Barbu Stefănescu Delavrancea

Actul III   Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor. În fund, în dreapta şi în stânga tronului, două intrări. Pe laturea din stânga, planul al doilea, o uşă. Ferestre în dreapta. Scena I Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Fiecare păstrează puţin accent în vorbire, iar CESENA vorbeşte pe jumătate italieneşte. DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora... DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Aşa de bolnav şi aşa de tare... Iessus Maria! DOFTORUL ŞMIL: Oţelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am ştiinţă... Rana de la picior îi otrăveşte trupul dumnealui... Şi Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, şi la pat... Atunci să vedeţi... "Unde e Şmilică?... Şmilică, ai mâncat?... Şmilică, ce, tu eşti supărat?" "N-am nimic." "Vezi, eu am, Şmilică". În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voinţă care a voit slobod până la sfârşit... DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemţii. Gemea codrii de freddo. El ajuta şi încuraja pe toţi... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo!13 DOFTORUL ŞMIL: Klingensporn, ce zici de rană? DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste şaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roş... DOFTORUL ŞMIL: Ei! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă şi prin ăsta... O să vrea? DOFTORUL CESENA: Să-l încredinţăm că e durere grozavă... "Serenissime, ma che dolore"... "Io voglio"... Ho studiato questo uomo maraviglioso...14 DOFTORUL ŞMIL: Sââât... Vine! Scena II Cei de sus. ŞTEFAN intră pe uşa din stânga, şi mai îmbătrânit, cu piciorul înfăşurat, la braţul DOAMNEI MARIA. Doamna, îmbrăcată închis. ŞTEFAN: Doftori... prieteni... sunteţi bine? O! ce plecăciuni! Mă prind că Şmil a măturat duşumeaua cu fruntea... Nu, Şmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Niţică ştiinţă... Mario... Mario... Ce tresari... (la doftori). Am căldură? DOFTORUL ŞMIL: Oleacă, măria-ta. ŞTEFAN: Ard? DOFTORUL ŞMIL: Arzi?... A, nu... ŞTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiţi? Cine nu arde nu se sfârşeşte... DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta. ŞTEFAN: De mâine încolo, pace cu ştiinţa... Mă voi odihni... Aşa... întins... nemişcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile ţării... Mario... DOAMNA MARIA: Ce porunceşte preaslăvitul stăpân? ŞTEFAN: Mai puţin ca o poruncă şi mai mult decât o dorinţă. DOAMNA MARIA: Ascult, Ştefane. ŞTEFAN: Aşa... aşa, dragă... Ah! e demult de atunci... Prea eşti întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel... DOAMNA MARIA: Mă duc şi mă întorc cum doreşti. Scena III ŞTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. ŞTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Şmil... DOFTORUL ŞMIL: Cârjea?... N-aş vrea să iasă cârje din teacă... ŞTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade. DOFTORUL ŞMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade... ŞTEFAN (cu un surâs trist): Eşti cum eşti, cum ai ieşit din părinţii tăi... Şi cârjea mea e cum e, cum a ieşit din mâna genovezilor... DOFTORUL ŞMIL: O! biata mamă, tare a ţipat înainte să mă scoată... ŞTEFAN: Ce de ţipete până să scoată oţelul acesta, ce de lovituri, Şmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare. DOFTORUL ŞMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut şi n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă! ŞTEFAN: A! Ştii tu, Şmil, că tu eşti ca sabia mea? DOFTORUL ŞMIL: Ca sabia?... Eu?... Şi de ce? ŞTEFAN: Ca şi ea, eşti foarte ascuţit pe dinăuntru. DOFTORUL ŞMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot. ŞTEFAN: Când poţi, Şmil, dar când nu poţi? DOFTORUL ŞMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi... ŞTEFAN: Dumnezeu... Şmil, din două picioare bolnave tu poţi face numai unul, dar zdravăn? DOFTORUL ŞMIL: Asta?... Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Dar din doi oameni sănătoşi ai putea să faci un bolnav? DOFTORUL ŞMIL: Din doi oameni sănătoşi?... Aş face şi doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima. ŞTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci. DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui15.(Arată piciorul.) ŞTEFAN (punându-se pe un jeţ cu stemă): Îl simt mai puţin. (Se întinde.) La braţul doamnei am venit până aici... Nu pricep... DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simţi mai bine, dar... ŞTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aş fi mai rău, şi bine de tot când aş pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi braţul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om şi nu mai e de mult... Şmil, cum ţi se pare? DOFTORUL ŞMIL: Parcă surâde... Bun şi milostiv... ŞTEFAN: De unde ştii? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el. DOFTORUL ŞMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta? ŞTEFAN: Ai!... Nimic... Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte, taie-o pe ea şi-o leapădă în foc... DOFTORUL ŞMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai... ŞTEFAN: Ce, Şmil, tu să îndrepţi Evanghelia? DOFTORUL ŞMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr! ŞTEFAN: Ce dureri, Şmil? DOFTORUL ŞMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul şi să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului şi să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri! ŞTEFAN: Brrr! grozave dureri... Şi se sfârşeşte. O! ho! ho! prieteni, şi vă e milă?... Ardeţi stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! Puneţi foc pretutindeni, ş-aici... ş-aici... ş-aici... până-ţi preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în faţa atâtor orbi, domnii creştinătăţii!... Şmil... a! Şmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momeşti, dar nu pe Ştefan... Ardeţi degrab şi fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrâneţile mele s-or mai aprinde de focul vostru. UN CURTEAN: Petru Rareş (Ştefan îi face semn să intre.)     Scena IV ŞTEFAN, PETRU RAREŞ şi mai în urmă DOAMNA MARIA. ŞTEFAN: Ce vrei, Rareş? PETRU RAREŞ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate şi voie bună. ŞTEFAN: Doreşti?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi doreşti sănătatea pe care nu o are?... Ce te sfieşti ca o fecioară când dă cu ochii întâiaşi dată de ce-i e drag?... Rareş... de la cine-ai învăţat tu să ţii ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareş? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri... PETRU RAREŞ: Stăpâne, n-am învăţat ştiinţa ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. ŞTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie braţul tău, dintrun pescar ar ieşi preţ de ce-au prins toţi pescarii de la începutul lumii şi până s-ar sfârşi şi peşti şi pescari... Oh!... Cine vine?... Mi s-a părut... PETRU RAREŞ: Doamne... ŞTEFAN: Mai bine. PETRU RAREŞ: Ce să fie mai bine? STEFAN: Rareş, tu nu eşti un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareş tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce?... Te-ai făcut mare... O sajungi hatman... PETRU RAREŞ: Doamne... ŞTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule... Ce te-aduce? PETRU RAREŞ: Am venit... ŞTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci. PETRU RAREŞ: Să... ŞTEFAN: Să? PETRU RAREŞ: Iartă-mă, doamne, iubesc! ŞTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu! PETRU RAREŞ: E fată bună... ŞTEFAN: Bună şi frumoasă, fireşte. PETRU RAREŞ: Bună... ŞTEFAN: Ca pita caldă. PETRU RAREŞ: Bună... săracă... şi fără părinţi. ŞTEFAN: A! fără părinţi? Atunci cum s-a născut? PETRU RAREŞ: Necunoscuţi, măria-ta. ŞTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaşte. PETRU RAREŞ: Iubesc pe Oana, măria-ta! ŞTEFAN: Cum?... N-am auzit... O! ho! ho!!... Cu bătrâneţile... Da, Oana e fată bună şi frumoasă şi cuminte... Piciorul meu ştie, şi Dumnezeu, şi eu. Săracă şi fără părinţi... tu ştii... Dumnezeu n-a aflat... Şi eu mă îndoiesc... Tu mi-o peţeşti mie ca p-un copil... Şi e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus? PETRU RAREŞ: Da, măria-ta. ŞTEFAN: Şi? PETRU RAREŞ: Că mă iubeşte ca p-un frate, dar că nu simte nimic... Caş fi boier, şi ea... ŞTEFAN: Aş, aş, aş! (Doamna intră pe uşa din stânga.) Doamnă... Ce frumos eşti îmbrăcată... Rareş tocmai îmi povestea că iubeşte... Pe cine, mă? PETRU RAREŞ: Pe Oana... DOAMNA MARIA: Pe Oana?... Dar e un copil... Şi săracă... Şi... ŞTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare... DOAMNA MARIA (speriată): Ştefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.) ŞTEFAN (îi face semn de înţelegere): Nu-ţi zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aş vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijeşti, s-o aperi, să aibă şi ea acelaşi nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru şi mai sus... Rareş, dar şi tu eşti un copil. Abia să fi împlinit douăzeci şi unu de ani. Ei, tu ştii din cine te-ai născut... şi eu... Ia unul din caii mei, care ţi-o plăcea, fie şi pe Voitiş... DOAMNA MARIA: Voitiş? ŞTEFAN: Ştiu... Să nu încaleci pe Voitiş, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe faţa pământului. Să nu ocoleşti nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Şi să-i spui Rareşoaiei aşa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, şi mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinţi, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Şi ce-o chizbui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi! PETRU RAREŞ: Zbor... ŞTEFAN: Să te văd... (Rareş dă să iasă repede şi se încurcă.) Nu p-acolo, Rareş, că n-o să ieşi prin zid! (Rareş iese în fugă.) Patima, Mario. Şst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neştiinţă... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.) DOAMNA MARIA: Să-l privim... ŞTEFAN: Da, a luat pe Dereş16... Pune şeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreţ care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreşoaii... O! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeaţă... Abia se mai vede... Nu se mai vede!... Oh! sângele Muşatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte!... Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ştefan voievod, vreau! DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aş uni cu duşmanii ţării împotriva copilului meu, să zic da, aş ţine cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută şi un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găseşte mângâiere! ŞTEFAN: Ştefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.)         Scena V Stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR intră prin dreapta. STOLNICUL DRĂGAN: Văzuşi pe paharnicul Ulea? JITNICERUL STAVĂR: Da, acum chiar. STOLNICUL DRĂGAN: Tot aşa? JITNICERUL STAVĂR: Şi mai dârj. STOLNICUL DRĂGAN: A vorbit cu... JITNICERUL STAVĂR: Da, cu cinci boieri mari, afară de cei doi din Sfatul domnesc. STOLNICUL DRĂGAN: Ei, ce e? JITNICERUL STAVĂR: Strună... Şi Ştefan din ce în ce mai rău... STOLNICUL DRĂGAN: Aşa se zice. JITNICERUL STAVĂR: Vor să-l arză. STOLNICUL DRĂGAN: S-a mai vorbit ş-alt dată, dar cum e el, ba azi, ba mâine, cu judecăţile, cu războaiele, cu trimeşii de la unguri, de la ţarul Ivan, de la leşi, de la Mengli-Ghirai, de la turci, de la munteni, a dat zi după zi, an după an, până l-a prididit boala. JITNICERUL STAVĂR: Poi de l-o arde, cum e el de bolnav şi de bătrân... STOLNICUL DRĂGAN: Şi de slab... JITNICERUL STAVĂR: S-a dus Ştefan... STOLNICUL DRĂGAN: Vecinica lui pomenire... JITNICERUL STAVĂR: Dumnezeu să-l ierte... STOLNICUL DRĂGAN: A fost bun... nu zic... JITNICERUL STAVĂR: Şi drept... STOLNICUL DRĂGAN: Cu ţara, da... JITNICERUL STAVĂR: Pe noi ne-a cam scurtat... STOLNICUL DRĂGAN: Boier, răzăş, ţăran supus, era totuna în faţa lui... JITNICERUL STAVĂR: Moşiile le împărţea numai la ostaşi... STOLNICUL DRĂGAN: Din supuşi îi făcea răzăşi, din răzăşi boieri sadea. JITNICERUL STAVĂR: Ce era boerul de sfat, Cosma Şerpe? Nimic. Un răzăş. După Bătălia de la Cosmin, îl boieri, şacum e în divanul ţării... STOLNICUL DRĂGAN: Şi cu munteanca ceea... JITNICERUL STAVĂR: Jupânesele noastre, rar poftite la castel... STOLNICUL DRĂGAN: Că de doi ani, de când l-a înteţit boala, de loc... JITNICERUL STAVĂR: Ca o călugăriţă... cu fetele, toată ziulica... STOLNICUL DRĂGAN: De Rareş... ce zici? JITNICERUL STAVĂR: Harnic flăcău... Bun de războaie... Portarul Arbore ştie multe... STOLNICUL DRĂGAN: He! ba vezi că nu... Cu el a petrecut Ştefan în Hârlău... nu cu mine... JITNICERUL STAVĂR: La frumoasa pescăriţă... STOLNICUL DRĂGAN: Păi Rareş... JITNICERUL STAVĂR: Aşa se zice... STOLNICUL DRĂGAN: Arbore ştie bine... La naştere l-ar fi înfierat... JITNICERUL STAVĂR: E! STOLNICUL DRĂGAN: ...pe spata dreaptă c-un cerc. JITNICERUL STAVĂR: Rareş o fi ştiind? STOLNICUL DRĂGAN: Nu se află. JITNICERUL STAVĂR: Rareş plecă mai adineauri... Undeo fi plecat? STOLNICUL DRĂGAN: Se ducea p-un dereş de nu i se vedeau picioarele... Unde? Nu ştiu... Ulea vine? JITNICERUL STAVĂR: Nu crez, poate da, poate nu. Mi-a zis să ne uităm bine la Ştefan, că el e cam bolnav... STOLNICUL DRĂGAN: Hî! JITNICERUL STAVĂR: Ai auzit c-ast-noapte o bufniţă a ţipat toată noaptea pe castel? STOLNICUL DRĂGAN: Nu. JITNICERUL STAVĂR: Buha... ţipă, ţipă până despre ziuă... Când să zboare, o mâţă neagră haţ, ş-o mâncă. Mâţa se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată şi înhăţă pe mâţă. Pe vultur îl săgetă un curtean, şi alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie... STOLNICUL DRĂGAN: Ce-o mai fi ş-asta? JITNICERUL STAVĂR: Şi azi-dimineaţă o vacă, din vitele domneşti, a sângerat îm şistar, pe când o mulgea... STOLNICUL DRĂGAN: Ciudat! Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat c-un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied... STOLNICUL DRĂGAN: Urâte semne! JITNICERUL STAVĂR: Ş-acum priveşte... (Se uită pe fereastra din dreapta.) STOLNICUL DRĂGAN: Acuşica era senin, fără pic de nori, şi deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că sentunecă ca noaptea... Şi colo, departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu parc-ar arde o cetate. JITNICERUL STAVĂR: Priveşte... Vezi tu un nor... ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripile întinse... cum se repede să înghiţă p-un moşneag cu plete lungi... Vezi? Aci... aci... ha... haiti... S-a topit moşneagul... Cine vine? Scena VI Cei de sus. Hatmanul LUCA ARBORE, postelnicul TOADER, vornicul JURJ, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ŞANDRU şi ALEXA vin din dreapta. HATMANUL ARBORE: Bună ziua, frate Drăgan, bună ziua, Stavăr. STOLNICUL DRĂGAN: Bună să-ţi fie inima! JITNICERUL STAVĂR: Ca totdeauna... POSTELNICUL TOADER (se uită pe fereastră): Bună, bună şi nu prea bună... PÂRCĂLABUL COSTEA: Ce? Inima lui Arbore? POSTELNICUL TOADER: Aş... ziua de azi... Se zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă... Până mai adineaurea senin, şi deodată s-a întunecat că abia se mai vede... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Era să plec la Neamţu... M-ar fi murat ca p-un câine... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Înhămase la olac , când mă vesti Moghilă... VORNICUL JURJ: Ce sărbătoare să fie azi? HATMANUL ARBORE: Nici una. VORNICUL JURJ: Moghilă mi-a zis să mă îmbrac ca de sărbătoare. PÂRCĂLABUL ALEXA: Şi mie... STOLNICUL DRĂGAN: Şi mie... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi mie... HATMANUL ARBORE: Cine ştie ce vrea domnul, ţie-l Dumnezeu să-l ţie... POSTELNICUL TOADER: Că mult e bun... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi viteaz... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi nepărtinitor... