Barbu Stefănescu Delavrancea

Capitolul I   Dincolo de “Crucea de piatră”, de-a stânga Șoselei Vitanului, se ridică biserica “Sfânta Troița”. Mândrețe de biserică. Cu zugrăveli, pe dinăuntru și pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă amețelile când încep ei să-și ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaș. Și când se încurcă, se fac foc bătrânii troițeni; ba își mușcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ți le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice a la mână” și moaie câte un deget în gură. La înfierbânțeală, uită că degetele sunt ale lor, și le mușcă, și vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude și să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă și numără ceilalți. De cumva nu ești din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate și cu șepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din școala vestitului dascăl Nicuță cum te-or zări, te simt, ca niște copoi, că ești străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate:   —Ei, feciorule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ți tăiem capul… De te împinge păcatul să spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii călări, alții pe jos și cu mânele așa de încrucișate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc bătrânii își ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roșie și-ți suflă cuvântul din vârful limbii: – Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut și noi… am prea văzut cum o dau în păgânește și-ți toarnă la sfinți cu ochi de om, cu mâni și picioare ca și ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfinții ăștia, așa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinți. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…! Capitolul II   Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinților și oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse și credințele de odinioară. Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crăpate și șterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată cu ceară. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi râdeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: “Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ș-a pățit și mai multe”… – Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftești? Nu-ți place Sfântul Gheorghe? Ce vitejește stă pe cal! Și cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un verme, nici nu se sinchisește. Iacă și mucenicul Mina cum își bate joc de necuratul. Dar capul archiereului Nicolae… ce mândrețe, ce curățel și frumos bătrân! Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniți! În ziua de astăzi?… vardie națională cu cozi de cocoș muiate în băcan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine! Ctitorul abia răsufla, roșu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mânele. Mânecile i s-adunară în umeri și începu, ascuțindu-și glasul: – Nu vezi cum s-agață dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci și mai bine… Nu vezi că ăștia-și apasă degetul pe un șir de oameni dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au râvnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi… Hagiul plecă capul în jos, strângându-și poalele scurteicii. Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbetul lor șiret: “Bine mai vorbește ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!” – Iacă, urmă ctitorul, iacă și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint! Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele “judecății d-apoi”. – Strângeți-vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, amenințând cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari să duceau liniștiți în iad… strângeți-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiii prin urechile acului decât bogatul în împărăția cerurilor! Ctitorul rămăsese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperiră capul, își făcură cruce, îngânând: “Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!” Jupân Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut. – Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasă – nomol de galbeni bătuți și ferecați! Îngroapă mereu cazanele, și n-are decât o nepoată, pripășită pe lângă dânsul de când a plecat la agialâc, ca să-i păzească coștoroaba. Și nu mărită fată mare, nu sleiește un puț, nu dăruiește un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruiește, caiafa de el! Și vorba se încinse ca focul. – Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?… – Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… “E, cum dai măslinele, dragă cutare?…” “Atât”… “Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleacă… Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… “Cum petreceți icrele?”… “Atât”… “Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleacă… Se duce la pastramagiul din colț. “Ia să vedem, vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuță, îi face de petrecanie. “Cum o dați?” “Pe parale și atât.” “Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. “Ei… să gust… ce bașibuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. “Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”… Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă. Și bătrânii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvânt și mai subțire la coada ochilor, răsucindu-și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi împotriva nasului. – Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău… – I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri… – Pe mine, de câte ori mă vede: “Dă-mi o pustie de țigare, că-mi uitai păpușa acasă”. – Aș! ce-a uitat acasă?… Bea peliniță. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ș-o așează în lacră. Bea toată iarna și tușește să-și dea sufletul. – Da’ v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând și ciupindu-și mustățile. Nu?… Bine… Să vă spui eu… Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă… mai mulți inși și câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeț… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac și jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre’ce și-i zise: “Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ți-a căzut la miruială”. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O țintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbați și cocoane, ne bufni un râs strașnic, și râzi, și râzi… Hagiul își uitase acasă turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: “A mea era!… era a mea!” Paracliserul știa de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile. Capitolul III   Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții până la ștreșini. Apele să înghețe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să știe de crapă pietrile la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfuie. Toată viața lui, de câte ori nepoată-sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun, să taie și ei un porc, ca tot creștinul, bătrânul răspundea: – Îmi face rău, nepoată, s-aud guițând… Îmi face rău… c-așa sunt eu… milos… – Cumpără-l, nene, tăiat gata. Dacă așa îl aducea din cuvânt Leana, înghițind în sec, cu gândul la șorici, bătrânul răspundea liniștit: – Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem… Venea Paștele. – Nene, să înroșim și noi ouă… – Ce prostie!… Ouă roșii?… Nu e mai bine să le mânânci proaspete?… Ouă roșii, ouă stricate… – Să roșim puțintele. – De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul… Cheltuială zadarnică… Vremuri grele! – Da… o ciosvârtă de miel… – Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vară… – Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă și fulguiește?!… – Ei, fulguiește, fulguiește… tu nu vezi că nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de căldură… Uf!… uf!… – Și eu mor de frig… – Mori de frig… crăpi!… Așa te-am pomenit… lacomă… nemulțumitoare! Leana tace și înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trântește ușile, apoi se aruncă în pat și se vaietă până la miezul nopții, uitând să-i dea și de pâne. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hărtănea rochița. Pe ce punea mâna punea bine. Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos și cu patimă în mijlocul tovarășilor săi. – De când eram d-o șchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui doparte. Și dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâne, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeți voi… râdeți… Da’, vânturați banii în mâni și veți simți ce răcoare ține când vă e cald, și ce cald când vă e frig. E destul să te gândești ce poți face cu banii, ca să și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simțit bucuria?… De ce să-l mai cumperi?… Râdeți voi, râdeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masă?… Voi râdeți… râdeți cu hohote… Niște risipitori… În viața voastră n-o să gustați adevărata bucurie… Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură și cum i s-aprind ochii când vorbește de bani, i-a zis în glumă: – Strângi tu, băiete, strângi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s… Tudose, la așa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gură și a strigat, închizând ochii: – Numai de veți vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa să știți!… Așa!… Că n-am bani… N-am chioară lăscaie… P-așa vremuri nu poți să ai… În sfârșit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâne cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alți cinci, tovarăș pe din două cu stăpânul său. În primii ani de tovărășie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică și de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Și ce frumos mânca! Oscior peste oscior și nimic pe oscior. Se mai întremase. Erau cu toții pe iarbă verde, sărbătorind și udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba: – Tudose, nu vrei tu să-ți găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trăi. – Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer de mâncare, vesminte, învățătură… și n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al orcui ar voi să te înșele. – Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbești într-un ceas rău. Ceas rău? Își strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri: – Nu se poate, jupâne… copiii cer pâne, îmbrăcăminte, învățătură, și femeia… rochii… plimbare… scurteică de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!. Capitolul IV   Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile și zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca să-și arunce privirile până peste acoperișul ei. Prăvălia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genuchi, cu ochii închiși și cu inima speriată. I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele și maldările de lână; numai el singur deșchide teșgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mâna lui, banii frumoși și rotunzi. În prima seară, zăvorând ușile și obloanele, ochii îi jucară în toate părțile, mustrând pe ucenici la fitece mișcare. – Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier! – Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier! – Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier! – Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… și dacă sunt?… au broască, au meșteșug, costă parale! De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrâmi și plecă, mormăind: – Mititica… tristă și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, și parcă vorbește, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă și să-i târguiască câte ceva… Lingușitoarea… Cu capul în jos, ciulind mustățile, ștergându-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecând și tușind, se duce acasă. Vorbește. Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii mărunți și cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alții se ceartă, la urmă se împacă cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșală. Obosit, ajunge acasă. La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește căsuța Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică și întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se așează pe pat; își ia capul în mâni și-și razemă coatele de genuchi. Păreții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prăfuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lățoasă, vărgată cu alb și vișiniu. Două perne de paie la perete și una de lână îmbrăcată într-o față soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ț­ar fi frică să privești, de frică să nu vezi morții odihnindu-se cu fețele în sus. Hagiul tresări și suflă în lumânare. – Costă parale. Mă gândesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!… Abia se lungi în pat, și gândurile începură, întăi blânde, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorâte. Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da’ de… două chei la o tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare și două socoteli… Cine știe!… Din greșeală… bani sunt mici… ușor îți scapă printre degete… ba în buzunar… în pungă… în căptușeala hainei… Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, când rupeau și spărgeau prin prăvălie. Venea un cerșetor, doi, douăzeci: “Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paște, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul și numele stăpânului său produceau mai puțin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului și nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului. Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde și oftează. E deștept și visează. Ce vis! De nu s-ar sfârși! Dacă aci, în zăduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o răvărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el și-ar înfige amândouă mânele în tăișul ei! Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nădușeală. Răsuflă greu, ca p-un suiș de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a prefăcut într-o viață de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jăfuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat și lung, i-atârnă în vițioane pe ceafă și pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește că se gândește la el! Se gândește că suferă pe pământ din cauza leneșilor și a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o bășică cu zece mii de galbeni, îngropați sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iacă de ce se gândește la Dumnezeu. – S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui să vază și pe întuneric! zise Hagiul și se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor. Scoase binișor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse și îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului… – Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipă… se răvarsă de ziuă… Cum o să mai vază Atotțiitorul o limbuliță gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?… Puse paharul pe un taler de pământ și turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit. Se vârî în pătură. Candela sfârâi și trosni. Hagiul, amețit, mormăi în mustăți: – De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat dăstul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde prăvălia!… Capitolul V   Așa petrecu viața Hagiul până la bătrânețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopțile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată. La bătrânețe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot. – M-am ales și eu c-o pâne, dupe o muncă câinească de la opt și până la șaizeci de ani. Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea: – Dumnezeu vede toate… plătește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimărui! “Vede toate, plătește toate”. Icoanele și vorbele din biserică i se deșteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură și nu bate pe nimeni? Dacă bogații ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăți și bogații ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, și o vecinicie toată să nu vază fața luminoasă a idolului său? Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât: – Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte… Și bătrânul s-a dus la hagialâc și s-a întors aghios – “hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase. Și tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucățică mică, mititică, de lemn, și rănile se închideau, și pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte. Povestind așa minunile și închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor și văduvelor. De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit că și-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul – ba a mai și câștigat -, bombănea, uitându-se în toate părțile: – Ce negoț, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credință puțină… Doamne! Doamne! Și Hagiul își făcu cruce că lumea să ducea la peire. Pustiile de bătrâneți sunt grele. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuținează. Deseori se ceartă el cu el: – Ba sunt opt mii… – Ba sunt zece! – Ce fel zece? – Atunci, dincolo, sunt opt! – Aș! nu se poate, aseară i-am numărat. Și auzul îl cam lasă. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uită în toate părțile… – Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine știe ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sărac lipit! Iar în mintea lui: “Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para”. Capitolul VI   Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toți de bătrânețe, perzându-i pe unii în coaje, pe alții în miez de pâne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câteun rotocol, dar se prindea la loc. – Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului. – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul și mi-a înghețat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne. – Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P-așa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un galben! Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric și frig. Vântul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu găsește în vatră nici cărbuni, nici cenușe. Hagiul tremură și morfolește o bucățică de pâne. Fiori reci îi trec prin șira spinării. Nu-și mai simte picioarele din tălpi până la genuchi. Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ține tot așa, n-o mai duce fără lemne. Și ce scumpe trebuie să fie lemnele. Așa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mișcă. Se învârtește. Toată noaptea visează că se prigorește la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate înghețat. Abia putu să zică: “Leano, foc, că mor”, și îi întinse un bănuț de aur, închizând ochii. Îi fu rușine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă ușurință îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă dureros. Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei cald și rumen, pe peretele din față. Tavanul trosnește și zidurile asudează. Leana, cu picioarele goale până la genuchi, se părpălește în gura sobei. Bătrânul a ieșit din pătură și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viața lui. – Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pânea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai țin! – O fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spițărie e un doctor… – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!… Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: “Ooooo! da, niciodată n-am fost mai bine!” După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu părul lung și ciufulit. Leana îl întrebă încețișor dacă n-ar vrea ceva. – Aș vrea, răspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorbă de găină… cu nițică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Și, vezi, găina să nu fie prea mare… mică și grea. Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusă părere de rău: – Ce poftă de copil!… Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină și sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; își supse gropile din obraji; se încruntă; și-acoperi ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncând lingura: – Una de lemn… asta e coclită!