEFAN: Rareş... OANA (tresare): Rareş? ŞTEFAN: Da, Rareş, nu ţi-a mai prins vro stăncuţă... Da... da... s-a făcut mare... E căpitan... Se bate cu leşii şi se bate zdravăn... O s-ajungă hatman... Căci n-am avut parte de copii!... Alexandru... Iliaş... Petru... Cât să lungesc pomelnicul?... Şi Olena, după fiul nebunului de cuscru al Moscovei... Îi moare bărbatul... Ea şi fiul ei închişi într-un turn... Şi eu?... Doar cu Bogdan... DOAMNA MARIA (arătându-i pe furiş pe Oana): Să nu mâniem p-Ălde-sus... ŞTEFAN: Da... Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi cum n-ar fi al meu, să fur mângâierile, şi mângâiere să nu am... Ce-ai vrea să-mi spui, Oană? OANA: Aş vrea, măria-ta, să... ŞTEFAN: Ei... OANA: Aş vrea... ŞTEFAN: Doamnă... să ştii că fetişcana asta s-ascunde de tine... DOAMNA MARIA: Da, Oană?... Vă las... OANA (cuprinzând genunchii doamnei): Iartă-mă, doamnă! (Doamna Maria o mângâie pe păr, surâde şi iese.) Scena XI ŞTEFAN, OANA, mai târziu doftorul CESENA. ŞTEFAN: Mai aproape... mai... Spune-mi... OANA: Sosişi, măria-ta... Tare mi-era dor... Mă dădui după colacul fântânii... Ş-auzii tot... ŞTEFAN: Tot şi nimic... OANA: Nu... ŞTEFAN: Atunci nici tot, nici nimic... (O mângâie.) OANA: Nu... Porni alaiul domnesc şi trei boieri rămaseră... ŞTEFAN: Trei boieri? OANA: Da... Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr... ŞTEFAN: Paharnicul Ulea? OANA: Vorbiră şi-i auzii... O urzeală, măria-ta... ŞTEFAN: Împotriva mea? OANA: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: Atunci, împotriva cui? OANA: Împotriva lui Bogdan... ŞTEFAN (sare în sus): Ce? CESENA (intrând repede pe uşa de pe terasă): Basta, senerissime!12 ŞTEFAN (pune mâna pe sabie): Ieşi! (Iese.) Dă-nainte, Oană! OANA: Vor s-aleagă domn pe nepotul măriei-tale, pe Ştefan, fiul răposatului Alexandru. ŞTEFAN: Şi-n locul cui s-aleagă domn? Nu este domn? OANA: După ce nu va mai fi... (Îşi cuprinde capul în palme.) ŞTEFAN: Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă colivă şi mi-o şimpart! (Ca şi cum ar vorbi singur.) Patruzeci şi şapte de ani am dus ţara cu noroc... (Scuturându-se.) Am so duc şi când voi muri, şi după ce vor pecetlui piatra pe dasupra mea!... Oană, bine-ai făcut... Să n-afle doamna... Îţi poruncesc să nu mai ştii nici tu! OANA: Da... Ca şi cum ar fi fost aici şi c-o lingură aş fi luat... şi-aş fi aruncat în foc... a ars... şi-apoi, nimic... (Îşi scutură palmele.) ŞTEFAN: A!... Aşa... aşa... Du-te. (Oana se duce pe uşa de pe terasă.) O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e! (Îl trec lacrimile.) De! nu fi muiere! (Bate în palme. Un curtean intră din dreapta.) Moghilă... Să vie îndată. (Din întâmplare găseşte o oglindă veneziană.) Grozav am îmbătrânit!     Scena XII ŞTEFAN, clucerul MOGHILĂ, venind pe poarta din dreapta. ŞTEFAN: Moghilă, lasă închinăciunile. CLUCERUL MOGHILĂ: Să-mi spuie popa, nu te mai închina... bine ori rău... Dar să iasă din icoana la care te închini o mână care să te ia de păr... O!... ŞTEFAN: Poftă de glumă... Să glumim, clucere Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Să glumim? ŞTEFAN: Ah!... Nu e nimic... Unde-au ajuns slovenii cu letopiseţul meu? CLUCERUL MOGHILĂ: Abia la jumătate... ŞTEFAN: La ce fapt? CLUCERUL MOGHILĂ: La bătălia de la Cosmin. ŞTEFAN: Ce spui?... Abia vro 39 de ani din viaţa mea. Şi mai au... CLUCERUL MOGHILĂ: Jumătate... ŞTEFAN: Încă 39 de ani... CLUCERUL MOGHILĂ: Dacă jumătatea d-a doua n-a fi ceva mai lungă ca cea dintâi. ŞTEFAN: O! ho! ho!... Slovenii s-au pripit la scris... N-au greşit... presimţind că-n a doua jumătate... Cam grea răsuflarea de câteva zile... Moghilă, ce face Voitiş... bidiviul care m-a purtat în spinare doisprezece ani? CLUCERUL MOGHILĂ: Ar face bine dacă n-ar fi pus picioarele în sus... ŞTEFAN: M-a lăsat? CLUCERUL MOGHILĂ: S-a dus bietul Voitiş... Cum ajunse în grajdul de piatră pică d-a-n picioarele, căscă gura, mai suflă o dată şi... ŞTEFAN: Aşa se cade să moară un domn... dar el... CLUCERUL MOGHILĂ: Calul domnului, măria-ta... ŞTEFAN: Da, calul domnului... Ştefan fără picioare şi fără cal... O! şi cum mă ducea la izbândă... ca un vifor năpustit în valea Sucevei!... Semn rău... CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, aş!... ŞTEFAN: Semn rău, Moghilă!... Ce va să zică să mori de moarte bună? CLUCERUL MOGHILĂ: Să mori în patul tău. ŞTEFAN: Nu, Moghilă... Dumnezeu a dat omului simţurile prin care veghează sufletul. La o cârnire a vieţii simţurile, unul câte unul, încep să se întunece. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi... Se vătuieşte auzul. S-a dus ascuţimea lui... "Aud...? Ce zici?"... Nu mai aude... Şi când cercetaşii nu mai veghează, sufletul părăseşte stârvul acesta... Asta e să mori de moarte bună... Eu aud şi văd ca la patruzeci de ani... CLUCERUL MOGHILĂ: N-aveam dreptate?... Istoria a ajuns la jumătatea vieţii măriei-tale. ŞTEFAN: Aşa ar fi de n-ar fi şi pieiri năprasnice... Nu de sabie, nu de apă, nu de foc, ci când piei ca mine... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Cu sufletul întreg, cu dragoste pentru toată ţara cu tot cuprinsul ei... oh!... Ascultă, Moghilă... Vorba de pe urmă a lui Ştefan e lege tuturora? CLUCERUL MOGHILĂ: Sfântă ca sfânta cumincătură din sfântul potir! ŞTEFAN: Şi vouă, boierilor? CLUCERUL MOGHILĂ: Boieri, curteni, răzăşi, ţărani, una în faţa domnului. ŞTEFAN: Să strângi pe boierii şi pe ostaşii ce-au mai rămas în Suceava, mâine, întâi de iulie, zi în care... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Eşti tu credincios, Moghilă? CLUCERUL MOGHILĂ: Ca-n faţa lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Christos... Jur!... ŞTEFAN: Nu jura... Că n-are să afle nimeni din ce-i auzi? CLUCERUL MOGHILĂ: Nimeni! ŞTEFAN: Mâine sui în scaunul Moldovei pe Bogdan... CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne! ŞTEFAN: Ce? CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne... Facă-se voia ta... ŞTEFAN: Am îmbătrânit... O! îndoială!... Şi aş putea să scap... dar sufletul nu vrea şi trupul nu mai poate... (Trage sabia pe jumătate.) Nu... nu mă mai ascultă... Degeaba o port... (Se reazemă pe Moghilă.)... Şi poate să dau ochi cu Ăl-deSus...

Actul III   Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor. În fund, în dreapta şi în stânga tronului, două intrări. Pe laturea din stânga, planul al doilea, o uşă. Ferestre în dreapta. Scena I Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Fiecare păstrează puţin accent în vorbire, iar CESENA vorbeşte pe jumătate italieneşte. DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora... DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Aşa de bolnav şi aşa de tare... Iessus Maria! DOFTORUL ŞMIL: Oţelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am ştiinţă... Rana de la picior îi otrăveşte trupul dumnealui... Şi Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, şi la pat... Atunci să vedeţi... "Unde e Şmilică?... Şmilică, ai mâncat?... Şmilică, ce, tu eşti supărat?" "N-am nimic." "Vezi, eu am, Şmilică". În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voinţă care a voit slobod până la sfârşit... DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemţii. Gemea codrii de freddo. El ajuta şi încuraja pe toţi... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo!13 DOFTORUL ŞMIL: Klingensporn, ce zici de rană? DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste şaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roş... DOFTORUL ŞMIL: Ei! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă şi prin ăsta... O să vrea? DOFTORUL CESENA: Să-l încredinţăm că e durere grozavă... "Serenissime, ma che dolore"... "Io voglio"... Ho studiato questo uomo maraviglioso...14 DOFTORUL ŞMIL: Sââât... Vine! Scena II Cei de sus. ŞTEFAN intră pe uşa din stânga, şi mai îmbătrânit, cu piciorul înfăşurat, la braţul DOAMNEI MARIA. Doamna, îmbrăcată închis. ŞTEFAN: Doftori... prieteni... sunteţi bine? O! ce plecăciuni! Mă prind că Şmil a măturat duşumeaua cu fruntea... Nu, Şmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Niţică ştiinţă... Mario... Mario... Ce tresari... (la doftori). Am căldură? DOFTORUL ŞMIL: Oleacă, măria-ta. ŞTEFAN: Ard? DOFTORUL ŞMIL: Arzi?... A, nu... ŞTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiţi? Cine nu arde nu se sfârşeşte... DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta. ŞTEFAN: De mâine încolo, pace cu ştiinţa... Mă voi odihni... Aşa... întins... nemişcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile ţării... Mario... DOAMNA MARIA: Ce porunceşte preaslăvitul stăpân? ŞTEFAN: Mai puţin ca o poruncă şi mai mult decât o dorinţă. DOAMNA MARIA: Ascult, Ştefane. ŞTEFAN: Aşa... aşa, dragă... Ah! e demult de atunci... Prea eşti întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel... DOAMNA MARIA: Mă duc şi mă întorc cum doreşti. Scena III ŞTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. ŞTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Şmil... DOFTORUL ŞMIL: Cârjea?... N-aş vrea să iasă cârje din teacă... ŞTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade. DOFTORUL ŞMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade... ŞTEFAN (cu un surâs trist): Eşti cum eşti, cum ai ieşit din părinţii tăi... Şi cârjea mea e cum e, cum a ieşit din mâna genovezilor... DOFTORUL ŞMIL: O! biata mamă, tare a ţipat înainte să mă scoată... ŞTEFAN: Ce de ţipete până să scoată oţelul acesta, ce de lovituri, Şmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare. DOFTORUL ŞMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut şi n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă! ŞTEFAN: A! Ştii tu, Şmil, că tu eşti ca sabia mea? DOFTORUL ŞMIL: Ca sabia?... Eu?... Şi de ce? ŞTEFAN: Ca şi ea, eşti foarte ascuţit pe dinăuntru. DOFTORUL ŞMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot. ŞTEFAN: Când poţi, Şmil, dar când nu poţi? DOFTORUL ŞMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi... ŞTEFAN: Dumnezeu... Şmil, din două picioare bolnave tu poţi face numai unul, dar zdravăn? DOFTORUL ŞMIL: Asta?... Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Dar din doi oameni sănătoşi ai putea să faci un bolnav? DOFTORUL ŞMIL: Din doi oameni sănătoşi?... Aş face şi doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima. ŞTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci. DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui15.(Arată piciorul.) ŞTEFAN (punându-se pe un jeţ cu stemă): Îl simt mai puţin. (Se întinde.) La braţul doamnei am venit până aici... Nu pricep... DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simţi mai bine, dar... ŞTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aş fi mai rău, şi bine de tot când aş pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi braţul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om şi nu mai e de mult... Şmil, cum ţi se pare? DOFTORUL ŞMIL: Parcă surâde... Bun şi milostiv... ŞTEFAN: De unde ştii? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el. DOFTORUL ŞMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta? ŞTEFAN: Ai!... Nimic... Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte, taie-o pe ea şi-o leapădă în foc... DOFTORUL ŞMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai... ŞTEFAN: Ce, Şmil, tu să îndrepţi Evanghelia? DOFTORUL ŞMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr! ŞTEFAN: Ce dureri, Şmil? DOFTORUL ŞMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul şi să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului şi să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri! ŞTEFAN: Brrr! grozave dureri... Şi se sfârşeşte. O! ho! ho! prieteni, şi vă e milă?... Ardeţi stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! Puneţi foc pretutindeni, ş-aici... ş-aici... ş-aici... până-ţi preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în faţa atâtor orbi, domnii creştinătăţii!... Şmil... a! Şmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momeşti, dar nu pe Ştefan... Ardeţi degrab şi fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrâneţile mele s-or mai aprinde de focul vostru. UN CURTEAN: Petru Rareş (Ştefan îi face semn să intre.)     Scena IV ŞTEFAN, PETRU RAREŞ şi mai în urmă DOAMNA MARIA. ŞTEFAN: Ce vrei, Rareş? PETRU RAREŞ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate şi voie bună. ŞTEFAN: Doreşti?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi doreşti sănătatea pe care nu o are?... Ce te sfieşti ca o fecioară când dă cu ochii întâiaşi dată de ce-i e drag?... Rareş... de la cine-ai învăţat tu să ţii ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareş? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri... PETRU RAREŞ: Stăpâne, n-am învăţat ştiinţa ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. ŞTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie braţul tău, dintrun pescar ar ieşi preţ de ce-au prins toţi pescarii de la începutul lumii şi până s-ar sfârşi şi peşti şi pescari... Oh!... Cine vine?... Mi s-a părut... PETRU RAREŞ: Doamne... ŞTEFAN: Mai bine. PETRU RAREŞ: Ce să fie mai bine? STEFAN: Rareş, tu nu eşti un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareş tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce?... Te-ai făcut mare... O sajungi hatman... PETRU RAREŞ: Doamne... ŞTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule... Ce te-aduce? PETRU RAREŞ: Am venit... ŞTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci. PETRU RAREŞ: Să... ŞTEFAN: Să? PETRU RAREŞ: Iartă-mă, doamne, iubesc! ŞTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu! PETRU RAREŞ: E fată bună... ŞTEFAN: Bună şi frumoasă, fireşte. PETRU RAREŞ: Bună... ŞTEFAN: Ca pita caldă. PETRU RAREŞ: Bună... săracă... şi fără părinţi. ŞTEFAN: A! fără părinţi? Atunci cum s-a născut? PETRU RAREŞ: Necunoscuţi, măria-ta. ŞTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaşte. PETRU RAREŞ: Iubesc pe Oana, măria-ta! ŞTEFAN: Cum?... N-am auzit... O! ho! ho!!... Cu bătrâneţile... Da, Oana e fată bună şi frumoasă şi cuminte... Piciorul meu ştie, şi Dumnezeu, şi eu. Săracă şi fără părinţi... tu ştii... Dumnezeu n-a aflat... Şi eu mă îndoiesc... Tu mi-o peţeşti mie ca p-un copil... Şi e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus? PETRU RAREŞ: Da, măria-ta. ŞTEFAN: Şi? PETRU RAREŞ: Că mă iubeşte ca p-un frate, dar că nu simte nimic... Caş fi boier, şi ea... ŞTEFAN: Aş, aş, aş! (Doamna intră pe uşa din stânga.) Doamnă... Ce frumos eşti îmbrăcată... Rareş tocmai îmi povestea că iubeşte... Pe cine, mă? PETRU RAREŞ: Pe Oana... DOAMNA MARIA: Pe Oana?... Dar e un copil... Şi săracă... Şi... ŞTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare... DOAMNA MARIA (speriată): Ştefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.) ŞTEFAN (îi face semn de înţelegere): Nu-ţi zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aş vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijeşti, s-o aperi, să aibă şi ea acelaşi nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru şi mai sus... Rareş, dar şi tu eşti un copil. Abia să fi împlinit douăzeci şi unu de ani. Ei, tu ştii din cine te-ai născut... şi eu... Ia unul din caii mei, care ţi-o plăcea, fie şi pe Voitiş... DOAMNA MARIA: Voitiş? ŞTEFAN: Ştiu... Să nu încaleci pe Voitiş, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe faţa pământului. Să nu ocoleşti nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Şi să-i spui Rareşoaiei aşa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, şi mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinţi, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Şi ce-o chizbui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi! PETRU RAREŞ: Zbor... ŞTEFAN: Să te văd... (Rareş dă să iasă repede şi se încurcă.) Nu p-acolo, Rareş, că n-o să ieşi prin zid! (Rareş iese în fugă.) Patima, Mario. Şst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neştiinţă... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.) DOAMNA MARIA: Să-l privim... ŞTEFAN: Da, a luat pe Dereş16... Pune şeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreţ care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreşoaii... O! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeaţă... Abia se mai vede... Nu se mai vede!... Oh! sângele Muşatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte!... Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ştefan voievod, vreau! DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aş uni cu duşmanii ţării împotriva copilului meu, să zic da, aş ţine cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută şi un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găseşte mângâiere! ŞTEFAN: Ştefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.)         Scena V Stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR intră prin dreapta. STOLNICUL DRĂGAN: Văzuşi pe paharnicul Ulea? JITNICERUL STAVĂR: Da, acum chiar. STOLNICUL DRĂGAN: Tot aşa? JITNICERUL STAVĂR: Şi mai dârj. STOLNICUL DRĂGAN: A vorbit cu... JITNICERUL STAVĂR: Da, cu cinci boieri mari, afară de cei doi din Sfatul domnesc. STOLNICUL DRĂGAN: Ei, ce e? JITNICERUL STAVĂR: Strună... Şi Ştefan din ce în ce mai rău... STOLNICUL DRĂGAN: Aşa se zice. JITNICERUL STAVĂR: Vor să-l arză. STOLNICUL DRĂGAN: S-a mai vorbit ş-alt dată, dar cum e el, ba azi, ba mâine, cu judecăţile, cu războaiele, cu trimeşii de la unguri, de la ţarul Ivan, de la leşi, de la Mengli-Ghirai, de la turci, de la munteni, a dat zi după zi, an după an, până l-a prididit boala. JITNICERUL STAVĂR: Poi de l-o arde, cum e el de bolnav şi de bătrân... STOLNICUL DRĂGAN: Şi de slab... JITNICERUL STAVĂR: S-a dus Ştefan... STOLNICUL DRĂGAN: Vecinica lui pomenire... JITNICERUL STAVĂR: Dumnezeu să-l ierte... STOLNICUL DRĂGAN: A fost bun... nu zic... JITNICERUL STAVĂR: Şi drept... STOLNICUL DRĂGAN: Cu ţara, da... JITNICERUL STAVĂR: Pe noi ne-a cam scurtat... STOLNICUL DRĂGAN: Boier, răzăş, ţăran supus, era totuna în faţa lui... JITNICERUL STAVĂR: Moşiile le împărţea numai la ostaşi... STOLNICUL DRĂGAN: Din supuşi îi făcea răzăşi, din răzăşi boieri sadea. JITNICERUL STAVĂR: Ce era boerul de sfat, Cosma Şerpe? Nimic. Un răzăş. După Bătălia de la Cosmin, îl boieri, şacum e în divanul ţării... STOLNICUL DRĂGAN: Şi cu munteanca ceea... JITNICERUL STAVĂR: Jupânesele noastre, rar poftite la castel... STOLNICUL DRĂGAN: Că de doi ani, de când l-a înteţit boala, de loc... JITNICERUL STAVĂR: Ca o călugăriţă... cu fetele, toată ziulica... STOLNICUL DRĂGAN: De Rareş... ce zici? JITNICERUL STAVĂR: Harnic flăcău... Bun de războaie... Portarul Arbore ştie multe... STOLNICUL DRĂGAN: He! ba vezi că nu... Cu el a petrecut Ştefan în Hârlău... nu cu mine... JITNICERUL STAVĂR: La frumoasa pescăriţă... STOLNICUL DRĂGAN: Păi Rareş... JITNICERUL STAVĂR: Aşa se zice... STOLNICUL DRĂGAN: Arbore ştie bine... La naştere l-ar fi înfierat... JITNICERUL STAVĂR: E! STOLNICUL DRĂGAN: ...pe spata dreaptă c-un cerc. JITNICERUL STAVĂR: Rareş o fi ştiind? STOLNICUL DRĂGAN: Nu se află. JITNICERUL STAVĂR: Rareş plecă mai adineauri... Undeo fi plecat? STOLNICUL DRĂGAN: Se ducea p-un dereş de nu i se vedeau picioarele... Unde? Nu ştiu... Ulea vine? JITNICERUL STAVĂR: Nu crez, poate da, poate nu. Mi-a zis să ne uităm bine la Ştefan, că el e cam bolnav... STOLNICUL DRĂGAN: Hî! JITNICERUL STAVĂR: Ai auzit c-ast-noapte o bufniţă a ţipat toată noaptea pe castel? STOLNICUL DRĂGAN: Nu. JITNICERUL STAVĂR: Buha... ţipă, ţipă până despre ziuă... Când să zboare, o mâţă neagră haţ, ş-o mâncă. Mâţa se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată şi înhăţă pe mâţă. Pe vultur îl săgetă un curtean, şi alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie... STOLNICUL DRĂGAN: Ce-o mai fi ş-asta? JITNICERUL STAVĂR: Şi azi-dimineaţă o vacă, din vitele domneşti, a sângerat îm şistar, pe când o mulgea... STOLNICUL DRĂGAN: Ciudat! Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat c-un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied... STOLNICUL DRĂGAN: Urâte semne! JITNICERUL STAVĂR: Ş-acum priveşte... (Se uită pe fereastra din dreapta.) STOLNICUL DRĂGAN: Acuşica era senin, fără pic de nori, şi deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că sentunecă ca noaptea... Şi colo, departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu parc-ar arde o cetate. JITNICERUL STAVĂR: Priveşte... Vezi tu un nor... ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripile întinse... cum se repede să înghiţă p-un moşneag cu plete lungi... Vezi? Aci... aci... ha... haiti... S-a topit moşneagul... Cine vine? Scena VI Cei de sus. Hatmanul LUCA ARBORE, postelnicul TOADER, vornicul JURJ, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ŞANDRU şi ALEXA vin din dreapta. HATMANUL ARBORE: Bună ziua, frate Drăgan, bună ziua, Stavăr. STOLNICUL DRĂGAN: Bună să-ţi fie inima! JITNICERUL STAVĂR: Ca totdeauna... POSTELNICUL TOADER (se uită pe fereastră): Bună, bună şi nu prea bună... PÂRCĂLABUL COSTEA: Ce? Inima lui Arbore? POSTELNICUL TOADER: Aş... ziua de azi... Se zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă... Până mai adineaurea senin, şi deodată s-a întunecat că abia se mai vede... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Era să plec la Neamţu... M-ar fi murat ca p-un câine... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Înhămase la olac , când mă vesti Moghilă... VORNICUL JURJ: Ce sărbătoare să fie azi? HATMANUL ARBORE: Nici una. VORNICUL JURJ: Moghilă mi-a zis să mă îmbrac ca de sărbătoare. PÂRCĂLABUL ALEXA: Şi mie... STOLNICUL DRĂGAN: Şi mie... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi mie... HATMANUL ARBORE: Cine ştie ce vrea domnul, ţie-l Dumnezeu să-l ţie... POSTELNICUL TOADER: Că mult e bun... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi viteaz... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi nepărtinitor... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi darnic... VORNICUL JURJ: Ce e al lui e-al ţării... Ce e-al ţării e-a lui Dumnezeu! POSTELNICUL TOADER: Drepte ş-a făcut cărările lui... Şi bolnav, că mai bine aş fi fost eu... BĂTRÂNUL ARBORE (imitând pe Ştefan): Nimic... Mario... ce tresari... Mititelul! STOLNICUL DRĂGAN: Că parcă n-ar mai fi el... HATMANUL ARBORE: Cum n-ar mai fi el? Dar cine vrei să fie? Cine-ar răbda cum rabdă el? Cine nu s-ar odihni în locul lui? Şi cine n-ar umplea lumea cu vaietele? S-a plâns cuiva, Drăgane? STOLNICUL DRĂGAN: O vorbă, hatmane. HATMANUL ARBORE: O vorbă neghioabă! STOLNICUL DRĂGAN: Fie... HATMANUL ARBORE: N-ar mai fi fost! POSTELNICUL TOADER: Pace, fraţilor!     Scena VII Cei de sus. Clucerul MOGHILĂ intră, răsuflând repede, prin dreapta. CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, asta nu înţeleg! Să mă tai şi să mă presari cu sare pe crestături, şi tot nu înţeleg! POSTELNICUL TOADER: Ce, Moghilă, ce nu înţelegi? CLUCERUL MOGHILĂ: Da d-ta, că eşti tobă de învăţătură, înţelegi? POSTELNICUL TOADER: Ce, mă omule, ce să-nţeleg? CLUCERUL MOGHILĂ: Ai dreptate, că nu e de-nţeles... Mă duc la el. Se plimbă prin casă. Cum mă văzu, zbughea în pat. Şi "aoleo, păcatele mele... ce am...ce am"... Iacă nunţeleg, şi pace! (Toţi boierii se uită cruciş la Moghilă.) POSTELNICUL TOADER (surâzând): Păi nici eu nu înţeleg. CLUCERUL MOGHILĂ: Nu spui eu? POSTELNICUL TOADER: Moghilă, vino-ţi în fire! Ce-ai spus? Cine a zis, ş-a făcut, ş-a dres? CLUCERUL MOGHILĂ: Nu vă spusei?... Adevărat... Capul meu ăl zăpăcit. Paharnicul Ulea, frate... MAI MULţI: Paharnicul Ulea? CLUCERUL MOGHILĂ: Spus din fir-a-păr... Cum Şl-desus vrea... El aş... "ce am... ce am"... Dar mort d-ai fi, şi la aşa poruncă ar trebui să te scoli şi să umbli ca-n ziua dapoi... HATMANUL ARBORE: Sââât! Scena VIII ŞTEFAN intră la braţul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint co mantie de postav roşu blănită cu cacom17. Galben la faţă şi cu cearcăne la ochi. Şchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Vin pe uşa din stânga. ŞTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ş-asta... Amândouă m-au slujit cu credinţă... P-amândouă mi-am pus nădejdea. (Schimburi denchinăciuni.) Vedeţi cum mă sprijin... Ş-amândouă mă ţin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aş prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mânăstirea Putnei, în rândul strămoşilor... O! lasă, Şmil, n-ai grije... (Se uită printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Şmil, da... Ai zis ceva? DOFTORUL ŞMIL: Eu? Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Parcă vedeam bine... (Se freacă la ochi. Către un curtean.) Să vie boierii. Între ei nu era. Drăgan, mai încoa, Stavăr, mai aproape... (Caută cu ochii.) Paharnicul Ulea n-a venit? Moghilă... (Boierii se uită încurcaţi.) CLUCERUL MOGHILă: Aici, măria-ta. ŞTEFAN: N-ai fost?... CLUCERUL MOGHILĂ: Fost, măria-ta... ŞTEFAN: A plecat... Ţi-am spus să te duci îndată... CLUCERUL MOGHILĂ: Îndată... măria-ta... ŞTEFAN: Nu l-ai găsit? CLUCERUL MOGHILĂ: Găsit, măria-ta... E cam bolnav... ŞTEFAN: Ce?... E bolnavior, bietul paharnic... Cine să-mi guste vinul de Cotnar...? Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... Îl doare... Şi ce-l doare? CLUCERUL MOGHILĂ: Ce că-l ia cu frig, că-l ia cu călduri şi stă ghemuit în pat... ŞTEFAN: Îl doare capul!... CLUCERUL MOGHILĂ: De cap nu mi-a vorbit, măria-ta. ŞTEFAN: Îl doare capul! La cap e stricăciunea... Nu e la locul lui... Hatmane Arbore, să vie şi ostaşii... Nimic, doamnă... Ce fulgere... Ca afară... Moghilă! CLUCERUL MOGHILĂ: Ascult, doamne. ŞTEFAN: Ascultă, până mai ai când... Du-te la paharnicul Ulea... Şade lângă castel... Cine mă iubeşte e-aproape de mine... Nu e aşa, stolnice Drăgan? STOLNICUL DRĂGAN: Da, măria-ta. ŞTEFAN: Du-te de-i spune că eu şi jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem... Nu doreşti, Stavăr?...(Boierii să uită unii la alţii.) JITNICERUL STAVĂR: Cum zici, măria-ta. ŞTEFAN: Dar tu cum zici?... (Lui Moghilă.) Că e rău să puie pe Drăgan şi pe Stavăr împotrivă cu vorba lor şi vorbele lor împotrivă cu ei înşişi... (Joc de priviri între boieri.) Că Ştefan n-ar sta la îndoială de ceea ce ar trebui să hotărască dacă sufletul lui ar vrea... CLUCERUL MOGHILĂ: Preaslăvite doamne... ŞTEFAN: N-ai înţeles? CLUCERUL MOGHILĂ: Iaca sabia... taie-mă, omoară-mă... ŞTEFAN: Aşa de curat? (Jocul privirilor se înteţeşte.) Nimeni din voi n- a... Cum să pricepeţi ceea ce nu e de priceput? După patruzeci şi şapte de ani de domnie... A! Signore, să mă reazim de braţul tău... Moghilă... CLUCERUL MOGHILĂ (tresărind): Aci, doamne! ŞTEFAN: Ce strigi aşa de tare?... Du-te şi-i spune să vie până să nu viu eu!... (Moghilă se duce repede. Din partea dreaptă intră Sfatul ţării, se închină şi s-aşează în jeţuri.) Ce de judecăţi am vânturat împreună... (Intră ostaşi prin partea stângă din fund.) Ce de bătălii... (La sfetnici.)Senini şi fără interes... (La ostaşi.) Cu patimă şi cu interes... Şi toate cu aceeaşi ţintă... Signore, treci de partea astălaltă... (Intră paharnicul Ulea şi clucerul Moghilă prin dreapta.) A! Paharnice... scumpa dumneavoastră sănătate... PAHARNICUL ULEA: Abia mă ţin picioarele... ŞTEFAN: Schimbă-le cu ale mele... Fii, mă omule, tânăr, voinic, ca un brad, fii ca mine... Ei, oleacă suflarea... oleacă piciorul... oleacă de căldură... oleacă încheieturile... dar încolo... aproape nimic... (Încearcă sabia.) Nu vrea să iasă... Nu vreau să vrea să iasă... Şi de ce-aş vrea? (Către Ulea.) Să spui feciorului tău să nu stea cu capul în jos... Signore, mutăte în partea astălaltă...(Bogdan vine din fund trist, îmbrăcat în zale de sus până jos, cu mai mulţi ostaşi.) Pe cine zăresc? Pe tine te mai aşteptam... (Ştefan se suie în jeţul cu stemă din dreapta tronului. Bogdan dă să-i sărute mâna. Ştefan îl opreşte.) Prea e caldă şi năduşită... Aşteaptă să se răcească...(Către doamnă şi Bogdan.) Ce tresăriţi?... Da, văz o doamnă care se plimbă pe lângă castel... DOAMNA MARIA (îndurerată): Nu e nimeni, măria-ta! ŞTEFAN: Nimeni... (Doftorul Şmil se pleacă la urechea domnului. Îi şopteşte ceva.) N-ai grije... Voi fi al tău sau al doamnei... DOFTORUL ŞMIL: Al doamnei?... Al doamnei Maria, măria-ta... ŞTEFAN (se ridică din jet): Maria şi Moldova e totuna... Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani... mulţi şi puţini... de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos... HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta! TOŢI: Aşa e! ŞTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!... Sunt bătrân... (Se întoarce şi priveşte grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi Jitnicerul Stavăr.) MULŢIMEA: Nu! nu! ŞTEFAN: Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti... Unde sunt... bătrânul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cânde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pârcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului... Boldur?... Pământ!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! (Se opreşte ostenit.) Suflarea... Bătrâneţea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinătăţii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ş-am trimes la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari... Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, şi degeaba. Învoieli cu peceţi-n calapoade, iscălituri fudule... Şi praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic: "Doamne, tu singur ştii ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşărtăciune nu sa lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor... Dar toţi m-au părăsit... Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor!" (Fulgere şi tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat... Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şa urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor... Ah!... Nimic... Bătrân, bolnav şi neputincios... Mantia asta e prea grea... So poarte altcineva mai tânăr... (Mişcare în mulţime. Mirare.) Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Şi voi, mărturie a ceea ce aţi văzut, spuneţi ţării(tunetele se înteţesc) că voinţa mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viaţă... Că voinţa mea ş-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mâna.(Ştefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bogdane... vino... suie-te... aşează-te... pune coroana... Bine... (Îngenunche.) Doamne, binecuvântează... (Dă să-i sărute mâna.) Ah!... (Se rostogoleşte de pe treptele tronului în braţele Mariei ş-a doftorului Cesena.) MARIA: Ştefane! DOFTORUL ŞMIL: Altfel nu s-ar fi putut. HATMANUL ARBORE: A murit? CLUCERUL MOGHILĂ: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă!