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi darnic... VORNICUL JURJ: Ce e al lui e-al ţării... Ce e-al ţării e-a lui Dumnezeu! POSTELNICUL TOADER: Drepte ş-a făcut cărările lui... Şi bolnav, că mai bine aş fi fost eu... BĂTRÂNUL ARBORE (imitând pe Ştefan): Nimic... Mario... ce tresari... Mititelul! STOLNICUL DRĂGAN: Că parcă n-ar mai fi el... HATMANUL ARBORE: Cum n-ar mai fi el? Dar cine vrei să fie? Cine-ar răbda cum rabdă el? Cine nu s-ar odihni în locul lui? Şi cine n-ar umplea lumea cu vaietele? S-a plâns cuiva, Drăgane? STOLNICUL DRĂGAN: O vorbă, hatmane. HATMANUL ARBORE: O vorbă neghioabă! STOLNICUL DRĂGAN: Fie... HATMANUL ARBORE: N-ar mai fi fost! POSTELNICUL TOADER: Pace, fraţilor!     Scena VII Cei de sus. Clucerul MOGHILĂ intră, răsuflând repede, prin dreapta. CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, asta nu înţeleg! Să mă tai şi să mă presari cu sare pe crestături, şi tot nu înţeleg! POSTELNICUL TOADER: Ce, Moghilă, ce nu înţelegi? CLUCERUL MOGHILĂ: Da d-ta, că eşti tobă de învăţătură, înţelegi? POSTELNICUL TOADER: Ce, mă omule, ce să-nţeleg? CLUCERUL MOGHILĂ: Ai dreptate, că nu e de-nţeles... Mă duc la el. Se plimbă prin casă. Cum mă văzu, zbughea în pat. Şi "aoleo, păcatele mele... ce am...ce am"... Iacă nunţeleg, şi pace! (Toţi boierii se uită cruciş la Moghilă.) POSTELNICUL TOADER (surâzând): Păi nici eu nu înţeleg. CLUCERUL MOGHILĂ: Nu spui eu? POSTELNICUL TOADER: Moghilă, vino-ţi în fire! Ce-ai spus? Cine a zis, ş-a făcut, ş-a dres? CLUCERUL MOGHILĂ: Nu vă spusei?... Adevărat... Capul meu ăl zăpăcit. Paharnicul Ulea, frate... MAI MULţI: Paharnicul Ulea? CLUCERUL MOGHILĂ: Spus din fir-a-păr... Cum Şl-desus vrea... El aş... "ce am... ce am"... Dar mort d-ai fi, şi la aşa poruncă ar trebui să te scoli şi să umbli ca-n ziua dapoi... HATMANUL ARBORE: Sââât! Scena VIII ŞTEFAN intră la braţul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint co mantie de postav roşu blănită cu cacom17. Galben la faţă şi cu cearcăne la ochi. Şchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Vin pe uşa din stânga. ŞTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ş-asta... Amândouă m-au slujit cu credinţă... P-amândouă mi-am pus nădejdea. (Schimburi denchinăciuni.) Vedeţi cum mă sprijin... Ş-amândouă mă ţin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aş prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mânăstirea Putnei, în rândul strămoşilor... O! lasă, Şmil, n-ai grije... (Se uită printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Şmil, da... Ai zis ceva? DOFTORUL ŞMIL: Eu? Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Parcă vedeam bine... (Se freacă la ochi. Către un curtean.) Să vie boierii. Între ei nu era. Drăgan, mai încoa, Stavăr, mai aproape... (Caută cu ochii.) Paharnicul Ulea n-a venit? Moghilă... (Boierii se uită încurcaţi.) CLUCERUL MOGHILă: Aici, măria-ta. ŞTEFAN: N-ai fost?... CLUCERUL MOGHILĂ: Fost, măria-ta... ŞTEFAN: A plecat... Ţi-am spus să te duci îndată... CLUCERUL MOGHILĂ: Îndată... măria-ta... ŞTEFAN: Nu l-ai găsit? CLUCERUL MOGHILĂ: Găsit, măria-ta... E cam bolnav... ŞTEFAN: Ce?... E bolnavior, bietul paharnic... Cine să-mi guste vinul de Cotnar...? Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... Îl doare... Şi ce-l doare? CLUCERUL MOGHILĂ: Ce că-l ia cu frig, că-l ia cu călduri şi stă ghemuit în pat... ŞTEFAN: Îl doare capul!... CLUCERUL MOGHILĂ: De cap nu mi-a vorbit, măria-ta. ŞTEFAN: Îl doare capul! La cap e stricăciunea... Nu e la locul lui... Hatmane Arbore, să vie şi ostaşii... Nimic, doamnă... Ce fulgere... Ca afară... Moghilă! CLUCERUL MOGHILĂ: Ascult, doamne. ŞTEFAN: Ascultă, până mai ai când... Du-te la paharnicul Ulea... Şade lângă castel... Cine mă iubeşte e-aproape de mine... Nu e aşa, stolnice Drăgan? STOLNICUL DRĂGAN: Da, măria-ta. ŞTEFAN: Du-te de-i spune că eu şi jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem... Nu doreşti, Stavăr?...(Boierii să uită unii la alţii.) JITNICERUL STAVĂR: Cum zici, măria-ta. ŞTEFAN: Dar tu cum zici?... (Lui Moghilă.) Că e rău să puie pe Drăgan şi pe Stavăr împotrivă cu vorba lor şi vorbele lor împotrivă cu ei înşişi... (Joc de priviri între boieri.) Că Ştefan n-ar sta la îndoială de ceea ce ar trebui să hotărască dacă sufletul lui ar vrea... CLUCERUL MOGHILĂ: Preaslăvite doamne... ŞTEFAN: N-ai înţeles? CLUCERUL MOGHILĂ: Iaca sabia... taie-mă, omoară-mă... ŞTEFAN: Aşa de curat? (Jocul privirilor se înteţeşte.) Nimeni din voi n- a... Cum să pricepeţi ceea ce nu e de priceput? După patruzeci şi şapte de ani de domnie... A! Signore, să mă reazim de braţul tău... Moghilă... CLUCERUL MOGHILĂ (tresărind): Aci, doamne! ŞTEFAN: Ce strigi aşa de tare?... Du-te şi-i spune să vie până să nu viu eu!... (Moghilă se duce repede. Din partea dreaptă intră Sfatul ţării, se închină şi s-aşează în jeţuri.) Ce de judecăţi am vânturat împreună... (Intră ostaşi prin partea stângă din fund.) Ce de bătălii... (La sfetnici.)Senini şi fără interes... (La ostaşi.) Cu patimă şi cu interes... Şi toate cu aceeaşi ţintă... Signore, treci de partea astălaltă... (Intră paharnicul Ulea şi clucerul Moghilă prin dreapta.) A! Paharnice... scumpa dumneavoastră sănătate... PAHARNICUL ULEA: Abia mă ţin picioarele... ŞTEFAN: Schimbă-le cu ale mele... Fii, mă omule, tânăr, voinic, ca un brad, fii ca mine... Ei, oleacă suflarea... oleacă piciorul... oleacă de căldură... oleacă încheieturile... dar încolo... aproape nimic... (Încearcă sabia.) Nu vrea să iasă... Nu vreau să vrea să iasă... Şi de ce-aş vrea? (Către Ulea.) Să spui feciorului tău să nu stea cu capul în jos... Signore, mutăte în partea astălaltă...(Bogdan vine din fund trist, îmbrăcat în zale de sus până jos, cu mai mulţi ostaşi.) Pe cine zăresc? Pe tine te mai aşteptam... (Ştefan se suie în jeţul cu stemă din dreapta tronului. Bogdan dă să-i sărute mâna. Ştefan îl opreşte.) Prea e caldă şi năduşită... Aşteaptă să se răcească...(Către doamnă şi Bogdan.) Ce tresăriţi?... Da, văz o doamnă care se plimbă pe lângă castel... DOAMNA MARIA (îndurerată): Nu e nimeni, măria-ta! ŞTEFAN: Nimeni... (Doftorul Şmil se pleacă la urechea domnului. Îi şopteşte ceva.) N-ai grije... Voi fi al tău sau al doamnei... DOFTORUL ŞMIL: Al doamnei?... Al doamnei Maria, măria-ta... ŞTEFAN (se ridică din jet): Maria şi Moldova e totuna... Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani... mulţi şi puţini... de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos... HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta! TOŢI: Aşa e! ŞTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!... Sunt bătrân... (Se întoarce şi priveşte grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi Jitnicerul Stavăr.) MULŢIMEA: Nu! nu! ŞTEFAN: Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti... Unde sunt... bătrânul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cânde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pârcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului... Boldur?... Pământ!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! (Se opreşte ostenit.) Suflarea... Bătrâneţea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinătăţii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ş-am trimes la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari... Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, şi degeaba. Învoieli cu peceţi-n calapoade, iscălituri fudule... Şi praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic: "Doamne, tu singur ştii ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşărtăciune nu sa lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor... Dar toţi m-au părăsit... Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor!" (Fulgere şi tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat... Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şa urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor... Ah!... Nimic... Bătrân, bolnav şi neputincios... Mantia asta e prea grea... So poarte altcineva mai tânăr... (Mişcare în mulţime. Mirare.) Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Şi voi, mărturie a ceea ce aţi văzut, spuneţi ţării(tunetele se înteţesc) că voinţa mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viaţă... Că voinţa mea ş-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mâna.(Ştefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bogdane... vino... suie-te... aşează-te... pune coroana... Bine... (Îngenunche.) Doamne, binecuvântează... (Dă să-i sărute mâna.) Ah!... (Se rostogoleşte de pe treptele tronului în braţele Mariei ş-a doftorului Cesena.) MARIA: Ştefane! DOFTORUL ŞMIL: Altfel nu s-ar fi putut. HATMANUL ARBORE: A murit? CLUCERUL MOGHILĂ: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă!

Departe, departe – Barbu Stefanescu Delavrancea   Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam. O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi… Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali.   Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnica odihna. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de stejar. Porțile se deschideau țipand, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi batut cineva.   Cine batea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sarii în picioare. O umbra intra pe porțile înalte; și porțile se închisera în urma ei. Apoi auzii o ușa trantindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, pana nu știu bine daca mai auzeam sau mi se parea. A cui sa fie umbra?   Vreo stafie? Înauntru plange cineva… se roaga, a leșinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului. A doua zi ma deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. Începui sa ma închin, fericit ca era cald și lumina… Ma gandeam acasa și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am înecat… și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca… O rupsei la fuga.   Ma uitai îndarat; vazui palatul mic și fumuriu; apoi începui sa-mi caut drumul cu ochii. Eu știam niște plopi înalți… așa venisem, din plop în plop…. unde sa fie? Ma uit în toate parțile…nimic, nicaieri… Suisem niște dealuri… unde sa fie? Ma uit în toate parțile… nimic, nicaieri.   M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. Și am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, și nici o fașie de drum n-am întalnit. Și cand mi se paru ca palatul se șterge de pe fața pamantului, o rupsei la fuga îndarat, caci ce m-aș fi facut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din gradinile fumurii.   Lacul e roșu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa și începui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai în apa. Vazui pana în fund. În aer, nici o pasare, în apa, nici un pește. Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi întalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sangerat degeaba buricele deștelor. Stele nu rasar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan la porțile mari și sa bat în ele. Dibuind zidul, ocolii gradina și ajunsei în dreptul porților.   Sa bat sau nu? Dar daca îmi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul nopții? Întorsei capul. Din întuneric se desfacura o mulțime de idoli ușurei, care goneau în vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunara. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se paru ca aud lovitura mea… – Cine e? Ah! ce glas! – Cine e? – Eu. – Cine, tu? – Nu știu. – Cine te-a trimis? – Nimeni. – Ce cauți? – Nimic. – Ce vrei? – Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame! Porțile se desfacura în doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaița în mana… încolo, nimic.   Închisei ochii și cazui mototol, ca o carpa. Cand ma deșteptai, era ziua. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simți ca deschisesem ochii, începu sa ma mangaie. Mana uscata, ușoara, blanda. – Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toți oamenii, și azi sunt alba ca zapada, zise batrana, și ma saruta pe frunte. Parca-mi luase frica cu mana. Ma întorsei spre ea și o întrebai: – Cat e de-atunci? – Nu știu, bunico, nu știu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; pasarile au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei. – Nimeni nu a intrat? – Nimeni. – Nimeni nu a ieșit? – Nimeni. – Dar cine a batut alaltaieri, la miezul nopții, în porțile palatului? – Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se în jos. – Cine a deschis porțile palatului alaltaieri, la miezul nopții? – Nimeni, raspunse batrana, și rupse firul de borangic și arunca fusul în fundul odaii.   Fusul se învarti în jurul maciuliei. – Dar eu am auzit… – Ți s-a parut! zise batrana, sculandu-se în picioare. – Și am vazut o umbra… – Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie. – Pe urma, cineva plangea și se ruga, se ruga… – Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei… Începui sa tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc în aer. Mama o fi crezand ca m-am înecat și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?   Aș fi crezut ca vad niște ochi roșii de stafie… și ochii ei erau buni și mangaietori, ca ai mamei. Se așeza langa mine, îmi lua mainile în mainile ei și-mi zise: – Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai întorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viața ta…   Începui sa plang. – Plangi, dragul mamei, plangi. Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era. Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana și-mi zise: – Sa-ți arat palatul. Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, sageți de lumina. – Știi, îmi zise batrana, ca aici nimic nu se mișca, ci sta așa cum au apucat sa stea. În fața noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui sa-l mișc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii ținta la mine și cu gura cascata. – Ce, ți-e frica? zise batrana zambind. Așa a ramas, tocmai cum latra.   Batrana baga mana printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Cainele nu se clinti, uitandu-se înainte, lasat pe picioarele dinapoi. În varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi. – Cați, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta! – Cum?… – Între ei și ceea ce vor, înca nițel, înca nițel, și ast nițel nu se mai ispravește…   Batrana vorbea și eu radeam de pisica: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… înca nițel, înca nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori marunte”… – Vrei sa vezi masa împaratului? – Masa împaratului? – Da. – Vreau, dar mi-e frica. – De ce ți-e frica? – Sa nu fie oameni… – A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile… – Tacamurile? – Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cuțitele au sa sune și paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga… – Dar cine a întins masa? – Cei care s-au dus. – Și n-au mancat tot? – Așa cred oamenii, c-or manca tot… Și, neînțelegand nimic, ajunseram la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.   Cum intraram pe ușa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii închegasera împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucați de carne și de pahare cu vin stateau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar în jos, un șir de picaturi de vin ca niște boabe de rubin.   – Acolo era locul împaratului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu deștul, capul, mainile și trupul împaratului. Și deștul ei parca lasa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurand: – L-am vazut! Ea se uita drept în ochii mei și-mi zise: – Peste zece zile, la miezul nopții, o sa-l vezi și mai bine. Ma înfiorai. O rugai sa ne coboram în odaia noastra. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacate cat plosca auzii un oftat lung și nabușit.   – Cine-a oftat? – Nimeni, raspunse batrana, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a parut. Nici vorba ca sarisem înaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-aș fi uitat îndarat. Ma întinsei în pat. Ea aprinse o feștila într-o scoica de argint. Flacara galbena juca în varful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabușit. Batrana trase jețul și se așeza la capul meu. Încet-încet, ma liniștii. Îi sarutai mana. Era rece. Vroiam sa știu unde ma aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmura? Cine oftase în odaia pecetluita cu lanțuri? – Cine e închis acolo? – Unde? raspunse batrana tresarind. – Acolo…   – Ți s-a parut, n-ai auzit nimic. – Atunci, spune-mi unde sunt. Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte și-mi zise: – Vad eu ca nu adormi pan nu ți-oi spune o poveste. Ridicai capul din perna și batrana începu.   A fost odata, cand și pe-aici batea vantul și se mișca apa, a fost un împarat mare și viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. Și batrani, și femei, și copii despicase în doua. Cand ieșea la plimbare, toți cadeau cu frunțile la pamant îndata ce-l zareau. Și mergea cu capul în piept și c-o mana pe manerul paloșului. Privirea lui era crunta și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împarateasa frumoasa, frumoasa, și blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împaratului și i se oprea în mustați un suras de care ți-era frica. Și trecu un an, trecura doi de la cununie, și n-avura copil.   Împaratul se posomorî. Chema pe toți doctorii și le zise: – Iaca o punga cu diamante și paloșul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramana împarateasa grea, punga, iar de nu, paloșul. Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmura. Într-o zi era la chef mare. Și bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica în picioare. Trase paloșul și-l învarti pe deasupra împaratesei. Parul ei se lumina ca de fulger. Și împaratul, bagand paloșul în teaca, zise:   – Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmarmurira. Împarateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, împaratul tacu și bau, uitandu-se drept înainte. Cand se scula de la masa, se opri în prag, se uita la împarateasa și zise: – Un an mai aștept! Împarateasa ofta. Doua lacrimi mari îi picara din amandoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.   Acolo îngenunche la icoane și se ruga, se ruga, pana cand adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa țipe, dar nu putu. Babele o întrebara pe rand: – Vrei un copil? – Da, raspunse împarateasa. – Vrei un copil? – Da. – Vrei un copil? – Da. – Bine! zisera tustrele, și ieșira pe ușa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împarateasa le aude. – Sa fie fata. – Sa fie. – Sa semene ma-sii, ca la 16 ani împaratul sa creada ca e ma-sa. – Sa fie. – Sa fie muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului sau… – Numai atunci cand fata îi va întinde doua maini, c-o mana… – Și tot ce-o fi rau sa piara și ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra și veșnic sa ceara iertare, și iertare sa nu aiba.   Împarateasa dadu un țipat și cazu leșinata. A doua zi cand se deștepta înmarmuri, vazand pe împarat langa dansa. Împaratul începu s-o mangaie, iar ea îi zise plangand: – Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine! Împaratul începu sa rada… și ce ras! Nu trecu mult, și toata împarația afla ca împarateasa ramasese grea. Eu, de bucurie, îi sarutai mana și îi zisei: – Ai scapat, maria-ta. – De-o fi baiat, am scapat, da vai de mine de-o fi fata… Și-o podidi plansul. – Și daca ar fi fata?… – Va fi muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului lui… Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.   Cand îi sosi ceasul, abia apuca sa nasca, și întreba pe împarat: – Ce e, maria-ta, baiat ori fata? – Fata… și ce fata! raspunse împaratul, și se întoarse la împarateasa. Împarateasa era rece ca gheața, cu mainile încleștate peste amandoi ochii. Împaratul o pipai. Se cauta la cingatoare, și, vazand ca nu are paloșul, striga de se zgudui palatul de marmura: – Luați-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu înfașurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dansa. Ma închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.   Împarateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toți, afara de împaratul, care privea cu mana pe manerul paloșului și zicea celor care aruncau pamant: „Mai iute! mai iute!”… Și fata creștea și nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.   Parul balai și lucios ca matasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptand ca din umbra portocalilor sa rasara mama ei, de care întreba necontenit. – O sa vie? – Da, bunico… – Și un s-a dus? – Departe, departe… – Și cand s-a dus? – Demult, demult… – O sa vie? – Vezi bine… – Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind? – El, îi raspunsei eu, și începui sa-i spun cate-n luna și-n soare, pana cand o fura somnul cu capul în poala mea, întreband necontenit prin vis: „0 sa vie?” Alți șase ani, ca șase zile.   Împaratul se razboise în patru parți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipita de pardoseala: – Ce poruncești? – Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la naștere. Într-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana și-i zisei: – Te cheama împaratul. Cum o vazu, sari în picioare. Scutura zalele, și de pe ele cazura cateva picaturi de sange. – Fata mea? Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare. – Fata mea? zise împaratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva. Amandoua încremeniram. – Ieșiți! striga împaratul, și cazu pe un jeț de argint.   Cum intraram în odaie, fata își rezema capul de fereastra și începu sa planga. Eu ma ghemuii într-un colț și ma înfiorai aducandu-mi aminte de vorbele împaratesei: „Va fi muma și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”… Cum ma gandeam, fata tresari și-mi zise: – Vin de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, și canta așa de duios, ca oile se stransesera împrejur și ascultau, uitand sa mai bea apa. – Ce frumos canta și ce bine-mi face! Du-te și-i spune ca în fiece zi sa cante sub ferestrele mele.   Ma întorceam de la cioban. Pe scari, împaratul, galben ca ceara și dus pe ganduri. Cum ma vazu, îmi zise: – Ce face fata? Și, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind ușa dupa dansul. A doua zi, abia se crapase de ziua, și fata, la fereastra. Ciobanul se zarea în departare, într-o ceața albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.   Fata îmi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta și-mi zise plangand: – Ce am, bunico, ce am? Și ciobanul sosi pe malul lacului; își arunca palaria; își scutura pletele și începu sa cante așa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gura. Fata se rumeni și nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe ușa o roaba, o arapoaica, și îi spuse ca o cheama împaratul.   Ea începu sa tremure și pleca. Nu trecu mult, și auzii un țipat ascuțit, apoi niște pași marunți și repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca și nu putu. Dupa ce rasufla bine, îmi zise: – M-a strans în brațe… o! așa m-a strans în brațe… da-mi nițica apa… așa m-a strans… nițica apa, ca nu mai pot! Bau și ma întreba: – Sunt fata lui? – Da… – Doamne!… Doamne!…   Începu sa se închine. Se tranti în pat. Ma chema langa dansa și ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume și ce sa faca ca sa scape de împarat? Îi spusei tot. Cele trei femei, la împarateasa. Au vorbit la ușa. A ramas împarateasa grea și a murit într-o clipa, îndata ce el i-a spus ca e fata. Biata domnița șopti podidita de plans: „Sa fie muma ei și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”…   Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaița. Ea sari din pat. Se uita la icoane. – Cum sa-i întind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișca în acest palat de spaima și de moarte! Apoi îmi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul și sa-și ia lumea-n cap. A doua zi se scula, ma saruta și ieși din odaie în varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, și ciobanul era pe malul lacului, și canta, canta sa adoarma apele. Nu știa el… dac-ar fi știut! Pasamite, împaratul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. Și auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban. I-a vazut! Nu cred ca împaratul la vreun macel sa fi racnit mai înfiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat în tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.   Pe la pranz ma chema împaratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut în genunchi. Știu ca mi-a dat o cheie și mi-a zis: – Na, și du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie soție, scapa și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo. Doi gealați m-au dus la beciul de piatra. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai și începu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri și tot traiam. Apoi mi-arata un zid și îmi zise liniștit: – El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim. Batu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi batand iar de trei ori. – Ce faci tu? – Bine, dar tu? – Bine. – Vrei sa cant? – La noapte, ca ne-aud. Și n-apuca sa-i spun porunca împaratului, ca ea îi striga: – Pe tine or sa te taie… – Bine, dar pe tine? – Și pe mine… – Sa cant? – Nu, la noapte, ca ne-aud. Începui sa plang, și ea zise: – Nu, cainele de împarat nu va fi tatal nepotului și bunicul fiului sau!   Cand vrusei sa plec, îmi spuse la ureche ca au început sa gaureasca zidul, ca pana în trei zile el sa-i sarute mana ei și ea pe a lui, ș-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele împaratului… Împaratul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta și capul ciobanului, cu fluierul în gura.   Împaratul se puse la masa, împreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. Îmi dete o cheie și o tipsie și ma trimise, cu doi gealați, ca sa aduc mana dreapta și capul ciobanului cu fluierul în gura. Împaratul îngalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin roșu ca sangele. Aiurita, ma coborai cu gealații în beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: „Știu de ce ați venit”. Și îngenunche. Frumos și bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.   Gealații trasera paloșele. În zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealații se oprira. Domnița începu sa vorbeasca. – Tu ești bine? – Da, raspunse ciobanul, dar tu? – Și eu. – Ție ți-e dor? – Da, dar ție? – Și mie! – Da? ce aud zanganind? – Nimic, ți se pare. – Nu e nimeni la tine? – Nimeni. – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! – Ce? – Se facea ca ne iertase și ne cununam… – Draguța mea, ți se izbandește visul… – Cand? – Chiar acum… Gealații ridicara paloșele și îi cerura mana dreapta. Eu închisei ochii și auzii un vajait. Mana îi cazu din umar pe tipsie, și tipsia rasuna. Sangele țașni. – Ce faci tu? întreba domnița de dincolo de zid. – Bine, raspunse ciobanul și se tarî în genunchi pan la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori și desfunda o gaura și varî mana pana-n umar. Într-o clipa, gealații îi taiara și mana stanga, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.   Cazusem în genunchi, ș-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… și auzii un țipat sfașietor. Domnița saruta, saruta mereu și striga: – Spuneți împaratului, spuneți-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot! Alergai și spusei împaratului ce zisese domnița. Împaratul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa și s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati și nu voi s-o ajute nimeni ca sa se îmbrace. Eu așteptam la ușa. Ea îmi ceru un fir lung și gros de matase. Îi adusei firul și ramasei iar la ușa beciului. Ieși… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta și-o înfașurase în cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva. – Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mana? – Da, ast-noapte am batut prea tare în zid, caci el adormise mai greu ca acuma. – Acuma doarme? – Da, acum doarme bine… Cand intraram în sala de mancare, toți se sculara în picioare și ridicara paharele pline.   Împaratul facu un pas, aduse paharul spre gura și zise: – Da-mi sa-ți sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre împarați! Fata se apropie de împarat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o întinse și zise: – Na! saruta și fii fericit! Împaratul îi lua mana, o aduse la gura, ș-odata începu sa tremure. – Saruta! striga fata. Împaratul scapa paharul. – Saruta! Împaratul cazu pe scaun. – Saruta!   Ca prin minune, toți pierira, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împaratului o umbra se ridica cu o coroana neagra în cap și se facu nevazuta, vaietandu-se. Și tot, din palatul de marmura și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos. Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschiși… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante. Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brațe… avea doua maini în umarul drept… – Cum avea doua maini în umarul drept? Rasuflarea mi se oprise. – Cu firul de matase își legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana. – Și știi unde e acum? – Unde? – Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase? – Ba da… am auzit un oftat nabușit… Începui sa tremur. – Ei, da… – Cine ofta? – Ea… – Cine… ea?… Capul îmi cazu în perna. – Ea… n-a murit… – N-a murit?   – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, întinsa pe o fașie de catifea neagra. La cap îi ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au împietrit așa, cu doua flacari galbene. Și din cand în cand se încearca sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit… – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan sa rasara soarele? – Ti-e frig? raspunse batrana, și începu sa ma mangaie pe obraji. Mainile ei erau ca niște sloi de gheața. Aș fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o întreba: – Dar umbra împaratului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?   – A… da… eu îi deschid. Cum intra, ma ia de mana și ne ducem împreuna pana la poarta cu lanțuri. Îndata ce s-apropie, lanțurile cad și rasuna tot palatul. Ușa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roaga, se roaga, și plange, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit. Cand canta cocoșii, dinspre ziua, umbra se repede pe ușa afara, urland. Ușa se închide, parc-ar tranti-o cineva, și lanțurile se prind la loc. – Mai e pan la ziua? – S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare? Deschisei ochii și începui sa ma închin. Era soare, lumina și caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima așa de lunga!   Ma lua de mana și plecaram în gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! Înviorat, începui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o întreb. – Știu la ce te gandești, zise ea uitandu-se la mine. – Eu? Nu ma gandesc la nimic. – Ba da, te gandești cum de eu n-am pierit ca ceilalți. – Așa e… – Dar de unde știi ca nu sunt o umbra? – O umbra? Începu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului. – Da, o umbra… – Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ți-am sarutat mana?… – Vrei sa vezi? Și pana sa zic „nu”, batrana ma lua în brațe și sari cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasa, ca o naluca alba, se înalța la ceruri… lumina… îngeri… apoi adanc… întuneric… adanc…   Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmura.