… Leana, râvnind la ciorbă și înghițind în sec, ieși afară și-i aduse una de lemn. Hagiul începu iarăși a sorbi zgomotos. Se scutură și scuipă de mai multe ori. – Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simț pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața! Leana luă strachina și ieși. Hagiul își trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Și se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Și pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate și-i strigă: – Stinge focul… să dai cărbunii și cenușa înapoi!… Aruncă ciorba… și să dai fulgii și bucățelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! Și începu să plângă în hohote. – Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi! Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la ușe cotoiul, tovarășul ei de foame și de tremurat, singura ființă care o mângâie și pe care o mângâie. Leana crăpă ușa. Hagiul se uită speriat și, văzând cotoiul strecurându-se pe ușe, se resti: – Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răcește odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu! Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; căscă gura și căzu pe spate. Leana, speriată, fugi afară, închinându-se. S-a înnoptat. Ea pândește la ușe. Tremură și inima i se bate. Ar vrea să intre, și spaima că e mort or nebun o îngheață. Vântul fluieră în strașina casei. Zăpada le-a troienit ușa pe dinafară. În tindă e frig și întuneric. Pe la miezul nopții se păru că în odaia Hagiului se târăște cineva d-a bușile. Ascultă. Auzi deslușit un sunet de bani. – El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Săracu nenea Hagiu! Liniștită puțin, dibui pe întuneric clanța de la odăița ei, deschise ușa binișor și se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu: – Săracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineață, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămașe, în cămașa sa petec de petec, trântit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși. Cum îl văzu, începu să plângă. Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinși și-i îndreptă, ca niște sticle reci, asupra Leanii; bolborosi câteva cuvinte nedeslușite; mușcă în vânt cu gingiile albe și izbuti să slomnească: – Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!… Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mânele i se înfipseră în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și țintă asupra Leanii. Când l-au scăldat, pe genuchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele de sus, și ochii lui spăimântați nu s-au închis. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troița, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea: – Ce frumusețe! Bine de el! La capul lui mergea Leana; după ea, câțiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din bătrâni întrebă pe ctitor: – Ce bani a lăsat? – Un milion, răspunse ctitorul! – Cât face un milion? – Un milion? De zece ori câte o sută de mii. – Săracu Hagiu! – Dacă ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormântarea lui… – Ar muri! răspunse unul din bătrâni. Și oranistul, cletănându-și ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: “Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…

Neghinita A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Si mainile ii umblau la ciorap, iar in gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiasul ei. Si unchiasul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi tiuit tacerea in fundul urechilor daca n-ar fi stranunat si n-ar fi tusit cateodata. Ba uneori, ca sa-si mai tie de urat, tot ea vorbea si tot ea raspundea. Si radea ea de ea, ca si cum ar fi ras ea de altcineva, insirand ochiurile pe carlige. — Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batrantile noastre! — Cat, de? cat? — Ihi, ihi, mult de tot! — Adica ce, nu te-ai multumi si c-o fata mare? — Ba, ce sa zic, bine ar fi s-o fata… — Da, dar la fata vrea zestre. — S-ar gasi, ca eu si unchiasul avem ce ne trebuie si nu ne trebuie mult, trei coti de panza alba si cate un cosciug; iar boii mosului, iar plugul mosului, iar casa mosului si a babei, toate ar fi ale fetei. — Bine, matusa, bine, da’ de unde si fata? Tu nu stii ca copacii uscati nu mai dau de la radacina? Si batrana incepu sa rada si sa ofteze: “hi, hi, hi, ooof, of!” — Ei, toate se intorc, si apele se intorc de la Dumnezeu, numai tineretile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-as multumi eu si pe un prichindel de baiat. — Ba te-ai multumi si pe-o codana. Tu sa-nsiri, si ea sa desire, tu sa cerni, si ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, si ea sa rastoarne caldarea pe foc. — Daca e pe-asa, m-as multumi si pe-un copil cat ghemul, numai s-aud in casa “mama”, ca mult e pustiu cand usa se inchide peste doi batrani. — Da’ daca ar fi mai mic? — Fie si mai mic. Si batrana incepu sa rada. — Ce neroada! — Ba neroada, nu gluma! — Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Si tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa usa, se-auzi un glas ascutit si intepat: — Dar daca ar fi cat o neghinita? Batrana se uita, se uita si incepu sa se inchine. — Bine, bine, zise acelasi glas, vad eu ca nu-ti trebuie copii… Baba isi lua inima in dinti si zise: — Ba-mi trebuie… da’ unde esti… cine esti? — Cine sunt? Neghinita, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund in urechile oamenilor si-i ascult cum gandesc. Adineauri eram in urechea ta a dreapta, apoi am trecut in a stanga, s-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ti trec prin minte… — Ei, as! Ce mi-a trecut? Nimic! — Nu e adevarat, raspunse Neghinita razand, omul spune mai putin decat gandeste. Daca nu-ti sopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine stie ce-ai mai fi spus… Baba se facu ca para focului. — Zau asa… nu te rusina, mama, nu zau… Asa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face… Batrana pierdu sfiala si rabdarea si se rasti cat putu: — Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda. — Iacata-ma si pe mine!… Biata femeie facu niste ochi mari cat toate zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita, tasti pe nas, tasti iar pe mana! — Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita. — Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama. — Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta. — Cum mananci tu, Neghinita al maicai? — Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese imparatesti fara sa stie nimeni. Si ce-am mai ras cand ceilalti tremurau inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul. — Bine o fi de ei, Neghinita mama… — As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei. — Da’ bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla intr-o zi. — Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele ca o sageata de argint. — Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie. — Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria mosului si ii zise: — Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te opresti, ca dai peste unchiasul babei. — Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut, ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige: — Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se ducea zbarnaind. — Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu vantului. Ajunse la unchias. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiasul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinita se intrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiasului: — Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? si-l incaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? si-l injuga omul. Muntii nu-s mai mari ca oile? si-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? si-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? si-l culca toporul la pamant. Tu nu esti mai mare ca mine? si te-au ostenit murgii in arie. Ia sa vezi cum ii dau eu la arie, fara bici, fara nimic. Unchiasul, minunat, il duse la arie. Cum ajunse, Neghinita sari pe-un cal si incepu sa strige: “Hi, hai, hi, hai!” Ciupeste pe unul, ciupeste pe altul, caii incepura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe salele lor. Si cum se crucea mosul, iata si un negustor care trecea la scaunul imparatiei. — Mosule, ii zise negustorul, cine mana caii asa de grozav, ca eu aud “hi-hai, hi-hai” si nu vad pe nimeni!” — Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da’ cu mintea cat zece ca mine si ca d-ta. Neghinita opri caii si sari in palma unchiasului. Cum il vazu negustorul, se gandi sa duca imparatului asa minune. — Mosule, zise negustorul, iti dau o punga de bani pe el. Neghinita, sfar, in urechea mosului si ii sopti ce sa vorbeasca. Si mosul zise, crezand ca de la el zice: — Tu, care vinzi si cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani? — Iti dau… doua. Si iar mosul, dupa Neghinita: — Doua pungi… pentru un suflet? — Iti dau… zece. Mosul ingalbeni si zise, iar dupa soapta lui Neghinita: — Sufletele se daruiesc Domnului si se vand Necuratului. — Iti dau… douazeci! Si mosul, calcand in gura lacomiei, tacu, cu toate soaptele bietului Neghinita. Neghinita vazu lacomia, da’ tot el sopti mosului:: “Fie!” Si mosul zise: — Fie! Batu palma in palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati si lua pe Neghinita, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinita striga mosului: — Mosule, mosule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da! Imparatul era la mare si la greu sfat cu toti carturarii, ca bantuia seceta si molima. Si daca negustorul ii spuse ca are un copil ca o neghinita, imparatul ramase inmarmurit, invatatii imparatiei cascara ochii mari si se trasera de barbile lungi. — Nu se poate, maria-ta, asa ceva nu scrie la carte. — Ba se poate, zise Neghinita, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot si nu stau in carti; si mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Si dupa ce se minunara cat se minunara, incepu sfatul. Neghinita se sui pe mana imparatului, pe umar, apoi in crestetul capului, si de-acolo zise razand: — Invata, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Imparatul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse: — Asa e, Neghinita, asa e. Iar carturarii isi detera ghies pe sub masa si plecara ochii in jos. Imparatul porunci sa-i toarne lui Neghinita o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur si impodobita cu pietre scumpe. Neghinita ramase la sfat si se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se tie de nazdravanii. Si, incet-incet, pasi-pasi, pana intra in urechea invatatului care cauta in stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, si intelese ca acest vestit carturar, in loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca imparatul are nasul cam mare. Se duse binisor si intra in urechea carturarului care zicea ca stie martuntaiele omului si leacurile bolilor. Asta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul imparatului. Asa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce linguseala sa carpeasca imparatului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii imparat, altul ca imparatul e om ca toti oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele si intrebarile imparatului. Neghinita, cum afla gandul tuturora, zbughi in urechea imparatului si ii sopti tot, din fir pana in ata. Imparatul, crezand ca singur, el de la el, a citit in mintea lor, se manie foc si le zise: — Ei, tu, care cati in stele, ti-ai facut ochii ochean si-mi vezi nasul cat un bustean. Astfel ti-e gandul la sfatul domnesc? Carturarul se cutremura si dadu in genunchi, cerand iertare. — Tu, se rasti imparatul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omori mai putini oameni? Doctorul se cutremura si dadu si el in genunchi. — Tu, zise imparatul necajit alorlalti, te gandesti la secaturi si nu vezi ca esti cu un picior in groapa; tu iti pregatesti limba ca sa ma minti; tu crezi ca intr-o sticla cu vin este mai mult duh decat in capul meu; tu nu stii ca un invatat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboate ca un neghiob; tu te pricepi ca imparatul e om ca toti oamenii, da’ nu te gandesti ca invatatii sunt ca neoamenii; iar tu abia te tii sa nu casti o gura cat sa inghiti imparatia toata; numai tie ti-e mintea la sfatul domnesc. Cu totii cazura in genunchi. — Acum ce sa le fac, zise imparatul manios, sa le tai capul? Carturarii murira si inviara, iar Neghinita, care se suise in crestetul imparatului: — Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara invatati cine sa minta lumea? — Sa nu fie decat adevarul pe lume! — Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ti-ai facut socoteala vietii? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ti-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminatia-sa imparateasa, ba si fara ea, decat te-ai necajit cu trebile si cu nevoile imparatiei. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul? Imparatul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba si ii ierta pe toti. Vazand insa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, ii zise: — Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? — Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun si eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu stiu nimic si tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica. Imparatul rase cu pofta si-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor si pleca cu Neghinita in crestetul capului, nedomirit de cum ghicise gandurile tuturora. Imparateasa si cuconii ei, vazand pe Neghinita, se minunara, dar, cand aflara ca imparatul, la vreme de batranete, ghiceste gandurile oamenilor, se crucira si tot nu le venea sa creada. — Imparate, zise imparateasa, zau asa, ghiceste-mi si mie un gand. — Sa vedem, raspunse imparatul. Imparateasa se gandi si incepu sa rada… Neghinita o zbughise in urechea imparatesei si-i aflase gandul: “Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data imparatul tanar!” Si intr-o clipa intra in urechea dreapta a imparatului, si sopa-sopa-sopa. Imparatul — pace! Imparateasa radea si zicea: — Vezi ca nu ghicesti? vezi? Pasamite, imparatul era cam tare de urechea dreapta. Neghinita intelese, si tasti in urechea stanga, si iar sopa-sopa. Imparatul se lumina la fata, dadu din cap, rase cu hohote si zise: — Ei… imparateasa, imparateasa… da’ tot muiere! De, bine te gandisi tu, da’ nu se poate… Imparateasa se rusina, pleca ochii in jos si se gandi: “Dar daca o ghici si la ce m-oi fi gandit inainte, intru in pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile imparatiei cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul noptii.” In sfarsit, ce-i veni lui Neghinita, vru sa rada si de imparat; si isi zise intr-o buna dimineata: “Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelasi lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede intai crede mai pe urma. Am sa-i fac una si buna imparatului, sa-l las fara sfetnicii cei credinciosi si sa-l incurc cu nebunii.” Imparatul, de umbla in fruntea ostilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-si mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: “Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ti-au imbatranit sfetnicii si imparatia merge rau?” Pasamite, Neghinita ii intrase intr-o ureche. Azi asa, maine asa, pana nu mai avu incotro. Sparse sfatul cel vechi si chema altul nou. Tot unu si unu! Cum venira, cum aruncara pe bietul imparat din scaunul neamului lui… — Acu sa-l vedem! zise impielitatul de Neghinita. Imparatul iesi plangand din cetate. Neghinita, sus pe umarul lui. — De ce plangi, maria-ta? tine-ti firea, nu fi muiere. — Ei, ei, Neghinita, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul imparatesc? — Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn si fa-ti, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranete, te doboara. Carja te sprijina. — Ei, ei, Neghinita, unde mi-e scaunul imparatesc pe care au stat atatia mosi-stramosi ai mei? — Ci taci, maria-ta! Intinde-te colea, pe fanul inflorit si moale, si sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusetea? — I, i, Neghinita, unde mi-e coroana cu stemele si cu luminile? — Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe si spune-mi drept, care e mai usoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? — Asa o fi, Neghinita, mai zise imparatul, oftand tocmai din baierile inimii, asa o fi, se potriveste s-asa, fiindca stii tu sa le potrivesti, dar cand ma gandesc in ce slava eram ieri… imi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele! — Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viata, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba intinde la bice pe altul, ba citeste jalbele, ba asculta pasurile, ba cate si mai cate, si mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandeste-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale s-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata imparatia. Curata socoteala: erai imparat, nu om; acum esti om, nu imparat. Si esti mai mare, ca unde-ti spune gandul, acolo te duc picioarele. S-apoi, cine stie? Socotesti maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor imparat… si sa vezi maria-ta… Se mai imbuna imparatul la cuvantul lui Neghinita si se duse, in crucis si in curmezis, in toata imparatia, c-o foaie de lipan pe cap si sprijinit pe-o carja de corn. Si de ce vedea se minuna si intreba pe Neghinita: — Neghinita, de ce-l bat pe ala, de racneste ca din gura de sarpe? — Fiindca imparatul e surd si n-aude, raspunse Neghinita. — Neghinita, de ce-or fi atatia oameni goi si desculti? — Fiindca imparatul e orb si nu vede. — Neghinita, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada in gingii o cojita uscata? — Fiindca imparatul mananca prea mult. — Neghinita, de ce-o munci unii si noaptea, de dau pe branci? — Ca sa doarma imparatul si ziua, de i-o veni pofta. — Neghinita, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un imparat si surd, si orb, si lacom, si somnoros? — Ei, poi, inainte de-a fi imparat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare si la bautura. Bietul pribeag statu pe ganduri, in mijlocul unui oras mare, mare si zise: — I, i, Neghinita, mult cuvant ai! Acum s-ajung imparat, si as sti eu sa fac cum e bine. Si, ca din senin, abia sfarsise vorba de pe urma, s-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Stafeta mare. Niste voinici, cu suliti lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe imparatul al nou, cu sfetnici cu tot, si ca cheama iarasi pe adevaratul imparat. Cum auzi batranul, zise voinicilor: — Stati, ca eu sunt! Si-l cunoscura toti, si ii detera in genunchi. Iar Neghinita, de colo, de pe umar: — Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ti s-a facut foame si-ti vine sa dormi? La toate vine randul, dupa cum se intoarce roata, ca de-aia e roata, sa se intoarca, iar nu sa stea locului. Si-i veni randul si lui Neghinita, gandul lumii. Intr-o zi vru sa glumeasca cu imparatul, sa mai faca vreo dracie. Ii intra in urechea dreapta, crezand ca e in a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. “Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinita. In loc sa soptesc, voi striga.” Si incepu sa strige din toate puterile in urechea cu care imparatul auzea de minune. — Un imparat daca n-a sti el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni! Imparatul, auzind acest glas tare in fundul urechii, ii zvacni inima si-si trase o palma cat putu peste ureche, zicand: — Iiiii, sa stii ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai in ureche! Si cand isi scutura urechea in podul palmei… Neghinita cazu lesinat… — Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul imparatiei? Bine! Am eu ac de cojocul tau! Imparatul, infuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase si-l cobori de-l ineca in putul din curtea domneasca. Asa sfarsi bietul Neghinita.