Actul IV O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup. O masă. Pe masă, felurite doftorii şi paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O uşă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o uşă cu trei trepte şi o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi.   Scena I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA. IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea... REVECA: Măcar un ceas, doamnă. DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-şi durerile... părea un sfânt!... Câ câtă lepădare de sine şi-a scos mantia domnească şi-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... şi s-a rostogolit... o!... IRINA: Osteneala, măria-ta. REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuţia... DOAMNA MARIA: Sât... Să nu te auză că vorbeşti aşa. OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme. IRINA: E zobit de osteneală. REVECA: A adormit? Se face bine. DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând. Doamna Maria se duce binişor la pat.) OANA: Doarme? DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste! IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă! DOAMNA MARIA: De două nopţi n-a dormit aşa de liniştit. Cum aţipea, lega vorbe fără şir cu unele gânduri întunecate... A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei... Şi ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?... REVECA: Nu e nimica... IRINA: Ca omul bolnav... DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Şi ce bucurie!... Păsările au început cu limbuţia lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munţii... Cerul senin... Şi Ştefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbuşit). IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă! REVECA: Ei, da, da... DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi? OANA: Da, doamnă. DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaşte că n-a dormit... (Ies pe uşa din dreapta). Scena II OANA, ŞTEFAN, într-un vestmânt de borangic. OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce şi mai dulce, ca la un copil de ţâţă scăldat şi primenit!... Ce zile posomorâte şi ce nopţi lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binişor la pat şi desface perdelile.) A!... ŞTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte... OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi... ŞTEFAN: Vino-ncoa... Aşaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Aşaaa... OANA: Credeam că dormi... ŞTEFAN: Dormii, ş-am să dorm, ş-am să dorm... Doamna? OANA: Acum ieşi. Nu crez să-şi fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc. ŞTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ţie nu-ţi place să vorbeşti cu mine? OANA: Stăpâne... ŞTEFAN: Nu, băbătie, nu aşa... Aci... da... OANA: Cum vrei, măria-ta... ŞTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult... OANA: Cum vrea măria-ta, aşa vreau şi eu... Voinţa mărieitale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Şi mi-e aşa de drag! ŞTEFAN: Ce ţi-e aşa de drag? OANA: Când simţ că-ţi fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici... ŞTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic... OANA: Ah! ŞTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme... OANA: De ce? ŞTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?... OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... "n-am să mai bolesc multă vreme..." că... (Oana se şterge la ochi.) ŞTEFAN: Mie nu-mi plac... OANA: Nici mie... Iacă aşa, ca o proastă... ŞTEFAN: Î... î... Să te sărut... OANA: Aş vrea... ŞTEFAN: Ce? OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiş... ŞTEFAN: Da, da, pe Voitiş... OANA: Şi să te duci, să te duci, şi să te-ntorci iarăşi biruitor ca totdeauna... ŞTEFAN: Să mă duc, să mă duc şi să mă-ntorc iar pe Voitiş... OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruinţele măriei-tale, parcă am spune nişte basme vechi... ŞTEFAN: Da, da... Mâna şi piciorul ăsta blestemat... OANA: Nu zice aşa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aş fi dezlipit de măriata... P-un cal ca un zmeu... c-un paloş ca o limbă de foc... Şi mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul18 cela? Să nu mai fie! Şi unde m-aş fi săltat în scări, şi m-aş fi făcut nevăzut, şi m-aş fi întors năduşală şi sânge, şi aş fi zis: Nu mai sunt, măriata!... Ba uneori visez... Dacă... ŞTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine! OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaş. ŞTEFAN (se scoală într-o rână): Da... şi ce ostaş! OANA: L-ai cunoscut? ŞTEFAN: Fireşte!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăţi aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt şi-l purta lunguleţ... ca şi mine... OANA: Bietul tata! Şi cum a murit? ŞTEFAN: Rănit la picior... ca şi mine... Ce fulgere... OANA: Nu fulgeră, măria-ta... ŞTEFAN: Ca şi mine... Dă-mi un pahar cu apă... OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ŞTEFAN: Şstor copii nu le-am spus... păcat!... Şi mi-e aşa de dragă ca ochii din cap... Î... Şi poate să mă duc călare pe Voitiş... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleşeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru şi toarnă de sus). OANA: Ce rece şi limpede e! ŞTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul şi vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineaţă... OANA: O! măria-ta! ŞTEFAN: Paharul!... OANA: Dar nu bea repede... e prea rece... ŞTEFAN: Nu... (Ştefan bea şi începe să caşte.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aş fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineaţa... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească can vis, rar şi cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau... OANA (sare de la geamuri): Măria-ta! ŞTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial 19... OANA: A adormit? Aşa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei... Visează... ŞTEFAN: ...Zidăria cenuşie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care sembracă, sabia de care nu se desparte... ŞTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreşoaia... cânta de te slăvea cântece bătrâneşti... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu... Ştefan... tatăl bun al ei... OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi. Ştefan: ...La doi ani o iau ş-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o creşte ş-o îngrigeşte ca pe copilul ei... OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ştefan). Răsuflarea grea... Doarme... ŞTEFAN: ...N-a înţeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate şi galben ca spicul copt... Oana!... OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deştept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ŞTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor... OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor şi de moartea voievodului nostru! ŞTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea... OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, creşte la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voinţă... Şi-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeţivă, încheietori, dacă nu vă desfaceţi... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ş-acoperă ochii şi plânge năbuşit.) ŞTEFAN: Î... î... î... OANA: Ce, măria-ta? ŞTEFAN: Ah! ce vis frumos... ş-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă... OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ţi treacă! ŞTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o priveşte ţintă şi lung ş-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înţeles, Oană?... OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.) ŞTEFAN: Nu plânge... OANA: Nu plâng... Sunt fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefricită că suferi aşa de mult... UN CURTEAN: Rareş vrea să intre cu d-a sila... I-am spus... Scena III ŞTEFAN, OANA şi PETRU RAREŞ, prăfuit şi noroit. PETRU RAREŞ (vine din stânga): Doamne! ŞTEFAN: O! Rareş, eşti ca un câine scăpat din jujău... O! ho! PETRU RAREŞ: M-a dus iubirea ca vântul şi m-a întors grijea ca gândul. Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. Nam ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu ştiu. Ş-am ajuns. ŞTEFAN: Tot? PETRU RAREŞ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubeşti ca pun frate. OANA: Cum ţi-am spus, Rareş. PETRU RAREŞ: C-a p-un frate bun, din aceeaşi mamă şi din acelaşi... OANA: Cum? PETRU RAREŞ: Din aceeaşi mamă... OANA: Da, frate... (Se îmbrăţişează.) ŞTEFAN: Două ramuri ale aceluiaşi stejar bătrân! Rareş, grozav te aşteptam... Ai! ai!... OANA: Ce? ŞTEFAN: Nimic... (lui Rareş) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac 20. Alege unul bine ferecat. Şi la drum. Zi şi noapte. Schimbă caii din popas în popas. Şi să nu te opreşti decât în Ţarigrad. Acolo so dai în mână marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora să nu uiţi pe Ştefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să-l aleagă şi mitropolitul Gheorghe să-l ungă. PETRU RAREŞ: Da? ŞTEFAN: De ce te uiţi aşa? PETRU RAREŞ: Poi... ŞTEFAN: Poi? PETRU RAREŞ: Măria-ta... ŞTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simţi încheieturile mele?... Cum să le simţi... Ai!... Ai auzit pe Ştefan văietânduse vreodată? PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat? PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârşitul... (Oana plânge năbuşit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăieşte trăieşte moş Ştefan... Rareş, ca vântul! PETRU RAREŞ: Ca vântul!         Scena IV ŞTEFAN, OANA, un PIETRAR. UN CURTEAN: Meşterul pietrar... ŞTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deşărtăciunea omului... OANA: Deşertăciunea omului? ŞTEFAN: Deşărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul... OANA (se sileşte ca să-l înţeleagă): Când ai golit merticul? ŞTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deşert, dar de deşertăciuni niciodată nam fost plin. MEŞTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfăşură un pergament.) ŞTEFAN: Tu? MEŞTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta. ŞTEFAN: Slovele prea mari şi prea mic chenarul. MEŞTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul. ŞTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ş-arată.) Dacă sporeşti chenarul în măsura slovelor ca să măreşti... (pe furiş de Oana) tocmai când... ai!... se micşorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins şi abia aşteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă măreşti piatra, se supără cei din dreapta şi cei din stânga... Acolo sunt toţi deopotrivă... OANA: Cine se supără? ŞTEFAN: Meştere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meşterul pietrar iese prin stânga.) OANA: Trupul? ŞTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul? OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui? ŞTEFAN: Taci... Simt ce e durerea... Scena V ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, şi OANA. DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deşteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile... ŞTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieşit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învăţat. Cele viitoare? Care înţelept nu va zice cu ecleziasticul: o sută de ani ca ziua de ieri? Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Aşa-mi placi, Mario! DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta? ŞTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic. DOAMNA MARIA: Ţi-e cald? ŞTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Ţi-e frig? ŞTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Cum te simţi? ŞTEFAN: Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru... Scena VI Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga. HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta? ŞTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea? HATMANUL ARBORE: El? sănătos. ŞTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine. POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea... ŞTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simţă nimenea... Cum vi se pare vorba lui? HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Şopteşte, nu vorbeşte. ŞTEFAN: Şi ce şopteşte? HATMANUL ARBORE: Nimicuri. OANA: Nimicuri? ŞTEFAN: Dar ce şopteşte, Oană? OANA: Ştiu eu, măria-ta? ŞTEFAN: Fireşte că tu nu ştii, cum e firesc să ştie portarul Sucevei... HATMANUL ARBORE: Ce să ştiu, măria-ta? ŞTEFAN: Luaţi seama la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinţei lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav. ŞTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu... DOAMNA MARIA: Dar fiului tău? ŞTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult... POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta. HATMANUL ARBORE: Şi noi... ŞTEFAN: O să s-adune ţara, şi voi slujiţi domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ştefan... Să nu se ţeasă vro urzeală... HATMANUL ARBORE: Împotriva cui? ŞTEFAN: Împotriva voinţei mele de când eram domn... HATMANUL ARBORE: Voinţa ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile? ŞTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr... HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ştefan! ŞTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele pe locaşul meu