Neghinita A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Si mainile ii umblau la ciorap, iar in gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiasul ei. Si unchiasul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi tiuit tacerea in fundul urechilor daca n-ar fi stranunat si n-ar fi tusit cateodata. Ba uneori, ca sa-si mai tie de urat, tot ea vorbea si tot ea raspundea. Si radea ea de ea, ca si cum ar fi ras ea de altcineva, insirand ochiurile pe carlige. — Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batrantile noastre! — Cat, de? cat? — Ihi, ihi, mult de tot! — Adica ce, nu te-ai multumi si c-o fata mare? — Ba, ce sa zic, bine ar fi s-o fata… — Da, dar la fata vrea zestre. — S-ar gasi, ca eu si unchiasul avem ce ne trebuie si nu ne trebuie mult, trei coti de panza alba si cate un cosciug; iar boii mosului, iar plugul mosului, iar casa mosului si a babei, toate ar fi ale fetei. — Bine, matusa, bine, da’ de unde si fata? Tu nu stii ca copacii uscati nu mai dau de la radacina? Si batrana incepu sa rada si sa ofteze: “hi, hi, hi, ooof, of!” — Ei, toate se intorc, si apele se intorc de la Dumnezeu, numai tineretile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-as multumi eu si pe un prichindel de baiat. — Ba te-ai multumi si pe-o codana. Tu sa-nsiri, si ea sa desire, tu sa cerni, si ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, si ea sa rastoarne caldarea pe foc. — Daca e pe-asa, m-as multumi si pe-un copil cat ghemul, numai s-aud in casa “mama”, ca mult e pustiu cand usa se inchide peste doi batrani. — Da’ daca ar fi mai mic? — Fie si mai mic. Si batrana incepu sa rada. — Ce neroada! — Ba neroada, nu gluma! — Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Si tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa usa, se-auzi un glas ascutit si intepat: — Dar daca ar fi cat o neghinita? Batrana se uita, se uita si incepu sa se inchine. — Bine, bine, zise acelasi glas, vad eu ca nu-ti trebuie copii… Baba isi lua inima in dinti si zise: — Ba-mi trebuie… da’ unde esti… cine esti? — Cine sunt? Neghinita, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund in urechile oamenilor si-i ascult cum gandesc. Adineauri eram in urechea ta a dreapta, apoi am trecut in a stanga, s-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ti trec prin minte… — Ei, as! Ce mi-a trecut? Nimic! — Nu e adevarat, raspunse Neghinita razand, omul spune mai putin decat gandeste. Daca nu-ti sopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine stie ce-ai mai fi spus… Baba se facu ca para focului. — Zau asa… nu te rusina, mama, nu zau… Asa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face… Batrana pierdu sfiala si rabdarea si se rasti cat putu: — Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda. — Iacata-ma si pe mine!… Biata femeie facu niste ochi mari cat toate zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita, tasti pe nas, tasti iar pe mana! — Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita. — Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama. — Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta. — Cum mananci tu, Neghinita al maicai? — Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese imparatesti fara sa stie nimeni. Si ce-am mai ras cand ceilalti tremurau inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul. — Bine o fi de ei, Neghinita mama… — As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei. — Da’ bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla intr-o zi. — Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele ca o sageata de argint. — Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie. — Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria mosului si ii zise: — Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te opresti, ca dai peste unchiasul babei. — Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut, ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige: — Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se ducea zbarnaind. — Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu vantului. Ajunse la unchias. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiasul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinita se intrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiasului: — Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? si-l incaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? si-l injuga omul. Muntii nu-s mai mari ca oile? si-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? si-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? si-l culca toporul la pamant. Tu nu esti mai mare ca mine? si te-au ostenit murgii in arie. Ia sa vezi cum ii dau eu la arie, fara bici, fara nimic. Unchiasul, minunat, il duse la arie. Cum ajunse, Neghinita sari pe-un cal si incepu sa strige: “Hi, hai, hi, hai!” Ciupeste pe unul, ciupeste pe altul, caii incepura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe salele lor. Si cum se crucea mosul, iata si un negustor care trecea la scaunul imparatiei. — Mosule, ii zise negustorul, cine mana caii asa de grozav, ca eu aud “hi-hai, hi-hai” si nu vad pe nimeni!” — Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da’ cu mintea cat zece ca mine si ca d-ta. Neghinita opri caii si sari in palma unchiasului. Cum il vazu negustorul, se gandi sa duca imparatului asa minune. — Mosule, zise negustorul, iti dau o punga de bani pe el. Neghinita, sfar, in urechea mosului si ii sopti ce sa vorbeasca. Si mosul zise, crezand ca de la el zice: — Tu, care vinzi si cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani? — Iti dau… doua. Si iar mosul, dupa Neghinita: — Doua pungi… pentru un suflet? — Iti dau… zece. Mosul ingalbeni si zise, iar dupa soapta lui Neghinita: — Sufletele se daruiesc Domnului si se vand Necuratului. — Iti dau… douazeci! Si mosul, calcand in gura lacomiei, tacu, cu toate soaptele bietului Neghinita. Neghinita vazu lacomia, da’ tot el sopti mosului:: “Fie!” Si mosul zise: — Fie! Batu palma in palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati si lua pe Neghinita, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinita striga mosului: — Mosule, mosule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da! Imparatul era la mare si la greu sfat cu toti carturarii, ca bantuia seceta si molima. Si daca negustorul ii spuse ca are un copil ca o neghinita, imparatul ramase inmarmurit, invatatii imparatiei cascara ochii mari si se trasera de barbile lungi. — Nu se poate, maria-ta, asa ceva nu scrie la carte. — Ba se poate, zise Neghinita, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot si nu stau in carti; si mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Si dupa ce se minunara cat se minunara, incepu sfatul. Neghinita se sui pe mana imparatului, pe umar, apoi in crestetul capului, si de-acolo zise razand: — Invata, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Imparatul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse: — Asa e, Neghinita, asa e. Iar carturarii isi detera ghies pe sub masa si plecara ochii in jos. Imparatul porunci sa-i toarne lui Neghinita o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur si impodobita cu pietre scumpe. Neghinita ramase la sfat si se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se tie de nazdravanii. Si, incet-incet, pasi-pasi, pana intra in urechea invatatului care cauta in stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, si intelese ca acest vestit carturar, in loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca imparatul are nasul cam mare. Se duse binisor si intra in urechea carturarului care zicea ca stie martuntaiele omului si leacurile bolilor. Asta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul imparatului. Asa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce linguseala sa carpeasca imparatului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii imparat, altul ca imparatul e om ca toti oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele si intrebarile imparatului. Neghinita, cum afla gandul tuturora, zbughi in urechea imparatului si ii sopti tot, din fir pana in ata. Imparatul, crezand ca singur, el de la el, a citit in mintea lor, se manie foc si le zise: — Ei, tu, care cati in stele, ti-ai facut ochii ochean si-mi vezi nasul cat un bustean. Astfel ti-e gandul la sfatul domnesc? Carturarul se cutremura si dadu in genunchi, cerand iertare. — Tu, se rasti imparatul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omori mai putini oameni? Doctorul se cutremura si dadu si el in genunchi. — Tu, zise imparatul necajit alorlalti, te gandesti la secaturi si nu vezi ca esti cu un picior in groapa; tu iti pregatesti limba ca sa ma minti; tu crezi ca intr-o sticla cu vin este mai mult duh decat in capul meu; tu nu stii ca un invatat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboate ca un neghiob; tu te pricepi ca imparatul e om ca toti oamenii, da’ nu te gandesti ca invatatii sunt ca neoamenii; iar tu abia te tii sa nu casti o gura cat sa inghiti imparatia toata; numai tie ti-e mintea la sfatul domnesc. Cu totii cazura in genunchi. — Acum ce sa le fac, zise imparatul manios, sa le tai capul? Carturarii murira si inviara, iar Neghinita, care se suise in crestetul imparatului: — Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara invatati cine sa minta lumea? — Sa nu fie decat adevarul pe lume! — Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ti-ai facut socoteala vietii? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ti-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminatia-sa imparateasa, ba si fara ea, decat te-ai necajit cu trebile si cu nevoile imparatiei. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul? Imparatul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba si ii ierta pe toti. Vazand insa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, ii zise: — Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? — Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun si eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu stiu nimic si tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica. Imparatul rase cu pofta si-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor si pleca cu Neghinita in crestetul capului, nedomirit de cum ghicise gandurile tuturora. Imparateasa si cuconii ei, vazand pe Neghinita, se minunara, dar, cand aflara ca imparatul, la vreme de batranete, ghiceste gandurile oamenilor, se crucira si tot nu le venea sa creada. — Imparate, zise imparateasa, zau asa, ghiceste-mi si mie un gand. — Sa vedem, raspunse imparatul. Imparateasa se gandi si incepu sa rada… Neghinita o zbughise in urechea imparatesei si-i aflase gandul: “Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data imparatul tanar!” Si intr-o clipa intra in urechea dreapta a imparatului, si sopa-sopa-sopa. Imparatul — pace! Imparateasa radea si zicea: — Vezi ca nu ghicesti? vezi? Pasamite, imparatul era cam tare de urechea dreapta. Neghinita intelese, si tasti in urechea stanga, si iar sopa-sopa. Imparatul se lumina la fata, dadu din cap, rase cu hohote si zise: — Ei… imparateasa, imparateasa… da’ tot muiere! De, bine te gandisi tu, da’ nu se poate… Imparateasa se rusina, pleca ochii in jos si se gandi: “Dar daca o ghici si la ce m-oi fi gandit inainte, intru in pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile imparatiei cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul noptii.” In sfarsit, ce-i veni lui Neghinita, vru sa rada si de imparat; si isi zise intr-o buna dimineata: “Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelasi lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede intai crede mai pe urma. Am sa-i fac una si buna imparatului, sa-l las fara sfetnicii cei credinciosi si sa-l incurc cu nebunii.” Imparatul, de umbla in fruntea ostilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-si mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: “Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ti-au imbatranit sfetnicii si imparatia merge rau?” Pasamite, Neghinita ii intrase intr-o ureche. Azi asa, maine asa, pana nu mai avu incotro. Sparse sfatul cel vechi si chema altul nou. Tot unu si unu! Cum venira, cum aruncara pe bietul imparat din scaunul neamului lui… — Acu sa-l vedem! zise impielitatul de Neghinita. Imparatul iesi plangand din cetate. Neghinita, sus pe umarul lui. — De ce plangi, maria-ta? tine-ti firea, nu fi muiere. — Ei, ei, Neghinita, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul imparatesc? — Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn si fa-ti, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranete, te doboara. Carja te sprijina. — Ei, ei, Neghinita, unde mi-e scaunul imparatesc pe care au stat atatia mosi-stramosi ai mei? — Ci taci, maria-ta! Intinde-te colea, pe fanul inflorit si moale, si sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusetea? — I, i, Neghinita, unde mi-e coroana cu stemele si cu luminile? — Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe si spune-mi drept, care e mai usoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? — Asa o fi, Neghinita, mai zise imparatul, oftand tocmai din baierile inimii, asa o fi, se potriveste s-asa, fiindca stii tu sa le potrivesti, dar cand ma gandesc in ce slava eram ieri… imi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele! — Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viata, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba intinde la bice pe altul, ba citeste jalbele, ba asculta pasurile, ba cate si mai cate, si mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandeste-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale s-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata imparatia. Curata socoteala: erai imparat, nu om; acum esti om, nu imparat. Si esti mai mare, ca unde-ti spune gandul, acolo te duc picioarele. S-apoi, cine stie? Socotesti maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor imparat… si sa vezi maria-ta… Se mai imbuna imparatul la cuvantul lui Neghinita si se duse, in crucis si in curmezis, in toata imparatia, c-o foaie de lipan pe cap si sprijinit pe-o carja de corn. Si de ce vedea se minuna si intreba pe Neghinita: — Neghinita, de ce-l bat pe ala, de racneste ca din gura de sarpe? — Fiindca imparatul e surd si n-aude, raspunse Neghinita. — Neghinita, de ce-or fi atatia oameni goi si desculti? — Fiindca imparatul e orb si nu vede. — Neghinita, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada in gingii o cojita uscata? — Fiindca imparatul mananca prea mult. — Neghinita, de ce-o munci unii si noaptea, de dau pe branci? — Ca sa doarma imparatul si ziua, de i-o veni pofta. — Neghinita, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un imparat si surd, si orb, si lacom, si somnoros? — Ei, poi, inainte de-a fi imparat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare si la bautura. Bietul pribeag statu pe ganduri, in mijlocul unui oras mare, mare si zise: — I, i, Neghinita, mult cuvant ai! Acum s-ajung imparat, si as sti eu sa fac cum e bine. Si, ca din senin, abia sfarsise vorba de pe urma, s-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Stafeta mare. Niste voinici, cu suliti lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe imparatul al nou, cu sfetnici cu tot, si ca cheama iarasi pe adevaratul imparat. Cum auzi batranul, zise voinicilor: — Stati, ca eu sunt! Si-l cunoscura toti, si ii detera in genunchi. Iar Neghinita, de colo, de pe umar: — Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ti s-a facut foame si-ti vine sa dormi? La toate vine randul, dupa cum se intoarce roata, ca de-aia e roata, sa se intoarca, iar nu sa stea locului. Si-i veni randul si lui Neghinita, gandul lumii. Intr-o zi vru sa glumeasca cu imparatul, sa mai faca vreo dracie. Ii intra in urechea dreapta, crezand ca e in a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. “Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinita. In loc sa soptesc, voi striga.” Si incepu sa strige din toate puterile in urechea cu care imparatul auzea de minune. — Un imparat daca n-a sti el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni! Imparatul, auzind acest glas tare in fundul urechii, ii zvacni inima si-si trase o palma cat putu peste ureche, zicand: — Iiiii, sa stii ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai in ureche! Si cand isi scutura urechea in podul palmei… Neghinita cazu lesinat… — Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul imparatiei? Bine! Am eu ac de cojocul tau! Imparatul, infuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase si-l cobori de-l ineca in putul din curtea domneasca. Asa sfarsi bietul Neghinita.

Bunicul - Barbu Stefanescu Delavrancea   Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!   Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”. – Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi. – Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară? – Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. – O, voinicii moşului!…   Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare. – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? – În ţara cocorilor. – În ţara cocorilor? – Da. – Dar rândunelele un’ se duc când se duc? – În ţara rândunelelor. – În ţara rândunelelor? – Da… – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. – Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. – Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie? Fata se întristă.   Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. – Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule? – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie. – Cum de nu? Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt!   Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…   Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: – Lăsaţi pe copii să vie la mine! – Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta este a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două.   Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. – Jumătate mie. – Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: – Mustaţa mea e mai lungă. Fata: – Ba a mea e mai lungă!   Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: – Amândouă sunt deopotrivă. – Ş-a mea, ş-a ei! – Ş-a mea, ş-a lui!   La obraji cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă. – Ba a mea, că e mai albă!   Bunicul zâmbi. – Ba a mea, că e mai caldă! – Ba a mea, că e mai dulce! – Ba a mea, că nu e ca a ta! – Ba a mea, că are un ochi mai verde! – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!   Bunicul abia se ţinea de râs. – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: – Ce e asta, viermi neadormiţi?! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: – Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

