Barbu Stefănescu Delavrancea

Neghinita A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Si mainile ii umblau la ciorap, iar in gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiasul ei. Si unchiasul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi tiuit tacerea in fundul urechilor daca n-ar fi stranunat si n-ar fi tusit cateodata. Ba uneori, ca sa-si mai tie de urat, tot ea vorbea si tot ea raspundea. Si radea ea de ea, ca si cum ar fi ras ea de altcineva, insirand ochiurile pe carlige. — Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batrantile noastre! — Cat, de? cat? — Ihi, ihi, mult de tot! — Adica ce, nu te-ai multumi si c-o fata mare? — Ba, ce sa zic, bine ar fi s-o fata… — Da, dar la fata vrea zestre. — S-ar gasi, ca eu si unchiasul avem ce ne trebuie si nu ne trebuie mult, trei coti de panza alba si cate un cosciug; iar boii mosului, iar plugul mosului, iar casa mosului si a babei, toate ar fi ale fetei. — Bine, matusa, bine, da’ de unde si fata? Tu nu stii ca copacii uscati nu mai dau de la radacina? Si batrana incepu sa rada si sa ofteze: “hi, hi, hi, ooof, of!” — Ei, toate se intorc, si apele se intorc de la Dumnezeu, numai tineretile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-as multumi eu si pe un prichindel de baiat. — Ba te-ai multumi si pe-o codana. Tu sa-nsiri, si ea sa desire, tu sa cerni, si ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, si ea sa rastoarne caldarea pe foc. — Daca e pe-asa, m-as multumi si pe-un copil cat ghemul, numai s-aud in casa “mama”, ca mult e pustiu cand usa se inchide peste doi batrani. — Da’ daca ar fi mai mic? — Fie si mai mic. Si batrana incepu sa rada. — Ce neroada! — Ba neroada, nu gluma! — Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Si tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa usa, se-auzi un glas ascutit si intepat: — Dar daca ar fi cat o neghinita? Batrana se uita, se uita si incepu sa se inchine. — Bine, bine, zise acelasi glas, vad eu ca nu-ti trebuie copii… Baba isi lua inima in dinti si zise: — Ba-mi trebuie… da’ unde esti… cine esti? — Cine sunt? Neghinita, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund in urechile oamenilor si-i ascult cum gandesc. Adineauri eram in urechea ta a dreapta, apoi am trecut in a stanga, s-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ti trec prin minte… — Ei, as! Ce mi-a trecut? Nimic! — Nu e adevarat, raspunse Neghinita razand, omul spune mai putin decat gandeste. Daca nu-ti sopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine stie ce-ai mai fi spus… Baba se facu ca para focului. — Zau asa… nu te rusina, mama, nu zau… Asa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face… Batrana pierdu sfiala si rabdarea si se rasti cat putu: — Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda. — Iacata-ma si pe mine!… Biata femeie facu niste ochi mari cat toate zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita, tasti pe nas, tasti iar pe mana! — Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita. — Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama. — Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta. — Cum mananci tu, Neghinita al maicai? — Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese imparatesti fara sa stie nimeni. Si ce-am mai ras cand ceilalti tremurau inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul. — Bine o fi de ei, Neghinita mama… — As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei. — Da’ bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla intr-o zi. — Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele ca o sageata de argint. — Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie. — Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria mosului si ii zise: — Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te opresti, ca dai peste unchiasul babei. — Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut, ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige: — Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se ducea zbarnaind. — Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu vantului. Ajunse la unchias. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiasul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinita se intrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiasului: — Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? si-l incaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? si-l injuga omul. Muntii nu-s mai mari ca oile? si-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? si-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? si-l culca toporul la pamant. Tu nu esti mai mare ca mine? si te-au ostenit murgii in arie. Ia sa vezi cum ii dau eu la arie, fara bici, fara nimic. Unchiasul, minunat, il duse la arie. Cum ajunse, Neghinita sari pe-un cal si incepu sa strige: “Hi, hai, hi, hai!” Ciupeste pe unul, ciupeste pe altul, caii incepura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe salele lor. Si cum se crucea mosul, iata si un negustor care trecea la scaunul imparatiei. — Mosule, ii zise negustorul, cine mana caii asa de grozav, ca eu aud “hi-hai, hi-hai” si nu vad pe nimeni!” — Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da’ cu mintea cat zece ca mine si ca d-ta. Neghinita opri caii si sari in palma unchiasului. Cum il vazu negustorul, se gandi sa duca imparatului asa minune. — Mosule, zise negustorul, iti dau o punga de bani pe el. Neghinita, sfar, in urechea mosului si ii sopti ce sa vorbeasca. Si mosul zise, crezand ca de la el zice: — Tu, care vinzi si cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani? — Iti dau… doua. Si iar mosul, dupa Neghinita: — Doua pungi… pentru un suflet? — Iti dau… zece. Mosul ingalbeni si zise, iar dupa soapta lui Neghinita: — Sufletele se daruiesc Domnului si se vand Necuratului. — Iti dau… douazeci! Si mosul, calcand in gura lacomiei, tacu, cu toate soaptele bietului Neghinita. Neghinita vazu lacomia, da’ tot el sopti mosului:: “Fie!” Si mosul zise: — Fie! Batu palma in palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati si lua pe Neghinita, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinita striga mosului: — Mosule, mosule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da! Imparatul era la mare si la greu sfat cu toti carturarii, ca bantuia seceta si molima. Si daca negustorul ii spuse ca are un copil ca o neghinita, imparatul ramase inmarmurit, invatatii imparatiei cascara ochii mari si se trasera de barbile lungi. — Nu se poate, maria-ta, asa ceva nu scrie la carte. — Ba se poate, zise Neghinita, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot si nu stau in carti; si mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Si dupa ce se minunara cat se minunara, incepu sfatul. Neghinita se sui pe mana imparatului, pe umar, apoi in crestetul capului, si de-acolo zise razand: — Invata, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Imparatul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse: — Asa e, Neghinita, asa e. Iar carturarii isi detera ghies pe sub masa si plecara ochii in jos. Imparatul porunci sa-i toarne lui Neghinita o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur si impodobita cu pietre scumpe. Neghinita ramase la sfat si se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se tie de nazdravanii. Si, incet-incet, pasi-pasi, pana intra in urechea invatatului care cauta in stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, si intelese ca acest vestit carturar, in loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca imparatul are nasul cam mare. Se duse binisor si intra in urechea carturarului care zicea ca stie martuntaiele omului si leacurile bolilor. Asta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul imparatului. Asa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce linguseala sa carpeasca imparatului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii imparat, altul ca imparatul e om ca toti oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele si intrebarile imparatului. Neghinita, cum afla gandul tuturora, zbughi in urechea imparatului si ii sopti tot, din fir pana in ata. Imparatul, crezand ca singur, el de la el, a citit in mintea lor, se manie foc si le zise: — Ei, tu, care cati in stele, ti-ai facut ochii ochean si-mi vezi nasul cat un bustean. Astfel ti-e gandul la sfatul domnesc? Carturarul se cutremura si dadu in genunchi, cerand iertare. — Tu, se rasti imparatul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omori mai putini oameni? Doctorul se cutremura si dadu si el in genunchi. — Tu, zise imparatul necajit alorlalti, te gandesti la secaturi si nu vezi ca esti cu un picior in groapa; tu iti pregatesti limba ca sa ma minti; tu crezi ca intr-o sticla cu vin este mai mult duh decat in capul meu; tu nu stii ca un invatat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboate ca un neghiob; tu te pricepi ca imparatul e om ca toti oamenii, da’ nu te gandesti ca invatatii sunt ca neoamenii; iar tu abia te tii sa nu casti o gura cat sa inghiti imparatia toata; numai tie ti-e mintea la sfatul domnesc. Cu totii cazura in genunchi. — Acum ce sa le fac, zise imparatul manios, sa le tai capul? Carturarii murira si inviara, iar Neghinita, care se suise in crestetul imparatului: — Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara invatati cine sa minta lumea? — Sa nu fie decat adevarul pe lume! — Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ti-ai facut socoteala vietii? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ti-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminatia-sa imparateasa, ba si fara ea, decat te-ai necajit cu trebile si cu nevoile imparatiei. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul? Imparatul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba si ii ierta pe toti. Vazand insa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, ii zise: — Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? — Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun si eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu stiu nimic si tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica. Imparatul rase cu pofta si-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor si pleca cu Neghinita in crestetul capului, nedomirit de cum ghicise gandurile tuturora. Imparateasa si cuconii ei, vazand pe Neghinita, se minunara, dar, cand aflara ca imparatul, la vreme de batranete, ghiceste gandurile oamenilor, se crucira si tot nu le venea sa creada. — Imparate, zise imparateasa, zau asa, ghiceste-mi si mie un gand. — Sa vedem, raspunse imparatul. Imparateasa se gandi si incepu sa rada… Neghinita o zbughise in urechea imparatesei si-i aflase gandul: “Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data imparatul tanar!” Si intr-o clipa intra in urechea dreapta a imparatului, si sopa-sopa-sopa. Imparatul — pace! Imparateasa radea si zicea: — Vezi ca nu ghicesti? vezi? Pasamite, imparatul era cam tare de urechea dreapta. Neghinita intelese, si tasti in urechea stanga, si iar sopa-sopa. Imparatul se lumina la fata, dadu din cap, rase cu hohote si zise: — Ei… imparateasa, imparateasa… da’ tot muiere! De, bine te gandisi tu, da’ nu se poate… Imparateasa se rusina, pleca ochii in jos si se gandi: “Dar daca o ghici si la ce m-oi fi gandit inainte, intru in pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile imparatiei cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul noptii.” In sfarsit, ce-i veni lui Neghinita, vru sa rada si de imparat; si isi zise intr-o buna dimineata: “Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelasi lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede intai crede mai pe urma. Am sa-i fac una si buna imparatului, sa-l las fara sfetnicii cei credinciosi si sa-l incurc cu nebunii.” Imparatul, de umbla in fruntea ostilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-si mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: “Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ti-au imbatranit sfetnicii si imparatia merge rau?” Pasamite, Neghinita ii intrase intr-o ureche. Azi asa, maine asa, pana nu mai avu incotro. Sparse sfatul cel vechi si chema altul nou. Tot unu si unu! Cum venira, cum aruncara pe bietul imparat din scaunul neamului lui… — Acu sa-l vedem! zise impielitatul de Neghinita. Imparatul iesi plangand din cetate. Neghinita, sus pe umarul lui. — De ce plangi, maria-ta? tine-ti firea, nu fi muiere. — Ei, ei, Neghinita, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul imparatesc? — Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn si fa-ti, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranete, te doboara. Carja te sprijina. — Ei, ei, Neghinita, unde mi-e scaunul imparatesc pe care au stat atatia mosi-stramosi ai mei? — Ci taci, maria-ta! Intinde-te colea, pe fanul inflorit si moale, si sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusetea? — I, i, Neghinita, unde mi-e coroana cu stemele si cu luminile? — Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe si spune-mi drept, care e mai usoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? — Asa o fi, Neghinita, mai zise imparatul, oftand tocmai din baierile inimii, asa o fi, se potriveste s-asa, fiindca stii tu sa le potrivesti, dar cand ma gandesc in ce slava eram ieri… imi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele! — Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viata, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba intinde la bice pe altul, ba citeste jalbele, ba asculta pasurile, ba cate si mai cate, si mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandeste-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale s-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata imparatia. Curata socoteala: erai imparat, nu om; acum esti om, nu imparat. Si esti mai mare, ca unde-ti spune gandul, acolo te duc picioarele. S-apoi, cine stie? Socotesti maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor imparat… si sa vezi maria-ta… Se mai imbuna imparatul la cuvantul lui Neghinita si se duse, in crucis si in curmezis, in toata imparatia, c-o foaie de lipan pe cap si sprijinit pe-o carja de corn. Si de ce vedea se minuna si intreba pe Neghinita: — Neghinita, de ce-l bat pe ala, de racneste ca din gura de sarpe? — Fiindca imparatul e surd si n-aude, raspunse Neghinita. — Neghinita, de ce-or fi atatia oameni goi si desculti? — Fiindca imparatul e orb si nu vede. — Neghinita, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada in gingii o cojita uscata? — Fiindca imparatul mananca prea mult. — Neghinita, de ce-o munci unii si noaptea, de dau pe branci? — Ca sa doarma imparatul si ziua, de i-o veni pofta. — Neghinita, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un imparat si surd, si orb, si lacom, si somnoros? — Ei, poi, inainte de-a fi imparat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare si la bautura. Bietul pribeag statu pe ganduri, in mijlocul unui oras mare, mare si zise: — I, i, Neghinita, mult cuvant ai! Acum s-ajung imparat, si as sti eu sa fac cum e bine. Si, ca din senin, abia sfarsise vorba de pe urma, s-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Stafeta mare. Niste voinici, cu suliti lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe imparatul al nou, cu sfetnici cu tot, si ca cheama iarasi pe adevaratul imparat. Cum auzi batranul, zise voinicilor: — Stati, ca eu sunt! Si-l cunoscura toti, si ii detera in genunchi. Iar Neghinita, de colo, de pe umar: — Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ti s-a facut foame si-ti vine sa dormi? La toate vine randul, dupa cum se intoarce roata, ca de-aia e roata, sa se intoarca, iar nu sa stea locului. Si-i veni randul si lui Neghinita, gandul lumii. Intr-o zi vru sa glumeasca cu imparatul, sa mai faca vreo dracie. Ii intra in urechea dreapta, crezand ca e in a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. “Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinita. In loc sa soptesc, voi striga.” Si incepu sa strige din toate puterile in urechea cu care imparatul auzea de minune. — Un imparat daca n-a sti el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni! Imparatul, auzind acest glas tare in fundul urechii, ii zvacni inima si-si trase o palma cat putu peste ureche, zicand: — Iiiii, sa stii ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai in ureche! Si cand isi scutura urechea in podul palmei… Neghinita cazu lesinat… — Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul imparatiei? Bine! Am eu ac de cojocul tau! Imparatul, infuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase si-l cobori de-l ineca in putul din curtea domneasca. Asa sfarsi bietul Neghinita.

Sultanica – Barbu Stefanescu Delavrancea   D-a stanga Raului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușii – curate ca un pahar; prispa din fața – lipita cu pamant galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scarțaie, la fitece bataie de vant, doua limbi de tinichea, așezate pe doua goange cat gagalicea. Curtea, îngradita cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pamant pe patru talpoaie groase.   Ăst camin fusese odinioara cu rost pe cand traia jupan Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasa, ramasa singura, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S-a prapadit cu firea, ca Sultanica ajunsese fata mare. Dar cand e sa-i mearga rau omului, pe orice-o pune mana sa sparge.   De cate ori n-o podideau lacramile pe biata batrana, privind acareturile mari, dar pline de saracie și de pustiu… Nu cerea de pomana… da și viața de azi pana maine viața e, or foc? Doi juncanași, o vaca, doi carlani, zece oi ș-un berbec e saracie lucie la o vatra de care altdata țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuți ș-o turma de oi, ce umplea valea raului de behait cand coborau dinspre munte. II E începutul lui decembrie. A dat Dumnezeu zapada nemiluita; și cade, cade puzderie marunta și deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivaț care te orbește. Mușcelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile, în departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzari și de corcoduși. Vuiet surd sa încovoaie pe dupa dealuri și sa pierde în vai adanci. Cerul e ca leșia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncaie, cautand spre paduri. Viscolul sa întețește. Vartejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serei se întinde ca un zabranic sur. Raul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vajait manios înecat în glasul vantului, și izbește sloiuri mari de gheața și butuci groși de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecand prin sat. Partia e acoperita. Abia se zaresc poteci ca de lațimea unei lopeți. Cea mai îngrijita leaga carciuma de primarie. Lumini galbui de vapaița joaca prin geamurile catorva case. Vremea rea a amorțit satul, îndeobște zgomotos. Numai în batatura Hanului Roșu hamaie ragușit doi dulai de caini. În carciuma e arababura mare. Firitiseala nepomenita ține nea Nicola Grecul, cu fruntașii satului, de ziua sa.   