ohavnic 21... (Ies Arbore şi Toader prin stânga.) OANA (lui Arbore): Temeţi-vă de oamenii care şoptesc. Scena VII ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul CESENA, doftorul KLINGENSPORN şi doftorul ŞMIl cu nişte legături în mână. Toţi intră prin dreapta. ŞTEFAN: Sunteţi câteşitrei? Să cunoaşte că v-aţi culcat târziu... DOFTORUL ŞMIL: Şi după ce s-ar cunoaşte, măria-ta? ŞTEFAN: Ochii traşi... o! o! o!... Şmil... parcă un zugrav ţi-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic... DOFTORUL ŞMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic? CLUCERUL MOGHILă: La măria-ta, nu se cunoaşte. ŞTEFAN: Nu se mai cunoaşte... Nu te gândi la zilele dacuşi, ci la întruchipările de mai nainte... CLUCERUL MOGHILă: Totdeauna, ai fost ca totdeauna! ŞTEFAN: Acu, ca niciodată... Şmil, dar ce sunt faşele acelea? DOFTORUL ŞMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare... ŞTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A? DOFTORUL ŞMIL: Care bătrân? Care copil? ŞTEFAN: Ho! Şmil... uită-te bine... DOFTORUL ŞMIL: Iacă mă uit... ŞTEFAN: Şi nu-i vezi? DOFTORUL ŞMIL: Ce să văz? ŞTEFAN: N-ai dormit bine, Şmil... OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măriata... ŞTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă şi copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui... OANA: Şi ce vor doftorii, măria-ta? ŞTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i aşa Şmil? DOFTORUL ŞMIL: S-o săruţi? La asta mă gândeam! ŞTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieşiţi... Vă chem eu... DOAMNA MARIA: Ah! OANA: Cum oftă, milostivul... Scena VIII ŞTEFAN, clucerul MOGHILă, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. ŞTEFAN: Gata? DOFTORUL CESENA: Şi, ilustrissime. DOFTORUL ŞMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai aşa... cu faţa în jos... Aşa. Şi dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta faşa asta... ŞTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ş-un laţ de gât... Glumiţi, Şmil... DOFTORUL ŞMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Şi cu măria-ta? ŞTEFAN: Desfă, Şmil! Ştefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.) DOFTORUL ŞMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus şi în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ŞTEFAN: Vreau! (Doftorul Şmil îi desface legăturile. Ştefan îşi întoarce privirile spre icoană.)Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus şi-a zis "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se aşează cu faţa în jos.) CLUCERUL MOGHILĂ: O! ŞTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleştează mâinile. ŞTEFAN (în torturi): Otce naş ije esi na nebeseh22... Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău... Vie împărăţia ta... fie voia ta... precum în cer şi pre pământ... Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri... Şi nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăveşte de cel viclean... Că a ta este împărăţia şi puterea... şi mărirea... şi mărirea... şi slava în veci... şi puterea... CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru! ŞTEFAN: ...Şi ne izbăveşte de cel viclean... DOFTORUL ŞMIL: O! minunat om! DOFTORUL CESENA: Gesù Maria! ŞTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă... a! a! o! o! Scena IX Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta. La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA şi stolnicul DRĂGAN. DOAMNA MARIA: Ştefan... ce e, Ştefane?... OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta? PAHARNICUL ULEA: Ca şi mort... la lucru... DOAMNA MARIA: E cald... (Îi pipăie mâinile şi le sărută.) N-a murit... OANA (doftorilor): Nu e aşa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ŞMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Aşa un suflet, Doamne... DOAMNA MARIA: Cum îi picură năduşelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca şi Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ŞMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars. DOFTORUL ŞMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn şi doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu? DOFTORUL CESENA: Si, signore. DOFTORUL ŞMIL: Când s-o deştepta... oleacă de vin... (Oana se repede şi aduce vin.) Aşa, un vin tare, să puie la inimă... DOFTORUL KLINGENSPORN: Şi linişte, linişte... Dumnezeu va face şi minunea asta... OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea? CLUCERUL MOGHILĂ: Cum? Să ieşim din cuvântul lui?... Unde se află... DOAMNA MARIA: Ce strigă? CLUCERUL MOGHILă (ascultă): Nu s-aude. ŞTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări... DOFTORUL ŞMIL: Unde e paharul? OANA: Iacătă-l! ŞTEFAN (se mişcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins! ŞTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toţi): Maria... Oana... Şmil... N-am murit? DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge şi-i sărută mâinile.) ŞTEFAN: Atunci, de ce plângi? DOFTORUL ŞMIL: Măria-ta, niţel vin... ŞTEFAN: Şmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde aşa? Că bine ziceţi... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă? CLUCERUL MOGHILĂ: Aleg pe Bogdan, măria-ta. ŞTEFAN: Î... î... î... Parcă ş-un alt nume... Nu strigă toţi la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ştefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă...(Moghilă se duce la fereastră şi se întoarce schimbat la faţă.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?... CLUCERUL MOGHILĂ: Nedesluşit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mişcare... DOFTORUL ŞMIL: E moartea! DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta! ŞTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ştefăniţă.) Daţimi... ah!... daţi-mi... DOFTORUL ŞMIL: Ce faci... (Toţi îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu! DOAMNA MARIA: Nu! OANA: Ah! nu! REVECA: Nu! IRINA: Nu! DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu! ŞTEFAN: Toţi, duşmani?... Şi tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe Ştefăniţă. Se ridică în picioare.) DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce... ŞTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ştefan, nu Ştefăniţă... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ştefan pleacă repede şi, şchiopătând mai greu, iese prin stânga.) DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare şi fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor! DOFTORUL ŞMIL: S-a sfârşit! Păcat! DOAMNA MARIA: Ah! Doamne! OANA: N-a picat? DOAMNA MARIA: Da... păcătosul... OANA: Un munte i-ar fi stat în faţă! DOAMNA MARIA: Spune poporului ceva... (S-aude: "Să trăiască Bogdan!") Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.) Scena X ŞTEFAN se opreşte pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toţi fac câţiva paşi spre el şi se opresc încremeniţi de durere şi de spaimă. ŞTEFAN: O! cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân şi bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaş e o fiară!... Iatăl... Pândeşte călare... Calul îi tremură şi joacă... Bagă pintenii pân la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovăţului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, îşi cuprinse faţa cu amândouă mâinele, şi eu cu amândouă o învârtii, şi trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospeşte... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ştefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ştefan voievod, i-am aşezat cu mâna mea coroana strămoşilor mei... El fu de faţă şi văzu ce vreau eu, şi tot sfatul, şi toată ostăşimea... Sufletu-mi nu vrea, şi ca un scos din fire se aruncă în sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova şi-o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia! (S-aude: Să trăiască domnul Bogdan!) Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele şi aruncă sabia.) Ţi-ai împlinit menirea ca şi mine! Maria... Oana... Răsuflarea... (Cade pe braţele lor şi-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideţi geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabasru.) DOAMNA MARIA (covârşită de durere): Măria-ta, să te odihneşti! ŞTEFAN: Mă voi odihni... DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot... ŞTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Maria şi pe Oana.) Să dăruiţi paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute... DOAMNA MARIA: Cin să vie, măria-ta? ŞTEFAN: Nu, doamna aceea înfăşurată în negru... Ea o să vie mai degrab decât am dori-o... Poftim... Te-am privit datâtea ori în faţă... Nu mi-e frică de tine... (Sughiţă.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot... (S-aude la intrare: Să trăiască vodă Bogdan! Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore şi toţi ceilalţi pârcălabi şi Sfatul domnesc, ostaşi, popor, şi cad în genunchi.) BOGDAN: A! Măria-ta! ŞTEFAN: E... (Sughiţă.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiţă.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în şira spinării. Face cruce.) O... o... o... Moldova... (Îi cade capul pe pieptul Oanei.) (Din mulţime s-aude un geamăt lung.) Cortina  

Bunica de Barbu Stefănescu Delavrancea   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Năut! – Nu. – Turtă dulce! – Nu.   Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. – Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. – Să spui…   Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte. – A fost odată un împărat mare, mare… – Cât de mare? – Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii… – Bunico, e rău să n-ai copii? – Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie. – Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.   Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: – Spune, bunico, spune. – Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… – Cât era de mic? – Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot… – Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…   Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. – Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… – Ca moşu de mică? – Da, ca moşu… – Atunci nu era mică de tot… – Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… – Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. – A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…   Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. – Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… – Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. – … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat… – … ş-a plecaaat… – Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… – … s-a dus, s-a dus… – Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… – … întunecoasă… – … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…   Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. – Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Bunicul - Barbu Stefanescu Delavrancea   Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!   Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”. – Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi. – Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară? – Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. – O, voinicii moşului!…   Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare. – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? – În ţara cocorilor. – În ţara cocorilor? – Da. – Dar rândunelele un’ se duc când se duc? – În ţara rândunelelor. – În ţara rândunelelor? – Da… – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. – Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. – Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie? Fata se întristă.   Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. – Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule? – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie. – Cum de nu? Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt!   Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…   Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: – Lăsaţi pe copii să vie la mine! – Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta este a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două.   Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. – Jumătate mie. – Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: – Mustaţa mea e mai lungă. Fata: – Ba a mea e mai lungă!   Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: – Amândouă sunt deopotrivă. – Ş-a mea, ş-a ei! – Ş-a mea, ş-a lui!   La obraji cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă. – Ba a mea, că e mai albă!   Bunicul zâmbi. – Ba a mea, că e mai caldă! – Ba a mea, că e mai dulce! – Ba a mea, că nu e ca a ta! – Ba a mea, că are un ochi mai verde! – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!   Bunicul abia se ţinea de râs. – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: – Ce e asta, viermi neadormiţi?! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: – Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

download Mesterul Manole..