Actul IV O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup. O masă. Pe masă, felurite doftorii şi paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O uşă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o uşă cu trei trepte şi o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi.   Scena I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA. IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea... REVECA: Măcar un ceas, doamnă. DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-şi durerile... părea un sfânt!... Câ câtă lepădare de sine şi-a scos mantia domnească şi-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... şi s-a rostogolit... o!... IRINA: Osteneala, măria-ta. REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuţia... DOAMNA MARIA: Sât... Să nu te auză că vorbeşti aşa. OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme. IRINA: E zobit de osteneală. REVECA: A adormit? Se face bine. DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând. Doamna Maria se duce binişor la pat.) OANA: Doarme? DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste! IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă! DOAMNA MARIA: De două nopţi n-a dormit aşa de liniştit. Cum aţipea, lega vorbe fără şir cu unele gânduri întunecate... A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei... Şi ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?... REVECA: Nu e nimica... IRINA: Ca omul bolnav... DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Şi ce bucurie!... Păsările au început cu limbuţia lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munţii... Cerul senin... Şi Ştefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbuşit). IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă! REVECA: Ei, da, da... DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi? OANA: Da, doamnă. DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaşte că n-a dormit... (Ies pe uşa din dreapta). Scena II OANA, ŞTEFAN, într-un vestmânt de borangic. OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce şi mai dulce, ca la un copil de ţâţă scăldat şi primenit!... Ce zile posomorâte şi ce nopţi lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binişor la pat şi desface perdelile.) A!... ŞTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte... OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi... ŞTEFAN: Vino-ncoa... Aşaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Aşaaa... OANA: Credeam că dormi... ŞTEFAN: Dormii, ş-am să dorm, ş-am să dorm... Doamna? OANA: Acum ieşi. Nu crez să-şi fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc. ŞTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ţie nu-ţi place să vorbeşti cu mine? OANA: Stăpâne... ŞTEFAN: Nu, băbătie, nu aşa... Aci... da... OANA: Cum vrei, măria-ta... ŞTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult... OANA: Cum vrea măria-ta, aşa vreau şi eu... Voinţa mărieitale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Şi mi-e aşa de drag! ŞTEFAN: Ce ţi-e aşa de drag? OANA: Când simţ că-ţi fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici... ŞTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic... OANA: Ah! ŞTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme... OANA: De ce? ŞTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?... OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... "n-am să mai bolesc multă vreme..." că... (Oana se şterge la ochi.) ŞTEFAN: Mie nu-mi plac... OANA: Nici mie... Iacă aşa, ca o proastă... ŞTEFAN: Î... î... Să te sărut... OANA: Aş vrea... ŞTEFAN: Ce? OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiş... ŞTEFAN: Da, da, pe Voitiş... OANA: Şi să te duci, să te duci, şi să te-ntorci iarăşi biruitor ca totdeauna... ŞTEFAN: Să mă duc, să mă duc şi să mă-ntorc iar pe Voitiş... OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruinţele măriei-tale, parcă am spune nişte basme vechi... ŞTEFAN: Da, da... Mâna şi piciorul ăsta blestemat... OANA: Nu zice aşa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aş fi dezlipit de măriata... P-un cal ca un zmeu... c-un paloş ca o limbă de foc... Şi mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul18 cela? Să nu mai fie! Şi unde m-aş fi săltat în scări, şi m-aş fi făcut nevăzut, şi m-aş fi întors năduşală şi sânge, şi aş fi zis: Nu mai sunt, măriata!... Ba uneori visez... Dacă... ŞTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine! OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaş. ŞTEFAN (se scoală într-o rână): Da... şi ce ostaş! OANA: L-ai cunoscut? ŞTEFAN: Fireşte!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăţi aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt şi-l purta lunguleţ... ca şi mine... OANA: Bietul tata! Şi cum a murit? ŞTEFAN: Rănit la picior... ca şi mine... Ce fulgere... OANA: Nu fulgeră, măria-ta... ŞTEFAN: Ca şi mine... Dă-mi un pahar cu apă... OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ŞTEFAN: Şstor copii nu le-am spus... păcat!... Şi mi-e aşa de dragă ca ochii din cap... Î... Şi poate să mă duc călare pe Voitiş... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleşeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru şi toarnă de sus). OANA: Ce rece şi limpede e! ŞTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul şi vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineaţă... OANA: O! măria-ta! ŞTEFAN: Paharul!... OANA: Dar nu bea repede... e prea rece... ŞTEFAN: Nu... (Ştefan bea şi începe să caşte.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aş fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineaţa... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească can vis, rar şi cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau... OANA (sare de la geamuri): Măria-ta! ŞTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial 19... OANA: A adormit? Aşa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei... Visează... ŞTEFAN: ...Zidăria cenuşie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care sembracă, sabia de care nu se desparte... ŞTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreşoaia... cânta de te slăvea cântece bătrâneşti... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu... Ştefan... tatăl bun al ei... OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi. Ştefan: ...La doi ani o iau ş-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o creşte ş-o îngrigeşte ca pe copilul ei... OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ştefan). Răsuflarea grea... Doarme... ŞTEFAN: ...N-a înţeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate şi galben ca spicul copt... Oana!... OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deştept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ŞTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor... OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor şi de moartea voievodului nostru! ŞTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea... OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, creşte la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voinţă... Şi-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeţivă, încheietori, dacă nu vă desfaceţi... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ş-acoperă ochii şi plânge năbuşit.) ŞTEFAN: Î... î... î... OANA: Ce, măria-ta? ŞTEFAN: Ah! ce vis frumos... ş-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă... OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ţi treacă! ŞTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o priveşte ţintă şi lung ş-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înţeles, Oană?... OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.) ŞTEFAN: Nu plânge... OANA: Nu plâng... Sunt fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefricită că suferi aşa de mult... UN CURTEAN: Rareş vrea să intre cu d-a sila... I-am spus... Scena III ŞTEFAN, OANA şi PETRU RAREŞ, prăfuit şi noroit. PETRU RAREŞ (vine din stânga): Doamne! ŞTEFAN: O! Rareş, eşti ca un câine scăpat din jujău... O! ho! PETRU RAREŞ: M-a dus iubirea ca vântul şi m-a întors grijea ca gândul. Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. Nam ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu ştiu. Ş-am ajuns. ŞTEFAN: Tot? PETRU RAREŞ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubeşti ca pun frate. OANA: Cum ţi-am spus, Rareş. PETRU RAREŞ: C-a p-un frate bun, din aceeaşi mamă şi din acelaşi... OANA: Cum? PETRU RAREŞ: Din aceeaşi mamă... OANA: Da, frate... (Se îmbrăţişează.) ŞTEFAN: Două ramuri ale aceluiaşi stejar bătrân! Rareş, grozav te aşteptam... Ai! ai!... OANA: Ce? ŞTEFAN: Nimic... (lui Rareş) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac 20. Alege unul bine ferecat. Şi la drum. Zi şi noapte. Schimbă caii din popas în popas. Şi să nu te opreşti decât în Ţarigrad. Acolo so dai în mână marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora să nu uiţi pe Ştefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să-l aleagă şi mitropolitul Gheorghe să-l ungă. PETRU RAREŞ: Da? ŞTEFAN: De ce te uiţi aşa? PETRU RAREŞ: Poi... ŞTEFAN: Poi? PETRU RAREŞ: Măria-ta... ŞTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simţi încheieturile mele?... Cum să le simţi... Ai!... Ai auzit pe Ştefan văietânduse vreodată? PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat? PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârşitul... (Oana plânge năbuşit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăieşte trăieşte moş Ştefan... Rareş, ca vântul! PETRU RAREŞ: Ca vântul!         Scena IV ŞTEFAN, OANA, un PIETRAR. UN CURTEAN: Meşterul pietrar... ŞTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deşărtăciunea omului... OANA: Deşertăciunea omului? ŞTEFAN: Deşărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul... OANA (se sileşte ca să-l înţeleagă): Când ai golit merticul? ŞTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deşert, dar de deşertăciuni niciodată nam fost plin. MEŞTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfăşură un pergament.) ŞTEFAN: Tu? MEŞTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta. ŞTEFAN: Slovele prea mari şi prea mic chenarul. MEŞTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul. ŞTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ş-arată.) Dacă sporeşti chenarul în măsura slovelor ca să măreşti... (pe furiş de Oana) tocmai când... ai!... se micşorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins şi abia aşteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă măreşti piatra, se supără cei din dreapta şi cei din stânga... Acolo sunt toţi deopotrivă... OANA: Cine se supără? ŞTEFAN: Meştere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meşterul pietrar iese prin stânga.) OANA: Trupul? ŞTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul? OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui? ŞTEFAN: Taci... Simt ce e durerea... Scena V ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, şi OANA. DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deşteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile... ŞTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieşit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învăţat. Cele viitoare? Care înţelept nu va zice cu ecleziasticul: o sută de ani ca ziua de ieri? Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Aşa-mi placi, Mario! DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta? ŞTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic. DOAMNA MARIA: Ţi-e cald? ŞTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Ţi-e frig? ŞTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Cum te simţi? ŞTEFAN: Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru... Scena VI Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga. HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta? ŞTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea? HATMANUL ARBORE: El? sănătos. ŞTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine. POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea... ŞTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simţă nimenea... Cum vi se pare vorba lui? HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Şopteşte, nu vorbeşte. ŞTEFAN: Şi ce şopteşte? HATMANUL ARBORE: Nimicuri. OANA: Nimicuri? ŞTEFAN: Dar ce şopteşte, Oană? OANA: Ştiu eu, măria-ta? ŞTEFAN: Fireşte că tu nu ştii, cum e firesc să ştie portarul Sucevei... HATMANUL ARBORE: Ce să ştiu, măria-ta? ŞTEFAN: Luaţi seama la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinţei lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav. ŞTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu... DOAMNA MARIA: Dar fiului tău? ŞTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult... POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta. HATMANUL ARBORE: Şi noi... ŞTEFAN: O să s-adune ţara, şi voi slujiţi domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ştefan... Să nu se ţeasă vro urzeală... HATMANUL ARBORE: Împotriva cui? ŞTEFAN: Împotriva voinţei mele de când eram domn... HATMANUL ARBORE: Voinţa ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile? ŞTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr... HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ştefan! ŞTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele pe locaşul meu ohavnic 21... (Ies Arbore şi Toader prin stânga.) OANA (lui Arbore): Temeţi-vă de oamenii care şoptesc. Scena VII ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul CESENA, doftorul KLINGENSPORN şi doftorul ŞMIl cu nişte legături în mână. Toţi intră prin dreapta. ŞTEFAN: Sunteţi câteşitrei? Să cunoaşte că v-aţi culcat târziu... DOFTORUL ŞMIL: Şi după ce s-ar cunoaşte, măria-ta? ŞTEFAN: Ochii traşi... o! o! o!... Şmil... parcă un zugrav ţi-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic... DOFTORUL ŞMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic? CLUCERUL MOGHILă: La măria-ta, nu se cunoaşte. ŞTEFAN: Nu se mai cunoaşte... Nu te gândi la zilele dacuşi, ci la întruchipările de mai nainte... CLUCERUL MOGHILă: Totdeauna, ai fost ca totdeauna! ŞTEFAN: Acu, ca niciodată... Şmil, dar ce sunt faşele acelea? DOFTORUL ŞMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare... ŞTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A? DOFTORUL ŞMIL: Care bătrân? Care copil? ŞTEFAN: Ho! Şmil... uită-te bine... DOFTORUL ŞMIL: Iacă mă uit... ŞTEFAN: Şi nu-i vezi? DOFTORUL ŞMIL: Ce să văz? ŞTEFAN: N-ai dormit bine, Şmil... OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măriata... ŞTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă şi copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui... OANA: Şi ce vor doftorii, măria-ta? ŞTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i aşa Şmil? DOFTORUL ŞMIL: S-o săruţi? La asta mă gândeam! ŞTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieşiţi... Vă chem eu... DOAMNA MARIA: Ah! OANA: Cum oftă, milostivul... Scena VIII ŞTEFAN, clucerul MOGHILă, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. ŞTEFAN: Gata? DOFTORUL CESENA: Şi, ilustrissime. DOFTORUL ŞMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai aşa... cu faţa în jos... Aşa. Şi dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta faşa asta... ŞTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ş-un laţ de gât... Glumiţi, Şmil... DOFTORUL ŞMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Şi cu măria-ta? ŞTEFAN: Desfă, Şmil! Ştefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.) DOFTORUL ŞMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus şi în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ŞTEFAN: Vreau! (Doftorul Şmil îi desface legăturile. Ştefan îşi întoarce privirile spre icoană.)Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus şi-a zis "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se aşează cu faţa în jos.) CLUCERUL MOGHILĂ: O! ŞTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleştează mâinile. ŞTEFAN (în torturi): Otce naş ije esi na nebeseh22... Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău... Vie împărăţia ta... fie voia ta... precum în cer şi pre pământ... Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri... Şi nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăveşte de cel viclean... Că a ta este împărăţia şi puterea... şi mărirea... şi mărirea... şi slava în veci... şi puterea... CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru! ŞTEFAN: ...Şi ne izbăveşte de cel viclean... DOFTORUL ŞMIL: O! minunat om! DOFTORUL CESENA: Gesù Maria! ŞTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă... a! a! o! o! Scena IX Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta. La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA şi stolnicul DRĂGAN. DOAMNA MARIA: Ştefan... ce e, Ştefane?... OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta? PAHARNICUL ULEA: Ca şi mort... la lucru... DOAMNA MARIA: E cald... (Îi pipăie mâinile şi le sărută.) N-a murit... OANA (doftorilor): Nu e aşa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ŞMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Aşa un suflet, Doamne... DOAMNA MARIA: Cum îi picură năduşelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca şi Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ŞMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars. DOFTORUL ŞMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn şi doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu? DOFTORUL CESENA: Si, signore. DOFTORUL ŞMIL: Când s-o deştepta... oleacă de vin... (Oana se repede şi aduce vin.) Aşa, un vin tare, să puie la inimă... DOFTORUL KLINGENSPORN: Şi linişte, linişte... Dumnezeu va face şi minunea asta... OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea? CLUCERUL MOGHILĂ: Cum? Să ieşim din cuvântul lui?... Unde se află... DOAMNA MARIA: Ce strigă? CLUCERUL MOGHILă (ascultă): Nu s-aude. ŞTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări... DOFTORUL ŞMIL: Unde e paharul? OANA: Iacătă-l! ŞTEFAN (se mişcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins! ŞTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toţi): Maria... Oana... Şmil... N-am murit? DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge şi-i sărută mâinile.) ŞTEFAN: Atunci, de ce plângi? DOFTORUL ŞMIL: Măria-ta, niţel vin... ŞTEFAN: Şmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde aşa? Că bine ziceţi... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă? CLUCERUL MOGHILĂ: Aleg pe Bogdan, măria-ta. ŞTEFAN: Î... î... î... Parcă ş-un alt nume... Nu strigă toţi la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ştefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă...(Moghilă se duce la fereastră şi se întoarce schimbat la faţă.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?... CLUCERUL MOGHILĂ: Nedesluşit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mişcare... DOFTORUL ŞMIL: E moartea! DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta! ŞTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ştefăniţă.) Daţimi... ah!... daţi-mi... DOFTORUL ŞMIL: Ce faci... (Toţi îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu! DOAMNA MARIA: Nu! OANA: Ah! nu! REVECA: Nu! IRINA: Nu! DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu! ŞTEFAN: Toţi, duşmani?... Şi tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe Ştefăniţă. Se ridică în picioare.) DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce... ŞTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ştefan, nu Ştefăniţă... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ştefan pleacă repede şi, şchiopătând mai greu, iese prin stânga.) DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare şi fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor! DOFTORUL ŞMIL: S-a sfârşit! Păcat! DOAMNA MARIA: Ah! Doamne! OANA: N-a picat? DOAMNA MARIA: Da... păcătosul... OANA: Un munte i-ar fi stat în faţă! DOAMNA MARIA: Spune poporului ceva... (S-aude: "Să trăiască Bogdan!") Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.) Scena X ŞTEFAN se opreşte pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toţi fac câţiva paşi spre el şi se opresc încremeniţi de durere şi de spaimă. ŞTEFAN: O! cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân şi bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaş e o fiară!... Iatăl... Pândeşte călare... Calul îi tremură şi joacă... Bagă pintenii pân la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovăţului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, îşi cuprinse faţa cu amândouă mâinele, şi eu cu amândouă o învârtii, şi trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospeşte... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ştefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ştefan voievod, i-am aşezat cu mâna mea coroana strămoşilor mei... El fu de faţă şi văzu ce vreau eu, şi tot sfatul, şi toată ostăşimea... Sufletu-mi nu vrea, şi ca un scos din fire se aruncă în sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova şi-o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia! (S-aude: Să trăiască domnul Bogdan!) Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele şi aruncă sabia.) Ţi-ai împlinit menirea ca şi mine! Maria... Oana... Răsuflarea... (Cade pe braţele lor şi-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideţi geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabasru.) DOAMNA MARIA (covârşită de durere): Măria-ta, să te odihneşti! ŞTEFAN: Mă voi odihni... DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot... ŞTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Maria şi pe Oana.) Să dăruiţi paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute... DOAMNA MARIA: Cin să vie, măria-ta? ŞTEFAN: Nu, doamna aceea înfăşurată în negru... Ea o să vie mai degrab decât am dori-o... Poftim... Te-am privit datâtea ori în faţă... Nu mi-e frică de tine... (Sughiţă.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot... (S-aude la intrare: Să trăiască vodă Bogdan! Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore şi toţi ceilalţi pârcălabi şi Sfatul domnesc, ostaşi, popor, şi cad în genunchi.) BOGDAN: A! Măria-ta! ŞTEFAN: E... (Sughiţă.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiţă.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în şira spinării. Face cruce.) O... o... o... Moldova... (Îi cade capul pe pieptul Oanei.) (Din mulţime s-aude un geamăt lung.) Cortina  