Domnul Vucea – Barbu Stefanescu Delavrancea   Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dara de bou; ii vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de pulbere. Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, cand mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coada, si de „tara cocorilor”.   Ma apropiam cu gandul, sfiicios, tremurand, d-acea vestita scoala, ca de un urs impaiat, gata sa fug. Mi-era frica si mi-era draga. si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e. Doua lucruri aflasem: ca e „domneasca”, iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e „profesor”, trebuind sa-i zici „Domnul”, iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, „Nea Nicuta”. De pe la San-Petru eu imi luam ghiozdanul, ii treceam baierile pe dupe gat si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra, zicand ca am plecat la scoala domneasca. Uneori imi legam de mijloc, c-un crampei din franghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine. Canele casca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii. Eu ii vorbeam de scoala domneasca:   – Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma… profesor mare si invatat, iar nu ca Nea Nicuta, care se incurca cand zice cazania… Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai invata carte… Ci lasa mustele, nu fi prost… Sa-i zici „Domnul” ca, de nu, iti mananca coada… si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti mananca si urechile, bunatat de urechi, mai Grivei, mai… Cate nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita in san, calda si moale. Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni. – He! he! Martinico… hai la scoala domneasca, ca sunt profesori buni… Sa nu-ti fie frica… Daca ai invata adunarea, isi da un soarice… la scadere iti da doi… la fractii te face imparateasa soaricilor… Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de coada, te invarteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamant…Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfarr-sfar, inchidea pleoapele lenes si nepasator, iar mie imi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atat de mare, ca mi-l inchipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar… Doamne, dar daca, in loc sa ia pisica de coada, m-o inhata pe mine d-un picior?… Se ducea chieful pe copca, si ma intorceam acasa, insirand pisicii vorbe de mangaiere:   – Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun… nu bate la palma… nu pune in carca ca sa traga la spete… nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicuta, cand bea ce-a strans cu discul. Mai erau cinci zile pana la scoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la o scoala mare. Canele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie in ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini in picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decat Nea Nicuta, c-un sfant pe luna. Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca in basme, cu porti de fer, cu geamlacuri, cu usi de clestari, cu ziduri vapsite ca niste icoane, si mai impodobite decat steaua lui Nea Nicuta, incondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia ii frecam vapselele intre pietre numai ca sa ma uit la el zile intregi cum din nimic scotea sfinti, ingeri, draci, cai si balauri. Veni si ziua de scoala domneasca.   Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care invata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult scoase decat in teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mana isi tinea palaria. Grozav ii era de palarie! De la Nea Nicuta apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu ma invatase sa citesc ca pe apa in cartea de citire. La „cand cu ciuma lui Caragea, se raspandeau orasenii prin sate si satenii prin pustii”, nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa intorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai invatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma invatase si istoria cu sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese roman neam de arap; Mircea cel Batran, in capul meu, se incurca in barba; Alexandru cel Bun, ala voda, vezi; stefan cel Mare de care radeam sa ma prapadesc, gandindu-ma ca fusese asa de pitic ca aprodul Purice se pusese piua ca el, stefan cel Mare, sa incalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua varfurile de stir de urzici cand il spuneam pe dinafara; si, in sfarsit, Constantin Brancoveanu ma facea sa plang de cate ori il taiau turcii pe el si pe coconii lui. Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul in clasa a treia. Ma destepta. Tresarii. imi tacaia inima. Si-mi zise:   – Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit. – Tare… da…Si nu vedeam inaintea ochilor de frica. – Si deslusit. – Si deslusit… – Sa nu tremuri. – Sa nu tremur… Si mie-mi clantaneau dintii in gura. Ma imbracai; ma spalai cu apa rece; ma incaltai cu niste pantofi noi; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui… „Sa nu-ti fie frica, sa nu ma dai de rusine”… Stiam eu in cate feluri saruta mama: altfel de eram bolnav, altfel cand o ascultam, altfel cand invatam lectia, altfel de plangeam si voia sa ma impace, si cu totul altfel ma saruta cand ma trimise la scoala domneasca. Pe drum, bonca-bonca, ma impiedicam de toate pietrele. Inima imi zvacnea cum imi zvacnea cand altii se incercau sa-mi ia zmeul de coada. Si tocmai departe, dincolo de S-tu stefan, frate-meu se opri si-mi zise:   – Aici e scoala. Scoala!… Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie scoala domneasca? Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti inalte de fer, caci n-avea de loc. in fata scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi; in jurul ei, o curte mare cu balarii. Asa case vazusem si eu. Frate-meu ma lasa in curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau intr-un picior la sodron, se jucau cu samburi de roscova si cu nasturi. Poi asa scolari mai vazusem si eu!… De nu m-ar tranti… si iaca, frate-meu ma lua de mana si-mi zise incet: – Sa mergem in clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te inscriu. Cand intrai in clasa vazui o vergea lunga, galbena si lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rara si inspicata. Domnul era incruntat si galben. Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit. Baietii stau ca sfintii in banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, in genuchi, langa o tabla neagra; lacramile le picurau in cartile deschise si aduse la varful nasului. Vergea, lacrami, urechi rosii, Domn uscat si nalt… Sa dusese curajul!… Dardaiam. si frate-meu, dupa ce vorbi incet cu profesorul, imi sopti:   – O sa te asculte, sa spui tare si deslusit. Si pleca. imi venea sa ma iau dupa dansul. si n-am plans, nu de rusine, ci de frica. Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem in pamant. Cand deschise gura, mi se paru ca ma si inghite. – Ei… baiete… de cati ani esti? – De opt… am implinit la San-Petru… Glasul imi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregata. – Stii sa citesti? – Stiu… – Scoate „Lectura”. Bag mana in ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca incepea cu: Lupul si mielul… Ceru si el o carte s-o deschise. Mie-mi juca cartea in mani si-mi juca pana cazu jos. Baietii rasera. Ma aplecai sa iau cartea. Domnul striga asa de tare „tacere”, ca incremenii cum eram, adus de mijloc. – Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste! Luai cartea. O deschisei. Eu o intorceam la foaia 50, ea se intorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia. – Ci zi odata, motologule! Eu, de frica, incepui: – Tentatia!… Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit: – Cand – cu – ciuma – lui – Caragea – se – raspandeau – orasenii – prin – sate – si – satenii – prin pustii… Scolarii pufnira in ras. – Dastul, vad ca stii. Ce-ai invatat la aritmetica? – Adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea lor. – Cat fac 25 de magari si cu 15 boi? Ma gandii eu, ma razgandii. imi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu imi da sa adun tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie inmultire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cat a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cat fac toti la un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarai sa raspund: – Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decat cai… la cai m-as pricepe… Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul rase, scolarii pufnira, pe mine ma podidira lacramile. – Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz! Ma duc la tabla; iau tibisirul; il scap de vro trei ori din mana si incep sa socotesc magarii si boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, inmulteasc suma cu 200 de lei si ma intorc spre profesor. El se uitase in jos si nu vazuse nimic din socoteala mea.Tusesc bine si strig:   – Opt mii , Domnule! Razi Domnul, si razi, si razi! Cand se potoli, zise, privind in tavan: – Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l in clasa a doua! Monitorul general ma inhata de maneca si ma scoase pe use afara. Pe drum imi spuse: „Te-a dat indarat”. Dupa cateva invartituri, deschise o use. Intrai in clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba alba. – Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat indarat domnul Petran. – Ha, ha, tatarul, indarat tatarul… ha, ha, tatarule!… bine, tatarule!… Asa incapui eu pe mana Domnului Vucea. Dupe o luna de zile intelesesem rostul invataturii si cunosteam bine pe domnul Vucea.Multi ani l-am visat. Chiar acum il vaz inaintea ochilor. Scund, grasuliu, cu parul marunt si incaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada in varful ei netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sange. Iarna sa cocolosea intr-o bunda cu blana latoasa, vara insa iti ramaneau ochii la el de frumos ce era imbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu, calcata si lustruita, un lant de aur, gros ca pe deget.   Si ce curat! isi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobarnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobarnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gatlej: „hea, hea”. Dar cand mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa in urma cand trecea pe langa murdarii; daca era noroi, calca din peatra in peatra, tot in crestetul pietrelor, scuturand picioarele ca o pisica. La usea cancelariii isi coprindea barba in mana dreapta, s-o netezea, ridicand buza de dasupra in sus, ca si cum ar fi marait; mustatile si le clantanea intre degete; deschidea mana, sufla intr-insa, tusea si intra pe usa binisor, fara sa i s-auza pasii. Lectiile mergeau struna. Nu invata nimeni nimic. Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece „primi” si saisprezece „monitori”; peste monitori erau trei „monitori generali”: doi de invatatura si unul de „ordine”. „Generalii” ascultau pe „monitori”; „monitorii” ascultau pe „primi”; „primii” ascultau pe scolarii fara grad. scolarii dau „interes” primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la invatatura, ci numai insemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna, cand ii venea lui pofta „sa se auza musca in tavan”, lua ce putea de la monitori, primi si scolari. Generalii bateau pe toti; monitorii, de la primi in jos; primii, pe scolari; scolarii sa tarnuiau intre dansi.   Pentru nota „rau” nu dadeai nimic; pentru „binisor”: pane, branza, masline; pentru „bine” faceai bogaciul, simitul si placinta pe din doua; pentru „prea bine”, pe langa celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi; pentru „foarte bine”, ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci iesisera; „eminentele”, „eminenta mica” (e) si „eminenta mare” (E), cu ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant. Generalii aratau monitorilor sa invete „d-aici si pana aici”; monitorii, primilor; primii, scolarilor. De obicei, Domnul Vucea, cand intra in clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti in carte, incepea sa cerceteze notele. Pe „binisor” ii tragea de urechi, lui „rau” ii tragea la palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia in patru muchi cand sa facea foc.Oh! Atunci era nespus de rau! Se scarpina in barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila:   – Da-i zece tatarului, da-i zece!… ha! tatarul!…zece!… cinci cum o fi si cinci pe dunga! Generalii trageau strasnic. De cate ori auzeam „jart”, auzeam si „aoleo”! Inima noastra, cat puricele, dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea. Mi-aduc aminte ca odata am strans ban cu ban, din ce-mi da mama, pana am facut o jumatate de sfant. Doua saptamani nu luasem decat binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar in ziua cand era sa ajung la linia in patru muchi, la „cinci cu o fi si la cinci pe dunga”, am dat monitorului o jumatate de sfant. in ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari. Domnul Vucea, vazand asa minune, s-a scarpinat in barba s-a ras, un ras necajit.   – Ha, tatarul, vezi, tatarul, cand vrea invata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea! Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul rezemat in mani, coatele pe catedra. Un scolar repezea mana in sus, cu doua degete intinse. – Ha, ce este?… S-a intamplat ceva? – E de spus, Domnule Vucea. – Bine, tatarule… spune, tatarule! Si incepea. – Un geambas da la prastie un cal neinvatat; un copil mic, jucandu-se si nebagand de seama, a intrat in aria calului; calul l-a calcat in picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sange. Domnul Vucea se cutremura, se ingalbenea si, incheindu-se la haina, zicea: – Ha… tatar de copil! Se scula altul si incepea. – Langa noi au calcat hotii. in casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau… Mi-e frica sa mai spui, domnule Vucea… Vucea, tremurand, intreba: – Pe copii i-au omorat?   – La trei le-au taiat capul cu satarul… celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata… – Oh!… tatarii!… Dar pe muma? – Mumei nu stiu ce i-au facut… s-au strans-o de gat cu stergarul… – Vezi, tatarii!… Ce i-or fi facut?… s-au omorat-o blestematii… dar pe barbat? – Pe el l-au jupuit de la talpi pana la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman in mijlocul casei; in varful mormanului i-au pus capul cu dintii ranjiti… – Oh! Oh!… cu dintii ranjiti!… Pripasel, vin-aici, ticalosule!… Vin-aici! Pripasel era catelusul lui cret, de care nu se despartea. – Vin-aici! striga Domnul Vucea, si incepea sa se plimbe prin clasa. Si al treilea se scula, ca el stie una „mai frumoasa”. Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai incornorate.   Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mantuia clasa. Dupe pranz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor s-a palariilor. Vestmintele sa fi fost curate si carpite. Palariile si caciulele cu baieri pe dupe gat, atarnand pe spate. Domnul Vucea ne lua pe rand. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lata si cel mai infiorator, cu linia in patru muchi. Pana sa cerceteze pe toti, pana sa faca morala unora si pana sa bata pe cei de cuviinta, clopotul suna de iesire. Cu totii saream in picioare. Un general zicea imparate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua in mana, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti inaintea lui Dumnezeu. Si adeseori, cand ajungeam pe la „si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii”, s-auzea cate un: „jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!” Iaca lectiile de lunea. Joia dupe pranz nu invatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamanii. Dimineata era ordinea si invatatura practica. Domnul Vucea, insotit de generalii armati, intreba pe fiecare in parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.   – Cum trebuie sa vie scolarul la scoala? – Cu lectiile invatate. – Cum trebuie sa stea scolarul in banca? – Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte. – Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita? – Linistit, sa nu asmuta canii, sa nu injure si sa nu se bata. – Cate natii sunt in Principatele Unite? – Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de romani, caci romanul pacaleste pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan. – Cum deosebeste romanul pe grec de roman? – il pune sa zica: „retevei de tei, miriste de mei”. – si cum zice grecul? – Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: „retavela tela tin de la miliste mela”.   Se ispravea si cu joia. Puneam cartile in ghiozdan, ne rugam pentru „minte, invatatura si sanatate, parinti si profesori” s-o tuleam la poarca, la arsice si la zmeu. Sambata era randuiala de duminica. Manele, obrajii, urechile, gatul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. incepea inspectia de dimineata. La palma iti tragea cu linia, peste obraji lipea cateva tatarului, de urechi te incalzea, de par te da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar. Cu unghiile era invrajbit rau. Daca nu erau bine taiate, faceai mana puica, strangand degetele floare, cu unghiile in sus, apoi, cu linia in patru muchi, judeca puica tatarului. si era judecata grea, ca tipam ca din gura de searpe. Iar Domnul Vucea, jucand pe picioare si scarpinandu-se in barba, ca si cum ar fi cantat p-o chitara, radea, clipea repede si zicea mereu:   – Fa puica, tatarule!… Iata cum zvacneste tatarul!… parca-l omori… Da-i bine, general! Mai una… mai cinci… si in loc sa scaza, suia mereu, de ce strigai mai tare. Martea, mercurea si vinerea. Scotea pe un general la tabla ori la harta. Monitorul general bolborosea capitalele catorva judete, facea pomelnicul partilor de cuvant, incurca pe tabla un caz de inmultire, la al carui sfarsit n-ajungea niciodata. Domnul Vucea casca, se freca la ochi, se scarpina in barba, pana i se ura. – Destul, tatarule… Vaz ca stii… Bine, tatarule…Acum sa prindem un tatar… Treci la loc. „Cuvantul de ordine.” Monitorul general striga cu glas tare: – Ochii pe carte, gandul la lectie, liniste profunda si far de miscare. Cinci dintr-o data si oprit! „Cinci dintr-o data si oprit” insemna ca cel ce va misca o mana sau va intoarce capul cat de putintel va manca cinci nuiele la palma si-l va inchide la arest pana noaptea. Toti incremeneau cu ochii in carte.   Domnul Vucea inchidea ochii. Sa prefacea ca doarme (uneori dormea cumsecade). isi rezema capul in mani, acoperindu-si fata cu degetele resfirate, ca sa prinda vrun tatar. Dupe un ceas de amortire tampita, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile. Ideea d-a nu misca ne obosea si capul incepea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sa injuga cu sira spinarii ne durea. De era vara, naduseala incepea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, in jos, d-a lungul gatului. Cu neputinta ca cei mai slabi sa nu miste o mana, un picior; sau, gadelati de siroaiele de naduseala, sa nu vrea sa se stearga. Dastul! Nelegiuirea se pedepsea. Domnul Vucea tresarea vesel de pe catedra, se scarpina in barba si striga multumit:   – Ha, tatarul! Am prins un tatar! General de ordine, cinci si oprit! Cand nu era prinsul era paratul de arsice. – Ei, ce dracos mai are arsice? intreba Domnul Vucea. si copiii, unii rai, altii din prostie, incepeau: – Cutare a spalat pe cutare de zece capre s-o miala. – Ha, tatarul!… – Cutare are un ciorap plin de solbe. – Ha, tatarul!… – Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stanga. – Ha, tatarul!… – Cutare a facut un „pui-de-giol” de douazeci de capre. – Ha, tatarul!…   Si pe toti ii insemna. A doua zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci altfel ar fi mancat la palma dimineata, dupe pranz, in toate zilele, pana le aducea. Cel care n-avea atatea arsice plangea la ma-sa si la tat-sau ca sa-i dea parale si sa cumpere cate ii lipsea. Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul. – Ei, acum sa vedem, cum se vand „gioalele” ? si noi, gata: – La S-tu stefan, trei capre s-o miala la trei parale. – La Olteni, patru capre. – La Delea-Noua, trei. – La Lucaci, trei s-o miala. – La Troita, ichiurile p-un firfiric.   Domnul Vucea impartea comoara la care jinduiam cu totii. insemna ce da fiecaruia, si in timp de trei zile trebuia sa-i aducem banii. in ziua cand primea paralele ne batea fericea… nu batea pe nimeni! Dar cand perdea pe Pripasel… ce noroc pe unii mai mari! Cate zece se sculau sa spuie ca banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripasel. – Eu stiu o cateluse in cutare ulita… – si eu alta mai frumoasa, pe dincolo… – Eu, una alba si creata, a unui doctor… – Ha, tatarul, e crai ticalosul! Sa mi-l gasiti, ca mahnesc pe cocoana… (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tatar!… Mic s-al dracului… Si indata plecau cate zece dupe Pripasel, dar numai din cei mari si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca si carnati, ca sa poata momi pe Pripasel. Dar si noi, cei mai mici, aveam partea noastra. In timpul verii, pe caldura si zapuseala, Domnul Vucea asuda mult. si tinea la viata ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti intr-o odaie – clasa noastra avea doua odai despartite la mijloc c-o use – se dezbraca, scotea camasa si trimetea pe unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i intindem camasa numai pe pelin, ca altfel „cinci dintr-o data si oprit”. Intr-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am trecut pe la putina cu apa si i-am trantit pe camase doua cani, pline, rase. Pana la patru n-a fost cu putinta sa se usuce. si m-am plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunandu-i intruna:   – Nu se usuca, Domnule, e asudata rau. Domnul Vucea n-avea slugi. Afara de bucatareasa, slugi eram noi. Pe cei saraci si neimbracati nemteste ne insirase pe lista targuielii. Cand ne-a randuit la piata si la bacanie a strigat catalogul. – Cutare! – Aici! – Ha, tatarul… nu e bun… cade cu cosnita…Nu era bun.Fireste ca nu.Era voinic, sanatos, rumen la fata, dar cu pelita subtire, mani albe, palarie de pai, frumos impletita si ghete lustruite. – Cutare! – Aici! – Bine… Bravo tatarul, bun!… pe lista.Bun! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentaros si cu mani crapate. – Cutare! – Aici! – Prost!… Gura-casca… Uita-cosnita… Prost!   Asa. Prost! Cu haine fumurii de vanator, gaitanate cu verde, cu pantaloni scurti si cu cizme de lac. Copil de mosier. Pe vreme rea venea cu trasura la scoala. Si, ciudat, acestia nu erau buni nici pentru „cinci dintr-o data si oprit”. Cei goi, cei flamanzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei umiliti, cei batuti – la cosnita. Ne alegea doi-doi. in fiece zi cate o pereche nu venea la scoala decat ca sa strige: „aici – aici – de rand la piata”. si plecau acasa la Domnul Vucea, in Lucaci. Dupe ce targuiau, cocoana ii oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.   Si ce lucruri bune targuia Domnul Vucea din gura pietei! Cum le mancam cu ochii, inghitind in sec! Jimbla calda de la „Ochi-Albi”, alba, prajita si cu coltuc revarsat. Mirosul, si facea paralele! Dar salamul, dar costita afumata, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalata, dar alunele mari si nautul prajit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii! Pe toate le duceam la incheietura cotului. si cat erau de bune, ca mie-mi lasa gura apa, atat erau de grele. si o data n-a zis Domnul Vucea: „Na si tie una, tatarule!”   Ce ma chinuiau, din piata pana la cocoana, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu intorceam capul de la cosnita, dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla si salamul ma luau de nas; migdalele si alunele ma luau de urechi; toate ma intorceau spre cosnita in care purtam greutatea unei fericiri straine. Sa fi furat? Oh! taceti!… Nu stiti de cate ori m-a chinuit acest gand. Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine. Dar de unde stiam eu ce insemna bacanul intr-un catastiv mic? Si n-ati cunoscut pe cocoana. Nalta, subtire, slaba si cu niste ochi… Doamne, ce ochi! Ce ochi ascutiti si cum ii jucau in cap! Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi trecut pe dincolo. Cum ii aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea in gand, miscand buzele, apoi se uita la mine: la mani, la gura, la san, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbraca, ca-mi scutura albiturile, rand pe rand, una dupe alta.   Dupe cum ne deprinsese sa fim – lasi, mincinosi, paratori, lenesi – ne-ar fi fost usor sa furam, dar ochii cocoanei erau mai neindurati ca morala crestina. Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura, cantareau salamul si numarau alunele si migdalele! Ce vise marete imi sfaramase mie scoala domneasca! in loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san, gasisem niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuita. in loc de un profesor invatat si bland, cazusem in gheara unui batran copilaros si rau. il uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nici o margine. Sa fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.   Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mandrie. Ei, cari nu lasasera pe nici unul din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvant ca pana la stapan trebuie sa fie „slujba”, sa afle ca eu, o data pe saptamana, slugarnicesc? Nu ma plangeam, dar in fiece seara, cand mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfarseam cu cuvintele: „Doamne, indura-te si ia pe Domnul Vucea, ca nu ne invata nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita in piata!” Cocoana, si ea mi-era urata, dar mi-a facut pe pofta inimii, m-a razbunat de un an intreg de chinuri in cea din urma zi de examen. Eu si cu un prieten eram de rand. De dimineata ne-am dus acasa la Domnul Vuce. Era in halat. Indata ce ne vazu:   – Bine, tatarilor, foarte bine, eminenta mare, c-avem de lucru astazi! Intr-un sopron, ne arata un maldar de hamuri, verzi de musita si cu alamurile ruginite. – Iaca, tatarilor, pana diseara e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungeti hamurile. – Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, si azi sa sfarseste examenul… – Bine, tatarilor… nu face nimic… stiu eu ca sunteti baieti buni…   Domnul Vucea avea o cabrioleta si doua perechi de hamuri. Cand venea vacanta cumpara un cal, cand incepea scoala il vindea.Amandoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani, prietenul meu implinea 14.Curtea era mare si cu iarba deasa, presarata cu pajuri galbene de papadie.Sub un nuc batran, o fantana.Langa ghizdurile ei, incepuram a freca cu moloz.Domnul Vucea iesise in pridvor, gata sa plece la scoala. Dodata, se auzi glasul intepat al cocoanei: – Asculta, unde pleci? – La scoala, Bibiloi. – Dar Pripasel? E o saptamana si nu l-ai gasit. – Un tatar, Bibiloi, un craidon blestemat… O sa-l gasim… Am trimes cincisprezece scolari… – Și vino incoa odata!   Domnul Vucea, tremurand, intra in casa. Cearta incepu de la targuielile de tara, caci a doua zi de examen trebuiau sa plece. – N-ajunge! – Ba ajunge… – Icrele n-ajung! – Ba ajung… – Castanele n-ajung! – Ba ajung… – Salam ai luat putin! – Ba e destul…   Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridica sus de tot: – Ajunge? ai?… E destul? ai?… Cand zic eu ca n-ajunge si nu e dastul?..si, dupe tipat, se auzi „jart, jart, trosc, pleosc”. Iar Domnul Vucea, dupa fiece trosnet, zicea repede: – Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpar, Bibiloi!Cobori treptele pridvorului cu fata rosie ca racul.Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem ca numai el da altora „cinci dintr-o data si oprit”. Strasnice „cinci” mancase Domnul Vucea!Lesinasem de ras. Prietenul meu zicea necontenit: – Ce faci, Bibiloi?… Stai, Bibiloi!… Nu da, Bibiloi!… Cumpar, Bibiloi!…Abia ma potolii. imi stersei ochii de lacrami si intrebai pe prietenul meu: – Cum se poate?… Cucoana sa bata pe Domnul Vucea?…El imi raspunse cu un aer siret: – Îl bate. Cu a de astazi, eu stiu de patru ori. il bate. Ea e mai mica si el e prea mare. Ea e tanara si el batran…Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne batea pe noi…si frecand curelele: – Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pan-o muri, o sa fie mai mica ca dansul. Pe seara, sfarsind frecatul si unsul hamurilor, trecusem in clasa a treia. Cand intrasem in scoala domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile. Acum eram de noua ani, trecusem in clasa a treia, si nu mai stiam decat adunarea si scaderea. Dar ce-mi pasa mie!… scoala domneasca…s-am plecat vesel acasa. Grivei, ca totdauna imi iesi inainte, dadu din coada si-mi linse manele. – Mai Grivei, mai, sa te fereasca Sfantul de scoala domneasca! A doua zi ma simtii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.