O data pe an e Sf. Niculae. În ușa pravaliei sta un țaran nalt, spatos, cu fața conabie ca sfecla; uneori scutura din cap, rade și îndruga singur. – Așa e omul… un ciocan, înca unul ș-al treilea, pana ajungi la tinichea… d-acolo-ncolo… Dumnezeu cu mila… torni, parca torni într-o parnaie… Dar Sanda ce-o sa zica… ca mi-a dat Sfantul muiere harnica, dar rea, topenia pamantului!…   Înlauntru s-aud ciocneli de pahare, bușeli de calcaie și zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea țarana din pod. Apoi, cand sa mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toți, care mai de care: – Hai sa ne fie de bine, nea Nicola… La mulți ani cu spor și sanatate… Cinstit socru mare… – Suge, suge, ca doar nu te-a îmbatranit calea bisericii… – Mai trage-i, parințele, o leturghie… – Sa te vaz, logofete, care pe care… Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alții obide. Unii abia așteapta Ignatul sa-și taie grasunul cat malul, alții abia au malai de gura. Ca cine a facut lumea, cu deșertaciunile ei, la unii tuna și fulgera, iar pe alții îi îmbuiba cu norocul, ca pe curcani cu nuci.   III Așa înțelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; și așa, hangiul venetic, bogat putred, sa rasfoia în duhoarea de țuica și vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta mahnita la gura sobei, mangaindu-și odorul pe obraji. Sultanica ațipise cu capul în poala ma-sei. Odaia e deretecata de ți-e drag sa te uiți la ea. Pe pat o scoarța aleasa în fel de fel de migalituri. Pernele, cu fețe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plapumi groase. Spre rasarit, trei icoane muscalești, roșii ca para focului. Toți sfinții se aseamana ca doua picaturi de apa. Toți au ochii din trei linii, nasul dintr-una și gura din doua. Cat despre sf. Gheorghe, calare p-un cal cu gatul de cocostarc, tot omoara și nu mai omoara un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane arde candela.   Toate cele sfinte sunt înconjurate cu manunchi de busuioc și siminoc, din Vinerea Patimilor, strans legate în vlastar de salcie de la Florii. Focul palpaie. Cateodata pocnește de-arunca spuza în sus. Și Sultanica deschide repede niște ochi ca pruna de mari. Și mama Stanca, ferind-o de scantei, îi zice încetinel: „Dormi puiul mamii, dormi!” Sultanica strecura, printre genele ei de catifea, doua lacrami. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreți gura.   Fata Kivului e cum arar se mai afla sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugravit: alb și cu doua rasuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoși de pica, dar cand îi încrunta, te sperie ca-ntunericul. Parul lins, cu unde albastrui. Sa poarta cu tample. Așa a apucat de la ma-sa, și ma-sa de la ma-sa, obicei adus de pe obarșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori. Sultanichii îi este draga curațenia ca lumina ochilor, ca chiar de n-ar avea sprancenele trase ca din condei și buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foița și cu muc de lumanare. Cand merge, salta puțin și se mladie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frange. Multe capete a sucit. Mulți ochi au jinduit-o. În hora fura toate privirile, și ea s-aprinde d-ai crede ca se topește. Și ce valnic, și ce naframa, și ce camașa de borangic, galbena ca spicul și subțire ca panza paiajenului, încat i se simte tot sanul, pietros ca poama parguita, cum se bate cand abia rasufla de osteneala. Sa crape de caldura, nu-și sumete manicuțele în fața flacailor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele și bujori, cu creițe și cu ochiu-boului? Nu scrie la dansa așa țiganie. He, arareori, numai ce-o vezi cu cate-o brandușe în par, ori cu doi-trei didiței între betele ce-i încolacesc mijlocul de patru ori.   La șezatori s-a dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenești: „Cui îi arde de zbenguit e saritoare pentru așa treaba”. Ca pana se coace dovleacul în soba, cațiva flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai saruta de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or naframa, și duminica, la hora, pana sa li le dea, le snopesc o toana pe dupa șura din spatele hanului. Unii mai împelițați numai ce-i auzi: „Sari, cutarița, de sufla în al foc!” Și cand biata fata sta-n genunchi, sufland din bairile inimii, odata îi da branci și cade pe spate. Sultanica e leita-poleita raposatului. Cand se aprinde, nu te poți apropia cale d-o poștie. Cand vrea ceva, vrea, nu se încurca. De sa manie, nu mai vede înaintea ochilor.   Într-o zi, la sapa porumbului, cine știe ce i-a nazarit, ca cu toate rugaciunile ma-sei, n-a voit sa manance din zori pana la amurg și n-a lasat sapa din mana pana n-a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrana mai mult moarta decat vie acasa. A doua zi, cand s-a dezmeticit ș-a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbena ca turta de ceara, cu parul alb și ciufulit, cu ochii trași de durere, a sarit la gatul ei și, fara sa zica nici pis, a început s-o sarute și p-o parte și pe alta, pan-a podidit-o un plans d-a muiat un ștergar întreg-întreguleț. Unele mai istețe din sat au împraștiat zvonul ca ar cam suferi de vrun farmec. De harnica, harnica, n-are cum mai fi! Unde pune mana, Dumnezeu cu mila! Sare din varful stogului și cade ca un fulg. În argea nu i se vad mainile. Cand toarce, mananca caierul. De cinstita, nu e obraz mai curat. Cand Ionița Rotarul, om chipeș și hazlau, s-a încercat s-o sarute, a sarit parc-ar fi calcat pe coada de șarpe și, în mijlocul flacaimii, i-a strigat:   – Mi-aș taia obrazul, dar ți-aș taia buzele! IV Ce punea satul în nedumirire, și mai vartos p-ale ce cata nod în papura, e cand apuca lumea în cap și trece noua hotare. Numai ce-o vezi, la revarsatul zorilor, ca o ia rara-rara, prin faneața. Galbena, cu cearcane vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, și sa oprește la vrun deal, la vrun parau. Asculta neclintita un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matca și le suna ca pe niște zurgalai auzite din departare. Apoi culege flori și le azvarla, pana ce i se aprind obrajii și sa trezește ca dintr-un somn adanc. Ochii îi sclipesc ca oțelul învartit la soare.   Joița Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creștetul mușcelului ce desparte apa Valsanii de Raul Doamnei, privind, ca dusa de pe lume, la roșeața apusului. Obosita de ganduri, se întorcea spre casa cu cautatura-n jos, cu un nod în gat, cu gura fripta de sete. Și de întalnea vrun izvor, bea pana i se oprea rasuflarea. Apoi, facand mainile caldarușe, le umplea cu apa rece ca gheața și limpede ca diamantul, pe care ș-o arunca în obraji. Da sa te fereasca Cel-de-sus de gura satului și de pizma celor vinovați și rai! N-avea sa scoata capul în lume Sultanica, ea, care, de buna ce era, ș-ar fi dat și dumicatul din gura, ca începeau șușuitul și ponoasele. Cate-n luna și-n soare-i scorneau. – Sultanica, frumoasa? Aida-de! Mai bine își pune gatul pe taietor Ilinca, ciupita de varsat. – E o fudula, o luata din Iele, n-are toate sambetele. Cand umbla, calca-n strachini. Numai nevasta ca toate nevestele n-o sa fie Sultana aia, zicea la fantana, la hora, la șezatori fata Ciaușului. Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricator de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apa? He, he, fata proasta și țafnoasa da norocului cu piciorul. Da de, om sarac și cu nasul în sus… Știe Dumnezeu ce face!   Și flacaii, mai toți, o luasera în nume de rau. Nu, ca de ce sa fie așa de muta? De ce sa fuga de toți parc-ar fi raioși? O fata mare se mai lasa ba la un sarutat – ca d-aia are gura dulce – ba la un giugiulit – ca d-aia are san cu draganele. Și știi, cum e omul, din una într-alta, se îngroașe gluma, și capatuiala vine, ca moș popa ce-așteapta? Sa dezlege dorul dupa pofta inimii. Altfel canta cucul pe fata batrana și ramane moșoroi fara soboli. V S-auzea, în departare, chiuit de danț și pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vantul vuia de te lua groaza. Mazarichea rapaia în fereastra mamii Stanchii. Sultanica ridica capul din poala ma-sei. Se alipi de batrana. O cuprinse pe dupa gat cu brațele rumenite de dogoarea focului și privi lung în chipul ofilit al batranii.   Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap și multe prin inima cand grecoteiul se desfata. – Mama, mama, grai batrana, moș popa, cand spune din Vanghelie, cica sa rabzi și iar sa rabzi… Așa e, parințele… așa e… ca Mielușelul Domnului a rabdat scuipat, bataie și rastignire… Dar cand ma gandesc la raposatul ș-auz chiuitul cațaonului, ma podidesc lacramile, Sultanica mamii, și blestem din suflet, doara de l-o ajunge mania Domnului! Sultanica stranse vatraiul de-i zbarnai în mana. – Nu mai pot, grai iar batrana, nu mai pot sa-mi tarasc zilele, cand ma uit la tine și nu știu pe ce mani o sa cazi… Aveam și noi, pe vremea Kivului, rod și vite cu duiumul; patulele gemeau de pline; batatura nu mai încapea de vite și lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Și ce te pomeneai ca se aruncau pe rasfaț. Rupeau pamantul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletanata ca o maciuca. Șase argați nu le da de cap pana nu se potoleau de bunavoie și nu catau spre obor, dand din cap și bagand limba și p-o nare, și pe alta. Bietul tat-tau se uita mandru la bogația lui cinstita. Parca-l vaz, c-o mana în șerparu-i civit, alergand de colo-colo. Ce harnicie de om! Tot satul nu-i ținea piept. Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mainile lui radea ca briciul. Tu erai mica și nebunatica. Cum te zarea ca-i ieși înainte, cu manușițele pline de noroi, creștea inima în el și se topea d-a-n picioarele. – Bietul tata!…   Focul palpaia în gura sobei. Mușcelele alburii abia se mai zareau prin geamuri. – În toiul verii, îndata ce venea rupt de osteneala, ne ospatam bine, apoi ne odihneam pe prispa. Pe tine te-așeza ca p-o laița pe genunchi, și te juca, și spunea, și radea, și tu-i bagai mana în barba. Uite așa ne-apuca miezul nopții. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ș-acum glasul lui: „Sa mai stam, fa Stanca, fa, ca parca ma-ngraș cand ma uit la voi!” Era rai, nu viața, pana sa pripași, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cațaon. Și-a sosit într-un ceas rau. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau și mureau p-un capat. Dar ce sa mai îndrug Sultanica mamii… Într-un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat în judecați și l-a lasat sarac lipit. Kivu era iute ș-avea ș-un beteșug de tuse. S-a luat la contra și, de mahnire, s-a-mbolnavit. Cand ș-a dat sufletul, ma strangea de mani ca c-un clește și te chema, ars d-un foc nestins. „Înca doi ani… Sa nu va las pe drumuri”… a zis și i-am închis ochii.   Pe mama Stanca o podidisera lacramile; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde, și de unde cadeau se ridicau aburi înghițiți de gura sobei. – Nu mai plange, mama, zise Sultanica sarind în sus. Îi dau foc… sa arza ca șoarecii… Doar nu s-au stins toți ai Kivului! Mama Stanca îngheța vazand pe Sultanica naprasnica la corp și cu ochii ca doi carbuni aprinși. Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare evlavie: – Fa-ți cruce, fata mea, fa-ți cruce, avuseși un gand rau… Necuratul a trecut pe langa noi… Batrana șopti de trei ori, plecand fruntea în jos: „Numele Tatalui, ș-al Fiului, ș-al Sfantului Duh, amin”.   Se liniștira. Sultanica arunca o buturuga în soba. Batrana turna untdelemn în candela și-și șterse pe frunte deștile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. – Am sa-ți fac o rugaciune, mama. Iaca, astazi fuse S-tul Niculae, vreau și eu sa-ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocoșilor d-a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vro punga cu bani, ca vaduva din carte avea trei fete, și pe catetrele le-a capatuit… Mama Stanca, cu tot amarul de care era covarșita, zambi. – De, maica, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia și Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioara a fost cum a fost, dar acum e prea de tot… O sa ne apuce judecata d-apoi… O sa ploua foc și pucioasa… Și îngerii AtotȘtiitorului vor buciuma: „Sculați, morți, din morminte!… ” Domnul ș-a întors fața de la noi, pacatoșii… – Sa-mi încerc și eu norocul… – Bine, Sultanico, fie ș-așa, raspunse Kivuleasa și, facand trei cruci capataiului, sa varî în plapuma. Mama Stanca sforaia dusa. Din vreme în vreme ofta, înghițind în sec.   VI Fitece oftare, nabușita în plapuma, sugruma pe Sultanica. Gandul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumești. Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraște omenirea cu bunele și relele ei? Toți trec p-acolo, oricat s-ar rușina. Sultanica ratacea ca o umbra, nu de vrun farmec; ci, cand e sa te biruie dragostea, sa te pui în cruciș și-n curmeziș, sa te tai și sa presari sare pe crestaturi, spuza sa pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiți pe langa focul dragostei, de este foc cu adevarat. Și așa fusese sa fie cu Sultanica, ca nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata și trece prin toate și buture de rovina ramane: bazaie fara sa ia foc.   Ca dupa cum simțea Sultanica… de s-ar fi varat în gaura de șarpe și s-ar fi dat vantului turbat… era ceva din altul în ea… un chip… niște ochi… un sarutat ce-o tot saruta în același loc… și o fura, și o ducea, legata-ferecata, acolo unde numai focșorul ei știa… Se prapadea dupa Dragan Caprarul. VII Caprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la parinți, scoase apa din piatra și ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl faceau, nu e vorba, pișicher, papugiu de București, dar cum ziceau alții, din prietenii lui: „Așa e moara trandavilor. Cațaie, ca nu ține parale. Pana o pune Caprarul mana în chica vrunuia, sa-i faca morișca de vant.”   Cardașia lui erau din flacai de munca ca Voicu Ciaușului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ionița Rotarul și alții. Nu-l vedeai umbland pe doua carari. Ramanea poricine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dinții de narile nasului. Frumos, chipeș, avea o uitatura vie și cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea și ce n-ar vrea. Mustați negre și dese. De le netezea, pleca puțin capul și p-o mana, și pe alta. Camașa pe el, ca floarea. Caciula țurcaneasca, trantita p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc. Era vesel și glumeț. Dar de prin priar se schimba Dragan al nostru.   Începu sa dea tarcoale Sultanichii. Cand îl catai, de era și Sultanica la hora, el sta deoparte mahnit, privea galeș, rasucind vrun pai în mana. D-o întalnea la adapatul vitelor, i-ajuta cu draga inima, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Și cand zicea „mama”, i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa puie în spinare cobilița cu cofele, sa n-o fi atins de mana, ca pleca ochii în jos rușinat. Azi așa, mane așa, ca Sultanica, cand prinse de veste, i se paru așa de veche treaba, ca d-ar fi fost de cand lumea ar fi fost mai de curand. I se facu frica. Ba sa hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul. Trei saptamani îl ocoli, și fura trei veacuri.   Într-o zi o lua razna p-un piept de mușcel, fara sa știe încotro. Fanul îi trecea de mijloc. Arșița începuse de dimineața. Cantau pasarile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau și tot a bine ș-a duios spuneau și ele. Florile îți luau ochii și te-adormeau cu mirosul. Sultanica cata alinare, și, în deșert, alinare nu gasea. Toate o munceau s-o rapuie. Ca d-o supunea framantarea, d-o muia dorul și sangele de-i navalea în colcote la cap, sa trantea cu fața la pamant și saruta florile, pana ce o piroteala placuta o facea nici s-adoarma, nici deșteapta sa fie. Și simțea în asta zi de pribegie o nedumirire, ca suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii și rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o amețea într-un vartej de întristare. Cand ajunse în varf, pamantul i se învarti supt talpi; mintea i se clatina de spaima ce te cuprinde cand te prabușești într-o vultoare… La umbra unui paducel, Dragan sta p-un buture de stejar.   Dragan arunca ghioaga cu care batea paișul, rasturna o tivga cu lapte batut și striga ca scos din fire: „Sultanico, ma prapadești!” Cum, ce fel, de ce… sa trezira strangandu-se în brațe, ca brațele le curma trupul. Din acest ceas se întalneau pe ascuns de lume. Sultanica bolea. Nu adormea decat despre ziua. Vise urate îi turburau odihna. VIII Ș-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba sa se vaza. Mama Stanca dormea. Sultanica sufla în vapaița și cazu la icoane. Galbena ca turta de ceara, da sa se roage, și nu poate sa-și adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobona fruntea. Își acoperi fața cu amandoua mainile. Socotise ca icoanele s-au clatinat, voind sa se întoarca de la dansa.   Încet-încet, ca o stafie, sa tarî pana la gura sobei. La lumina focului parca murise și înviase. „Înșel pe mama, necinstesc curatele sale batraneți, înșel cele sfinte!” Deodata, lumina ochilor îi scapara. Gura sobei se largește, buzele-i de pamant se roșesc, ranjesc, se întind ca un gatlej de balaur; flacarile sunt limbi de foc ce sa rasucesc și se desfac; duduitul dinlauntru sa pornește ca un potop de jale. Sultanichii, privind la valvataile din soba, i sa paruse c-a vazut gura și muncile Iadului. Speriata, se repezi din nou la icoane și dadu-n genunchi. Sa ruga, mormai: „Împarate ceresc, mangaietorule… ” Îndurarea sa coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fața i sa lumina și cazu cu fruntea la pamant. Și de ce mila de sus sa n-o ajute? Nu s-a grijit la Paște și la Craciun? Cine, ca dansa, a mai atins Sfantul Potir cu atata evlavie? Și daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu flacaii, și unele neveste sa dau afund cu targoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? Ispita ei e mai afara din cale? Un sarutat o arde trei zile și fitece balarie o amenința s-o dea de gol satului.   Dupa ce vede pe Dragan, vestmintele o doboara ca niște piei de plumb. Îndata ce scapa din brațele lui, e ceva care o încinge și-i zdrobește oasele. N-o sa-i mai vie minte la cap. D-ar fi de țața, și tot n-ar fi așa de proasta și de capie. Vezi bine… nu se poate… Ce e de la ea nu e… nu e dupa cum vrea, ci dupa cum îi e scris sa vrea… Cine ne-a dat inima sa nu ne fi înfipt dorul și dragostea în ea… Sultanica stranse pumnii de-i trosnira deștele. În ușa tinzii sa auzi ciocanind încetișor. Sultanica abia-și stapani rasuflarea. Își netezi parul. Își așeza fusta înaintea icoanelor. Vru sa mearga și se clatina. Îi amorțise un picior. Apoi ieși în varful degetelor, aruncand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede. Mama Stanca doarme învartindu-se și p-o parte, și pe alta. Chipul ei, zbarcit, uscat și luminat de candela, parc-ar fi chip de moaște. Viseaza… Ar voi sa scape de vro primejdie… Se-ntuneca…   IX Se crapa de ziua. O fașie de lumina, ca un brau de argint, se întinde spre soare-rasare. Codrii fumurii parca plutesc în departare și ograzile sunt albe de zapada. Sultanica gafaie, scoțand, pe gura și pe nas, aburi groși ce-i carunțesc parul și genele. Picioarele i sa scufunda pana la glezne. Nasul ei e roșu-vanat. Lacramile i-au înghețat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute și cade. Sa scoala repede și iarași cade. Speriata, privește în toate parțile. Sa taiase în gheața. Cateva picaturi de sange cazura pe zapada alba. Un vant ușor scutura, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.   