Sultanica – Barbu Stefanescu Delavrancea   D-a stanga Raului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușii – curate ca un pahar; prispa din fața – lipita cu pamant galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scarțaie, la fitece bataie de vant, doua limbi de tinichea, așezate pe doua goange cat gagalicea. Curtea, îngradita cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pamant pe patru talpoaie groase.   Ăst camin fusese odinioara cu rost pe cand traia jupan Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasa, ramasa singura, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S-a prapadit cu firea, ca Sultanica ajunsese fata mare. Dar cand e sa-i mearga rau omului, pe orice-o pune mana sa sparge.   De cate ori n-o podideau lacramile pe biata batrana, privind acareturile mari, dar pline de saracie și de pustiu… Nu cerea de pomana… da și viața de azi pana maine viața e, or foc? Doi juncanași, o vaca, doi carlani, zece oi ș-un berbec e saracie lucie la o vatra de care altdata țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuți ș-o turma de oi, ce umplea valea raului de behait cand coborau dinspre munte. II E începutul lui decembrie. A dat Dumnezeu zapada nemiluita; și cade, cade puzderie marunta și deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivaț care te orbește. Mușcelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile, în departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzari și de corcoduși. Vuiet surd sa încovoaie pe dupa dealuri și sa pierde în vai adanci. Cerul e ca leșia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncaie, cautand spre paduri. Viscolul sa întețește. Vartejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serei se întinde ca un zabranic sur. Raul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vajait manios înecat în glasul vantului, și izbește sloiuri mari de gheața și butuci groși de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecand prin sat. Partia e acoperita. Abia se zaresc poteci ca de lațimea unei lopeți. Cea mai îngrijita leaga carciuma de primarie. Lumini galbui de vapaița joaca prin geamurile catorva case. Vremea rea a amorțit satul, îndeobște zgomotos. Numai în batatura Hanului Roșu hamaie ragușit doi dulai de caini. În carciuma e arababura mare. Firitiseala nepomenita ține nea Nicola Grecul, cu fruntașii satului, de ziua sa.   O data pe an e Sf. Niculae. În ușa pravaliei sta un țaran nalt, spatos, cu fața conabie ca sfecla; uneori scutura din cap, rade și îndruga singur. – Așa e omul… un ciocan, înca unul ș-al treilea, pana ajungi la tinichea… d-acolo-ncolo… Dumnezeu cu mila… torni, parca torni într-o parnaie… Dar Sanda ce-o sa zica… ca mi-a dat Sfantul muiere harnica, dar rea, topenia pamantului!…   Înlauntru s-aud ciocneli de pahare, bușeli de calcaie și zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea țarana din pod. Apoi, cand sa mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toți, care mai de care: – Hai sa ne fie de bine, nea Nicola… La mulți ani cu spor și sanatate… Cinstit socru mare… – Suge, suge, ca doar nu te-a îmbatranit calea bisericii… – Mai trage-i, parințele, o leturghie… – Sa te vaz, logofete, care pe care… Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alții obide. Unii abia așteapta Ignatul sa-și taie grasunul cat malul, alții abia au malai de gura. Ca cine a facut lumea, cu deșertaciunile ei, la unii tuna și fulgera, iar pe alții îi îmbuiba cu norocul, ca pe curcani cu nuci.   III Așa înțelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; și așa, hangiul venetic, bogat putred, sa rasfoia în duhoarea de țuica și vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta mahnita la gura sobei, mangaindu-și odorul pe obraji. Sultanica ațipise cu capul în poala ma-sei. Odaia e deretecata de ți-e drag sa te uiți la ea. Pe pat o scoarța aleasa în fel de fel de migalituri. Pernele, cu fețe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plapumi groase. Spre rasarit, trei icoane muscalești, roșii ca para focului. Toți sfinții se aseamana ca doua picaturi de apa. Toți au ochii din trei linii, nasul dintr-una și gura din doua. Cat despre sf. Gheorghe, calare p-un cal cu gatul de cocostarc, tot omoara și nu mai omoara un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane arde candela.   Toate cele sfinte sunt înconjurate cu manunchi de busuioc și siminoc, din Vinerea Patimilor, strans legate în vlastar de salcie de la Florii. Focul palpaie. Cateodata pocnește de-arunca spuza în sus. Și Sultanica deschide repede niște ochi ca pruna de mari. Și mama Stanca, ferind-o de scantei, îi zice încetinel: „Dormi puiul mamii, dormi!” Sultanica strecura, printre genele ei de catifea, doua lacrami. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreți gura.   Fata Kivului e cum arar se mai afla sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugravit: alb și cu doua rasuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoși de pica, dar cand îi încrunta, te sperie ca-ntunericul. Parul lins, cu unde albastrui. Sa poarta cu tample. Așa a apucat de la ma-sa, și ma-sa de la ma-sa, obicei adus de pe obarșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori. Sultanichii îi este draga curațenia ca lumina ochilor, ca chiar de n-ar avea sprancenele trase ca din condei și buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foița și cu muc de lumanare. Cand merge, salta puțin și se mladie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frange. Multe capete a sucit. Mulți ochi au jinduit-o. În hora fura toate privirile, și ea s-aprinde d-ai crede ca se topește. Și ce valnic, și ce naframa, și ce camașa de borangic, galbena ca spicul și subțire ca panza paiajenului, încat i se simte tot sanul, pietros ca poama parguita, cum se bate cand abia rasufla de osteneala. Sa crape de caldura, nu-și sumete manicuțele în fața flacailor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele și bujori, cu creițe și cu ochiu-boului? Nu scrie la dansa așa țiganie. He, arareori, numai ce-o vezi cu cate-o brandușe în par, ori cu doi-trei didiței între betele ce-i încolacesc mijlocul de patru ori.   La șezatori s-a dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenești: „Cui îi arde de zbenguit e saritoare pentru așa treaba”. Ca pana se coace dovleacul în soba, cațiva flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai saruta de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or naframa, și duminica, la hora, pana sa li le dea, le snopesc o toana pe dupa șura din spatele hanului. Unii mai împelițați numai ce-i auzi: „Sari, cutarița, de sufla în al foc!” Și cand biata fata sta-n genunchi, sufland din bairile inimii, odata îi da branci și cade pe spate. Sultanica e leita-poleita raposatului. Cand se aprinde, nu te poți apropia cale d-o poștie. Cand vrea ceva, vrea, nu se încurca. De sa manie, nu mai vede înaintea ochilor.   Într-o zi, la sapa porumbului, cine știe ce i-a nazarit, ca cu toate rugaciunile ma-sei, n-a voit sa manance din zori pana la amurg și n-a lasat sapa din mana pana n-a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrana mai mult moarta decat vie acasa. A doua zi, cand s-a dezmeticit ș-a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbena ca turta de ceara, cu parul alb și ciufulit, cu ochii trași de durere, a sarit la gatul ei și, fara sa zica nici pis, a început s-o sarute și p-o parte și pe alta, pan-a podidit-o un plans d-a muiat un ștergar întreg-întreguleț. Unele mai istețe din sat au împraștiat zvonul ca ar cam suferi de vrun farmec. De harnica, harnica, n-are cum mai fi! Unde pune mana, Dumnezeu cu mila! Sare din varful stogului și cade ca un fulg. În argea nu i se vad mainile. Cand toarce, mananca caierul. De cinstita, nu e obraz mai curat. Cand Ionița Rotarul, om chipeș și hazlau, s-a încercat s-o sarute, a sarit parc-ar fi calcat pe coada de șarpe și, în mijlocul flacaimii, i-a strigat:   – Mi-aș taia obrazul, dar ți-aș taia buzele! IV Ce punea satul în nedumirire, și mai vartos p-ale ce cata nod în papura, e cand apuca lumea în cap și trece noua hotare. Numai ce-o vezi, la revarsatul zorilor, ca o ia rara-rara, prin faneața. Galbena, cu cearcane vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, și sa oprește la vrun deal, la vrun parau. Asculta neclintita un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matca și le suna ca pe niște zurgalai auzite din departare. Apoi culege flori și le azvarla, pana ce i se aprind obrajii și sa trezește ca dintr-un somn adanc. Ochii îi sclipesc ca oțelul învartit la soare.   Joița Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creștetul mușcelului ce desparte apa Valsanii de Raul Doamnei, privind, ca dusa de pe lume, la roșeața apusului. Obosita de ganduri, se întorcea spre casa cu cautatura-n jos, cu un nod în gat, cu gura fripta de sete. Și de întalnea vrun izvor, bea pana i se oprea rasuflarea. Apoi, facand mainile caldarușe, le umplea cu apa rece ca gheața și limpede ca diamantul, pe care ș-o arunca în obraji. Da sa te fereasca Cel-de-sus de gura satului și de pizma celor vinovați și rai! N-avea sa scoata capul în lume Sultanica, ea, care, de buna ce era, ș-ar fi dat și dumicatul din gura, ca începeau șușuitul și ponoasele. Cate-n luna și-n soare-i scorneau. – Sultanica, frumoasa? Aida-de! Mai bine își pune gatul pe taietor Ilinca, ciupita de varsat. – E o fudula, o luata din Iele, n-are toate sambetele. Cand umbla, calca-n strachini. Numai nevasta ca toate nevestele n-o sa fie Sultana aia, zicea la fantana, la hora, la șezatori fata Ciaușului. Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricator de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apa? He, he, fata proasta și țafnoasa da norocului cu piciorul. Da de, om sarac și cu nasul în sus… Știe Dumnezeu ce face!   Și flacaii, mai toți, o luasera în nume de rau. Nu, ca de ce sa fie așa de muta? De ce sa fuga de toți parc-ar fi raioși? O fata mare se mai lasa ba la un sarutat – ca d-aia are gura dulce – ba la un giugiulit – ca d-aia are san cu draganele. Și știi, cum e omul, din una într-alta, se îngroașe gluma, și capatuiala vine, ca moș popa ce-așteapta? Sa dezlege dorul dupa pofta inimii. Altfel canta cucul pe fata batrana și ramane moșoroi fara soboli. V S-auzea, în departare, chiuit de danț și pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vantul vuia de te lua groaza. Mazarichea rapaia în fereastra mamii Stanchii. Sultanica ridica capul din poala ma-sei. Se alipi de batrana. O cuprinse pe dupa gat cu brațele rumenite de dogoarea focului și privi lung în chipul ofilit al batranii.   Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap și multe prin inima cand grecoteiul se desfata. – Mama, mama, grai batrana, moș popa, cand spune din Vanghelie, cica sa rabzi și iar sa rabzi… Așa e, parințele… așa e… ca Mielușelul Domnului a rabdat scuipat, bataie și rastignire… Dar cand ma gandesc la raposatul ș-auz chiuitul cațaonului, ma podidesc lacramile, Sultanica mamii, și blestem din suflet, doara de l-o ajunge mania Domnului! Sultanica stranse vatraiul de-i zbarnai în mana. – Nu mai pot, grai iar batrana, nu mai pot sa-mi tarasc zilele, cand ma uit la tine și nu știu pe ce mani o sa cazi… Aveam și noi, pe vremea Kivului, rod și vite cu duiumul; patulele gemeau de pline; batatura nu mai încapea de vite și lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Și ce te pomeneai ca se aruncau pe rasfaț. Rupeau pamantul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletanata ca o maciuca. Șase argați nu le da de cap pana nu se potoleau de bunavoie și nu catau spre obor, dand din cap și bagand limba și p-o nare, și pe alta. Bietul tat-tau se uita mandru la bogația lui cinstita. Parca-l vaz, c-o mana în șerparu-i civit, alergand de colo-colo. Ce harnicie de om! Tot satul nu-i ținea piept. Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mainile lui radea ca briciul. Tu erai mica și nebunatica. Cum te zarea ca-i ieși înainte, cu manușițele pline de noroi, creștea inima în el și se topea d-a-n picioarele. – Bietul tata!…   Focul palpaia în gura sobei. Mușcelele alburii abia se mai zareau prin geamuri. – În toiul verii, îndata ce venea rupt de osteneala, ne ospatam bine, apoi ne odihneam pe prispa. Pe tine te-așeza ca p-o laița pe genunchi, și te juca, și spunea, și radea, și tu-i bagai mana în barba. Uite așa ne-apuca miezul nopții. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ș-acum glasul lui: „Sa mai stam, fa Stanca, fa, ca parca ma-ngraș cand ma uit la voi!” Era rai, nu viața, pana sa pripași, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cațaon. Și-a sosit într-un ceas rau. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau și mureau p-un capat. Dar ce sa mai îndrug Sultanica mamii… Într-un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat în judecați și l-a lasat sarac lipit. Kivu era iute ș-avea ș-un beteșug de tuse. S-a luat la contra și, de mahnire, s-a-mbolnavit. Cand ș-a dat sufletul, ma strangea de mani ca c-un clește și te chema, ars d-un foc nestins. „Înca doi ani… Sa nu va las pe drumuri”… a zis și i-am închis ochii.   Pe mama Stanca o podidisera lacramile; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde, și de unde cadeau se ridicau aburi înghițiți de gura sobei. – Nu mai plange, mama, zise Sultanica sarind în sus. Îi dau foc… sa arza ca șoarecii… Doar nu s-au stins toți ai Kivului! Mama Stanca îngheța vazand pe Sultanica naprasnica la corp și cu ochii ca doi carbuni aprinși. Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare evlavie: – Fa-ți cruce, fata mea, fa-ți cruce, avuseși un gand rau… Necuratul a trecut pe langa noi… Batrana șopti de trei ori, plecand fruntea în jos: „Numele Tatalui, ș-al Fiului, ș-al Sfantului Duh, amin”.   