Departe, departe – Barbu Stefanescu Delavrancea   Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam. O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi… Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali.   Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnica odihna. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de stejar. Porțile se deschideau țipand, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi batut cineva.   Cine batea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sarii în picioare. O umbra intra pe porțile înalte; și porțile se închisera în urma ei. Apoi auzii o ușa trantindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, pana nu știu bine daca mai auzeam sau mi se parea. A cui sa fie umbra?   Vreo stafie? Înauntru plange cineva… se roaga, a leșinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului. A doua zi ma deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. Începui sa ma închin, fericit ca era cald și lumina… Ma gandeam acasa și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am înecat… și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca… O rupsei la fuga.   Ma uitai îndarat; vazui palatul mic și fumuriu; apoi începui sa-mi caut drumul cu ochii. Eu știam niște plopi înalți… așa venisem, din plop în plop…. unde sa fie? Ma uit în toate parțile…nimic, nicaieri… Suisem niște dealuri… unde sa fie? Ma uit în toate parțile… nimic, nicaieri.   M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. Și am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, și nici o fașie de drum n-am întalnit. Și cand mi se paru ca palatul se șterge de pe fața pamantului, o rupsei la fuga îndarat, caci ce m-aș fi facut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din gradinile fumurii.   Lacul e roșu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa și începui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai în apa. Vazui pana în fund. În aer, nici o pasare, în apa, nici un pește. Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi întalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sangerat degeaba buricele deștelor. Stele nu rasar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan la porțile mari și sa bat în ele. Dibuind zidul, ocolii gradina și ajunsei în dreptul porților.   Sa bat sau nu? Dar daca îmi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul nopții? Întorsei capul. Din întuneric se desfacura o mulțime de idoli ușurei, care goneau în vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunara. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se paru ca aud lovitura mea… – Cine e? Ah! ce glas! – Cine e? – Eu. – Cine, tu? – Nu știu. – Cine te-a trimis? – Nimeni. – Ce cauți? – Nimic. – Ce vrei? – Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame! Porțile se desfacura în doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaița în mana… încolo, nimic.   Închisei ochii și cazui mototol, ca o carpa. Cand ma deșteptai, era ziua. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simți ca deschisesem ochii, începu sa ma mangaie. Mana uscata, ușoara, blanda. – Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toți oamenii, și azi sunt alba ca zapada, zise batrana, și ma saruta pe frunte. Parca-mi luase frica cu mana. Ma întorsei spre ea și o întrebai: – Cat e de-atunci? – Nu știu, bunico, nu știu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; pasarile au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei. – Nimeni nu a intrat? – Nimeni. – Nimeni nu a ieșit? – Nimeni. – Dar cine a batut alaltaieri, la miezul nopții, în porțile palatului? – Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se în jos. – Cine a deschis porțile palatului alaltaieri, la miezul nopții? – Nimeni, raspunse batrana, și rupse firul de borangic și arunca fusul în fundul odaii.   Fusul se învarti în jurul maciuliei. – Dar eu am auzit… – Ți s-a parut! zise batrana, sculandu-se în picioare. – Și am vazut o umbra… – Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie. – Pe urma, cineva plangea și se ruga, se ruga… – Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei… Începui sa tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc în aer. Mama o fi crezand ca m-am înecat și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?   Aș fi crezut ca vad niște ochi roșii de stafie… și ochii ei erau buni și mangaietori, ca ai mamei. Se așeza langa mine, îmi lua mainile în mainile ei și-mi zise: – Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai întorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viața ta…   Începui sa plang. – Plangi, dragul mamei, plangi. Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era. Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana și-mi zise: – Sa-ți arat palatul. Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, sageți de lumina. – Știi, îmi zise batrana, ca aici nimic nu se mișca, ci sta așa cum au apucat sa stea. În fața noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui sa-l mișc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii ținta la mine și cu gura cascata. – Ce, ți-e frica? zise batrana zambind. Așa a ramas, tocmai cum latra.   Batrana baga mana printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Cainele nu se clinti, uitandu-se înainte, lasat pe picioarele dinapoi. În varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi. – Cați, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta! – Cum?… – Între ei și ceea ce vor, înca nițel, înca nițel, și ast nițel nu se mai ispravește…   Batrana vorbea și eu radeam de pisica: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… înca nițel, înca nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori marunte”… – Vrei sa vezi masa împaratului? – Masa împaratului? – Da. – Vreau, dar mi-e frica. – De ce ți-e frica? – Sa nu fie oameni… – A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile… – Tacamurile? – Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cuțitele au sa sune și paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga… – Dar cine a întins masa? – Cei care s-au dus. – Și n-au mancat tot? – Așa cred oamenii, c-or manca tot… Și, neînțelegand nimic, ajunseram la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.   Cum intraram pe ușa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii închegasera împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucați de carne și de pahare cu vin stateau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar în jos, un șir de picaturi de vin ca niște boabe de rubin.   – Acolo era locul împaratului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu deștul, capul, mainile și trupul împaratului. Și deștul ei parca lasa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurand: – L-am vazut! Ea se uita drept în ochii mei și-mi zise: – Peste zece zile, la miezul nopții, o sa-l vezi și mai bine. Ma înfiorai. O rugai sa ne coboram în odaia noastra. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacate cat plosca auzii un oftat lung și nabușit.   – Cine-a oftat? – Nimeni, raspunse batrana, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a parut. Nici vorba ca sarisem înaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-aș fi uitat îndarat. Ma întinsei în pat. Ea aprinse o feștila într-o scoica de argint. Flacara galbena juca în varful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabușit. Batrana trase jețul și se așeza la capul meu. Încet-încet, ma liniștii. Îi sarutai mana. Era rece. Vroiam sa știu unde ma aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmura? Cine oftase în odaia pecetluita cu lanțuri? – Cine e închis acolo? – Unde? raspunse batrana tresarind. – Acolo…   – Ți s-a parut, n-ai auzit nimic. – Atunci, spune-mi unde sunt. Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte și-mi zise: – Vad eu ca nu adormi pan nu ți-oi spune o poveste. Ridicai capul din perna și batrana începu.   A fost odata, cand și pe-aici batea vantul și se mișca apa, a fost un împarat mare și viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. Și batrani, și femei, și copii despicase în doua. Cand ieșea la plimbare, toți cadeau cu frunțile la pamant îndata ce-l zareau. Și mergea cu capul în piept și c-o mana pe manerul paloșului. Privirea lui era crunta și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împarateasa frumoasa, frumoasa, și blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împaratului și i se oprea în mustați un suras de care ți-era frica. Și trecu un an, trecura doi de la cununie, și n-avura copil.   Împaratul se posomorî. Chema pe toți doctorii și le zise: – Iaca o punga cu diamante și paloșul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramana împarateasa grea, punga, iar de nu, paloșul. Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmura. Într-o zi era la chef mare. Și bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica în picioare. Trase paloșul și-l învarti pe deasupra împaratesei. Parul ei se lumina ca de fulger. Și împaratul, bagand paloșul în teaca, zise:   – Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmarmurira. Împarateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, împaratul tacu și bau, uitandu-se drept înainte. Cand se scula de la masa, se opri în prag, se uita la împarateasa și zise: – Un an mai aștept! Împarateasa ofta. Doua lacrimi mari îi picara din amandoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.   Acolo îngenunche la icoane și se ruga, se ruga, pana cand adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa țipe, dar nu putu. Babele o întrebara pe rand: – Vrei un copil? – Da, raspunse împarateasa. – Vrei un copil? – Da. – Vrei un copil? – Da. – Bine! zisera tustrele, și ieșira pe ușa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împarateasa le aude. – Sa fie fata. – Sa fie. – Sa semene ma-sii, ca la 16 ani împaratul sa creada ca e ma-sa. – Sa fie. – Sa fie muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului sau… – Numai atunci cand fata îi va întinde doua maini, c-o mana… – Și tot ce-o fi rau sa piara și ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra și veșnic sa ceara iertare, și iertare sa nu aiba.   Împarateasa dadu un țipat și cazu leșinata. A doua zi cand se deștepta înmarmuri, vazand pe împarat langa dansa. Împaratul începu s-o mangaie, iar ea îi zise plangand: – Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine! Împaratul începu sa rada… și ce ras! Nu trecu mult, și toata împarația afla ca împarateasa ramasese grea. Eu, de bucurie, îi sarutai mana și îi zisei: – Ai scapat, maria-ta. – De-o fi baiat, am scapat, da vai de mine de-o fi fata… Și-o podidi plansul. – Și daca ar fi fata?… – Va fi muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului lui… Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.   Cand îi sosi ceasul, abia apuca sa nasca, și întreba pe împarat: – Ce e, maria-ta, baiat ori fata? – Fata… și ce fata! raspunse împaratul, și se întoarse la împarateasa. Împarateasa era rece ca gheața, cu mainile încleștate peste amandoi ochii. Împaratul o pipai. Se cauta la cingatoare, și, vazand ca nu are paloșul, striga de se zgudui palatul de marmura: – Luați-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu înfașurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dansa. Ma închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.   Împarateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toți, afara de împaratul, care privea cu mana pe manerul paloșului și zicea celor care aruncau pamant: „Mai iute! mai iute!”… Și fata creștea și nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.   Parul balai și lucios ca matasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptand ca din umbra portocalilor sa rasara mama ei, de care întreba necontenit. – O sa vie? – Da, bunico… – Și un s-a dus? – Departe, departe… – Și cand s-a dus? – Demult, demult… – O sa vie? – Vezi bine… – Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind? – El, îi raspunsei eu, și începui sa-i spun cate-n luna și-n soare, pana cand o fura somnul cu capul în poala mea, întreband necontenit prin vis: „0 sa vie?” Alți șase ani, ca șase zile.   Împaratul se razboise în patru parți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipita de pardoseala: – Ce poruncești? – Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la naștere. Într-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana și-i zisei: – Te cheama împaratul. Cum o vazu, sari în picioare. Scutura zalele, și de pe ele cazura cateva picaturi de sange. – Fata mea? Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare. – Fata mea? zise împaratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva. Amandoua încremeniram. – Ieșiți! striga împaratul, și cazu pe un jeț de argint.   Cum intraram în odaie, fata își rezema capul de fereastra și începu sa planga. Eu ma ghemuii într-un colț și ma înfiorai aducandu-mi aminte de vorbele împaratesei: „Va fi muma și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”… Cum ma gandeam, fata tresari și-mi zise: – Vin de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, și canta așa de duios, ca oile se stransesera împrejur și ascultau, uitand sa mai bea apa. – Ce frumos canta și ce bine-mi face! Du-te și-i spune ca în fiece zi sa cante sub ferestrele mele.   Ma întorceam de la cioban. Pe scari, împaratul, galben ca ceara și dus pe ganduri. Cum ma vazu, îmi zise: – Ce face fata? Și, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind ușa dupa dansul. A doua zi, abia se crapase de ziua, și fata, la fereastra. Ciobanul se zarea în departare, într-o ceața albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.   Fata îmi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta și-mi zise plangand: – Ce am, bunico, ce am? Și ciobanul sosi pe malul lacului; își arunca palaria; își scutura pletele și începu sa cante așa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gura. Fata se rumeni și nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe ușa o roaba, o arapoaica, și îi spuse ca o cheama împaratul.   Ea începu sa tremure și pleca. Nu trecu mult, și auzii un țipat ascuțit, apoi niște pași marunți și repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca și nu putu. Dupa ce rasufla bine, îmi zise: – M-a strans în brațe… o! așa m-a strans în brațe… da-mi nițica apa… așa m-a strans… nițica apa, ca nu mai pot! Bau și ma întreba: – Sunt fata lui? – Da… – Doamne!… Doamne!…   Începu sa se închine. Se tranti în pat. Ma chema langa dansa și ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume și ce sa faca ca sa scape de împarat? Îi spusei tot. Cele trei femei, la împarateasa. Au vorbit la ușa. A ramas împarateasa grea și a murit într-o clipa, îndata ce el i-a spus ca e fata. Biata domnița șopti podidita de plans: „Sa fie muma ei și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”…   Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaița. Ea sari din pat. Se uita la icoane. – Cum sa-i întind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișca în acest palat de spaima și de moarte! Apoi îmi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul și sa-și ia lumea-n cap. A doua zi se scula, ma saruta și ieși din odaie în varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, și ciobanul era pe malul lacului, și canta, canta sa adoarma apele. Nu știa el… dac-ar fi știut! Pasamite, împaratul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. Și auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban. I-a vazut! Nu cred ca împaratul la vreun macel sa fi racnit mai înfiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat în tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.   Pe la pranz ma chema împaratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut în genunchi. Știu ca mi-a dat o cheie și mi-a zis: – Na, și du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie soție, scapa și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo. Doi gealați m-au dus la beciul de piatra. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai și începu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri și tot traiam. Apoi mi-arata un zid și îmi zise liniștit: – El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim. Batu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi batand iar de trei ori. – Ce faci tu? – Bine, dar tu? – Bine. – Vrei sa cant? – La noapte, ca ne-aud. Și n-apuca sa-i spun porunca împaratului, ca ea îi striga: – Pe tine or sa te taie… – Bine, dar pe tine? – Și pe mine… – Sa cant? – Nu, la noapte, ca ne-aud. Începui sa plang, și ea zise: – Nu, cainele de împarat nu va fi tatal nepotului și bunicul fiului sau!   