Sultanica apuca o partie acoperita cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pamant, furișand o uitatura numai cu coada ochilor. Un marait de caine o face sa tresara ș-un țipat de gascan i-arunca inima din loc. Își încordeaza puterile ș-o rupe la fuga. Case, plute batrane, troieni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug și s-afunda în urma ei. Într-o clipa trece podul de peste Raul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur. A ajuns acasa. Labuș, cainele curții, cu par ca de lup, începe a latra ș-a se gudura pe langa dansa.   Sultanica pune mana pe clanța, dar nu îndraznește nici sa deschida, nici s-o traga înapoi, arsa de ger. Pielea degetelor i se prinse de clanța. – O naluca, mama, a sfantului Niculae m-a facut sa alerg, sa caz, țiindu-ma întruna dupa acel moș cu barba alba, în sfintele odajdii… Batrana, cu frica Domnului în san, crezu. Sa sperie vazandu-și fata sangerata. Îi lega mana în carpe curate. Nu știa ce sa mai faca ca s-o opreasca din plans.   Atat odor mai are Stanca. Atata nadejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioara, zilele senine și nopțile petrecute pe prispa afara. În fața ei vede caminu-i cum era cand era. O durere d-a Sultanichii îi curma viața ce abia se mai ține într-o ața. Un dar, o înduioșare, cand se zugravește în chipul fetei, face pe batrana, deși veștejita și uscata ca o frunza de brumar, sa-și învieze în adancul ei ceea ce a simțit cand a dat ochii cu Kivu pentru întaiași data.   D-ar fi dupa gandul ei, Sultanica, „plapanda și frumoasa ca o cocoana”, ar trebui sa fie și mai și decat nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și cate-n luna și-n soare. Da s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și cand sa gandește ca nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereți, sa intre în pamant de vie. – Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei maluros și mort.   Sultanica sughița. Pe umerii obrajilor îi joaca și se schimba doua pete ca niște nisfele de rumeneala. Privirile-i ascuțite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și sa îneaca în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfarcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucita pe trup. Najițele opincilor, dezlegate. Se pipaie. Își încheie camașa la gat. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umarul osos al mamei Stanchii. Daca ar putea sa se arunce la picioarele ma-sei! Sa-i sarute talpile și sa marturiseasca tot…! Daca s-ar arunca în rau…? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar pierde de urma…? – Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetei pe pieptul ei maluros și mort. Pe Sultanica o taie aceasta mangaiere curata. Sari din brațele ma-sei și s-arunca în pat, cu fața într-o perna, cuprinsa d-o jale cu lacrami cari ard pe unde pica.   X Dragan Caprarul caștigase ramașagul cu Ion al Ciaușului ca va veni de hac Sultanichii. Un junc mai mult și fala flacailor. Cum o sa-și rasuceasca mustața de grozav printre tineret! O sa calce din pod. Cata-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o sa-l mai încapa locul! Leicuței i-a facut ravaș de drum. Barbați sunt și pentru cele sarace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Și ce, nu e tot ea? Multe a vazut, multe a prefirat el prin al București! Doara n-a taiat cainilor frunza! Sporovaia, la cazarma, Negoțoi, vistavoiul, și de cocoana d-lui maior. Ca n-o sa caza el, Caprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bataie i-a tras țiitoarea! A doua zi, la „revizie”, era cu ochii ca fundul caldarii.   Olio-lio! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, ca d-aci încolo merge gaitan. Pentru o cotoroanța ș-o pitpalaca, un pumn, și le-a luat mirul!… XI Mitrana Taluga a Țuțuenilor are șezatoare, nu gluma! Doua lumanari de seu ard p-o masa rotunda cu trei picioare. Nu e nici un flacau. Altfel, nu e chip sa ai la șezatoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului. Fitece nevasta tinerica, fitece fata mare ș-au facut poala maldar de fuioare. Da mai încurca lumea cateva fetișcane ce nu s-au prins în hora și li se scurg ochii sa fie și ele printre cele mari.   Fusele zbarnaie alene într-un ras cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca doua scantei, sare de la un fus la altul și parca le cantarește în labele lui neastamparate. Doi copilași, cu chica ciuf, așteapta sa scoata daica Mitrana cartofii din spuza și dovleacul din caldare. Și sa tot șterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godina. – Așa, soro, zise Ciaușanca, a început sa carcaie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c-o s-o ia Dragan… E împelițat Caprarul, nu-i dai de fund. Cu ramașagul i-a papat neichii juncul cel mai gras. – Iata colo, striga Mitrana, de umplu casa, fitece pasare maiastra își gasește vanatorul. Macar de ș-ar cladi cuibul în clopotnița ori sub streașina primariei, tot o sa cante, ca nu se poate:   Dar un hoț de vanator Smulse trei fire de par, Le facu un lațișor Și mi-l puse de picior. – De, dada Mitrana, grai Marica, fata primarului, dand ghies fetei popii, cica și vanatorul îi zice maiestrei: Canta-ți, puica, cantecul Ca mi-e drag ca sufletul.   Toata pasarea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare… Marica e un boboc de fata. Cam puțintica, dar ce sa-i faci, cand omul e nurliu, duce ziua dupa el. Marica, de rade, ți-arata doua șirulețe de margaritar. E prelunga la chip, codalba, cu ochii viorii, și sa strecoara printre surate ca un prichindel. Și gluma cu gluma bate și spune basmele și snoavele batranești cu atata limbuție, ca parc-ar citi pe slove.   Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, canta ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenea dupa bunele datini. Safta lui nea Ghița aduse iar vorba: – O sa se duca vestea ca de popa tuns. Ce mai cinste și pe Sultanica! Obraz smerit, suflet ascuns… Nu sfarși cuvantul, și Catrina Parvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: – Uite, soro, ce ți-e omul! Auzi colo la Safta… Și ea are un copil ce face maricel. Ăst copil l-a nascut patru luni în urma maritișului cu nea Ghița. În curand o sa aiba doi, și, de, se cam zic multe… Altfel, nea Ghița e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?… Pana nu vede, nu crede… daca o crede ș-atunci… – Și eu, lele Safta, grai Ilinca Ciupita, și eu dam cu gandul ca Sultanica n-o sa sfarșeasca cu bine. Acum sa-și mute gandul la moșii ai verzi, ca nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine sa-și lege o piatra de moara de gat și sa s-arunce în rau decat sa-și tarasca zilele încarcate de așa pacat… – Nu spui eu, Mira, șopti iar Parvuleasa, pe cand celelalte dau prin ciur și prin darmon pe Sultanica, nu-ți spui eu ca naiba cand n-are de ce rade face pe hoț judecator…   – Ai gura de aur, surata Catrina, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovaiește Ilinca Ciupita, și ea a îmbatranit fata mare. Se da ea pe langa mulți, și mulți se dau pe langa ea, c-ar avea bune paraluțe. Da ce face, ce drege, ca n-are lipici. Cand merge, sa zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai cand rade, sparge țiple. Pana au început, atat le-au fost mult, c-apoi cadeau claie peste gramada, ponoase, cartiri, zavistii, învalmașite într-un hohot gras și spart. – O sa-i semene Caprarului. – D-o fi fata, s-alerge d-a-ncatelea pe la soare-rasare pan-o vedea pe dracu la soare-apune. – Frumoasa zestre daruiește sfantul Niculae! – Zestre cu mani și cu picioare. – Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flacailor! Ziceți mai bine Doamne ferește… – O sa va placa… – Da nu ca Sultanichii… – Pentru ca inima cere, nu-și pune fata poalele în cap. – Vijelia le ridica. – Nu se îngroașe gluma… daca nu ți le ridici singurica, fetica mea. Și țipete, și ras, și framantare.   Fusele dormea somnul matușii. Fetele fierbeau de un neastampar cald și puternic. Sudoarea curgea în caraie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumesera manecile chenaruite în stacojiu și azvarlira coadele pe spetele largi. Altele-și desfacura sanul pietros, care țipa sub camașile întinse. Soba dogorea. Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrazneau, cu tot zaduful, sa s-arate în buna voie: abia aveau ca doua mere crețești.   Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tava, spart în bucați mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolacea din tava pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i gura apa, arunca marama pe spate și, de veselie, începu sa cante c-un glas prelung: – Pentr-un mar de fata mare Naiba alearga calare, Pentr-o mura ș-o rasura De trei ori sa șterg la gura, Și razeși cu razeșie, Și ciocoi cu caftanie…   XII Sultanica nu mai baga nimic în gura. Se topea pe picioare. Îngalbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, dragalași odinioara, în fiece dimineața erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelata de somn, plangea nabușit pana ce pleoapele îi zgariau luminile. Unde o apuca gandurile, acolo ramanea, fara a clipi, cu mainile înțepenite ca niște bețe. Și dupa ce se întuneca, pe buzele ei, crapate și acoperite cu pielițe parlite, trecea cate un suras trist și plin de amaraciune.   