Capitolul I   Dincolo de “Crucea de piatră”, de-a stânga Șoselei Vitanului, se ridică biserica “Sfânta Troița”. Mândrețe de biserică. Cu zugrăveli, pe dinăuntru și pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă amețelile când încep ei să-și ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaș. Și când se încurcă, se fac foc bătrânii troițeni; ba își mușcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ți le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice a la mână” și moaie câte un deget în gură. La înfierbânțeală, uită că degetele sunt ale lor, și le mușcă, și vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude și să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă și numără ceilalți. De cumva nu ești din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate și cu șepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din școala vestitului dascăl Nicuță cum te-or zări, te simt, ca niște copoi, că ești străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate:   —Ei, feciorule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ți tăiem capul… De te împinge păcatul să spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii călări, alții pe jos și cu mânele așa de încrucișate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc bătrânii își ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roșie și-ți suflă cuvântul din vârful limbii: – Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut și noi… am prea văzut cum o dau în păgânește și-ți toarnă la sfinți cu ochi de om, cu mâni și picioare ca și ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfinții ăștia, așa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinți. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…! Capitolul II   Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinților și oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse și credințele de odinioară. Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crăpate și șterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată cu ceară. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi râdeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: “Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ș-a pățit și mai multe”… – Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftești? Nu-ți place Sfântul Gheorghe? Ce vitejește stă pe cal! Și cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un verme, nici nu se sinchisește. Iacă și mucenicul Mina cum își bate joc de necuratul. Dar capul archiereului Nicolae… ce mândrețe, ce curățel și frumos bătrân! Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniți! În ziua de astăzi?… vardie națională cu cozi de cocoș muiate în băcan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine! Ctitorul abia răsufla, roșu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mânele. Mânecile i s-adunară în umeri și începu, ascuțindu-și glasul: – Nu vezi cum s-agață dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci și mai bine… Nu vezi că ăștia-și apasă degetul pe un șir de oameni dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au râvnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi… Hagiul plecă capul în jos, strângându-și poalele scurteicii. Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbetul lor șiret: “Bine mai vorbește ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!” – Iacă, urmă ctitorul, iacă și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint! Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele “judecății d-apoi”. – Strângeți-vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, amenințând cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari să duceau liniștiți în iad… strângeți-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiii prin urechile acului decât bogatul în împărăția cerurilor! Ctitorul rămăsese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperiră capul, își făcură cruce, îngânând: “Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!” Jupân Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut. – Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasă – nomol de galbeni bătuți și ferecați! Îngroapă mereu cazanele, și n-are decât o nepoată, pripășită pe lângă dânsul de când a plecat la agialâc, ca să-i păzească coștoroaba. Și nu mărită fată mare, nu sleiește un puț, nu dăruiește un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruiește, caiafa de el! Și vorba se încinse ca focul. – Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?… – Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… “E, cum dai măslinele, dragă cutare?…” “Atât”… “Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleacă… Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… “Cum petreceți icrele?”… “Atât”… “Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleacă… Se duce la pastramagiul din colț. “Ia să vedem, vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuță, îi face de petrecanie. “Cum o dați?” “Pe parale și atât.” “Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. “Ei… să gust… ce bașibuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. “Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”… Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă. Și bătrânii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvânt și mai subțire la coada ochilor, răsucindu-și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi împotriva nasului. – Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău… – I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri… – Pe mine, de câte ori mă vede: “Dă-mi o pustie de țigare, că-mi uitai păpușa acasă”. – Aș! ce-a uitat acasă?… Bea peliniță. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ș-o așează în lacră. Bea toată iarna și tușește să-și dea sufletul. – Da’ v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând și ciupindu-și mustățile. Nu?… Bine… Să vă spui eu… Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă… mai mulți inși și câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeț… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac și jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre’ce și-i zise: “Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ți-a căzut la miruială”. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O țintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbați și cocoane, ne bufni un râs strașnic, și râzi, și râzi… Hagiul își uitase acasă turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: “A mea era!… era a mea!” Paracliserul știa de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile. Capitolul III   Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții până la ștreșini. Apele să înghețe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să știe de crapă pietrile la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfuie. Toată viața lui, de câte ori nepoată-sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun, să taie și ei un porc, ca tot creștinul, bătrânul răspundea: – Îmi face rău, nepoată, s-aud guițând… Îmi face rău… c-așa sunt eu… milos… – Cumpără-l, nene, tăiat gata. Dacă așa îl aducea din cuvânt Leana, înghițind în sec, cu gândul la șorici, bătrânul răspundea liniștit: – Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem… Venea Paștele. – Nene, să înroșim și noi ouă… – Ce prostie!… Ouă roșii?… Nu e mai bine să le mânânci proaspete?… Ouă roșii, ouă stricate… – Să roșim puțintele. – De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul… Cheltuială zadarnică… Vremuri grele! – Da… o ciosvârtă de miel… – Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vară… – Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă și fulguiește?!… – Ei, fulguiește, fulguiește… tu nu vezi că nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de căldură… Uf!… uf!… – Și eu mor de frig… – Mori de frig… crăpi!… Așa te-am pomenit… lacomă… nemulțumitoare! Leana tace și înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trântește ușile, apoi se aruncă în pat și se vaietă până la miezul nopții, uitând să-i dea și de pâne. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hărtănea rochița. Pe ce punea mâna punea bine. Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos și cu patimă în mijlocul tovarășilor săi. – De când eram d-o șchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui doparte. Și dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâne, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeți voi… râdeți… Da’, vânturați banii în mâni și veți simți ce răcoare ține când vă e cald, și ce cald când vă e frig. E destul să te gândești ce poți face cu banii, ca să și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simțit bucuria?… De ce să-l mai cumperi?… Râdeți voi, râdeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masă?… Voi râdeți… râdeți cu hohote… Niște risipitori… În viața voastră n-o să gustați adevărata bucurie… Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură și cum i s-aprind ochii când vorbește de bani, i-a zis în glumă: – Strângi tu, băiete, strângi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s… Tudose, la așa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gură și a strigat, închizând ochii: – Numai de veți vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa să știți!… Așa!… Că n-am bani… N-am chioară lăscaie… P-așa vremuri nu poți să ai… În sfârșit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâne cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alți cinci, tovarăș pe din două cu stăpânul său. În primii ani de tovărășie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică și de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Și ce frumos mânca! Oscior peste oscior și nimic pe oscior. Se mai întremase. Erau cu toții pe iarbă verde, sărbătorind și udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba: – Tudose, nu vrei tu să-ți găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trăi. – Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer de mâncare, vesminte, învățătură… și n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al orcui ar voi să te înșele. – Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbești într-un ceas rău. Ceas rău? Își strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri: – Nu se poate, jupâne… copiii cer pâne, îmbrăcăminte, învățătură, și femeia… rochii… plimbare… scurteică de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!. Capitolul IV   Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile și zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca să-și arunce privirile până peste acoperișul ei. Prăvălia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genuchi, cu ochii închiși și cu inima speriată. I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele și maldările de lână; numai el singur deșchide teșgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mâna lui, banii frumoși și rotunzi. În prima seară, zăvorând ușile și obloanele, ochii îi jucară în toate părțile, mustrând pe ucenici la fitece mișcare. – Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier! – Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier! – Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier! – Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… și dacă sunt?… au broască, au meșteșug, costă parale! De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrâmi și plecă, mormăind: – Mititica… tristă și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, și parcă vorbește, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă și să-i târguiască câte ceva… Lingușitoarea… Cu capul în jos, ciulind mustățile, ștergându-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecând și tușind, se duce acasă. Vorbește. Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii mărunți și cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alții se ceartă, la urmă se împacă cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșală. Obosit, ajunge acasă. La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește căsuța Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică și întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se așează pe pat; își ia capul în mâni și-și razemă coatele de genuchi. Păreții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prăfuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lățoasă, vărgată cu alb și vișiniu. Două perne de paie la perete și una de lână îmbrăcată într-o față soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ț­ar fi frică să privești, de frică să nu vezi morții odihnindu-se cu fețele în sus. Hagiul tresări și suflă în lumânare. – Costă parale. Mă gândesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!… Abia se lungi în pat, și gândurile începură, întăi blânde, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorâte. Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da’ de… două chei la o tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare și două socoteli… Cine știe!… Din greșeală… bani sunt mici… ușor îți scapă printre degete… ba în buzunar… în pungă… în căptușeala hainei… Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, când rupeau și spărgeau prin prăvălie. Venea un cerșetor, doi, douăzeci: “Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paște, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul și numele stăpânului său produceau mai puțin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului și nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului. Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde și oftează. E deștept și visează. Ce vis! De nu s-ar sfârși! Dacă aci, în zăduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o răvărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el și-ar înfige amândouă mânele în tăișul ei! Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nădușeală. Răsuflă greu, ca p-un suiș de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a prefăcut într-o viață de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jăfuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat și lung, i-atârnă în vițioane pe ceafă și pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește că se gândește la el! Se gândește că suferă pe pământ din cauza leneșilor și a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o bășică cu zece mii de galbeni, îngropați sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iacă de ce se gândește la Dumnezeu. – S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui să vază și pe întuneric! zise Hagiul și se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor. Scoase binișor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse și îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului… – Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipă… se răvarsă de ziuă… Cum o să mai vază Atotțiitorul o limbuliță gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?… Puse paharul pe un taler de pământ și turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit. Se vârî în pătură. Candela sfârâi și trosni. Hagiul, amețit, mormăi în mustăți: – De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat dăstul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde prăvălia!… Capitolul V   Așa petrecu viața Hagiul până la bătrânețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopțile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată. La bătrânețe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot. – M-am ales și eu c-o pâne, dupe o muncă câinească de la opt și până la șaizeci de ani. Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea: – Dumnezeu vede toate… plătește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimărui! “Vede toate, plătește toate”. Icoanele și vorbele din biserică i se deșteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură și nu bate pe nimeni? Dacă bogații ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăți și bogații ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, și o vecinicie toată să nu vază fața luminoasă a idolului său? Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât: – Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte… Și bătrânul s-a dus la hagialâc și s-a întors aghios – “hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase. Și tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucățică mică, mititică, de lemn, și rănile se închideau, și pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte. Povestind așa minunile și închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor și văduvelor. De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit că și-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul – ba a mai și câștigat -, bombănea, uitându-se în toate părțile: – Ce negoț, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credință puțină… Doamne! Doamne! Și Hagiul își făcu cruce că lumea să ducea la peire. Pustiile de bătrâneți sunt grele. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuținează. Deseori se ceartă el cu el: – Ba sunt opt mii… – Ba sunt zece! – Ce fel zece? – Atunci, dincolo, sunt opt! – Aș! nu se poate, aseară i-am numărat. Și auzul îl cam lasă. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uită în toate părțile… – Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine știe ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sărac lipit! Iar în mintea lui: “Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para”. Capitolul VI   Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toți de bătrânețe, perzându-i pe unii în coaje, pe alții în miez de pâne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câteun rotocol, dar se prindea la loc. – Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului. – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul și mi-a înghețat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne. – Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P-așa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un galben! Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric și frig. Vântul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu găsește în vatră nici cărbuni, nici cenușe. Hagiul tremură și morfolește o bucățică de pâne. Fiori reci îi trec prin șira spinării. Nu-și mai simte picioarele din tălpi până la genuchi. Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ține tot așa, n-o mai duce fără lemne. Și ce scumpe trebuie să fie lemnele. Așa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mișcă. Se învârtește. Toată noaptea visează că se prigorește la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate înghețat. Abia putu să zică: “Leano, foc, că mor”, și îi întinse un bănuț de aur, închizând ochii. Îi fu rușine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă ușurință îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă dureros. Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei cald și rumen, pe peretele din față. Tavanul trosnește și zidurile asudează. Leana, cu picioarele goale până la genuchi, se părpălește în gura sobei. Bătrânul a ieșit din pătură și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viața lui. – Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pânea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai țin! – O fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spițărie e un doctor… – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!… Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: “Ooooo! da, niciodată n-am fost mai bine!” După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu părul lung și ciufulit. Leana îl întrebă încețișor dacă n-ar vrea ceva. – Aș vrea, răspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorbă de găină… cu nițică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Și, vezi, găina să nu fie prea mare… mică și grea. Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusă părere de rău: – Ce poftă de copil!… Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină și sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; își supse gropile din obraji; se încruntă; și-acoperi ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncând lingura: – Una de lemn… asta e coclită!… Leana, râvnind la ciorbă și înghițind în sec, ieși afară și-i aduse una de lemn. Hagiul începu iarăși a sorbi zgomotos. Se scutură și scuipă de mai multe ori. – Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simț pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața! Leana luă strachina și ieși. Hagiul își trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Și se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Și pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate și-i strigă: – Stinge focul… să dai cărbunii și cenușa înapoi!… Aruncă ciorba… și să dai fulgii și bucățelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! Și începu să plângă în hohote. – Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi! Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la ușe cotoiul, tovarășul ei de foame și de tremurat, singura ființă care o mângâie și pe care o mângâie. Leana crăpă ușa. Hagiul se uită speriat și, văzând cotoiul strecurându-se pe ușe, se resti: – Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răcește odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu! Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; căscă gura și căzu pe spate. Leana, speriată, fugi afară, închinându-se. S-a înnoptat. Ea pândește la ușe. Tremură și inima i se bate. Ar vrea să intre, și spaima că e mort or nebun o îngheață. Vântul fluieră în strașina casei. Zăpada le-a troienit ușa pe dinafară. În tindă e frig și întuneric. Pe la miezul nopții se păru că în odaia Hagiului se târăște cineva d-a bușile. Ascultă. Auzi deslușit un sunet de bani. – El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Săracu nenea Hagiu! Liniștită puțin, dibui pe întuneric clanța de la odăița ei, deschise ușa binișor și se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu: – Săracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineață, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămașe, în cămașa sa petec de petec, trântit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși. Cum îl văzu, începu să plângă. Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinși și-i îndreptă, ca niște sticle reci, asupra Leanii; bolborosi câteva cuvinte nedeslușite; mușcă în vânt cu gingiile albe și izbuti să slomnească: – Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!… Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mânele i se înfipseră în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și țintă asupra Leanii. Când l-au scăldat, pe genuchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele de sus, și ochii lui spăimântați nu s-au închis. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troița, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea: – Ce frumusețe! Bine de el! La capul lui mergea Leana; după ea, câțiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din bătrâni întrebă pe ctitor: – Ce bani a lăsat? – Un milion, răspunse ctitorul! – Cât face un milion? – Un milion? De zece ori câte o sută de mii. – Săracu Hagiu! – Dacă ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormântarea lui… – Ar muri! răspunse unul din bătrâni. Și oranistul, cletănându-și ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: “Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…