Cand vrusei sa plec, îmi spuse la ureche ca au început sa gaureasca zidul, ca pana în trei zile el sa-i sarute mana ei și ea pe a lui, ș-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele împaratului… Împaratul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta și capul ciobanului, cu fluierul în gura.   Împaratul se puse la masa, împreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. Îmi dete o cheie și o tipsie și ma trimise, cu doi gealați, ca sa aduc mana dreapta și capul ciobanului cu fluierul în gura. Împaratul îngalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin roșu ca sangele. Aiurita, ma coborai cu gealații în beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: „Știu de ce ați venit”. Și îngenunche. Frumos și bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.   Gealații trasera paloșele. În zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealații se oprira. Domnița începu sa vorbeasca. – Tu ești bine? – Da, raspunse ciobanul, dar tu? – Și eu. – Ție ți-e dor? – Da, dar ție? – Și mie! – Da? ce aud zanganind? – Nimic, ți se pare. – Nu e nimeni la tine? – Nimeni. – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! – Ce? – Se facea ca ne iertase și ne cununam… – Draguța mea, ți se izbandește visul… – Cand? – Chiar acum… Gealații ridicara paloșele și îi cerura mana dreapta. Eu închisei ochii și auzii un vajait. Mana îi cazu din umar pe tipsie, și tipsia rasuna. Sangele țașni. – Ce faci tu? întreba domnița de dincolo de zid. – Bine, raspunse ciobanul și se tarî în genunchi pan la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori și desfunda o gaura și varî mana pana-n umar. Într-o clipa, gealații îi taiara și mana stanga, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.   Cazusem în genunchi, ș-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… și auzii un țipat sfașietor. Domnița saruta, saruta mereu și striga: – Spuneți împaratului, spuneți-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot! Alergai și spusei împaratului ce zisese domnița. Împaratul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa și s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati și nu voi s-o ajute nimeni ca sa se îmbrace. Eu așteptam la ușa. Ea îmi ceru un fir lung și gros de matase. Îi adusei firul și ramasei iar la ușa beciului. Ieși… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta și-o înfașurase în cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva. – Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mana? – Da, ast-noapte am batut prea tare în zid, caci el adormise mai greu ca acuma. – Acuma doarme? – Da, acum doarme bine… Cand intraram în sala de mancare, toți se sculara în picioare și ridicara paharele pline.   Împaratul facu un pas, aduse paharul spre gura și zise: – Da-mi sa-ți sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre împarați! Fata se apropie de împarat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o întinse și zise: – Na! saruta și fii fericit! Împaratul îi lua mana, o aduse la gura, ș-odata începu sa tremure. – Saruta! striga fata. Împaratul scapa paharul. – Saruta! Împaratul cazu pe scaun. – Saruta!   Ca prin minune, toți pierira, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împaratului o umbra se ridica cu o coroana neagra în cap și se facu nevazuta, vaietandu-se. Și tot, din palatul de marmura și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos. Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschiși… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante. Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brațe… avea doua maini în umarul drept… – Cum avea doua maini în umarul drept? Rasuflarea mi se oprise. – Cu firul de matase își legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana. – Și știi unde e acum? – Unde? – Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase? – Ba da… am auzit un oftat nabușit… Începui sa tremur. – Ei, da… – Cine ofta? – Ea… – Cine… ea?… Capul îmi cazu în perna. – Ea… n-a murit… – N-a murit?   – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, întinsa pe o fașie de catifea neagra. La cap îi ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au împietrit așa, cu doua flacari galbene. Și din cand în cand se încearca sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit… – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan sa rasara soarele? – Ti-e frig? raspunse batrana, și începu sa ma mangaie pe obraji. Mainile ei erau ca niște sloi de gheața. Aș fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o întreba: – Dar umbra împaratului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?   – A… da… eu îi deschid. Cum intra, ma ia de mana și ne ducem împreuna pana la poarta cu lanțuri. Îndata ce s-apropie, lanțurile cad și rasuna tot palatul. Ușa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roaga, se roaga, și plange, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit. Cand canta cocoșii, dinspre ziua, umbra se repede pe ușa afara, urland. Ușa se închide, parc-ar tranti-o cineva, și lanțurile se prind la loc. – Mai e pan la ziua? – S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare? Deschisei ochii și începui sa ma închin. Era soare, lumina și caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima așa de lunga!   Ma lua de mana și plecaram în gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! Înviorat, începui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o întreb. – Știu la ce te gandești, zise ea uitandu-se la mine. – Eu? Nu ma gandesc la nimic. – Ba da, te gandești cum de eu n-am pierit ca ceilalți. – Așa e… – Dar de unde știi ca nu sunt o umbra? – O umbra? Începu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului. – Da, o umbra… – Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ți-am sarutat mana?… – Vrei sa vezi? Și pana sa zic „nu”, batrana ma lua în brațe și sari cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasa, ca o naluca alba, se înalța la ceruri… lumina… îngeri… apoi adanc… întuneric… adanc…   Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmura.

Norocul dracului – Barbu Stefanescu Delavrancea   – Ba e noroc! – Ba nu e noroc! – Ba e noroc, muiere! – Ba nu e, ma omule, nu! – Adica, nu muncesc eu, femeie? – Ba muncești pentru unul, și noi suntem opt guri, și cu Plavița, noua.   Și Plavița mugi, și patru copii marunți începura sa strige: – Mi-e foame! – Și mie mi-e foame! – Și mie! – Și mie! Omul varsa un ștergar cu malai în copaița femeii. – Scutura ștergarul. – L-am scuturat. – Copaie plina, copaie pe jumatate, copaie pe sfert, și azi sa lingi fundul copaii. Opt guri, opt, și cu Plavița, noua!   Și Plavița, parc-ar fi înțeles, mugi de dupa casa, mestecand un cocean uscat, iar copiii începura sa planga. – Ca mie mi-e foame! – Și mie! – Ba și mie! Omul se uita lung, se scarpina în cap, baga ștergarul în san și pleca zicand: – Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi striga: – Ba nu e și nu e, omule! Daca muncești, e, daca nu muncești, nu e.   Și omul pleca sa caute de lucru, dar se tot gandea: „Nu e, zice ea; cum nu e? daca n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am sapat, n-am prașit, n-am plivit ca ceilalți? Ba da, și ogorul meu a ieșit sterp; piatra pe mine m-a batut; și, ramas numai cu mainile, muncesc, și nimeni nu ma crede; iar cand la masuratoarea muncii, lucrul meu scade, și faina din copaie scade, și foamea copiilor crește”. Se duse la arendaș. – Nu e de lucru, omule. Batu la ușa popii. – Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur. – Am destui argați, omule. Se opri la carciumar. – Pe rachiu, ar fi ceva de sapat. – Sa fie pe malai. – Pe malai nu e. Și omul, întorcandu-se acasa, auzi de departe: – Mama, eu nu m-am saturat! – Nici eu! – Nici eu! Și nici Plavița, care mugea, colindand batatura uscata, fara firicel de iarba verde. În prag, muierea: – Nimic în ștergar? – Nimic. – Copaia goala… – N-am noroc, femeie. – Nu e minte, omule. Omul își șterse fruntea de nadușeala cu maneca camașii. Ea se uita la el, el se uita la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse dupa casa, își facu mana capatai și închise ochii. Dar unde sa adoarma? Jos, pamantul tare și rece; sus, întuneric adanc; în casa, copiii adorm plangand; în curte Plavița pufaie pe nari a foame; și el, prigonit de ganduri și de nenoroc. „Dar maine? Daca n-oi avea ce scutura în copaie? Ce ma fac maine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întampina muierea în prag și nici nu-i zice: „Opt guri, mai omule, și cu Plavița noua! Dumnezeu e sus, dar de n-oi gasi de lucru, de n-oi avea noroc nici maine, beau cateva rachiuri și ma duc la targ… Ei, și daca ma duc la targ?… Fie ce-o fi, și sa nu mai aud: „Mama, mi-e foame!” Ma duc la targ și fur… ce-oi putea fura”…   Omul tresari. Cine-i zisese: – Ce sa faci, daca n-ai noroc! – Tu ești, muiere? – Eu, socoteam ca dormi. – Ai auzit ceva? – Ce s-aud? – Nimic. Și femeia intra în casa, și omul închise ochii mormaind: – Ce-o fi sa fie!… Sa nu mai aud: „Mama, mi-e foame!” Dar cine i-a zis iar: – Ce sa faci, daca n-ai noroc! – Tu ești, femeie? Întuneric. Nimeni. – Doar n-o fi dracul! Și omul adormi mormaind: – Ce-o fi sa fie!… Nu se crapase bine de ziua, și o gura mare se auzi: – A venit cu malai, mama, ca mi-e foame… – Și eu nici n-am plecat, zise omul sarind drept în picioare. Și pleca fara sa se uite îndarat. Și tocmai de departe își întoarse capul. Casa i se parea în spate, cu gura cascata, adica cu ușa data de perete. Ce Dumnezeu sfantul, doar nu s-o fi ținand casa dupa el! Ș-o lua la picior, iute, mai iute, pana la curtea ciocoiului. – Poate maine, ca azi nu e de lucru. La taica parintele. – Poate poimaine, ca azi nu e de lucru. – Maine, poimaine, zise el oftand, dar astazi cu ce potolesc eu opt guri și cu a Plaviței noua? Ei, de-acum la carciumar, la targ, ș-apoi, ce-o fi sa fie, ca cu mana goala nu ma mai întorc acasa!…   La carciuma arvoni pe Plavița și-i bau aldamașul: cinci rachiuri unul dupa altul. Și glonț la targ. La targ se uita în dreapta, se uita în stanga, la fasole, la paine, la pește, la pastrama, dar nu fu chip. Toți își cuprindeau marfa cu ochiul. Și negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau razand: – Ce poftești, nea Saracila? Dupa ce se învarti toata ziulica, pleca. – Nici la furat n-am noroc! Cand sa treaca streaja targului, un creștin, beat mort, își tara punga dupa el.   Omul, dupa ce privi în toate parțile, puse mana pe punga, îi rupse baierile, o înfașura în ștergar, o baga în san, și la picior. Cand ajunse într-o campie, întinsa și pustie, vru sa-și vada norocul. Desfacu ștergarul, întinse gura pungii, ș-odata zvacni din ea un drac mic, c-o limbulița de foc ce-o scotea pe gura și pe nari. Omul, speriat, arunca punga și pleca facandu-și cruce și scuipand îndarat. Nu facu însa cațiva pași, și ștergarul din san începu sa se umfle. Scoase repede ștergarul, îl desfacu și se minuna vazand punga pe care o aruncase. Deschise punga, și dracul, țaști! tremurand limba în gura ca o vapaița albastra. Omul stranse bine punga la gura, o puse jos și, potrivind calcaiul, îi trase una cu sete, ca punga plesni ca o bașica de bou și un foc palpai sub opinca și se stinse, risipind un miros de pucioasa.   Omul rasufla. – De-aia a zis cine a zis: sa nu furi, ca vezi pe dracul! N-apuca sa faca zece pași, și ștergarul iar se umfla. De asta data îl trecura nadușelile. Scoase ștergarul; îl pipai. Punga dracului tot în ștergar. O arunca, cu ștergar cu tot, și o rupse de fuga. Cum ajunse acasa, toți copiii îi ieșira înainte. – Tata, mi-e foame! – Și mie! – Și mie! Omul se uita în san, îngalbeni ca ceara… Punga în san, ștergarul nu. Și pe cand se închina, femeia îl întreba: – Ce mi te-nchini, ma omule? Ce te uiți în san? Ce-ai adus copiilor? – Muiere, zise el, sa arzi cuptorul, sa-l arzi pan s-o face roșu, ca am sa coc patru pite ș-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai sa scapi, dimon împelițat!   Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii sareau veseli împrejurul mesei, înghițeau cu pofta și ziceau pe rand: – Patru pite ș-un purceil – Patru pite ș-un purcel! Cand omul vazu ca cuptorul e roșu ca focul, ceru o lopata și goni pe toți de langa dansul. Puse punga pe lopata, o varî binișor pana-n fundul cuptorului și o rasturna, tragand lopata înapoi. Lua capacul de pamant și-l potrivi în gura cuptorului și se dete la o parte, așteptand sa vada ce are sa se întample.   Nu trecu mult, și-odata s-auzi o pocnitura ca de pușca. Piatra din creștetul cuptorului sari în sus zbarnaind, și o limba albastra de foc ieși pe gaura, flutura în vazduh și pieri. – A plesnit purcelul, striga un copil. – Ba vreo șoimana de pita, zise altul. Un miros de paine calda se împraștie în toata curtea. Femeia zise omului: – Prea am ars cuptorul, sa crap nițel capacul. – Crapa-l, zise omul, ștergandu-și nadușeala și tremurand de frica.   Femeia se uita pe gura cuptorului și zise mirata: – Vezi dumneata, a fost prea iute. – Ce sa vad, muiere? – Ce sa vezi? S-a copt și purcelul, și pitele. – S-au copt?… – Dar ce ai, omule, de-ntrebi așa, ca un copil speriat? – Nimic!… Și, pipaindu-se, dadu de punga. Un fior rece îi fulgera din calcaie și pana în creștetul capului. Apoi, vazand pe cel mai mic dintre copii cum se așezase pe vine și sorbea cu lacomie mirosul cald din gura cuptorului, se uita la nevasta și îi zise: – Ce-o fi sa fie, muiere! S-au copt purcelul și pitele? – Cum, ce-o fi sa fie?! Vezi bine ca s-au copt. Și varand lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite. – Omule, da-mi ștergarul ca sa ridic tava. – L-am pierdut, muiere. – Cum l-ai pierdut? – Vezi ca ce e al tau se duce și ce e al dracului ramane. – Dar asta… ce-o mai fi?   Copiii mancara, se saturara și adormira cu fețele în sus, doi pe prispa și cinci în casa. Omul se dete dupa casa, puse mana sub cap și adormi, visand turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Și toate ale lui! Și se facea ca zicea nevestei: „Vezi ca e noroc?” Iar ea se facea ca-i zice: „Norocul e de la Diavolul”. Se albise luna ca un rotocol de hartie. O apa de lumina se revarsa de la rasarit. Omul se deștepta speriat, caci se facea ca n-o sa-i fie de-a buna pana la ispravit. „Sa ma uit înca o data în ea, se gandi el, sa-l apuc bine pe spiriduș și sa-l strang de gat pan-o plesni.”   Scoase punga. Se uita în ea. Ce sa vada? În loc de dimon, banuți de aur, ce luminau ca jaraticul. Omul, și speriat, și necajit, arunca un pumn de bani la rasarit și altul la apus, zicand: – Duceți-va dracului, banii dracului! N-apuca bine sa sfarșeasca cuvantul, și zari de la rasarit turme albe și de la apus turme negre ce izvorau din lumina și din neguri ca niște ape crețe și nemarginite. De behaitul lor se deșteptase lumea. Turmele cuprinsera casa, învaluira curtea, încinsera satul și nu le mai încapea locul. Un cioban, cu plete lungi și cu caciula ca o caldare, se apropie și zise: – Sa traiești, jupane, ale d-tale sunt toate de-aci pana unde bate ochiul. – Ale mele? Nu se poate! Eu n-am dupa ce bea apa! – Ale d-tale, raspunse ciobanul, caci stapanul lor, murind, ne-a zis noua: „Porniți, unii din rasarit și alții din apus, și la casa unde se vor întalni turma alba cu turma neagra, alei case sa le daruiți”.   Omul uita tot de bucurie și alerga la nevasta. – Fa muiere, tot ce vezi este al nostru! – Ei, minunea dracului! zise muierea. – Minunea cui? Și omul cu noroc și-aduse aminte de punga și se gandi: „Cum aș scapa eu de ea și sa raman cu turmele?” Se uita în san. Punga, acolo, umflata și îndesata cu banuții de aur pe care îi aruncase el în doua parți ale lumii. Și frica, frica, dar omul, om. Ce se socoti el? „Dar daca aș mai scoate ceva din punga pana sa scap de ea?”   Și lua banii, și un pumn îl arunca spre miazanoapte și altul spre miazazi. Și din miazanoapte pornira cirezi de vaci, și din miazazi, herghelii de cai. Cand deschisese ochii n-avea un pumn de malai, cand fu sa-i închida, era cel mai bogat om din lume. – Asta trebuie sa fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, și îl trecura nadușelile. – Nu vii în casa, mai creștine de Dumnezeu, ca ți-am așternut moale și perna langa capatai? – Nu, femeie. – Apoi, pe-nserate e racoare, noaptea se lasa frig și dimineața cade bruma. Vino în casa, mai creștine. – Suflarea oilor e calda și clopotele berbecilor m-or deștepta înainte de-a carunți bruma pe deasupra turmelor. – Atunci sa dorm și eu cu tine, barbate, zise femeia vesela, și-l apuca de maneca cameșii. – Nu, femeie… – Ba zau așa, barbate, ca ce-avem, șapte guri, nimica toata. Zau așa… sa fie cu soț… ca ce-a lasat Dumnezeu fara pereche?   