Nu mai știa de lume, nici de rugaciunea obișnuita. Sa mișca ca o vartelnița, fara sa știe, fara sa vrea. Cand umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului. Așa se vad, în codrii mușcelelor, mesteceni balai, cu frunzișul marunt prin care tremura cerul vioriu, și deodata, ca arși de var la radacina, se scutura de frunza, se cojesc de teaca lustruita, se-ncovoie, se usuca și pier pe nesimțite.   Sultanica, de n-ar peptana-o ma-sa, nu s-ar mai pieptana. Și cand mama Stanca îi desfașura valurile de par, negru și des, pieptenele îi scapa din mana ca la o ciolaca, gatul nu-i mai ține capul fara pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: „Spune maichii focul tau”… Ce nu facuse batrana?… Colindase, pe furiș, prin satele dimprejur dupa meștere și carturarese. Unei țiganci dase tramba de noua cameși ghicirea sorții pe stele, pe bobi și pe furtuni… Dar nici leturghiile, nici descantecele, nici vrajile nu-i scapa copila de veștejire. Din zvon aflase ca ai scapa ce ți-e drag daca te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.   Într-o noapte de marți, zarind un cearcan în jurul lunii, s-a strecurat ca o naluca pana la biserica. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presarat în creștet pamant din trei morminte. A adastat toata noaptea, dar Ielele n-au venit. În alta zi a înșirat toate rugaciunile, de la moși, de la stramoși, pana a cazut jos de amețeala. Trecu Nașterea Domnului cu sarbatorile mari, trecu cașlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dadu în cald. Primavara mugura și încolți podoaba plaiului. Și nici-o îmbunare l-alde mama Stanca.   În dimineața Floriilor, batrana pleca la biserica, manata spre locașul mantuirii d-o farama de nadejde. Se dete cu inima toata cantarilor și evangheliei. La ieșire, cateva muieri din sat facura roata în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. Soarele și un vantuleț zbiceau vaile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujita de moș popa. Batranele, pașia-pașia, țineau drumul casei, mestecand anafura sfințita.   Viața se deștepta. Mugurii crapau. Vrabiile, stoluri pe moliftul din fața bisericii, ciripeau cearta lor obișnuita. Și zoriți la trai de aerul caldicel, cocoșii s-auzeau cantand sa-și rupa beregata. Mușcelele, acoperite d-o pojghița verzurie, abureau un fum ce sa-nalța alene, clatinat de adiere. – Jupaneasa Stanca, grai Talugianca a mare – nerabdatoare d-a sfarși cu cele sfinte – se vorbește pan sat ca Sultanica merge rau cu sanatatea. Bat-o norocul de fata, prea e inimoasa! Iaca, n-are cuvant sa se prapadeasca. E tanara, curațica, harnica, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-și rapune cineva capul. Ce sa-i mai faci? Ca d-ta știi, nu e ea pentru întaia oara. S-a încrezut pe mana rea, da și lui Dragan n-o sa-i mearga struna. Azi pangarește pe una, mane pe alta, pana ș-o gasi stapanul.   Mama Stanca, apucata ca de alte alea, fara sa deschida gura, o rupse la picior, aruncand mirul sfant în noroi. – Prefacatorii de vulpe batrana, îngana Voiculeasa, pleca ca o vijelie, parca n-ar fi știut de patarama Sultanichii. Țandara nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai ca fetei nu i-a fost d-a buna. Mama Stanca intra în casa, trantind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vajaia ca scocul morei. La încheietura falcilor simțea doua ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețasera pana la glezne… Și, învartind ochii în cap, arunca un fulger de privire asupra Sultanichii… – Ai pierdut tot… ai pierdut cinstea casei! Atat ne mai ramasese! striga Kivuleasa, și cazu mototol la pamant, bolborosind și zvacnind din picioare.   Sultanica începu sa țipe. Se pleca asupra ma-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Batrana o apuca de gat. „Tot… tot… tot!” mai izbuti sa zica… ș-o saruta cu focul cel din urma… Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arata cu degetul. În urechile-i surde auzi strigandu-i: „Unde ți-e fala?… Credeai c-o sa ție cat lumea belșugul fara capatai?… N-a fost curata starea d-odinioara… Saracia te-a pedepsit o jumatate de viața și necinstea te cotropește la moarte.”   XIII La trei duminici dupa San-Petru, soarele poleia lumea în aur cald și tremurator. Zapușeala, în loc d-a da lenei viețuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mișcare vesela de sarbatoare. Belșugul împraștia cheful pretutindenea. Porumbiștile primavaratice erau o podoaba. Iarba se strecura și pe potecile batatorite. Ograzile de pruni și mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolacisera unu peste altul, acoperind gardurile cu foi țepoase și mai late ca foile de lipan. Era un an cat cinci. Saturase orice ravna. Ca din vreme veche nu se pomenise atata prisos de bucate. Ai fi zis ca fitece bob se însutise.   În fața Hanului Roșu se încinsese o hora strașnica, de sareau scantei de supt calcaie. În vartejul jocului, salbele de galbeni împaratești și icosari turcești zornaiau la gatul celor avute. Valnecele, cu fluturi sclipitori, zburau cand la dreapta, cand la stanga. Suratele, împodobite cu flori-domnești, radeau izbind pamantul dupa hihaitul flacailor pletoși, rumeni de zaduf și de sanurile durdulii. Se mladiau rotund trupurile, dardaind pe picioarele lor sprintene, parca naiba gadila asta tinerime plina de foc, ș-o arunca în sus ca p-o minge.   Trei țigani – doua cobze ș-o lauta – trageau „marunțica craiului”, înșirand, din cand în cand, chiote întocmite din senin. Lautarul se prapadea cu firea, trantind capul și p-un umar, și pe cellalt, mai ales cand zarea ulcica, plina pana-n buze cu vin roșu, subțire și înspumat. Fruntea horii era Dragan Caprarul. Cu mijlocul încolacit în bete, c-un maldar de ciucuri pe șoldul drept, cu palaria pe ceafa, ș-ascundea mandria sub niște sprincene îmbinate. Se simțea în lauda lumii. Se rasfața în atatea priviri dragastoase. Femeile în varsta nu se mai saturau privindu-și mandrețile, îndrugand mai una, mai alta, sa le treaca vremea, lipite pamantului. – Numai biata Stanca se stinse așa cum cu gandul n-ai fi gandit… șopti morareasa. Odinioara, cand sosea în toiul horei, amuțea zarva… – Doamne ferește, grai moașa Safta, cu Sultanica lasata pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile… Și pe deasupra mai va parastase la noua zile, la trei și șase saptamani; la trei, la șase, la noua luni; la anu, la anu și jumatate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine sa i le faca? Astea-s capetele creștinești pentru mantuirea sufletului. Și cine poate, la șapte ani, scoate oasele din sanul pamantului pentru sfanta molifta. Dupa șapte ani omul e curat, ca e țarana. Și țarana cu oasele binecuvantate sa vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrima, în fața tronului de lumina veșnica.   – Iata la Dragan, zise morareasa, ce proțapit e! Da, și joaca, bata-l pustia, parc-ar trage tighel! O sa ne nunteasca satul cu fata primarului. Da nu ca zarpalatecul de fi-meu: în loc sa puie și el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umbla craun. Sarbatorile, cand îl cauți, cu harzobul în mana. Pe cine i-o fi cașunat nu știu, ca nu spune sa-l tai… – Lasa, cuscra, grai Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii caprui, ce-i juca la fitece cuvant. Ăsta sa-ți fie necazul al mare, ca n-ai mai vedea fir alb…   Braul rapaia pe-ntrecute, ca flacaii cerusera ceva barbatesc. Puține fete-l învarteau, da-l învarteau sa se duca pomina. XIV Pe pieptul mușcelului dintre Domnești și Berivoești, Sultanica suia, manand o vaca balaie c-un vițel, ce sa da pe furiș la uger și scapa, în mers, țața rumena și asudata de lapte. Miercana mugea, întorcand capul cu niște ochi negri, blanzi și genoși. Batranul Labuș își urma stapana cu credința.   Sultanica, afundata pana la brau în faneața, mergea privind neclintit în departare. Slaba, galbena, cu pielea de pe fața așa de subțire ca-i numarai vinele albastrui urzite în curmezișul tamplelor. Ochii ei, mari din fire, pareau mai prelungi decat sprincenele, și nu spuneau nici dragoste, nici ura, uitandu-se, fara pic de credința, la cerul întins ca un zabranic nepasator și vioriu. Parasind vatra parinteasca, pustie de farmecele de odinioara, tot i sa înfațișa ca o minciuna deșarta. Luase lumea în cap, cautand drumul muntelui Popau, unde tatal sau își ținuse la pașune turmele de oi și cirezile de vite mari. Voia sa-și piarda urma și sa-și adoarma inima ostenita.     Fanul, de leandra, de margarinta, de trifoi cu vlastare învoalte, de mazariche vartojita, sa mișca în valuri ușoare, ca o panza îmbrebenata cu flori. Scanteioarele se ridicau cu varful roșu. Dragaica stufoasa raspandea, pripita de soare, un miros ca floarea de tei. Lumanarelele, drepte și bațoase, întreceau fanul și stau de streaja, din pas în pas, cu flori galbene și batute p-același picior. Arii de fețe sa împreunau în toata întinderea plaiului, desfașurat în colnice și vai, închis, în departare, de înalțimi încovoiate ca niște braie verzi. Peste toata aceasta mandrețe plutea cate un vultur, alunecand în largi rotocoale pe aripile întinse ale caror sfarcuri abia se mișcau din vreme în vreme. Sultanica ajunse în varful mușcelului… Privi lung la turla bisericii din sat… Și pieri la vale, înecata în faneața ce cobora…   Miercana mugi, și mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adancimea vailor.