Se liniștira. Sultanica arunca o buturuga în soba. Batrana turna untdelemn în candela și-și șterse pe frunte deștile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. – Am sa-ți fac o rugaciune, mama. Iaca, astazi fuse S-tul Niculae, vreau și eu sa-ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocoșilor d-a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vro punga cu bani, ca vaduva din carte avea trei fete, și pe catetrele le-a capatuit… Mama Stanca, cu tot amarul de care era covarșita, zambi. – De, maica, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia și Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioara a fost cum a fost, dar acum e prea de tot… O sa ne apuce judecata d-apoi… O sa ploua foc și pucioasa… Și îngerii AtotȘtiitorului vor buciuma: „Sculați, morți, din morminte!… ” Domnul ș-a întors fața de la noi, pacatoșii… – Sa-mi încerc și eu norocul… – Bine, Sultanico, fie ș-așa, raspunse Kivuleasa și, facand trei cruci capataiului, sa varî în plapuma. Mama Stanca sforaia dusa. Din vreme în vreme ofta, înghițind în sec.   VI Fitece oftare, nabușita în plapuma, sugruma pe Sultanica. Gandul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumești. Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraște omenirea cu bunele și relele ei? Toți trec p-acolo, oricat s-ar rușina. Sultanica ratacea ca o umbra, nu de vrun farmec; ci, cand e sa te biruie dragostea, sa te pui în cruciș și-n curmeziș, sa te tai și sa presari sare pe crestaturi, spuza sa pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiți pe langa focul dragostei, de este foc cu adevarat. Și așa fusese sa fie cu Sultanica, ca nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata și trece prin toate și buture de rovina ramane: bazaie fara sa ia foc.   Ca dupa cum simțea Sultanica… de s-ar fi varat în gaura de șarpe și s-ar fi dat vantului turbat… era ceva din altul în ea… un chip… niște ochi… un sarutat ce-o tot saruta în același loc… și o fura, și o ducea, legata-ferecata, acolo unde numai focșorul ei știa… Se prapadea dupa Dragan Caprarul. VII Caprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la parinți, scoase apa din piatra și ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl faceau, nu e vorba, pișicher, papugiu de București, dar cum ziceau alții, din prietenii lui: „Așa e moara trandavilor. Cațaie, ca nu ține parale. Pana o pune Caprarul mana în chica vrunuia, sa-i faca morișca de vant.”   Cardașia lui erau din flacai de munca ca Voicu Ciaușului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ionița Rotarul și alții. Nu-l vedeai umbland pe doua carari. Ramanea poricine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dinții de narile nasului. Frumos, chipeș, avea o uitatura vie și cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea și ce n-ar vrea. Mustați negre și dese. De le netezea, pleca puțin capul și p-o mana, și pe alta. Camașa pe el, ca floarea. Caciula țurcaneasca, trantita p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc. Era vesel și glumeț. Dar de prin priar se schimba Dragan al nostru.   Începu sa dea tarcoale Sultanichii. Cand îl catai, de era și Sultanica la hora, el sta deoparte mahnit, privea galeș, rasucind vrun pai în mana. D-o întalnea la adapatul vitelor, i-ajuta cu draga inima, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Și cand zicea „mama”, i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa puie în spinare cobilița cu cofele, sa n-o fi atins de mana, ca pleca ochii în jos rușinat. Azi așa, mane așa, ca Sultanica, cand prinse de veste, i se paru așa de veche treaba, ca d-ar fi fost de cand lumea ar fi fost mai de curand. I se facu frica. Ba sa hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul. Trei saptamani îl ocoli, și fura trei veacuri.   Într-o zi o lua razna p-un piept de mușcel, fara sa știe încotro. Fanul îi trecea de mijloc. Arșița începuse de dimineața. Cantau pasarile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau și tot a bine ș-a duios spuneau și ele. Florile îți luau ochii și te-adormeau cu mirosul. Sultanica cata alinare, și, în deșert, alinare nu gasea. Toate o munceau s-o rapuie. Ca d-o supunea framantarea, d-o muia dorul și sangele de-i navalea în colcote la cap, sa trantea cu fața la pamant și saruta florile, pana ce o piroteala placuta o facea nici s-adoarma, nici deșteapta sa fie. Și simțea în asta zi de pribegie o nedumirire, ca suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii și rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o amețea într-un vartej de întristare. Cand ajunse în varf, pamantul i se învarti supt talpi; mintea i se clatina de spaima ce te cuprinde cand te prabușești într-o vultoare… La umbra unui paducel, Dragan sta p-un buture de stejar.   Dragan arunca ghioaga cu care batea paișul, rasturna o tivga cu lapte batut și striga ca scos din fire: „Sultanico, ma prapadești!” Cum, ce fel, de ce… sa trezira strangandu-se în brațe, ca brațele le curma trupul. Din acest ceas se întalneau pe ascuns de lume. Sultanica bolea. Nu adormea decat despre ziua. Vise urate îi turburau odihna. VIII Ș-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba sa se vaza. Mama Stanca dormea. Sultanica sufla în vapaița și cazu la icoane. Galbena ca turta de ceara, da sa se roage, și nu poate sa-și adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobona fruntea. Își acoperi fața cu amandoua mainile. Socotise ca icoanele s-au clatinat, voind sa se întoarca de la dansa.   Încet-încet, ca o stafie, sa tarî pana la gura sobei. La lumina focului parca murise și înviase. „Înșel pe mama, necinstesc curatele sale batraneți, înșel cele sfinte!” Deodata, lumina ochilor îi scapara. Gura sobei se largește, buzele-i de pamant se roșesc, ranjesc, se întind ca un gatlej de balaur; flacarile sunt limbi de foc ce sa rasucesc și se desfac; duduitul dinlauntru sa pornește ca un potop de jale. Sultanichii, privind la valvataile din soba, i sa paruse c-a vazut gura și muncile Iadului. Speriata, se repezi din nou la icoane și dadu-n genunchi. Sa ruga, mormai: „Împarate ceresc, mangaietorule… ” Îndurarea sa coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fața i sa lumina și cazu cu fruntea la pamant. Și de ce mila de sus sa n-o ajute? Nu s-a grijit la Paște și la Craciun? Cine, ca dansa, a mai atins Sfantul Potir cu atata evlavie? Și daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu flacaii, și unele neveste sa dau afund cu targoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? Ispita ei e mai afara din cale? Un sarutat o arde trei zile și fitece balarie o amenința s-o dea de gol satului.   Dupa ce vede pe Dragan, vestmintele o doboara ca niște piei de plumb. Îndata ce scapa din brațele lui, e ceva care o încinge și-i zdrobește oasele. N-o sa-i mai vie minte la cap. D-ar fi de țața, și tot n-ar fi așa de proasta și de capie. Vezi bine… nu se poate… Ce e de la ea nu e… nu e dupa cum vrea, ci dupa cum îi e scris sa vrea… Cine ne-a dat inima sa nu ne fi înfipt dorul și dragostea în ea… Sultanica stranse pumnii de-i trosnira deștele. În ușa tinzii sa auzi ciocanind încetișor. Sultanica abia-și stapani rasuflarea. Își netezi parul. Își așeza fusta înaintea icoanelor. Vru sa mearga și se clatina. Îi amorțise un picior. Apoi ieși în varful degetelor, aruncand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede. Mama Stanca doarme învartindu-se și p-o parte, și pe alta. Chipul ei, zbarcit, uscat și luminat de candela, parc-ar fi chip de moaște. Viseaza… Ar voi sa scape de vro primejdie… Se-ntuneca…   IX Se crapa de ziua. O fașie de lumina, ca un brau de argint, se întinde spre soare-rasare. Codrii fumurii parca plutesc în departare și ograzile sunt albe de zapada. Sultanica gafaie, scoțand, pe gura și pe nas, aburi groși ce-i carunțesc parul și genele. Picioarele i sa scufunda pana la glezne. Nasul ei e roșu-vanat. Lacramile i-au înghețat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute și cade. Sa scoala repede și iarași cade. Speriata, privește în toate parțile. Sa taiase în gheața. Cateva picaturi de sange cazura pe zapada alba. Un vant ușor scutura, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.   Sultanica apuca o partie acoperita cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pamant, furișand o uitatura numai cu coada ochilor. Un marait de caine o face sa tresara ș-un țipat de gascan i-arunca inima din loc. Își încordeaza puterile ș-o rupe la fuga. Case, plute batrane, troieni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug și s-afunda în urma ei. Într-o clipa trece podul de peste Raul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur. A ajuns acasa. Labuș, cainele curții, cu par ca de lup, începe a latra ș-a se gudura pe langa dansa.   Sultanica pune mana pe clanța, dar nu îndraznește nici sa deschida, nici s-o traga înapoi, arsa de ger. Pielea degetelor i se prinse de clanța. – O naluca, mama, a sfantului Niculae m-a facut sa alerg, sa caz, țiindu-ma întruna dupa acel moș cu barba alba, în sfintele odajdii… Batrana, cu frica Domnului în san, crezu. Sa sperie vazandu-și fata sangerata. Îi lega mana în carpe curate. Nu știa ce sa mai faca ca s-o opreasca din plans.   Atat odor mai are Stanca. Atata nadejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioara, zilele senine și nopțile petrecute pe prispa afara. În fața ei vede caminu-i cum era cand era. O durere d-a Sultanichii îi curma viața ce abia se mai ține într-o ața. Un dar, o înduioșare, cand se zugravește în chipul fetei, face pe batrana, deși veștejita și uscata ca o frunza de brumar, sa-și învieze în adancul ei ceea ce a simțit cand a dat ochii cu Kivu pentru întaiași data.   D-ar fi dupa gandul ei, Sultanica, „plapanda și frumoasa ca o cocoana”, ar trebui sa fie și mai și decat nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și cate-n luna și-n soare. Da s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și cand sa gandește ca nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereți, sa intre în pamant de vie. – Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei maluros și mort.   Sultanica sughița. Pe umerii obrajilor îi joaca și se schimba doua pete ca niște nisfele de rumeneala. Privirile-i ascuțite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și sa îneaca în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfarcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucita pe trup. Najițele opincilor, dezlegate. Se pipaie. Își încheie camașa la gat. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umarul osos al mamei Stanchii. Daca ar putea sa se arunce la picioarele ma-sei! Sa-i sarute talpile și sa marturiseasca tot…! Daca s-ar arunca în rau…? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar pierde de urma…? – Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetei pe pieptul ei maluros și mort. Pe Sultanica o taie aceasta mangaiere curata. Sari din brațele ma-sei și s-arunca în pat, cu fața într-o perna, cuprinsa d-o jale cu lacrami cari ard pe unde pica.   X Dragan Caprarul caștigase ramașagul cu Ion al Ciaușului ca va veni de hac Sultanichii. Un junc mai mult și fala flacailor. Cum o sa-și rasuceasca mustața de grozav printre tineret! O sa calce din pod. Cata-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o sa-l mai încapa locul! Leicuței i-a facut ravaș de drum. Barbați sunt și pentru cele sarace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Și ce, nu e tot ea? Multe a vazut, multe a prefirat el prin al București! Doara n-a taiat cainilor frunza! Sporovaia, la cazarma, Negoțoi, vistavoiul, și de cocoana d-lui maior. Ca n-o sa caza el, Caprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bataie i-a tras țiitoarea! A doua zi, la „revizie”, era cu ochii ca fundul caldarii.   Olio-lio! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, ca d-aci încolo merge gaitan. Pentru o cotoroanța ș-o pitpalaca, un pumn, și le-a luat mirul!… XI Mitrana Taluga a Țuțuenilor are șezatoare, nu gluma! Doua lumanari de seu ard p-o masa rotunda cu trei picioare. Nu e nici un flacau. Altfel, nu e chip sa ai la șezatoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului. Fitece nevasta tinerica, fitece fata mare ș-au facut poala maldar de fuioare. Da mai încurca lumea cateva fetișcane ce nu s-au prins în hora și li se scurg ochii sa fie și ele printre cele mari.   Fusele zbarnaie alene într-un ras cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca doua scantei, sare de la un fus la altul și parca le cantarește în labele lui neastamparate. Doi copilași, cu chica ciuf, așteapta sa scoata daica Mitrana cartofii din spuza și dovleacul din caldare. Și sa tot șterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godina. – Așa, soro, zise Ciaușanca, a început sa carcaie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c-o s-o ia Dragan… E împelițat Caprarul, nu-i dai de fund. Cu ramașagul i-a papat neichii juncul cel mai gras. – Iata colo, striga Mitrana, de umplu casa, fitece pasare maiastra își gasește vanatorul. Macar de ș-ar cladi cuibul în clopotnița ori sub streașina primariei, tot o sa cante, ca nu se poate:   Dar un hoț de vanator Smulse trei fire de par, Le facu un lațișor Și mi-l puse de picior. – De, dada Mitrana, grai Marica, fata primarului, dand ghies fetei popii, cica și vanatorul îi zice maiestrei: Canta-ți, puica, cantecul Ca mi-e drag ca sufletul.   