Norocul dracului – Barbu Stefanescu Delavrancea   – Ba e noroc! – Ba nu e noroc! – Ba e noroc, muiere! – Ba nu e, ma omule, nu! – Adica, nu muncesc eu, femeie? – Ba muncești pentru unul, și noi suntem opt guri, și cu Plavița, noua.   Și Plavița mugi, și patru copii marunți începura sa strige: – Mi-e foame! – Și mie mi-e foame! – Și mie! – Și mie! Omul varsa un ștergar cu malai în copaița femeii. – Scutura ștergarul. – L-am scuturat. – Copaie plina, copaie pe jumatate, copaie pe sfert, și azi sa lingi fundul copaii. Opt guri, opt, și cu Plavița, noua!   Și Plavița, parc-ar fi înțeles, mugi de dupa casa, mestecand un cocean uscat, iar copiii începura sa planga. – Ca mie mi-e foame! – Și mie! – Ba și mie! Omul se uita lung, se scarpina în cap, baga ștergarul în san și pleca zicand: – Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi striga: – Ba nu e și nu e, omule! Daca muncești, e, daca nu muncești, nu e.   Și omul pleca sa caute de lucru, dar se tot gandea: „Nu e, zice ea; cum nu e? daca n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am sapat, n-am prașit, n-am plivit ca ceilalți? Ba da, și ogorul meu a ieșit sterp; piatra pe mine m-a batut; și, ramas numai cu mainile, muncesc, și nimeni nu ma crede; iar cand la masuratoarea muncii, lucrul meu scade, și faina din copaie scade, și foamea copiilor crește”. Se duse la arendaș. – Nu e de lucru, omule. Batu la ușa popii. – Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur. – Am destui argați, omule. Se opri la carciumar. – Pe rachiu, ar fi ceva de sapat. – Sa fie pe malai. – Pe malai nu e. Și omul, întorcandu-se acasa, auzi de departe: – Mama, eu nu m-am saturat! – Nici eu! – Nici eu! Și nici Plavița, care mugea, colindand batatura uscata, fara firicel de iarba verde. În prag, muierea: – Nimic în ștergar? – Nimic. – Copaia goala… – N-am noroc, femeie. – Nu e minte, omule. Omul își șterse fruntea de nadușeala cu maneca camașii. Ea se uita la el, el se uita la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse dupa casa, își facu mana capatai și închise ochii. Dar unde sa adoarma? Jos, pamantul tare și rece; sus, întuneric adanc; în casa, copiii adorm plangand; în curte Plavița pufaie pe nari a foame; și el, prigonit de ganduri și de nenoroc. „Dar maine? Daca n-oi avea ce scutura în copaie? Ce ma fac maine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întampina muierea în prag și nici nu-i zice: „Opt guri, mai omule, și cu Plavița noua! Dumnezeu e sus, dar de n-oi gasi de lucru, de n-oi avea noroc nici maine, beau cateva rachiuri și ma duc la targ… Ei, și daca ma duc la targ?… Fie ce-o fi, și sa nu mai aud: „Mama, mi-e foame!” Ma duc la targ și fur… ce-oi putea fura”…   Omul tresari. Cine-i zisese: – Ce sa faci, daca n-ai noroc! – Tu ești, muiere? – Eu, socoteam ca dormi. – Ai auzit ceva? – Ce s-aud? – Nimic. Și femeia intra în casa, și omul închise ochii mormaind: – Ce-o fi sa fie!… Sa nu mai aud: „Mama, mi-e foame!” Dar cine i-a zis iar: – Ce sa faci, daca n-ai noroc! – Tu ești, femeie? Întuneric. Nimeni. – Doar n-o fi dracul! Și omul adormi mormaind: – Ce-o fi sa fie!… Nu se crapase bine de ziua, și o gura mare se auzi: – A venit cu malai, mama, ca mi-e foame… – Și eu nici n-am plecat, zise omul sarind drept în picioare. Și pleca fara sa se uite îndarat. Și tocmai de departe își întoarse capul. Casa i se parea în spate, cu gura cascata, adica cu ușa data de perete. Ce Dumnezeu sfantul, doar nu s-o fi ținand casa dupa el! Ș-o lua la picior, iute, mai iute, pana la curtea ciocoiului. – Poate maine, ca azi nu e de lucru. La taica parintele. – Poate poimaine, ca azi nu e de lucru. – Maine, poimaine, zise el oftand, dar astazi cu ce potolesc eu opt guri și cu a Plaviței noua? Ei, de-acum la carciumar, la targ, ș-apoi, ce-o fi sa fie, ca cu mana goala nu ma mai întorc acasa!…   La carciuma arvoni pe Plavița și-i bau aldamașul: cinci rachiuri unul dupa altul. Și glonț la targ. La targ se uita în dreapta, se uita în stanga, la fasole, la paine, la pește, la pastrama, dar nu fu chip. Toți își cuprindeau marfa cu ochiul. Și negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau razand: – Ce poftești, nea Saracila? Dupa ce se învarti toata ziulica, pleca. – Nici la furat n-am noroc! Cand sa treaca streaja targului, un creștin, beat mort, își tara punga dupa el.   Omul, dupa ce privi în toate parțile, puse mana pe punga, îi rupse baierile, o înfașura în ștergar, o baga în san, și la picior. Cand ajunse într-o campie, întinsa și pustie, vru sa-și vada norocul. Desfacu ștergarul, întinse gura pungii, ș-odata zvacni din ea un drac mic, c-o limbulița de foc ce-o scotea pe gura și pe nari. Omul, speriat, arunca punga și pleca facandu-și cruce și scuipand îndarat. Nu facu însa cațiva pași, și ștergarul din san începu sa se umfle. Scoase repede ștergarul, îl desfacu și se minuna vazand punga pe care o aruncase. Deschise punga, și dracul, țaști! tremurand limba în gura ca o vapaița albastra. Omul stranse bine punga la gura, o puse jos și, potrivind calcaiul, îi trase una cu sete, ca punga plesni ca o bașica de bou și un foc palpai sub opinca și se stinse, risipind un miros de pucioasa.   Omul rasufla. – De-aia a zis cine a zis: sa nu furi, ca vezi pe dracul! N-apuca sa faca zece pași, și ștergarul iar se umfla. De asta data îl trecura nadușelile. Scoase ștergarul; îl pipai. Punga dracului tot în ștergar. O arunca, cu ștergar cu tot, și o rupse de fuga. Cum ajunse acasa, toți copiii îi ieșira înainte. – Tata, mi-e foame! – Și mie! – Și mie! Omul se uita în san, îngalbeni ca ceara… Punga în san, ștergarul nu. Și pe cand se închina, femeia îl întreba: – Ce mi te-nchini, ma omule? Ce te uiți în san? Ce-ai adus copiilor? – Muiere, zise el, sa arzi cuptorul, sa-l arzi pan s-o face roșu, ca am sa coc patru pite ș-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai sa scapi, dimon împelițat!   Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii sareau veseli împrejurul mesei, înghițeau cu pofta și ziceau pe rand: – Patru pite ș-un purceil – Patru pite ș-un purcel! Cand omul vazu ca cuptorul e roșu ca focul, ceru o lopata și goni pe toți de langa dansul. Puse punga pe lopata, o varî binișor pana-n fundul cuptorului și o rasturna, tragand lopata înapoi. Lua capacul de pamant și-l potrivi în gura cuptorului și se dete la o parte, așteptand sa vada ce are sa se întample.   Nu trecu mult, și-odata s-auzi o pocnitura ca de pușca. Piatra din creștetul cuptorului sari în sus zbarnaind, și o limba albastra de foc ieși pe gaura, flutura în vazduh și pieri. – A plesnit purcelul, striga un copil. – Ba vreo șoimana de pita, zise altul. Un miros de paine calda se împraștie în toata curtea. Femeia zise omului: – Prea am ars cuptorul, sa crap nițel capacul. – Crapa-l, zise omul, ștergandu-și nadușeala și tremurand de frica.   Femeia se uita pe gura cuptorului și zise mirata: – Vezi dumneata, a fost prea iute. – Ce sa vad, muiere? – Ce sa vezi? S-a copt și purcelul, și pitele. – S-au copt?… – Dar ce ai, omule, de-ntrebi așa, ca un copil speriat? – Nimic!… Și, pipaindu-se, dadu de punga. Un fior rece îi fulgera din calcaie și pana în creștetul capului. Apoi, vazand pe cel mai mic dintre copii cum se așezase pe vine și sorbea cu lacomie mirosul cald din gura cuptorului, se uita la nevasta și îi zise: – Ce-o fi sa fie, muiere! S-au copt purcelul și pitele? – Cum, ce-o fi sa fie?! Vezi bine ca s-au copt. Și varand lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite. – Omule, da-mi ștergarul ca sa ridic tava. – L-am pierdut, muiere. – Cum l-ai pierdut? – Vezi ca ce e al tau se duce și ce e al dracului ramane. – Dar asta… ce-o mai fi?   Copiii mancara, se saturara și adormira cu fețele în sus, doi pe prispa și cinci în casa. Omul se dete dupa casa, puse mana sub cap și adormi, visand turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Și toate ale lui! Și se facea ca zicea nevestei: „Vezi ca e noroc?” Iar ea se facea ca-i zice: „Norocul e de la Diavolul”. Se albise luna ca un rotocol de hartie. O apa de lumina se revarsa de la rasarit. Omul se deștepta speriat, caci se facea ca n-o sa-i fie de-a buna pana la ispravit. „Sa ma uit înca o data în ea, se gandi el, sa-l apuc bine pe spiriduș și sa-l strang de gat pan-o plesni.”   Scoase punga. Se uita în ea. Ce sa vada? În loc de dimon, banuți de aur, ce luminau ca jaraticul. Omul, și speriat, și necajit, arunca un pumn de bani la rasarit și altul la apus, zicand: – Duceți-va dracului, banii dracului! N-apuca bine sa sfarșeasca cuvantul, și zari de la rasarit turme albe și de la apus turme negre ce izvorau din lumina și din neguri ca niște ape crețe și nemarginite. De behaitul lor se deșteptase lumea. Turmele cuprinsera casa, învaluira curtea, încinsera satul și nu le mai încapea locul. Un cioban, cu plete lungi și cu caciula ca o caldare, se apropie și zise: – Sa traiești, jupane, ale d-tale sunt toate de-aci pana unde bate ochiul. – Ale mele? Nu se poate! Eu n-am dupa ce bea apa! – Ale d-tale, raspunse ciobanul, caci stapanul lor, murind, ne-a zis noua: „Porniți, unii din rasarit și alții din apus, și la casa unde se vor întalni turma alba cu turma neagra, alei case sa le daruiți”.   Omul uita tot de bucurie și alerga la nevasta. – Fa muiere, tot ce vezi este al nostru! – Ei, minunea dracului! zise muierea. – Minunea cui? Și omul cu noroc și-aduse aminte de punga și se gandi: „Cum aș scapa eu de ea și sa raman cu turmele?” Se uita în san. Punga, acolo, umflata și îndesata cu banuții de aur pe care îi aruncase el în doua parți ale lumii. Și frica, frica, dar omul, om. Ce se socoti el? „Dar daca aș mai scoate ceva din punga pana sa scap de ea?”   Și lua banii, și un pumn îl arunca spre miazanoapte și altul spre miazazi. Și din miazanoapte pornira cirezi de vaci, și din miazazi, herghelii de cai. Cand deschisese ochii n-avea un pumn de malai, cand fu sa-i închida, era cel mai bogat om din lume. – Asta trebuie sa fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, și îl trecura nadușelile. – Nu vii în casa, mai creștine de Dumnezeu, ca ți-am așternut moale și perna langa capatai? – Nu, femeie. – Apoi, pe-nserate e racoare, noaptea se lasa frig și dimineața cade bruma. Vino în casa, mai creștine. – Suflarea oilor e calda și clopotele berbecilor m-or deștepta înainte de-a carunți bruma pe deasupra turmelor. – Atunci sa dorm și eu cu tine, barbate, zise femeia vesela, și-l apuca de maneca cameșii. – Nu, femeie… – Ba zau așa, barbate, ca ce-avem, șapte guri, nimica toata. Zau așa… sa fie cu soț… ca ce-a lasat Dumnezeu fara pereche?   El nu vru. Femeia intra trista pe ușa, bombanind: „Dar nu ma las, Doamne ferește, pan n-or fi cu soț… mai bine paisprezece decat șapte!” Omul cu noroc se duse dupa casa, își puse mana sub cap, închise ochii și începu a se gandi cum sa scape de al din san. Tot gandindu-se, șopti: – Am sa sap o groapa adanca, adanca. Și din întuneric auzi: – Adanc… adanc… – Tu ești, muiere? întreba omul speriat. În cireada unele vaci mișcara clopotele: ting-tang-tang. – E clopotul vacilor. Închise ochii. – Și dupa ce-oi sapa o groapa adanca, adanca, am s-o arunc în fund, în fund, ș-am sa pun tot pamantul peste ea, peste ea…   Din întuneric se auzi: – Peste ea, peste ea… – Tu ești, femeie? întreba omul sarind în sus. Nimeni nu-i raspunse. Din turma neagra se auzi: bea, beaaa. – E behaitul oilor… Omul cu noroc lua cazmaua, sapa și lopata și se duse dupa coșar. Masura ce masura, apoi începu sa sape. Toata noaptea sapa și arunca pamantul. Pan la genunchi, pan la brau, pan la umar. Pana a doua zi de dimineața, cand veni muierea dupa el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea nadușeala din el ca dintr-un burete stors și izbea mereu pamantul umed, ce se desfacea felii mari și lucioase. – Ce faci, omule? întreba femeia mirata. – Sap groapa Dracului, raspunse el fara sa ridice ochii. – Toata noaptea n-ai dormit… – Toata noaptea n-am dormit… – Nu te culci? – Nu mi-e somn… – Nu-mbuci ceva? – Nu mi-e foame… – Un pahar de vin? – Nu mi-e sete… – Dar ce faci, ma omule? – Sap groapa Dracului, raspunse el necajit, și înfipse cazmaua atat de înverșunat, încat intra în pamant c-o palma peste limba de fier.   Femeia pleca închinandu-se. – Sa te fereasca Dumnezeu de prea mult noroc! Și omul, încet-încet, se ducea în pamant. Pe seara, femeia se pleca pe groapa și striga: – Hei, omule, nu vrei nimic? – Sa bați un țaruș unde ai tu calcaiul drept, de țaruș sa legi o franghie, franghia s-o dai în groapa și maine pana-n zori sa frigi un berbec și sa iei o bota cu vin, c-am sa mananc tot berbecul și sa beau tot vinul dintr-o sorbitura. Glasul lui ieșea ca dintr-un puț adanc. Femeia batu un țaruș, lega de țaruș o funie, dadu cu piciorul funia în groapa, apoi pleca sa îngrijeasca de vin și de berbec.   Se înnopta și nu se mai auzi nimic pe nicaieri. O umbra ieși din groapa. Cainii începura a urla. Omul cu noroc se lasa pe branci și privi în fundul gropii. Adanc, întuneric. Trase funia. Varî mana în san. Arunca punga și asculta… banii sunara. Omul începu s-arunce pamant. Din fund se auzi strigand: – Mai încet, ce-ai cu norocul tau? Omul, speriat, arunca mereu. Din fund s-auzi razand: – Ha, ha, sa nu cazi și tu! Omul cazu pe spate, se scula repede și arunca, arunca, pana nu se mai auzi nimic. La revarsatul zorilor umpluse groapa. Omul pleca urechea pe mormantul adanc și auzi întunecat un plans și un ras nabușit, ca de pe alta lume. Atunci se repezi vesel în casa. – Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul și bota cu vin. – Sa mananci, sa bei și sa dormi, barbate, dar sa știi ca șapte guri e nimica toata, eu vreau cu soț, mai bine paisprezece decat șapte!   El lua un picior de berbec, îl aduse la gura, dar se opri. Se pipai. Punga-n san! Încremeni cu berbecul la gura. – Nu mananci, mai omule?! zise femeia dandu-i ghes. – Nu mi-e foame! – Nu bei? – Nu mi-e sete! – Culca-te nițel. – Nu mi-e somn! – Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinandu-se. – De unde știi? întreba omul scos din fire. Și se scula de la masa și pleca ca o vijelie pe ușa afara. Dupa ce se descurca din turmele, cirezile și hergheliile sale, se gandi, apucand spre biserica: „În foc nu, în groapa nu, am s-o azvarl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul”. Dar cum puse mana pe ușa bisericii, se opri tremurand. Cine îl înhațase de par și-l tragea înapoi? Se uita în toate parțile… Nimeni! – Cine m-o fi oprind, striga omul, al din punga, sau al din biserica? Se întoarse și apuca campii, neștiind încotro s-apuce. Și-i era foame, și-i era sete, și-i era somn, și se tot ducea prigonit de norocul din san.   Hei, departe, întalni în mijlocul drumului un cerșetor. – Moșule, zise omul, ia uita-te la mine. Moșul își ridica sprancenele cu mainile și se uita lung. Omul cu noroc scoase punga din san. Și arunca un banuț de aur la rasarit și altul la apus. Într-o clipa, de la rasarit veni o oaie alba ca zapada, iar de la apus, o oaie neagra ca taciunele. – Vrei tu, moșule, sa-ți dau ție punga asta? – Cum de nu, taica, cum de nu?! Moșul lua punga. Varsa banuții de aur în mana și arunca un pumn la rasarit și altul la apus. La rasarit și la apus se încolaci doua fulgere ca doi balauri, și cu fulgerele pierira și oaia alba, și oaia neagra.   Cerșetorul, speriat, se închina și zise, lasandu-și sprancenele pe ochi: – Piei, demone, batu-te-ar crucea! – Moșule, striga omul cu noroc, la tine e punga? – Nu, duca-s-ar în pustii! – E la mine-n san, raspunse omul, și începu sa fuga. Talpile-i crapasera de fuga, cand dete de o apa repede. Deznadajduit, își facu vant și se arunca cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stanjen mai la vale, apa îl arunca în sus. Și pluti ca o bașica umflata. – Nici sa ma înec n-am parte!   Rupt de osteneala, sangerat de drum, înfricoșat de noroc, se întoarse la carciuma din satul lui. Cum intra pe ușa, barbații își scoasera caciulile, femeile se ploconira și un batran îi zise: – Cu sanatate și noroc! – Cu sanatate da, dar norocul… duca-se dracului! raspunse omul, și ceru o oca de vin.   Cum puse gura pe oala, o sorbi pana-n fund, fara a se uita la ceilalți, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru înca o oca și o bau și pe-aia pe nerasuflate. – Da la oameni sa bea, sa bea cat or vrea. – Noroc! zise o femeie batrana. – Muiere, duca-se dracului norocul! striga el, privind-o cu niște ochi roșii ca parc-ar fi picurat sange din ei.   Și bau, și bau, și bau. Abia îl mai țineau picioarele. Tranti caciula, arunca zabunul, scoase punga din san, îi largi gura ș-o puse pe taraba. Banuții de aur sclipeau parc-ar fi fost vii. – Iaca, zise el razand cu hohote, s-o bem toata… Un flacau se apropie de punga. – Uf! ce frumos clipesc, parca sunt ochi de fata mare! – Aș! mormai o batrana cocoșata, banii sunt ochii dracului. – De unde știi? întreba repede omul cu noroc, scapand oala cu vin de la gura. Sa-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie și babei, ca baba-i calul dracului! – De unde știi? zise baba, și din buzele ei negre scoase, ca o gheara de pisica, un dinte ascuțit.   Și bau, și bau, și începu sa cante, sa dea chiote, sa joace, pana odata se opri și privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul. – Mai oameni buni, zise el, aducand mana la brau, știți voi una? Sa te fereasca Dumnezeu de noroc! – Aș! ce vorba! raspunsera toți odata. – Mai oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea sa ma înec nu pot, ca plutesc ca o bașica! – Ei, aș! – Mai oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea sa-mi tai beregata nu pot, ca nu intra cuțitul! – Ei, aș! – Sa vedem! zise baba cocoșata, desfacand o gura pan la urechi. Omul trase cuțitul din brau și se izbi în beregata. Cuțitul intra ca într-o carpa, de colo pana dincolo. Sangele galgai și omul cazu, lung și greu, ca un buștean.   Toți înmarmurira. Ușa pravaliei se deschise și se închise fara sa fi ieșit nimeni. Afara s-auzi un ras ascuțit: „Hi, hi, hi!”. Apoi, un glas: – Unde e punga? Toți îngalbenira și începura a se închina, șoptindu-și speriați: – Cine-a fi ras? – Unde-a fi punga? – Era aci și ne pieri din ochi… – Dar baba unde e? – Care baba? – A cu un dinte în gura și cu cocoașa în spinare? – Eu am vazut-o – zise un flacau, și-i clanțaneau dinții de frica – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare! Un batran trase cuțitul din gatul omului. – E rece ca gheața. – A scapat de noroc. – Și cui raman toate bogațiile lui? – Altora. – Ce, nu știți, zise un moș cu barba pana-n brau, nu știți ca nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îți vine ție ca sa foloseasca altora…   Ș-a plans muierea pe barbatul sau. Dar cu atatea turme, și cirezi, și herghelii curand s-a mangaiat. Și nu s-a lasat pana n-a ajuns de la șapte la paisprezece, ca decat fara soț… mai bine paisprezece decat șapte…