                            Apus de soare de Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1503-1504) Dramă în 4 acte    Personaje: ŞTEFAN CEL MARE BOGDAN LOGOFĂTUL TĂUT POSTELNICUL TOADER VORNICUL JURJ HATMANUL ARBORE PÂRCĂLABUL DRAGOŞ PÂRCĂLABUL ALEXA PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ PÂRCĂLABUL ŞANDRU PÂRCĂLABUL COSTEA PÂRCĂLABUL NEGRILĂ BĂTRÂNUL ŞTEFUL, fost pârcălab BĂTRÂNUL HRĂMAN, fost pârcălab PAHARNICUL ULEA CLUCERUL HRINCOVICI VAMEŞUL CHIRACOLA CLUCERUL MOGHILĂ STOLNICUL DRĂGAN JITNICERUL STAVĂR PETRU RAREŞ DOFTORUL IERONIMO DA CESENA DOFTORUL ŞMIL DOFTORUL KLINGENSPORN ŢUGULEA MOGHILĂ UN PIETRAR UN CURTEAN DOAMNA MARIA IRINA, fata pârcălabului Dajbog, Ş 1476 REVECA,fata comisului Huru, Ş 1476 BĂLAŞA, fata pârcălabului Oană, Ş 1484 ILINCA, fata pârcălabului Gherman, DOMNICA, fata hatmanului Arbore ANCUŢA, fata pârcălabului Toader OLEANA, fata vornicului Duma FIRA, fata pârcălabului Dragoş LISANDRA, fata pârcălabului Alexa JOIŢA, fata pârcălabului Ivanco NEAGA, fata pârcălabului Şandru ILEANA, fata pârcălabului Ivaşcu HERA, fata pârcălabului Grumază STĂNIŞOARA, fata pârcălabului Ieremia OANA DOCHIA Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari1 etc.                 Actul I   În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din oraşul Suceava şi valea râului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad. Scena I IRINA, REVECA, BĂLAŞA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA, ANCUŢA, OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIŢA, HERA, NEAGA, STĂNIŞOARA, OANA, DOCHIA şi ŢUGULEA MOGHILĂ. (La ridicarea cortinei toate lucrează.) IRINA: Cum, cum? FIRA: Ei, aşa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... JOIŢĂ: Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă... De un ce, Zamfiro?... Şi tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele... LISANDRA: De un balaur... Staţi... A sărit tindechea.2 ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să ştii că rămâi, ca mine, fată bătrână. REVECA: Ba ca mine... IRINA: Ba ca mine... BĂLAŞA: Ca voi... ca noi... ILINCA: Dumnezeu să ţie pe pârcălabul Alexa din Orhei. NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina. (S-aud toaca şi clopotele.) REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece. DOCHIA: S-aducă mama, bunica maichii. IRINA (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?... Eşti mândru... Ai sabie... Şi ce-ai să faci cu ea? ŢUGULEA (face cu mâna ca şi cum ar tăia): Să... IRINA: Măăăă... ŢUGULEA: Hî-hî... IRINA: Când?... ŢUGULEA: Iacă ş-acuma... IRINA: O! bătu-te-ar potca3! (Îl mângâie.) S-ajuţi mamei Dochii. Dar, vezi, ţine-ţi firea, nu-ţi pune mintea cu bostanul. (Fetele râd.) ŢUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.) Scena II Cele de sus, afară de ŢUGULEA şi DOCHIA. LISANDRA: Am ţesut bine, dadă Reveca? REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. ANCUŢA: Dar eu? REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Aşa... mâinile-n voie... ca şi cum te-ai juca. DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca? REVECA: Priveşte firea... Aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic murdar... Da, bine... STĂNIŞOARA: Uf! Doamne, Doamne! REVECA: Ce, moţato? Ţi s-a urât? Binişor. Ghergheful e de răbdare. JOIŢA: Iaca şi barba părintelui Ivaşcu din Hotin... IRINA: Ba părul tău de oaie creaţă. HERA: Am isprăvit. Nu mai am ţevi. BĂLAŞA: Da, dar pe dinafară cine-a dat? HERA: Numai la două. Le desfac şi le fac. OLEANA: E bine, Reveca? REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ţii furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte, şi fusul zbârnâie şi pluteşte parcar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ţii casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut? OANA: Mai am puţintel şi le nălbesc. Prea multe. Şi nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri... REVECA: Mă băiete că porţi părul bălan ca plăieşii , ce spui? Ce gânduri? OANA: Nu vedeţi ce de fâşii? Şi încă trei cămăşi de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare... ILINCA: Fa Oană, ţie ţi-e lene. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, ţie ţi-e foame. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, pe tine te ţine degeaba la curte. OANA: Dă... IRINA: Fa Onişor, cin ţi-a dat ţie betele astea de argint? OANA: Slăvitul. REVECA: Daţi pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale? OANA: Ce să fie?... Prea multe fâşii... Prea multe... REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi? OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce aşa de multe?... Şi buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci... Şi mai lungi, Oană, mai lungi. Şi-a oftat. Şi, plecând, am văzut-o făcându-şi cruce. TOATE: Făcându-şi cruce? OANA: Da... Mie îmi miroase a război... TOATE: A! ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Şi semplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii-Albe... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Scapă tu!"... Şi-a răspuns Gherman lui Oană: "Ba tu!"... Şi s-au grijit amândoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Ţie-l Dumnezeu pe Ştefan!"... Şi-a zis Gherman lui Oană: "Amin!"... Şau pierit ei cu toţi ai lor... IRINA: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălţau până la cer... Şi el ţipa: "Nu vă lăsaţi!"... Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: "Nu ne-om lăsa, dar du-te"... Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, şi i-au zis: "Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi"... Şi s-au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi Dajbog, cu toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a şoptit lăcrimând: "Oh! ţara aceasta nu va fi a mea!"... Şi sfântul s-a dus ş-a adunat plăieşii, şi-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi şi din lături pân l-a trecut Dunărea... Şi-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: "Aici, eu am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui în veacul vecilor". TOATE: Amin! REVECA: În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de biruinţi! El să trăiască, şi Moldovei i-e bine! ILEANA: Va trăi cât Matusalem, ştiu eu... DOMNICA: Şi eu... LISANDRA: Şi eu... JOIŢA: Şi eu... HERA: E înzăoat! NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de şerpoaică... IRINA: Şi de vultur... Să se strecoare şi să se înalţe... Scena III DOCHIA aduce, p-un cârpător4 bostanul spart în bucăţi. Ies aburi. ŢUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere şi struguri. OANA se duce cu un vraf de fâşii la puţ şi le-aşează în albie. ŢUGULEA: Loc, loc... struguri măşcaţi... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca... REVECA: Cum? ŢUGULEA: Iacă o vorbă. REVECA: De unde ştii?... Şterge-te la nas... Uf! şi ai şi sabie... Multe urzici ai tăiat... ŢUGULEA: Sunt moldovean... Ţugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăţ slujbă domnească... Pân la sabie... REVECA: Sât!... Vine... Scena IV ŞTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape albe. C-o mână ţine pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câţiva paşi, câţiva curteni şi aprozi în haine împodobite. ŞTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteţi pui de găină când trece uliul... Parcă sunteţi un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteţi nişte flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriţi... Veniţi să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu... aşa... aşa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileană, erai mică când pieri Hrâncu... Şi tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Ţugulea nu se mişcă, încremenit.) Dar tu? Tu eşti stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moşoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâşiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Ştii tu pentru cine nălbeşti? OANA: Da... ŞTEFAN: Pentru cine? OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... ŞTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăş pulpa dreaptă zic doamnei: "Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana." (Scapă sabia într-adins.)Oană... (Oana ridică sabia, io dă şi dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalţi la mine? Priveşte drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Şi de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creştetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creştet.) Destul aţi lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binişor şi în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm şi noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.) DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă... ŞTEFAN: Una care pică acum şi alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă... Scena V ŞTEFAN şi MARIA. DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist şi, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subţiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân... ŞTEFAN (trăgându-se pe un jeţ): Te rogi ca un copil... întâiaşi dată... DOAMNA MARIA: Întâiaşi dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah! Moldovo, căci nu ţi-e milă... ŞTEFAN: Milă? DOAMNA MARIA: De mine... ŞTEFAN: De tine şi de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putinţă. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al ţării... DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta... ŞTEFAN: Că sunt bătrân... DOAMNA MARIA: Nu... ŞTEFAN: Că sunt bolnav... DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică... ŞTEFAN: Adică, da... DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine... ŞTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Aşa priveşte un om bolnav? Şi nu merg bine? (Face câţiva paşi, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbişi când încălecai pe Voitiş? DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel! ŞTEFAN: Ei... DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijeşti de Moldova îngrijind de sănătatea ta... ŞTEFAN: Pocuţia... DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole... ŞTEFAN: Ah! Pocuţia! DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara... ŞTEFAN: Iarnă e aici (arată părul), şi niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreţi moldoveni străbat codrii, samestecă cu viforul şi cad asupra cetăţilor şi turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Şi pe când ai noştri deschid pârtii prin nămeţi, leşii se cocoloşesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DOAMNA MARIA: Măria-ta! ŞTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule... DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.) ŞTEFAN: Aşa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori noi mai fi... DOAMNA MARIA: O! ce zici... ŞTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, că leşii n-au ţinut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro şase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoţoman năvăleşte în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roşie, şi-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew. Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ştefan în faţa Poloniei, îngenunche Polonia în faţa lui Ştefan!... Pui stăpânire pe Pocuţia. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frăţânesău. Să aleagă el hotarele şi să ne facă lege. Şi la ziua pusă, împuterniciţii lui nu vin. Şi tocmai acum îmi dă de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuţi, că leşii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuţia, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă... UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii. ŞTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă... (Doamna Maria iese pe uşa din stânga.) Scena VI ŞTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOŞ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ŞANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toţi intră pe poarta din dreapta.) ŞTEFAN: Bine aţi venit, boieri d-voastră! TOŢI: Să trăieşti, măria-ta! ŞTEFAN: Cu toţii. (Dă mâna pârcălabilor şi ei i-o sărută.) A! şi moş Hrăman! Gata! Venişi! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deştele zdrobite... abia te mai ţii... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule? HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voinţa măriei-tale, voinţa ţării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aş fi venit, naş fi vrut ce vrea măria-ta... Ş-apoi asta nu pot... ŞTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideţi ochii aşa doarme şi ţara. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe... ŞTEFAN: Toader. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii şi ruşii sunt cu minte de când i-ai cuminţit măria-ta. PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniştit pustietăţile d-a lungul Nistrului. Ş-apoi am lăsat pe... ŞTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco. PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea mărieitale, tot i se părea că-l chemi pe el. PÂRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, şi bună pace. PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Romăşcanii, ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră vara. Se-mbogăţesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, veşti bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Aşa îmi scrie starostea Buhor. VORNICUL JURJ: În Ţara-de-Jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cârcotă. În Chilia şi Cetatea-Albă că de prin partea locului viu numai doi subaşi5 cu roatele de turci, cât să păzească cetăţile. PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Şi pârcălabii din Cicei şi Cetateade-Baltă, ca la ei acasă în milocul ungurimii. ŞTEFAN: Da, pace de jur mprejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mişcă şi stă cumpănă la odihna ţării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca? HATMANUL ARBORE: Gata! UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan. Scena VII Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TĂUT, bătrânul postelnic ŞTEFUL, pârcălabul GRUMAZĂ, clucerul HRINCOVICI, vameşul CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR, clucerul MOGHILĂ, PETRU RAREŞ, mai mulţi căpitani, hânsari etc. TOŢI: Să trăieşti, măria-ta. ŞTEFAN: Cu toţii, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, şchioapătă şi se opreşte.) Ah! am să te îndrept eu! (Îmbrăţişează pe Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... Însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Fireşte că singur... Aşa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Eşti mai răsărit ca mine... BOGDAN: Cin să te-ajungă pe măria-ta! ŞTEFAN: Tu!... Şi să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu eşti sfios când drumul calului şi sabia vâjâie şi luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuţi şi dincolo? PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ: Bine-ar fi... Ce zici, clucere Hrincovici? ŞTEFAN: Ei... CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuţia aşa ş-aşa... ŞTEFAN: Pocuţia numai aşa să fie! CLUCERUL HRINCOVICI: Că leşii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii şi moldovenii se supun legilor ţării noastre. ŞTEFAN: Dar vămile? VAMEŞUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alţii zic c-au plătit cardinalului... CLUCERUL MOGHILĂ: Alea-s vămile văzduhului... ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Şi nimic din câte ar trebui să fie... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeţi nenvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri... LOGOFĂTUL TĂUT: Cu tinereţea, măria-ta... POSTELNICUL ŞTEFUL: ...Aşa, bat-o pustia... PÂRCĂLABUL HRĂMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este... ŞTEFAN: Postelnice Toader, ce ştiri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma? POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit şi cu ştiinţă. Venezia, ca şi cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea. CLUCERUL MOGHILĂ: Frumoasă mireasă! ŞTEFAN: Arunca inelul în valuri... CLUCERUL MOGHILĂ: Bună de strâns în braţe! POSTELNICUL TOADER: Şi numele tău cinstit şi lăudat... ŞTEFAN: Ştiu... Dar bani?... POSTELNICUL TOADER: De... CLUCERUL MOGHILĂ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi aşteptăm... ŞTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la PoduÎnalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaş. Acum la... (Se priveşte.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma? POSTELNICUL TOADER: La Roma... ŞTEFAN: Blagosloveniile urmaşului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Şi cum îl cheamă pe doftor? POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena. CLUCERUL MOGHILĂ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele... POSTELNICUL TOADER: Ras şi cu plete lungi. ŞTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, ştiţi că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost faţă. Iar să ne judece frăţâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca şi omul lui Ion Albert. Noi saşteptăm în Cernăuţi cu 5.000 de oaste aleasă. Toţi călări. Soseşte, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuţia ş-o raită până la Haliciu, şi poate şi mai sus. Ş-apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu. TOŢI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan şi de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta. ŞTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.) PAHARNICUL ULEA: Am socotit... ŞTEFAN: Ce-ai socotit? PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre... ŞTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Aci (arată piciorul), oleacă măriata... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea... ŞTEFAN: Ei, nu uiţi că am tăiat pe din două moşiile Gădinţii, Storpul şi Madravilele, după dreptate, jumătate ţie şi jumătate răzăşilor. Şi te-am făcut paharnic, şi ţi-am dat viaţa mea pe mâna ta. Tustrei ţineaţi ochii în pământ, ştiind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunţile sus... Aşa, că sus e luna, stelele, soarele şi cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... şi sus e mântuirea şi iertarea păcatelor noastre... (Saud cântări nedesluşite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore? HATMANUL ARBORE: De trei nopţi ard. ŞTEFAN: Ia?... Rareş, repezi... (Rareş se duce-n fugă. Se urcă pe zid.) RAREŞ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni... ŞTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ş-ai voştri... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova! (Ştefan şi boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr.) PAHARNICUL ULEA (încet): Aţi văzut? STOLNICUL DRĂGAN: Văzut. PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ştefan! JITNICERUL STAVĂR: Dar cine e? PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ştefan. (Tustrei se duc şi samestecă cu ceilalţi.) PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ (de pe zid): Ca nişte nori albi ce se târâie pe pământ... ŞTEFAN: Da... HATMANUL ARBORE: Ca nişte turme de berbeci... ŞTEFAN: Da... da... HRĂMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd... ŞTEFUL: Parcă văd ceva... dar nu-i aud... LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud şi nu-i văd... dar îi simt... ŞTEFAN: I-aud şi-i văd, îi văd şi-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziţi?... Sub poale de codru verde... HRĂMAN: Încep să-i şi văd... ŞTEFUL: Încep să-i şi aud... ŞTEFAN (trage sabia şi face semn în depărtare): O! mai sunteţi?... Să nu mai sece izvorul vostru!...

Cuprins Neghiniţă   3 Palatul de cleştar   15 Norocul dracului  24 Departe, departe  37 Poveste  55 Bunicul  67 Bunica   71 Hagi-Tudose  75 Sultănica   94 Pravoslavnicul şi slăninile  119 Fata moşului  123 Sorcova   139 Şuer   145 Văduvele  151 Apă şi foc  166 Bursierul  174

Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea poveste de citit   Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.         Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.         Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt.         Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.         Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.         Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.         Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.         Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.         Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.         Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului.         Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:         – Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti?         Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.         Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:         – Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte".         – Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne.         – Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."         Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.         Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii.         La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.         Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot.         Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.         – Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine!         N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.         Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.         – Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară?         – Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî!         – Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean.         Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.         Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.         Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.         De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:         – Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.         – Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.         Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală…         Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.         Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.         Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.         Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.         Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.         – Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii?         – Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.         De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.         – Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.         Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…" Dar n-avu ce face.         Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.         Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta.         – Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.         Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.         Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.         – Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.         Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.         Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.         Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:         – Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele!         Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor…         La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.         Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.         Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.