El nu vru. Femeia intra trista pe ușa, bombanind: „Dar nu ma las, Doamne ferește, pan n-or fi cu soț… mai bine paisprezece decat șapte!” Omul cu noroc se duse dupa casa, își puse mana sub cap, închise ochii și începu a se gandi cum sa scape de al din san. Tot gandindu-se, șopti: – Am sa sap o groapa adanca, adanca. Și din întuneric auzi: – Adanc… adanc… – Tu ești, muiere? întreba omul speriat. În cireada unele vaci mișcara clopotele: ting-tang-tang. – E clopotul vacilor. Închise ochii. – Și dupa ce-oi sapa o groapa adanca, adanca, am s-o arunc în fund, în fund, ș-am sa pun tot pamantul peste ea, peste ea…   Din întuneric se auzi: – Peste ea, peste ea… – Tu ești, femeie? întreba omul sarind în sus. Nimeni nu-i raspunse. Din turma neagra se auzi: bea, beaaa. – E behaitul oilor… Omul cu noroc lua cazmaua, sapa și lopata și se duse dupa coșar. Masura ce masura, apoi începu sa sape. Toata noaptea sapa și arunca pamantul. Pan la genunchi, pan la brau, pan la umar. Pana a doua zi de dimineața, cand veni muierea dupa el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea nadușeala din el ca dintr-un burete stors și izbea mereu pamantul umed, ce se desfacea felii mari și lucioase. – Ce faci, omule? întreba femeia mirata. – Sap groapa Dracului, raspunse el fara sa ridice ochii. – Toata noaptea n-ai dormit… – Toata noaptea n-am dormit… – Nu te culci? – Nu mi-e somn… – Nu-mbuci ceva? – Nu mi-e foame… – Un pahar de vin? – Nu mi-e sete… – Dar ce faci, ma omule? – Sap groapa Dracului, raspunse el necajit, și înfipse cazmaua atat de înverșunat, încat intra în pamant c-o palma peste limba de fier.   Femeia pleca închinandu-se. – Sa te fereasca Dumnezeu de prea mult noroc! Și omul, încet-încet, se ducea în pamant. Pe seara, femeia se pleca pe groapa și striga: – Hei, omule, nu vrei nimic? – Sa bați un țaruș unde ai tu calcaiul drept, de țaruș sa legi o franghie, franghia s-o dai în groapa și maine pana-n zori sa frigi un berbec și sa iei o bota cu vin, c-am sa mananc tot berbecul și sa beau tot vinul dintr-o sorbitura. Glasul lui ieșea ca dintr-un puț adanc. Femeia batu un țaruș, lega de țaruș o funie, dadu cu piciorul funia în groapa, apoi pleca sa îngrijeasca de vin și de berbec.   Se înnopta și nu se mai auzi nimic pe nicaieri. O umbra ieși din groapa. Cainii începura a urla. Omul cu noroc se lasa pe branci și privi în fundul gropii. Adanc, întuneric. Trase funia. Varî mana în san. Arunca punga și asculta… banii sunara. Omul începu s-arunce pamant. Din fund se auzi strigand: – Mai încet, ce-ai cu norocul tau? Omul, speriat, arunca mereu. Din fund s-auzi razand: – Ha, ha, sa nu cazi și tu! Omul cazu pe spate, se scula repede și arunca, arunca, pana nu se mai auzi nimic. La revarsatul zorilor umpluse groapa. Omul pleca urechea pe mormantul adanc și auzi întunecat un plans și un ras nabușit, ca de pe alta lume. Atunci se repezi vesel în casa. – Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul și bota cu vin. – Sa mananci, sa bei și sa dormi, barbate, dar sa știi ca șapte guri e nimica toata, eu vreau cu soț, mai bine paisprezece decat șapte!   El lua un picior de berbec, îl aduse la gura, dar se opri. Se pipai. Punga-n san! Încremeni cu berbecul la gura. – Nu mananci, mai omule?! zise femeia dandu-i ghes. – Nu mi-e foame! – Nu bei? – Nu mi-e sete! – Culca-te nițel. – Nu mi-e somn! – Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinandu-se. – De unde știi? întreba omul scos din fire. Și se scula de la masa și pleca ca o vijelie pe ușa afara. Dupa ce se descurca din turmele, cirezile și hergheliile sale, se gandi, apucand spre biserica: „În foc nu, în groapa nu, am s-o azvarl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul”. Dar cum puse mana pe ușa bisericii, se opri tremurand. Cine îl înhațase de par și-l tragea înapoi? Se uita în toate parțile… Nimeni! – Cine m-o fi oprind, striga omul, al din punga, sau al din biserica? Se întoarse și apuca campii, neștiind încotro s-apuce. Și-i era foame, și-i era sete, și-i era somn, și se tot ducea prigonit de norocul din san.   Hei, departe, întalni în mijlocul drumului un cerșetor. – Moșule, zise omul, ia uita-te la mine. Moșul își ridica sprancenele cu mainile și se uita lung. Omul cu noroc scoase punga din san. Și arunca un banuț de aur la rasarit și altul la apus. Într-o clipa, de la rasarit veni o oaie alba ca zapada, iar de la apus, o oaie neagra ca taciunele. – Vrei tu, moșule, sa-ți dau ție punga asta? – Cum de nu, taica, cum de nu?! Moșul lua punga. Varsa banuții de aur în mana și arunca un pumn la rasarit și altul la apus. La rasarit și la apus se încolaci doua fulgere ca doi balauri, și cu fulgerele pierira și oaia alba, și oaia neagra.   Cerșetorul, speriat, se închina și zise, lasandu-și sprancenele pe ochi: – Piei, demone, batu-te-ar crucea! – Moșule, striga omul cu noroc, la tine e punga? – Nu, duca-s-ar în pustii! – E la mine-n san, raspunse omul, și începu sa fuga. Talpile-i crapasera de fuga, cand dete de o apa repede. Deznadajduit, își facu vant și se arunca cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stanjen mai la vale, apa îl arunca în sus. Și pluti ca o bașica umflata. – Nici sa ma înec n-am parte!   Rupt de osteneala, sangerat de drum, înfricoșat de noroc, se întoarse la carciuma din satul lui. Cum intra pe ușa, barbații își scoasera caciulile, femeile se ploconira și un batran îi zise: – Cu sanatate și noroc! – Cu sanatate da, dar norocul… duca-se dracului! raspunse omul, și ceru o oca de vin.   Cum puse gura pe oala, o sorbi pana-n fund, fara a se uita la ceilalți, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru înca o oca și o bau și pe-aia pe nerasuflate. – Da la oameni sa bea, sa bea cat or vrea. – Noroc! zise o femeie batrana. – Muiere, duca-se dracului norocul! striga el, privind-o cu niște ochi roșii ca parc-ar fi picurat sange din ei.   Și bau, și bau, și bau. Abia îl mai țineau picioarele. Tranti caciula, arunca zabunul, scoase punga din san, îi largi gura ș-o puse pe taraba. Banuții de aur sclipeau parc-ar fi fost vii. – Iaca, zise el razand cu hohote, s-o bem toata… Un flacau se apropie de punga. – Uf! ce frumos clipesc, parca sunt ochi de fata mare! – Aș! mormai o batrana cocoșata, banii sunt ochii dracului. – De unde știi? întreba repede omul cu noroc, scapand oala cu vin de la gura. Sa-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie și babei, ca baba-i calul dracului! – De unde știi? zise baba, și din buzele ei negre scoase, ca o gheara de pisica, un dinte ascuțit.   Și bau, și bau, și începu sa cante, sa dea chiote, sa joace, pana odata se opri și privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul. – Mai oameni buni, zise el, aducand mana la brau, știți voi una? Sa te fereasca Dumnezeu de noroc! – Aș! ce vorba! raspunsera toți odata. – Mai oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea sa ma înec nu pot, ca plutesc ca o bașica! – Ei, aș! – Mai oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea sa-mi tai beregata nu pot, ca nu intra cuțitul! – Ei, aș! – Sa vedem! zise baba cocoșata, desfacand o gura pan la urechi. Omul trase cuțitul din brau și se izbi în beregata. Cuțitul intra ca într-o carpa, de colo pana dincolo. Sangele galgai și omul cazu, lung și greu, ca un buștean.   Toți înmarmurira. Ușa pravaliei se deschise și se închise fara sa fi ieșit nimeni. Afara s-auzi un ras ascuțit: „Hi, hi, hi!”. Apoi, un glas: – Unde e punga? Toți îngalbenira și începura a se închina, șoptindu-și speriați: – Cine-a fi ras? – Unde-a fi punga? – Era aci și ne pieri din ochi… – Dar baba unde e? – Care baba? – A cu un dinte în gura și cu cocoașa în spinare? – Eu am vazut-o – zise un flacau, și-i clanțaneau dinții de frica – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare! Un batran trase cuțitul din gatul omului. – E rece ca gheața. – A scapat de noroc. – Și cui raman toate bogațiile lui? – Altora. – Ce, nu știți, zise un moș cu barba pana-n brau, nu știți ca nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îți vine ție ca sa foloseasca altora…   Ș-a plans muierea pe barbatul sau. Dar cu atatea turme, și cirezi, și herghelii curand s-a mangaiat. Și nu s-a lasat pana n-a ajuns de la șapte la paisprezece, ca decat fara soț… mai bine paisprezece decat șapte…

Sultanica – Barbu Stefanescu Delavrancea   D-a stanga Raului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușii – curate ca un pahar; prispa din fața – lipita cu pamant galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scarțaie, la fitece bataie de vant, doua limbi de tinichea, așezate pe doua goange cat gagalicea. Curtea, îngradita cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pamant pe patru talpoaie groase.   Ăst camin fusese odinioara cu rost pe cand traia jupan Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasa, ramasa singura, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S-a prapadit cu firea, ca Sultanica ajunsese fata mare. Dar cand e sa-i mearga rau omului, pe orice-o pune mana sa sparge.   De cate ori n-o podideau lacramile pe biata batrana, privind acareturile mari, dar pline de saracie și de pustiu… Nu cerea de pomana… da și viața de azi pana maine viața e, or foc? Doi juncanași, o vaca, doi carlani, zece oi ș-un berbec e saracie lucie la o vatra de care altdata țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuți ș-o turma de oi, ce umplea valea raului de behait cand coborau dinspre munte. II E începutul lui decembrie. A dat Dumnezeu zapada nemiluita; și cade, cade puzderie marunta și deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivaț care te orbește. Mușcelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile, în departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzari și de corcoduși. Vuiet surd sa încovoaie pe dupa dealuri și sa pierde în vai adanci. Cerul e ca leșia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncaie, cautand spre paduri. Viscolul sa întețește. Vartejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serei se întinde ca un zabranic sur. Raul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vajait manios înecat în glasul vantului, și izbește sloiuri mari de gheața și butuci groși de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecand prin sat. Partia e acoperita. Abia se zaresc poteci ca de lațimea unei lopeți. Cea mai îngrijita leaga carciuma de primarie. Lumini galbui de vapaița joaca prin geamurile catorva case. Vremea rea a amorțit satul, îndeobște zgomotos. Numai în batatura Hanului Roșu hamaie ragușit doi dulai de caini. În carciuma e arababura mare. Firitiseala nepomenita ține nea Nicola Grecul, cu fruntașii satului, de ziua sa.   O data pe an e Sf. Niculae. În ușa pravaliei sta un țaran nalt, spatos, cu fața conabie ca sfecla; uneori scutura din cap, rade și îndruga singur. – Așa e omul… un ciocan, înca unul ș-al treilea, pana ajungi la tinichea… d-acolo-ncolo… Dumnezeu cu mila… torni, parca torni într-o parnaie… Dar Sanda ce-o sa zica… ca mi-a dat Sfantul muiere harnica, dar rea, topenia pamantului!…   Înlauntru s-aud ciocneli de pahare, bușeli de calcaie și zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea țarana din pod. Apoi, cand sa mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toți, care mai de care: – Hai sa ne fie de bine, nea Nicola… La mulți ani cu spor și sanatate… Cinstit socru mare… – Suge, suge, ca doar nu te-a îmbatranit calea bisericii… – Mai trage-i, parințele, o leturghie… – Sa te vaz, logofete, care pe care… Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alții obide. Unii abia așteapta Ignatul sa-și taie grasunul cat malul, alții abia au malai de gura. Ca cine a facut lumea, cu deșertaciunile ei, la unii tuna și fulgera, iar pe alții îi îmbuiba cu norocul, ca pe curcani cu nuci.   III Așa înțelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; și așa, hangiul venetic, bogat putred, sa rasfoia în duhoarea de țuica și vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta mahnita la gura sobei, mangaindu-și odorul pe obraji. Sultanica ațipise cu capul în poala ma-sei. Odaia e deretecata de ți-e drag sa te uiți la ea. Pe pat o scoarța aleasa în fel de fel de migalituri. Pernele, cu fețe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plapumi groase. Spre rasarit, trei icoane muscalești, roșii ca para focului. Toți sfinții se aseamana ca doua picaturi de apa. Toți au ochii din trei linii, nasul dintr-una și gura din doua. Cat despre sf. Gheorghe, calare p-un cal cu gatul de cocostarc, tot omoara și nu mai omoara un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane arde candela.   Toate cele sfinte sunt înconjurate cu manunchi de busuioc și siminoc, din Vinerea Patimilor, strans legate în vlastar de salcie de la Florii. Focul palpaie. Cateodata pocnește de-arunca spuza în sus. Și Sultanica deschide repede niște ochi ca pruna de mari. Și mama Stanca, ferind-o de scantei, îi zice încetinel: „Dormi puiul mamii, dormi!” Sultanica strecura, printre genele ei de catifea, doua lacrami. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreți gura.   Fata Kivului e cum arar se mai afla sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugravit: alb și cu doua rasuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoși de pica, dar cand îi încrunta, te sperie ca-ntunericul. Parul lins, cu unde albastrui. Sa poarta cu tample. Așa a apucat de la ma-sa, și ma-sa de la ma-sa, obicei adus de pe obarșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori. Sultanichii îi este draga curațenia ca lumina ochilor, ca chiar de n-ar avea sprancenele trase ca din condei și buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foița și cu muc de lumanare. Cand merge, salta puțin și se mladie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frange. Multe capete a sucit. Mulți ochi au jinduit-o. În hora fura toate privirile, și ea s-aprinde d-ai crede ca se topește. Și ce valnic, și ce naframa, și ce camașa de borangic, galbena ca spicul și subțire ca panza paiajenului, încat i se simte tot sanul, pietros ca poama parguita, cum se bate cand abia rasufla de osteneala. Sa crape de caldura, nu-și sumete manicuțele în fața flacailor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele și bujori, cu creițe și cu ochiu-boului? Nu scrie la dansa așa țiganie. He, arareori, numai ce-o vezi cu cate-o brandușe în par, ori cu doi-trei didiței între betele ce-i încolacesc mijlocul de patru ori.   La șezatori s-a dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenești: „Cui îi arde de zbenguit e saritoare pentru așa treaba”. Ca pana se coace dovleacul în soba, cațiva flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai saruta de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or naframa, și duminica, la hora, pana sa li le dea, le snopesc o toana pe dupa șura din spatele hanului. Unii mai împelițați numai ce-i auzi: „Sari, cutarița, de sufla în al foc!” Și cand biata fata sta-n genunchi, sufland din bairile inimii, odata îi da branci și cade pe spate. Sultanica e leita-poleita raposatului. Cand se aprinde, nu te poți apropia cale d-o poștie. Cand vrea ceva, vrea, nu se încurca. De sa manie, nu mai vede înaintea ochilor.   Într-o zi, la sapa porumbului, cine știe ce i-a nazarit, ca cu toate rugaciunile ma-sei, n-a voit sa manance din zori pana la amurg și n-a lasat sapa din mana pana n-a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrana mai mult moarta decat vie acasa. A doua zi, cand s-a dezmeticit ș-a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbena ca turta de ceara, cu parul alb și ciufulit, cu ochii trași de durere, a sarit la gatul ei și, fara sa zica nici pis, a început s-o sarute și p-o parte și pe alta, pan-a podidit-o un plans d-a muiat un ștergar întreg-întreguleț. Unele mai istețe din sat au împraștiat zvonul ca ar cam suferi de vrun farmec. De harnica, harnica, n-are cum mai fi! Unde pune mana, Dumnezeu cu mila! Sare din varful stogului și cade ca un fulg. În argea nu i se vad mainile. Cand toarce, mananca caierul. De cinstita, nu e obraz mai curat. Cand Ionița Rotarul, om chipeș și hazlau, s-a încercat s-o sarute, a sarit parc-ar fi calcat pe coada de șarpe și, în mijlocul flacaimii, i-a strigat:   – Mi-aș taia obrazul, dar ți-aș taia buzele! IV Ce punea satul în nedumirire, și mai vartos p-ale ce cata nod în papura, e cand apuca lumea în cap și trece noua hotare. Numai ce-o vezi, la revarsatul zorilor, ca o ia rara-rara, prin faneața. Galbena, cu cearcane vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, și sa oprește la vrun deal, la vrun parau. Asculta neclintita un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matca și le suna ca pe niște zurgalai auzite din departare. Apoi culege flori și le azvarla, pana ce i se aprind obrajii și sa trezește ca dintr-un somn adanc. Ochii îi sclipesc ca oțelul învartit la soare.   