                            Apus de soare de Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1503-1504) Dramă în 4 acte    Personaje: ŞTEFAN CEL MARE BOGDAN LOGOFĂTUL TĂUT POSTELNICUL TOADER VORNICUL JURJ HATMANUL ARBORE PÂRCĂLABUL DRAGOŞ PÂRCĂLABUL ALEXA PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ PÂRCĂLABUL ŞANDRU PÂRCĂLABUL COSTEA PÂRCĂLABUL NEGRILĂ BĂTRÂNUL ŞTEFUL, fost pârcălab BĂTRÂNUL HRĂMAN, fost pârcălab PAHARNICUL ULEA CLUCERUL HRINCOVICI VAMEŞUL CHIRACOLA CLUCERUL MOGHILĂ STOLNICUL DRĂGAN JITNICERUL STAVĂR PETRU RAREŞ DOFTORUL IERONIMO DA CESENA DOFTORUL ŞMIL DOFTORUL KLINGENSPORN ŢUGULEA MOGHILĂ UN PIETRAR UN CURTEAN DOAMNA MARIA IRINA, fata pârcălabului Dajbog, Ş 1476 REVECA,fata comisului Huru, Ş 1476 BĂLAŞA, fata pârcălabului Oană, Ş 1484 ILINCA, fata pârcălabului Gherman, DOMNICA, fata hatmanului Arbore ANCUŢA, fata pârcălabului Toader OLEANA, fata vornicului Duma FIRA, fata pârcălabului Dragoş LISANDRA, fata pârcălabului Alexa JOIŢA, fata pârcălabului Ivanco NEAGA, fata pârcălabului Şandru ILEANA, fata pârcălabului Ivaşcu HERA, fata pârcălabului Grumază STĂNIŞOARA, fata pârcălabului Ieremia OANA DOCHIA Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari1 etc.                 Actul I   În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din oraşul Suceava şi valea râului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad. Scena I IRINA, REVECA, BĂLAŞA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA, ANCUŢA, OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIŢA, HERA, NEAGA, STĂNIŞOARA, OANA, DOCHIA şi ŢUGULEA MOGHILĂ. (La ridicarea cortinei toate lucrează.) IRINA: Cum, cum? FIRA: Ei, aşa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... JOIŢĂ: Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă... De un ce, Zamfiro?... Şi tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele... LISANDRA: De un balaur... Staţi... A sărit tindechea.2 ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să ştii că rămâi, ca mine, fată bătrână. REVECA: Ba ca mine... IRINA: Ba ca mine... BĂLAŞA: Ca voi... ca noi... ILINCA: Dumnezeu să ţie pe pârcălabul Alexa din Orhei. NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina. (S-aud toaca şi clopotele.) REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece. DOCHIA: S-aducă mama, bunica maichii. IRINA (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?... Eşti mândru... Ai sabie... Şi ce-ai să faci cu ea? ŢUGULEA (face cu mâna ca şi cum ar tăia): Să... IRINA: Măăăă... ŢUGULEA: Hî-hî... IRINA: Când?... ŢUGULEA: Iacă ş-acuma... IRINA: O! bătu-te-ar potca3! (Îl mângâie.) S-ajuţi mamei Dochii. Dar, vezi, ţine-ţi firea, nu-ţi pune mintea cu bostanul. (Fetele râd.) ŢUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.) Scena II Cele de sus, afară de ŢUGULEA şi DOCHIA. LISANDRA: Am ţesut bine, dadă Reveca? REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. ANCUŢA: Dar eu? REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Aşa... mâinile-n voie... ca şi cum te-ai juca. DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca? REVECA: Priveşte firea... Aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic murdar... Da, bine... STĂNIŞOARA: Uf! Doamne, Doamne! REVECA: Ce, moţato? Ţi s-a urât? Binişor. Ghergheful e de răbdare. JOIŢA: Iaca şi barba părintelui Ivaşcu din Hotin... IRINA: Ba părul tău de oaie creaţă. HERA: Am isprăvit. Nu mai am ţevi. BĂLAŞA: Da, dar pe dinafară cine-a dat? HERA: Numai la două. Le desfac şi le fac. OLEANA: E bine, Reveca? REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ţii furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte, şi fusul zbârnâie şi pluteşte parcar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ţii casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut? OANA: Mai am puţintel şi le nălbesc. Prea multe. Şi nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri... REVECA: Mă băiete că porţi părul bălan ca plăieşii , ce spui? Ce gânduri? OANA: Nu vedeţi ce de fâşii? Şi încă trei cămăşi de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare... ILINCA: Fa Oană, ţie ţi-e lene. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, ţie ţi-e foame. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, pe tine te ţine degeaba la curte. OANA: Dă... IRINA: Fa Onişor, cin ţi-a dat ţie betele astea de argint? OANA: Slăvitul. REVECA: Daţi pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale? OANA: Ce să fie?... Prea multe fâşii... Prea multe... REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi? OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce aşa de multe?... Şi buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci... Şi mai lungi, Oană, mai lungi. Şi-a oftat. Şi, plecând, am văzut-o făcându-şi cruce. TOATE: Făcându-şi cruce? OANA: Da... Mie îmi miroase a război... TOATE: A! ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Şi semplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii-Albe... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Scapă tu!"... Şi-a răspuns Gherman lui Oană: "Ba tu!"... Şi s-au grijit amândoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Ţie-l Dumnezeu pe Ştefan!"... Şi-a zis Gherman lui Oană: "Amin!"... Şau pierit ei cu toţi ai lor... IRINA: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălţau până la cer... Şi el ţipa: "Nu vă lăsaţi!"... Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: "Nu ne-om lăsa, dar du-te"... Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, şi i-au zis: "Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi"... Şi s-au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi Dajbog, cu toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a şoptit lăcrimând: "Oh! ţara aceasta nu va fi a mea!"... Şi sfântul s-a dus ş-a adunat plăieşii, şi-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi şi din lături pân l-a trecut Dunărea... Şi-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: "Aici, eu am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui în veacul vecilor". TOATE: Amin! REVECA: În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de biruinţi! El să trăiască, şi Moldovei i-e bine! ILEANA: Va trăi cât Matusalem, ştiu eu... DOMNICA: Şi eu... LISANDRA: Şi eu... JOIŢA: Şi eu... HERA: E înzăoat! NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de şerpoaică... IRINA: Şi de vultur... Să se strecoare şi să se înalţe... Scena III DOCHIA aduce, p-un cârpător4 bostanul spart în bucăţi. Ies aburi. ŢUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere şi struguri. OANA se duce cu un vraf de fâşii la puţ şi le-aşează în albie. ŢUGULEA: Loc, loc... struguri măşcaţi... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca... REVECA: Cum? ŢUGULEA: Iacă o vorbă. REVECA: De unde ştii?... Şterge-te la nas... Uf! şi ai şi sabie... Multe urzici ai tăiat... ŢUGULEA: Sunt moldovean... Ţugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăţ slujbă domnească... Pân la sabie... REVECA: Sât!... Vine... Scena IV ŞTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape albe. C-o mână ţine pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câţiva paşi, câţiva curteni şi aprozi în haine împodobite. ŞTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteţi pui de găină când trece uliul... Parcă sunteţi un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteţi nişte flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriţi... Veniţi să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu... aşa... aşa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileană, erai mică când pieri Hrâncu... Şi tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Ţugulea nu se mişcă, încremenit.) Dar tu? Tu eşti stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moşoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâşiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Ştii tu pentru cine nălbeşti? OANA: Da... ŞTEFAN: Pentru cine? OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... ŞTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăş pulpa dreaptă zic doamnei: "Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana." (Scapă sabia într-adins.)Oană... (Oana ridică sabia, io dă şi dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalţi la mine? Priveşte drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Şi de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creştetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creştet.) Destul aţi lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binişor şi în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm şi noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.) DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă... ŞTEFAN: Una care pică acum şi alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă... Scena V ŞTEFAN şi MARIA. DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist şi, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subţiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân... ŞTEFAN (trăgându-se pe un jeţ): Te rogi ca un copil... întâiaşi dată... DOAMNA MARIA: Întâiaşi dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah! Moldovo, căci nu ţi-e milă... ŞTEFAN: Milă? DOAMNA MARIA: De mine... ŞTEFAN: De tine şi de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putinţă. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al ţării... DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta... ŞTEFAN: Că sunt bătrân... DOAMNA MARIA: Nu... ŞTEFAN: Că sunt bolnav... DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică... ŞTEFAN: Adică, da... DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine... ŞTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Aşa priveşte un om bolnav? Şi nu merg bine? (Face câţiva paşi, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbişi când încălecai pe Voitiş? DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel! ŞTEFAN: Ei... DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijeşti de Moldova îngrijind de sănătatea ta... ŞTEFAN: Pocuţia... DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole... ŞTEFAN: Ah! Pocuţia! DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara... ŞTEFAN: Iarnă e aici (arată părul), şi niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreţi moldoveni străbat codrii, samestecă cu viforul şi cad asupra cetăţilor şi turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Şi pe când ai noştri deschid pârtii prin nămeţi, leşii se cocoloşesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DOAMNA MARIA: Măria-ta! ŞTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule... DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.) ŞTEFAN: Aşa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori noi mai fi... DOAMNA MARIA: O! ce zici... ŞTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, că leşii n-au ţinut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro şase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoţoman năvăleşte în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roşie, şi-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew. Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ştefan în faţa Poloniei, îngenunche Polonia în faţa lui Ştefan!... Pui stăpânire pe Pocuţia. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frăţânesău. Să aleagă el hotarele şi să ne facă lege. Şi la ziua pusă, împuterniciţii lui nu vin. Şi tocmai acum îmi dă de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuţi, că leşii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuţia, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă... UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii. ŞTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă... (Doamna Maria iese pe uşa din stânga.) Scena VI ŞTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOŞ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ŞANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toţi intră pe poarta din dreapta.) ŞTEFAN: Bine aţi venit, boieri d-voastră! TOŢI: Să trăieşti, măria-ta! ŞTEFAN: Cu toţii. (Dă mâna pârcălabilor şi ei i-o sărută.) A! şi moş Hrăman! Gata! Venişi! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deştele zdrobite... abia te mai ţii... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule? HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voinţa măriei-tale, voinţa ţării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aş fi venit, naş fi vrut ce vrea măria-ta... Ş-apoi asta nu pot... ŞTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideţi ochii aşa doarme şi ţara. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe... ŞTEFAN: Toader. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii şi ruşii sunt cu minte de când i-ai cuminţit măria-ta. PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniştit pustietăţile d-a lungul Nistrului. Ş-apoi am lăsat pe... ŞTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco. PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea mărieitale, tot i se părea că-l chemi pe el. PÂRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, şi bună pace. PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Romăşcanii, ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră vara. Se-mbogăţesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, veşti bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Aşa îmi scrie starostea Buhor. VORNICUL JURJ: În Ţara-de-Jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cârcotă. În Chilia şi Cetatea-Albă că de prin partea locului viu numai doi subaşi5 cu roatele de turci, cât să păzească cetăţile. PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Şi pârcălabii din Cicei şi Cetateade-Baltă, ca la ei acasă în milocul ungurimii. ŞTEFAN: Da, pace de jur mprejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mişcă şi stă cumpănă la odihna ţării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca? HATMANUL ARBORE: Gata! UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan. Scena VII Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TĂUT, bătrânul postelnic ŞTEFUL, pârcălabul GRUMAZĂ, clucerul HRINCOVICI, vameşul CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR, clucerul MOGHILĂ, PETRU RAREŞ, mai mulţi căpitani, hânsari etc. TOŢI: Să trăieşti, măria-ta. ŞTEFAN: Cu toţii, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, şchioapătă şi se opreşte.) Ah! am să te îndrept eu! (Îmbrăţişează pe Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... Însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Fireşte că singur... Aşa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Eşti mai răsărit ca mine... BOGDAN: Cin să te-ajungă pe măria-ta! ŞTEFAN: Tu!... Şi să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu eşti sfios când drumul calului şi sabia vâjâie şi luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuţi şi dincolo? PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ: Bine-ar fi... Ce zici, clucere Hrincovici? ŞTEFAN: Ei... CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuţia aşa ş-aşa... ŞTEFAN: Pocuţia numai aşa să fie! CLUCERUL HRINCOVICI: Că leşii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii şi moldovenii se supun legilor ţării noastre. ŞTEFAN: Dar vămile? VAMEŞUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alţii zic c-au plătit cardinalului... CLUCERUL MOGHILĂ: Alea-s vămile văzduhului... ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Şi nimic din câte ar trebui să fie... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeţi nenvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri... LOGOFĂTUL TĂUT: Cu tinereţea, măria-ta... POSTELNICUL ŞTEFUL: ...Aşa, bat-o pustia... PÂRCĂLABUL HRĂMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este... ŞTEFAN: Postelnice Toader, ce ştiri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma? POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit şi cu ştiinţă. Venezia, ca şi cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea. CLUCERUL MOGHILĂ: Frumoasă mireasă! ŞTEFAN: Arunca inelul în valuri... CLUCERUL MOGHILĂ: Bună de strâns în braţe! POSTELNICUL TOADER: Şi numele tău cinstit şi lăudat... ŞTEFAN: Ştiu... Dar bani?... POSTELNICUL TOADER: De... CLUCERUL MOGHILĂ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi aşteptăm... ŞTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la PoduÎnalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaş. Acum la... (Se priveşte.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma? POSTELNICUL TOADER: La Roma... ŞTEFAN: Blagosloveniile urmaşului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Şi cum îl cheamă pe doftor? POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena. CLUCERUL MOGHILĂ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele... POSTELNICUL TOADER: Ras şi cu plete lungi. ŞTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, ştiţi că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost faţă. Iar să ne judece frăţâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca şi omul lui Ion Albert. Noi saşteptăm în Cernăuţi cu 5.000 de oaste aleasă. Toţi călări. Soseşte, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuţia ş-o raită până la Haliciu, şi poate şi mai sus. Ş-apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu. TOŢI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan şi de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta. ŞTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.) PAHARNICUL ULEA: Am socotit... ŞTEFAN: Ce-ai socotit? PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre... ŞTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Aci (arată piciorul), oleacă măriata... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea... ŞTEFAN: Ei, nu uiţi că am tăiat pe din două moşiile Gădinţii, Storpul şi Madravilele, după dreptate, jumătate ţie şi jumătate răzăşilor. Şi te-am făcut paharnic, şi ţi-am dat viaţa mea pe mâna ta. Tustrei ţineaţi ochii în pământ, ştiind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunţile sus... Aşa, că sus e luna, stelele, soarele şi cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... şi sus e mântuirea şi iertarea păcatelor noastre... (Saud cântări nedesluşite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore? HATMANUL ARBORE: De trei nopţi ard. ŞTEFAN: Ia?... Rareş, repezi... (Rareş se duce-n fugă. Se urcă pe zid.) RAREŞ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni... ŞTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ş-ai voştri... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova! (Ştefan şi boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr.) PAHARNICUL ULEA (încet): Aţi văzut? STOLNICUL DRĂGAN: Văzut. PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ştefan! JITNICERUL STAVĂR: Dar cine e? PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ştefan. (Tustrei se duc şi samestecă cu ceilalţi.) PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ (de pe zid): Ca nişte nori albi ce se târâie pe pământ... ŞTEFAN: Da... HATMANUL ARBORE: Ca nişte turme de berbeci... ŞTEFAN: Da... da... HRĂMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd... ŞTEFUL: Parcă văd ceva... dar nu-i aud... LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud şi nu-i văd... dar îi simt... ŞTEFAN: I-aud şi-i văd, îi văd şi-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziţi?... Sub poale de codru verde... HRĂMAN: Încep să-i şi văd... ŞTEFUL: Încep să-i şi aud... ŞTEFAN (trage sabia şi face semn în depărtare): O! mai sunteţi?... Să nu mai sece izvorul vostru!...

Bunica de Barbu Stefănescu Delavrancea   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Năut! – Nu. – Turtă dulce! – Nu.   Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. – Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. – Să spui…   Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte. – A fost odată un împărat mare, mare… – Cât de mare? – Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii… – Bunico, e rău să n-ai copii? – Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie. – Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.   Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: – Spune, bunico, spune. – Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… – Cât era de mic? – Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot… – Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…   Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. – Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… – Ca moşu de mică? – Da, ca moşu… – Atunci nu era mică de tot… – Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… – Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. – A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…   Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. – Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… – Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. – … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat… – … ş-a plecaaat… – Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… – … s-a dus, s-a dus… – Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… – … întunecoasă… – … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…   Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. – Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Cuprins Neghiniţă   3 Palatul de cleştar   15 Norocul dracului  24 Departe, departe  37 Poveste  55 Bunicul  67 Bunica   71 Hagi-Tudose  75 Sultănica   94 Pravoslavnicul şi slăninile  119 Fata moşului  123 Sorcova   139 Şuer   145 Văduvele  151 Apă şi foc  166 Bursierul  174