Toata pasarea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare… Marica e un boboc de fata. Cam puțintica, dar ce sa-i faci, cand omul e nurliu, duce ziua dupa el. Marica, de rade, ți-arata doua șirulețe de margaritar. E prelunga la chip, codalba, cu ochii viorii, și sa strecoara printre surate ca un prichindel. Și gluma cu gluma bate și spune basmele și snoavele batranești cu atata limbuție, ca parc-ar citi pe slove.   Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, canta ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenea dupa bunele datini. Safta lui nea Ghița aduse iar vorba: – O sa se duca vestea ca de popa tuns. Ce mai cinste și pe Sultanica! Obraz smerit, suflet ascuns… Nu sfarși cuvantul, și Catrina Parvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: – Uite, soro, ce ți-e omul! Auzi colo la Safta… Și ea are un copil ce face maricel. Ăst copil l-a nascut patru luni în urma maritișului cu nea Ghița. În curand o sa aiba doi, și, de, se cam zic multe… Altfel, nea Ghița e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?… Pana nu vede, nu crede… daca o crede ș-atunci… – Și eu, lele Safta, grai Ilinca Ciupita, și eu dam cu gandul ca Sultanica n-o sa sfarșeasca cu bine. Acum sa-și mute gandul la moșii ai verzi, ca nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine sa-și lege o piatra de moara de gat și sa s-arunce în rau decat sa-și tarasca zilele încarcate de așa pacat… – Nu spui eu, Mira, șopti iar Parvuleasa, pe cand celelalte dau prin ciur și prin darmon pe Sultanica, nu-ți spui eu ca naiba cand n-are de ce rade face pe hoț judecator…   – Ai gura de aur, surata Catrina, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovaiește Ilinca Ciupita, și ea a îmbatranit fata mare. Se da ea pe langa mulți, și mulți se dau pe langa ea, c-ar avea bune paraluțe. Da ce face, ce drege, ca n-are lipici. Cand merge, sa zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai cand rade, sparge țiple. Pana au început, atat le-au fost mult, c-apoi cadeau claie peste gramada, ponoase, cartiri, zavistii, învalmașite într-un hohot gras și spart. – O sa-i semene Caprarului. – D-o fi fata, s-alerge d-a-ncatelea pe la soare-rasare pan-o vedea pe dracu la soare-apune. – Frumoasa zestre daruiește sfantul Niculae! – Zestre cu mani și cu picioare. – Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flacailor! Ziceți mai bine Doamne ferește… – O sa va placa… – Da nu ca Sultanichii… – Pentru ca inima cere, nu-și pune fata poalele în cap. – Vijelia le ridica. – Nu se îngroașe gluma… daca nu ți le ridici singurica, fetica mea. Și țipete, și ras, și framantare.   Fusele dormea somnul matușii. Fetele fierbeau de un neastampar cald și puternic. Sudoarea curgea în caraie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumesera manecile chenaruite în stacojiu și azvarlira coadele pe spetele largi. Altele-și desfacura sanul pietros, care țipa sub camașile întinse. Soba dogorea. Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrazneau, cu tot zaduful, sa s-arate în buna voie: abia aveau ca doua mere crețești.   Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tava, spart în bucați mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolacea din tava pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i gura apa, arunca marama pe spate și, de veselie, începu sa cante c-un glas prelung: – Pentr-un mar de fata mare Naiba alearga calare, Pentr-o mura ș-o rasura De trei ori sa șterg la gura, Și razeși cu razeșie, Și ciocoi cu caftanie…   XII Sultanica nu mai baga nimic în gura. Se topea pe picioare. Îngalbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, dragalași odinioara, în fiece dimineața erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelata de somn, plangea nabușit pana ce pleoapele îi zgariau luminile. Unde o apuca gandurile, acolo ramanea, fara a clipi, cu mainile înțepenite ca niște bețe. Și dupa ce se întuneca, pe buzele ei, crapate și acoperite cu pielițe parlite, trecea cate un suras trist și plin de amaraciune.   Nu mai știa de lume, nici de rugaciunea obișnuita. Sa mișca ca o vartelnița, fara sa știe, fara sa vrea. Cand umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului. Așa se vad, în codrii mușcelelor, mesteceni balai, cu frunzișul marunt prin care tremura cerul vioriu, și deodata, ca arși de var la radacina, se scutura de frunza, se cojesc de teaca lustruita, se-ncovoie, se usuca și pier pe nesimțite.   Sultanica, de n-ar peptana-o ma-sa, nu s-ar mai pieptana. Și cand mama Stanca îi desfașura valurile de par, negru și des, pieptenele îi scapa din mana ca la o ciolaca, gatul nu-i mai ține capul fara pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: „Spune maichii focul tau”… Ce nu facuse batrana?… Colindase, pe furiș, prin satele dimprejur dupa meștere și carturarese. Unei țiganci dase tramba de noua cameși ghicirea sorții pe stele, pe bobi și pe furtuni… Dar nici leturghiile, nici descantecele, nici vrajile nu-i scapa copila de veștejire. Din zvon aflase ca ai scapa ce ți-e drag daca te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.   Într-o noapte de marți, zarind un cearcan în jurul lunii, s-a strecurat ca o naluca pana la biserica. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presarat în creștet pamant din trei morminte. A adastat toata noaptea, dar Ielele n-au venit. În alta zi a înșirat toate rugaciunile, de la moși, de la stramoși, pana a cazut jos de amețeala. Trecu Nașterea Domnului cu sarbatorile mari, trecu cașlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dadu în cald. Primavara mugura și încolți podoaba plaiului. Și nici-o îmbunare l-alde mama Stanca.   În dimineața Floriilor, batrana pleca la biserica, manata spre locașul mantuirii d-o farama de nadejde. Se dete cu inima toata cantarilor și evangheliei. La ieșire, cateva muieri din sat facura roata în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. Soarele și un vantuleț zbiceau vaile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujita de moș popa. Batranele, pașia-pașia, țineau drumul casei, mestecand anafura sfințita.   Viața se deștepta. Mugurii crapau. Vrabiile, stoluri pe moliftul din fața bisericii, ciripeau cearta lor obișnuita. Și zoriți la trai de aerul caldicel, cocoșii s-auzeau cantand sa-și rupa beregata. Mușcelele, acoperite d-o pojghița verzurie, abureau un fum ce sa-nalța alene, clatinat de adiere. – Jupaneasa Stanca, grai Talugianca a mare – nerabdatoare d-a sfarși cu cele sfinte – se vorbește pan sat ca Sultanica merge rau cu sanatatea. Bat-o norocul de fata, prea e inimoasa! Iaca, n-are cuvant sa se prapadeasca. E tanara, curațica, harnica, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-și rapune cineva capul. Ce sa-i mai faci? Ca d-ta știi, nu e ea pentru întaia oara. S-a încrezut pe mana rea, da și lui Dragan n-o sa-i mearga struna. Azi pangarește pe una, mane pe alta, pana ș-o gasi stapanul.   Mama Stanca, apucata ca de alte alea, fara sa deschida gura, o rupse la picior, aruncand mirul sfant în noroi. – Prefacatorii de vulpe batrana, îngana Voiculeasa, pleca ca o vijelie, parca n-ar fi știut de patarama Sultanichii. Țandara nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai ca fetei nu i-a fost d-a buna. Mama Stanca intra în casa, trantind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vajaia ca scocul morei. La încheietura falcilor simțea doua ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețasera pana la glezne… Și, învartind ochii în cap, arunca un fulger de privire asupra Sultanichii… – Ai pierdut tot… ai pierdut cinstea casei! Atat ne mai ramasese! striga Kivuleasa, și cazu mototol la pamant, bolborosind și zvacnind din picioare.   Sultanica începu sa țipe. Se pleca asupra ma-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Batrana o apuca de gat. „Tot… tot… tot!” mai izbuti sa zica… ș-o saruta cu focul cel din urma… Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arata cu degetul. În urechile-i surde auzi strigandu-i: „Unde ți-e fala?… Credeai c-o sa ție cat lumea belșugul fara capatai?… N-a fost curata starea d-odinioara… Saracia te-a pedepsit o jumatate de viața și necinstea te cotropește la moarte.”   XIII La trei duminici dupa San-Petru, soarele poleia lumea în aur cald și tremurator. Zapușeala, în loc d-a da lenei viețuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mișcare vesela de sarbatoare. Belșugul împraștia cheful pretutindenea. Porumbiștile primavaratice erau o podoaba. Iarba se strecura și pe potecile batatorite. Ograzile de pruni și mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolacisera unu peste altul, acoperind gardurile cu foi țepoase și mai late ca foile de lipan. Era un an cat cinci. Saturase orice ravna. Ca din vreme veche nu se pomenise atata prisos de bucate. Ai fi zis ca fitece bob se însutise.   În fața Hanului Roșu se încinsese o hora strașnica, de sareau scantei de supt calcaie. În vartejul jocului, salbele de galbeni împaratești și icosari turcești zornaiau la gatul celor avute. Valnecele, cu fluturi sclipitori, zburau cand la dreapta, cand la stanga. Suratele, împodobite cu flori-domnești, radeau izbind pamantul dupa hihaitul flacailor pletoși, rumeni de zaduf și de sanurile durdulii. Se mladiau rotund trupurile, dardaind pe picioarele lor sprintene, parca naiba gadila asta tinerime plina de foc, ș-o arunca în sus ca p-o minge.   Trei țigani – doua cobze ș-o lauta – trageau „marunțica craiului”, înșirand, din cand în cand, chiote întocmite din senin. Lautarul se prapadea cu firea, trantind capul și p-un umar, și pe cellalt, mai ales cand zarea ulcica, plina pana-n buze cu vin roșu, subțire și înspumat. Fruntea horii era Dragan Caprarul. Cu mijlocul încolacit în bete, c-un maldar de ciucuri pe șoldul drept, cu palaria pe ceafa, ș-ascundea mandria sub niște sprincene îmbinate. Se simțea în lauda lumii. Se rasfața în atatea priviri dragastoase. Femeile în varsta nu se mai saturau privindu-și mandrețile, îndrugand mai una, mai alta, sa le treaca vremea, lipite pamantului. – Numai biata Stanca se stinse așa cum cu gandul n-ai fi gandit… șopti morareasa. Odinioara, cand sosea în toiul horei, amuțea zarva… – Doamne ferește, grai moașa Safta, cu Sultanica lasata pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile… Și pe deasupra mai va parastase la noua zile, la trei și șase saptamani; la trei, la șase, la noua luni; la anu, la anu și jumatate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine sa i le faca? Astea-s capetele creștinești pentru mantuirea sufletului. Și cine poate, la șapte ani, scoate oasele din sanul pamantului pentru sfanta molifta. Dupa șapte ani omul e curat, ca e țarana. Și țarana cu oasele binecuvantate sa vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrima, în fața tronului de lumina veșnica.   – Iata la Dragan, zise morareasa, ce proțapit e! Da, și joaca, bata-l pustia, parc-ar trage tighel! O sa ne nunteasca satul cu fata primarului. Da nu ca zarpalatecul de fi-meu: în loc sa puie și el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umbla craun. Sarbatorile, cand îl cauți, cu harzobul în mana. Pe cine i-o fi cașunat nu știu, ca nu spune sa-l tai… – Lasa, cuscra, grai Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii caprui, ce-i juca la fitece cuvant. Ăsta sa-ți fie necazul al mare, ca n-ai mai vedea fir alb…   Braul rapaia pe-ntrecute, ca flacaii cerusera ceva barbatesc. Puține fete-l învarteau, da-l învarteau sa se duca pomina. XIV Pe pieptul mușcelului dintre Domnești și Berivoești, Sultanica suia, manand o vaca balaie c-un vițel, ce sa da pe furiș la uger și scapa, în mers, țața rumena și asudata de lapte. Miercana mugea, întorcand capul cu niște ochi negri, blanzi și genoși. Batranul Labuș își urma stapana cu credința.   Sultanica, afundata pana la brau în faneața, mergea privind neclintit în departare. Slaba, galbena, cu pielea de pe fața așa de subțire ca-i numarai vinele albastrui urzite în curmezișul tamplelor. Ochii ei, mari din fire, pareau mai prelungi decat sprincenele, și nu spuneau nici dragoste, nici ura, uitandu-se, fara pic de credința, la cerul întins ca un zabranic nepasator și vioriu. Parasind vatra parinteasca, pustie de farmecele de odinioara, tot i sa înfațișa ca o minciuna deșarta. Luase lumea în cap, cautand drumul muntelui Popau, unde tatal sau își ținuse la pașune turmele de oi și cirezile de vite mari. Voia sa-și piarda urma și sa-și adoarma inima ostenita.     Fanul, de leandra, de margarinta, de trifoi cu vlastare învoalte, de mazariche vartojita, sa mișca în valuri ușoare, ca o panza îmbrebenata cu flori. Scanteioarele se ridicau cu varful roșu. Dragaica stufoasa raspandea, pripita de soare, un miros ca floarea de tei. Lumanarelele, drepte și bațoase, întreceau fanul și stau de streaja, din pas în pas, cu flori galbene și batute p-același picior. Arii de fețe sa împreunau în toata întinderea plaiului, desfașurat în colnice și vai, închis, în departare, de înalțimi încovoiate ca niște braie verzi. Peste toata aceasta mandrețe plutea cate un vultur, alunecand în largi rotocoale pe aripile întinse ale caror sfarcuri abia se mișcau din vreme în vreme. Sultanica ajunse în varful mușcelului… Privi lung la turla bisericii din sat… Și pieri la vale, înecata în faneața ce cobora…   Miercana mugi, și mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adancimea vailor.