Joița Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creștetul mușcelului ce desparte apa Valsanii de Raul Doamnei, privind, ca dusa de pe lume, la roșeața apusului. Obosita de ganduri, se întorcea spre casa cu cautatura-n jos, cu un nod în gat, cu gura fripta de sete. Și de întalnea vrun izvor, bea pana i se oprea rasuflarea. Apoi, facand mainile caldarușe, le umplea cu apa rece ca gheața și limpede ca diamantul, pe care ș-o arunca în obraji. Da sa te fereasca Cel-de-sus de gura satului și de pizma celor vinovați și rai! N-avea sa scoata capul în lume Sultanica, ea, care, de buna ce era, ș-ar fi dat și dumicatul din gura, ca începeau șușuitul și ponoasele. Cate-n luna și-n soare-i scorneau. – Sultanica, frumoasa? Aida-de! Mai bine își pune gatul pe taietor Ilinca, ciupita de varsat. – E o fudula, o luata din Iele, n-are toate sambetele. Cand umbla, calca-n strachini. Numai nevasta ca toate nevestele n-o sa fie Sultana aia, zicea la fantana, la hora, la șezatori fata Ciaușului. Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricator de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apa? He, he, fata proasta și țafnoasa da norocului cu piciorul. Da de, om sarac și cu nasul în sus… Știe Dumnezeu ce face!   Și flacaii, mai toți, o luasera în nume de rau. Nu, ca de ce sa fie așa de muta? De ce sa fuga de toți parc-ar fi raioși? O fata mare se mai lasa ba la un sarutat – ca d-aia are gura dulce – ba la un giugiulit – ca d-aia are san cu draganele. Și știi, cum e omul, din una într-alta, se îngroașe gluma, și capatuiala vine, ca moș popa ce-așteapta? Sa dezlege dorul dupa pofta inimii. Altfel canta cucul pe fata batrana și ramane moșoroi fara soboli. V S-auzea, în departare, chiuit de danț și pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vantul vuia de te lua groaza. Mazarichea rapaia în fereastra mamii Stanchii. Sultanica ridica capul din poala ma-sei. Se alipi de batrana. O cuprinse pe dupa gat cu brațele rumenite de dogoarea focului și privi lung în chipul ofilit al batranii.   Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap și multe prin inima cand grecoteiul se desfata. – Mama, mama, grai batrana, moș popa, cand spune din Vanghelie, cica sa rabzi și iar sa rabzi… Așa e, parințele… așa e… ca Mielușelul Domnului a rabdat scuipat, bataie și rastignire… Dar cand ma gandesc la raposatul ș-auz chiuitul cațaonului, ma podidesc lacramile, Sultanica mamii, și blestem din suflet, doara de l-o ajunge mania Domnului! Sultanica stranse vatraiul de-i zbarnai în mana. – Nu mai pot, grai iar batrana, nu mai pot sa-mi tarasc zilele, cand ma uit la tine și nu știu pe ce mani o sa cazi… Aveam și noi, pe vremea Kivului, rod și vite cu duiumul; patulele gemeau de pline; batatura nu mai încapea de vite și lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Și ce te pomeneai ca se aruncau pe rasfaț. Rupeau pamantul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletanata ca o maciuca. Șase argați nu le da de cap pana nu se potoleau de bunavoie și nu catau spre obor, dand din cap și bagand limba și p-o nare, și pe alta. Bietul tat-tau se uita mandru la bogația lui cinstita. Parca-l vaz, c-o mana în șerparu-i civit, alergand de colo-colo. Ce harnicie de om! Tot satul nu-i ținea piept. Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mainile lui radea ca briciul. Tu erai mica și nebunatica. Cum te zarea ca-i ieși înainte, cu manușițele pline de noroi, creștea inima în el și se topea d-a-n picioarele. – Bietul tata!…   Focul palpaia în gura sobei. Mușcelele alburii abia se mai zareau prin geamuri. – În toiul verii, îndata ce venea rupt de osteneala, ne ospatam bine, apoi ne odihneam pe prispa. Pe tine te-așeza ca p-o laița pe genunchi, și te juca, și spunea, și radea, și tu-i bagai mana în barba. Uite așa ne-apuca miezul nopții. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ș-acum glasul lui: „Sa mai stam, fa Stanca, fa, ca parca ma-ngraș cand ma uit la voi!” Era rai, nu viața, pana sa pripași, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cațaon. Și-a sosit într-un ceas rau. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau și mureau p-un capat. Dar ce sa mai îndrug Sultanica mamii… Într-un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat în judecați și l-a lasat sarac lipit. Kivu era iute ș-avea ș-un beteșug de tuse. S-a luat la contra și, de mahnire, s-a-mbolnavit. Cand ș-a dat sufletul, ma strangea de mani ca c-un clește și te chema, ars d-un foc nestins. „Înca doi ani… Sa nu va las pe drumuri”… a zis și i-am închis ochii.   Pe mama Stanca o podidisera lacramile; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde, și de unde cadeau se ridicau aburi înghițiți de gura sobei. – Nu mai plange, mama, zise Sultanica sarind în sus. Îi dau foc… sa arza ca șoarecii… Doar nu s-au stins toți ai Kivului! Mama Stanca îngheța vazand pe Sultanica naprasnica la corp și cu ochii ca doi carbuni aprinși. Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare evlavie: – Fa-ți cruce, fata mea, fa-ți cruce, avuseși un gand rau… Necuratul a trecut pe langa noi… Batrana șopti de trei ori, plecand fruntea în jos: „Numele Tatalui, ș-al Fiului, ș-al Sfantului Duh, amin”.   Se liniștira. Sultanica arunca o buturuga în soba. Batrana turna untdelemn în candela și-și șterse pe frunte deștile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. – Am sa-ți fac o rugaciune, mama. Iaca, astazi fuse S-tul Niculae, vreau și eu sa-ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocoșilor d-a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vro punga cu bani, ca vaduva din carte avea trei fete, și pe catetrele le-a capatuit… Mama Stanca, cu tot amarul de care era covarșita, zambi. – De, maica, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia și Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioara a fost cum a fost, dar acum e prea de tot… O sa ne apuce judecata d-apoi… O sa ploua foc și pucioasa… Și îngerii AtotȘtiitorului vor buciuma: „Sculați, morți, din morminte!… ” Domnul ș-a întors fața de la noi, pacatoșii… – Sa-mi încerc și eu norocul… – Bine, Sultanico, fie ș-așa, raspunse Kivuleasa și, facand trei cruci capataiului, sa varî în plapuma. Mama Stanca sforaia dusa. Din vreme în vreme ofta, înghițind în sec.   VI Fitece oftare, nabușita în plapuma, sugruma pe Sultanica. Gandul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumești. Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraște omenirea cu bunele și relele ei? Toți trec p-acolo, oricat s-ar rușina. Sultanica ratacea ca o umbra, nu de vrun farmec; ci, cand e sa te biruie dragostea, sa te pui în cruciș și-n curmeziș, sa te tai și sa presari sare pe crestaturi, spuza sa pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiți pe langa focul dragostei, de este foc cu adevarat. Și așa fusese sa fie cu Sultanica, ca nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata și trece prin toate și buture de rovina ramane: bazaie fara sa ia foc.   Ca dupa cum simțea Sultanica… de s-ar fi varat în gaura de șarpe și s-ar fi dat vantului turbat… era ceva din altul în ea… un chip… niște ochi… un sarutat ce-o tot saruta în același loc… și o fura, și o ducea, legata-ferecata, acolo unde numai focșorul ei știa… Se prapadea dupa Dragan Caprarul. VII Caprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la parinți, scoase apa din piatra și ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl faceau, nu e vorba, pișicher, papugiu de București, dar cum ziceau alții, din prietenii lui: „Așa e moara trandavilor. Cațaie, ca nu ține parale. Pana o pune Caprarul mana în chica vrunuia, sa-i faca morișca de vant.”   Cardașia lui erau din flacai de munca ca Voicu Ciaușului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ionița Rotarul și alții. Nu-l vedeai umbland pe doua carari. Ramanea poricine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dinții de narile nasului. Frumos, chipeș, avea o uitatura vie și cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea și ce n-ar vrea. Mustați negre și dese. De le netezea, pleca puțin capul și p-o mana, și pe alta. Camașa pe el, ca floarea. Caciula țurcaneasca, trantita p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc. Era vesel și glumeț. Dar de prin priar se schimba Dragan al nostru.   Începu sa dea tarcoale Sultanichii. Cand îl catai, de era și Sultanica la hora, el sta deoparte mahnit, privea galeș, rasucind vrun pai în mana. D-o întalnea la adapatul vitelor, i-ajuta cu draga inima, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Și cand zicea „mama”, i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa puie în spinare cobilița cu cofele, sa n-o fi atins de mana, ca pleca ochii în jos rușinat. Azi așa, mane așa, ca Sultanica, cand prinse de veste, i se paru așa de veche treaba, ca d-ar fi fost de cand lumea ar fi fost mai de curand. I se facu frica. Ba sa hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul. Trei saptamani îl ocoli, și fura trei veacuri.   Într-o zi o lua razna p-un piept de mușcel, fara sa știe încotro. Fanul îi trecea de mijloc. Arșița începuse de dimineața. Cantau pasarile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau și tot a bine ș-a duios spuneau și ele. Florile îți luau ochii și te-adormeau cu mirosul. Sultanica cata alinare, și, în deșert, alinare nu gasea. Toate o munceau s-o rapuie. Ca d-o supunea framantarea, d-o muia dorul și sangele de-i navalea în colcote la cap, sa trantea cu fața la pamant și saruta florile, pana ce o piroteala placuta o facea nici s-adoarma, nici deșteapta sa fie. Și simțea în asta zi de pribegie o nedumirire, ca suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii și rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o amețea într-un vartej de întristare. Cand ajunse în varf, pamantul i se învarti supt talpi; mintea i se clatina de spaima ce te cuprinde cand te prabușești într-o vultoare… La umbra unui paducel, Dragan sta p-un buture de stejar.   Dragan arunca ghioaga cu care batea paișul, rasturna o tivga cu lapte batut și striga ca scos din fire: „Sultanico, ma prapadești!” Cum, ce fel, de ce… sa trezira strangandu-se în brațe, ca brațele le curma trupul. Din acest ceas se întalneau pe ascuns de lume. Sultanica bolea. Nu adormea decat despre ziua. Vise urate îi turburau odihna. VIII Ș-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba sa se vaza. Mama Stanca dormea. Sultanica sufla în vapaița și cazu la icoane. Galbena ca turta de ceara, da sa se roage, și nu poate sa-și adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobona fruntea. Își acoperi fața cu amandoua mainile. Socotise ca icoanele s-au clatinat, voind sa se întoarca de la dansa.   Încet-încet, ca o stafie, sa tarî pana la gura sobei. La lumina focului parca murise și înviase. „Înșel pe mama, necinstesc curatele sale batraneți, înșel cele sfinte!” Deodata, lumina ochilor îi scapara. Gura sobei se largește, buzele-i de pamant se roșesc, ranjesc, se întind ca un gatlej de balaur; flacarile sunt limbi de foc ce sa rasucesc și se desfac; duduitul dinlauntru sa pornește ca un potop de jale. Sultanichii, privind la valvataile din soba, i sa paruse c-a vazut gura și muncile Iadului. Speriata, se repezi din nou la icoane și dadu-n genunchi. Sa ruga, mormai: „Împarate ceresc, mangaietorule… ” Îndurarea sa coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fața i sa lumina și cazu cu fruntea la pamant. Și de ce mila de sus sa n-o ajute? Nu s-a grijit la Paște și la Craciun? Cine, ca dansa, a mai atins Sfantul Potir cu atata evlavie? Și daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu flacaii, și unele neveste sa dau afund cu targoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? Ispita ei e mai afara din cale? Un sarutat o arde trei zile și fitece balarie o amenința s-o dea de gol satului.   Dupa ce vede pe Dragan, vestmintele o doboara ca niște piei de plumb. Îndata ce scapa din brațele lui, e ceva care o încinge și-i zdrobește oasele. N-o sa-i mai vie minte la cap. D-ar fi de țața, și tot n-ar fi așa de proasta și de capie. Vezi bine… nu se poate… Ce e de la ea nu e… nu e dupa cum vrea, ci dupa cum îi e scris sa vrea… Cine ne-a dat inima sa nu ne fi înfipt dorul și dragostea în ea… Sultanica stranse pumnii de-i trosnira deștele. În ușa tinzii sa auzi ciocanind încetișor. Sultanica abia-și stapani rasuflarea. Își netezi parul. Își așeza fusta înaintea icoanelor. Vru sa mearga și se clatina. Îi amorțise un picior. Apoi ieși în varful degetelor, aruncand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede. Mama Stanca doarme învartindu-se și p-o parte, și pe alta. Chipul ei, zbarcit, uscat și luminat de candela, parc-ar fi chip de moaște. Viseaza… Ar voi sa scape de vro primejdie… Se-ntuneca…   IX Se crapa de ziua. O fașie de lumina, ca un brau de argint, se întinde spre soare-rasare. Codrii fumurii parca plutesc în departare și ograzile sunt albe de zapada. Sultanica gafaie, scoțand, pe gura și pe nas, aburi groși ce-i carunțesc parul și genele. Picioarele i sa scufunda pana la glezne. Nasul ei e roșu-vanat. Lacramile i-au înghețat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute și cade. Sa scoala repede și iarași cade. Speriata, privește în toate parțile. Sa taiase în gheața. Cateva picaturi de sange cazura pe zapada alba. Un vant ușor scutura, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.   Sultanica apuca o partie acoperita cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pamant, furișand o uitatura numai cu coada ochilor. Un marait de caine o face sa tresara ș-un țipat de gascan i-arunca inima din loc. Își încordeaza puterile ș-o rupe la fuga. Case, plute batrane, troieni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug și s-afunda în urma ei. Într-o clipa trece podul de peste Raul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur. A ajuns acasa. Labuș, cainele curții, cu par ca de lup, începe a latra ș-a se gudura pe langa dansa.   Sultanica pune mana pe clanța, dar nu îndraznește nici sa deschida, nici s-o traga înapoi, arsa de ger. Pielea degetelor i se prinse de clanța. – O naluca, mama, a sfantului Niculae m-a facut sa alerg, sa caz, țiindu-ma întruna dupa acel moș cu barba alba, în sfintele odajdii… Batrana, cu frica Domnului în san, crezu. Sa sperie vazandu-și fata sangerata. Îi lega mana în carpe curate. Nu știa ce sa mai faca ca s-o opreasca din plans.   Atat odor mai are Stanca. Atata nadejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioara, zilele senine și nopțile petrecute pe prispa afara. În fața ei vede caminu-i cum era cand era. O durere d-a Sultanichii îi curma viața ce abia se mai ține într-o ața. Un dar, o înduioșare, cand se zugravește în chipul fetei, face pe batrana, deși veștejita și uscata ca o frunza de brumar, sa-și învieze în adancul ei ceea ce a simțit cand a dat ochii cu Kivu pentru întaiași data.   D-ar fi dupa gandul ei, Sultanica, „plapanda și frumoasa ca o cocoana”, ar trebui sa fie și mai și decat nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și cate-n luna și-n soare. Da s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și cand sa gandește ca nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereți, sa intre în pamant de vie. – Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei maluros și mort.   Sultanica sughița. Pe umerii obrajilor îi joaca și se schimba doua pete ca niște nisfele de rumeneala. Privirile-i ascuțite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și sa îneaca în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfarcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucita pe trup. Najițele opincilor, dezlegate. Se pipaie. Își încheie camașa la gat. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umarul osos al mamei Stanchii. Daca ar putea sa se arunce la picioarele ma-sei! Sa-i sarute talpile și sa marturiseasca tot…! Daca s-ar arunca în rau…? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar pierde de urma…? – Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetei pe pieptul ei maluros și mort. Pe Sultanica o taie aceasta mangaiere curata. Sari din brațele ma-sei și s-arunca în pat, cu fața într-o perna, cuprinsa d-o jale cu lacrami cari ard pe unde pica.   X Dragan Caprarul caștigase ramașagul cu Ion al Ciaușului ca va veni de hac Sultanichii. Un junc mai mult și fala flacailor. Cum o sa-și rasuceasca mustața de grozav printre tineret! O sa calce din pod. Cata-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o sa-l mai încapa locul! Leicuței i-a facut ravaș de drum. Barbați sunt și pentru cele sarace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Și ce, nu e tot ea? Multe a vazut, multe a prefirat el prin al București! Doara n-a taiat cainilor frunza! Sporovaia, la cazarma, Negoțoi, vistavoiul, și de cocoana d-lui maior. Ca n-o sa caza el, Caprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bataie i-a tras țiitoarea! A doua zi, la „revizie”, era cu ochii ca fundul caldarii.   Olio-lio! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, ca d-aci încolo merge gaitan. Pentru o cotoroanța ș-o pitpalaca, un pumn, și le-a luat mirul!… XI Mitrana Taluga a Țuțuenilor are șezatoare, nu gluma! Doua lumanari de seu ard p-o masa rotunda cu trei picioare. Nu e nici un flacau. Altfel, nu e chip sa ai la șezatoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului. Fitece nevasta tinerica, fitece fata mare ș-au facut poala maldar de fuioare. Da mai încurca lumea cateva fetișcane ce nu s-au prins în hora și li se scurg ochii sa fie și ele printre cele mari.   Fusele zbarnaie alene într-un ras cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca doua scantei, sare de la un fus la altul și parca le cantarește în labele lui neastamparate. Doi copilași, cu chica ciuf, așteapta sa scoata daica Mitrana cartofii din spuza și dovleacul din caldare. Și sa tot șterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godina. – Așa, soro, zise Ciaușanca, a început sa carcaie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c-o s-o ia Dragan… E împelițat Caprarul, nu-i dai de fund. Cu ramașagul i-a papat neichii juncul cel mai gras. – Iata colo, striga Mitrana, de umplu casa, fitece pasare maiastra își gasește vanatorul. Macar de ș-ar cladi cuibul în clopotnița ori sub streașina primariei, tot o sa cante, ca nu se poate:   Dar un hoț de vanator Smulse trei fire de par, Le facu un lațișor Și mi-l puse de picior. – De, dada Mitrana, grai Marica, fata primarului, dand ghies fetei popii, cica și vanatorul îi zice maiestrei: Canta-ți, puica, cantecul Ca mi-e drag ca sufletul.   Toata pasarea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare… Marica e un boboc de fata. Cam puțintica, dar ce sa-i faci, cand omul e nurliu, duce ziua dupa el. Marica, de rade, ți-arata doua șirulețe de margaritar. E prelunga la chip, codalba, cu ochii viorii, și sa strecoara printre surate ca un prichindel. Și gluma cu gluma bate și spune basmele și snoavele batranești cu atata limbuție, ca parc-ar citi pe slove.   Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, canta ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenea dupa bunele datini. Safta lui nea Ghița aduse iar vorba: – O sa se duca vestea ca de popa tuns. Ce mai cinste și pe Sultanica! Obraz smerit, suflet ascuns… Nu sfarși cuvantul, și Catrina Parvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: – Uite, soro, ce ți-e omul! Auzi colo la Safta… Și ea are un copil ce face maricel. Ăst copil l-a nascut patru luni în urma maritișului cu nea Ghița. În curand o sa aiba doi, și, de, se cam zic multe… Altfel, nea Ghița e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?… Pana nu vede, nu crede… daca o crede ș-atunci… – Și eu, lele Safta, grai Ilinca Ciupita, și eu dam cu gandul ca Sultanica n-o sa sfarșeasca cu bine. Acum sa-și mute gandul la moșii ai verzi, ca nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine sa-și lege o piatra de moara de gat și sa s-arunce în rau decat sa-și tarasca zilele încarcate de așa pacat… – Nu spui eu, Mira, șopti iar Parvuleasa, pe cand celelalte dau prin ciur și prin darmon pe Sultanica, nu-ți spui eu ca naiba cand n-are de ce rade face pe hoț judecator…   – Ai gura de aur, surata Catrina, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovaiește Ilinca Ciupita, și ea a îmbatranit fata mare. Se da ea pe langa mulți, și mulți se dau pe langa ea, c-ar avea bune paraluțe. Da ce face, ce drege, ca n-are lipici. Cand merge, sa zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai cand rade, sparge țiple. Pana au început, atat le-au fost mult, c-apoi cadeau claie peste gramada, ponoase, cartiri, zavistii, învalmașite într-un hohot gras și spart. – O sa-i semene Caprarului. – D-o fi fata, s-alerge d-a-ncatelea pe la soare-rasare pan-o vedea pe dracu la soare-apune. – Frumoasa zestre daruiește sfantul Niculae! – Zestre cu mani și cu picioare. – Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flacailor! Ziceți mai bine Doamne ferește… – O sa va placa… – Da nu ca Sultanichii… – Pentru ca inima cere, nu-și pune fata poalele în cap. – Vijelia le ridica. – Nu se îngroașe gluma… daca nu ți le ridici singurica, fetica mea. Și țipete, și ras, și framantare.   Fusele dormea somnul matușii. Fetele fierbeau de un neastampar cald și puternic. Sudoarea curgea în caraie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumesera manecile chenaruite în stacojiu și azvarlira coadele pe spetele largi. Altele-și desfacura sanul pietros, care țipa sub camașile întinse. Soba dogorea. Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrazneau, cu tot zaduful, sa s-arate în buna voie: abia aveau ca doua mere crețești.   Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tava, spart în bucați mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolacea din tava pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i gura apa, arunca marama pe spate și, de veselie, începu sa cante c-un glas prelung: – Pentr-un mar de fata mare Naiba alearga calare, Pentr-o mura ș-o rasura De trei ori sa șterg la gura, Și razeși cu razeșie, Și ciocoi cu caftanie…   XII Sultanica nu mai baga nimic în gura. Se topea pe picioare. Îngalbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, dragalași odinioara, în fiece dimineața erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelata de somn, plangea nabușit pana ce pleoapele îi zgariau luminile. Unde o apuca gandurile, acolo ramanea, fara a clipi, cu mainile înțepenite ca niște bețe. Și dupa ce se întuneca, pe buzele ei, crapate și acoperite cu pielițe parlite, trecea cate un suras trist și plin de amaraciune.   Nu mai știa de lume, nici de rugaciunea obișnuita. Sa mișca ca o vartelnița, fara sa știe, fara sa vrea. Cand umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului. Așa se vad, în codrii mușcelelor, mesteceni balai, cu frunzișul marunt prin care tremura cerul vioriu, și deodata, ca arși de var la radacina, se scutura de frunza, se cojesc de teaca lustruita, se-ncovoie, se usuca și pier pe nesimțite.   Sultanica, de n-ar peptana-o ma-sa, nu s-ar mai pieptana. Și cand mama Stanca îi desfașura valurile de par, negru și des, pieptenele îi scapa din mana ca la o ciolaca, gatul nu-i mai ține capul fara pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: „Spune maichii focul tau”… Ce nu facuse batrana?… Colindase, pe furiș, prin satele dimprejur dupa meștere și carturarese. Unei țiganci dase tramba de noua cameși ghicirea sorții pe stele, pe bobi și pe furtuni… Dar nici leturghiile, nici descantecele, nici vrajile nu-i scapa copila de veștejire. Din zvon aflase ca ai scapa ce ți-e drag daca te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.   Într-o noapte de marți, zarind un cearcan în jurul lunii, s-a strecurat ca o naluca pana la biserica. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presarat în creștet pamant din trei morminte. A adastat toata noaptea, dar Ielele n-au venit. În alta zi a înșirat toate rugaciunile, de la moși, de la stramoși, pana a cazut jos de amețeala. Trecu Nașterea Domnului cu sarbatorile mari, trecu cașlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dadu în cald. Primavara mugura și încolți podoaba plaiului. Și nici-o îmbunare l-alde mama Stanca.   În dimineața Floriilor, batrana pleca la biserica, manata spre locașul mantuirii d-o farama de nadejde. Se dete cu inima toata cantarilor și evangheliei. La ieșire, cateva muieri din sat facura roata în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. Soarele și un vantuleț zbiceau vaile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujita de moș popa. Batranele, pașia-pașia, țineau drumul casei, mestecand anafura sfințita.   Viața se deștepta. Mugurii crapau. Vrabiile, stoluri pe moliftul din fața bisericii, ciripeau cearta lor obișnuita. Și zoriți la trai de aerul caldicel, cocoșii s-auzeau cantand sa-și rupa beregata. Mușcelele, acoperite d-o pojghița verzurie, abureau un fum ce sa-nalța alene, clatinat de adiere. – Jupaneasa Stanca, grai Talugianca a mare – nerabdatoare d-a sfarși cu cele sfinte – se vorbește pan sat ca Sultanica merge rau cu sanatatea. Bat-o norocul de fata, prea e inimoasa! Iaca, n-are cuvant sa se prapadeasca. E tanara, curațica, harnica, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-și rapune cineva capul. Ce sa-i mai faci? Ca d-ta știi, nu e ea pentru întaia oara. S-a încrezut pe mana rea, da și lui Dragan n-o sa-i mearga struna. Azi pangarește pe una, mane pe alta, pana ș-o gasi stapanul.   Mama Stanca, apucata ca de alte alea, fara sa deschida gura, o rupse la picior, aruncand mirul sfant în noroi. – Prefacatorii de vulpe batrana, îngana Voiculeasa, pleca ca o vijelie, parca n-ar fi știut de patarama Sultanichii. Țandara nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai ca fetei nu i-a fost d-a buna. Mama Stanca intra în casa, trantind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vajaia ca scocul morei. La încheietura falcilor simțea doua ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețasera pana la glezne… Și, învartind ochii în cap, arunca un fulger de privire asupra Sultanichii… – Ai pierdut tot… ai pierdut cinstea casei! Atat ne mai ramasese! striga Kivuleasa, și cazu mototol la pamant, bolborosind și zvacnind din picioare.   Sultanica începu sa țipe. Se pleca asupra ma-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Batrana o apuca de gat. „Tot… tot… tot!” mai izbuti sa zica… ș-o saruta cu focul cel din urma… Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arata cu degetul. În urechile-i surde auzi strigandu-i: „Unde ți-e fala?… Credeai c-o sa ție cat lumea belșugul fara capatai?… N-a fost curata starea d-odinioara… Saracia te-a pedepsit o jumatate de viața și necinstea te cotropește la moarte.”   XIII La trei duminici dupa San-Petru, soarele poleia lumea în aur cald și tremurator. Zapușeala, în loc d-a da lenei viețuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mișcare vesela de sarbatoare. Belșugul împraștia cheful pretutindenea. Porumbiștile primavaratice erau o podoaba. Iarba se strecura și pe potecile batatorite. Ograzile de pruni și mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolacisera unu peste altul, acoperind gardurile cu foi țepoase și mai late ca foile de lipan. Era un an cat cinci. Saturase orice ravna. Ca din vreme veche nu se pomenise atata prisos de bucate. Ai fi zis ca fitece bob se însutise.   În fața Hanului Roșu se încinsese o hora strașnica, de sareau scantei de supt calcaie. În vartejul jocului, salbele de galbeni împaratești și icosari turcești zornaiau la gatul celor avute. Valnecele, cu fluturi sclipitori, zburau cand la dreapta, cand la stanga. Suratele, împodobite cu flori-domnești, radeau izbind pamantul dupa hihaitul flacailor pletoși, rumeni de zaduf și de sanurile durdulii. Se mladiau rotund trupurile, dardaind pe picioarele lor sprintene, parca naiba gadila asta tinerime plina de foc, ș-o arunca în sus ca p-o minge.   Trei țigani – doua cobze ș-o lauta – trageau „marunțica craiului”, înșirand, din cand în cand, chiote întocmite din senin. Lautarul se prapadea cu firea, trantind capul și p-un umar, și pe cellalt, mai ales cand zarea ulcica, plina pana-n buze cu vin roșu, subțire și înspumat. Fruntea horii era Dragan Caprarul. Cu mijlocul încolacit în bete, c-un maldar de ciucuri pe șoldul drept, cu palaria pe ceafa, ș-ascundea mandria sub niște sprincene îmbinate. Se simțea în lauda lumii. Se rasfața în atatea priviri dragastoase. Femeile în varsta nu se mai saturau privindu-și mandrețile, îndrugand mai una, mai alta, sa le treaca vremea, lipite pamantului. – Numai biata Stanca se stinse așa cum cu gandul n-ai fi gandit… șopti morareasa. Odinioara, cand sosea în toiul horei, amuțea zarva… – Doamne ferește, grai moașa Safta, cu Sultanica lasata pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile… Și pe deasupra mai va parastase la noua zile, la trei și șase saptamani; la trei, la șase, la noua luni; la anu, la anu și jumatate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine sa i le faca? Astea-s capetele creștinești pentru mantuirea sufletului. Și cine poate, la șapte ani, scoate oasele din sanul pamantului pentru sfanta molifta. Dupa șapte ani omul e curat, ca e țarana. Și țarana cu oasele binecuvantate sa vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrima, în fața tronului de lumina veșnica.   – Iata la Dragan, zise morareasa, ce proțapit e! Da, și joaca, bata-l pustia, parc-ar trage tighel! O sa ne nunteasca satul cu fata primarului. Da nu ca zarpalatecul de fi-meu: în loc sa puie și el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umbla craun. Sarbatorile, cand îl cauți, cu harzobul în mana. Pe cine i-o fi cașunat nu știu, ca nu spune sa-l tai… – Lasa, cuscra, grai Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii caprui, ce-i juca la fitece cuvant. Ăsta sa-ți fie necazul al mare, ca n-ai mai vedea fir alb…   Braul rapaia pe-ntrecute, ca flacaii cerusera ceva barbatesc. Puține fete-l învarteau, da-l învarteau sa se duca pomina. XIV Pe pieptul mușcelului dintre Domnești și Berivoești, Sultanica suia, manand o vaca balaie c-un vițel, ce sa da pe furiș la uger și scapa, în mers, țața rumena și asudata de lapte. Miercana mugea, întorcand capul cu niște ochi negri, blanzi și genoși. Batranul Labuș își urma stapana cu credința.   Sultanica, afundata pana la brau în faneața, mergea privind neclintit în departare. Slaba, galbena, cu pielea de pe fața așa de subțire ca-i numarai vinele albastrui urzite în curmezișul tamplelor. Ochii ei, mari din fire, pareau mai prelungi decat sprincenele, și nu spuneau nici dragoste, nici ura, uitandu-se, fara pic de credința, la cerul întins ca un zabranic nepasator și vioriu. Parasind vatra parinteasca, pustie de farmecele de odinioara, tot i sa înfațișa ca o minciuna deșarta. Luase lumea în cap, cautand drumul muntelui Popau, unde tatal sau își ținuse la pașune turmele de oi și cirezile de vite mari. Voia sa-și piarda urma și sa-și adoarma inima ostenita.     Fanul, de leandra, de margarinta, de trifoi cu vlastare învoalte, de mazariche vartojita, sa mișca în valuri ușoare, ca o panza îmbrebenata cu flori. Scanteioarele se ridicau cu varful roșu. Dragaica stufoasa raspandea, pripita de soare, un miros ca floarea de tei. Lumanarelele, drepte și bațoase, întreceau fanul și stau de streaja, din pas în pas, cu flori galbene și batute p-același picior. Arii de fețe sa împreunau în toata întinderea plaiului, desfașurat în colnice și vai, închis, în departare, de înalțimi încovoiate ca niște braie verzi. Peste toata aceasta mandrețe plutea cate un vultur, alunecand în largi rotocoale pe aripile întinse ale caror sfarcuri abia se mișcau din vreme în vreme. Sultanica ajunse în varful mușcelului… Privi lung la turla bisericii din sat… Și pieri la vale, înecata în faneața ce cobora…   Miercana mugi, și mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adancimea vailor.

download Mesterul Manole..

Bunicul - Barbu Stefanescu Delavrancea   Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!   Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”. – Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi. – Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară? – Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. – O, voinicii moşului!…   Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare. – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? – În ţara cocorilor. – În ţara cocorilor? – Da. – Dar rândunelele un’ se duc când se duc? – În ţara rândunelelor. – În ţara rândunelelor? – Da… – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. – Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. – Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie? Fata se întristă.   Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. – Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule? – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie. – Cum de nu? Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt!   Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…   Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: – Lăsaţi pe copii să vie la mine! – Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta este a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două.   Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. – Jumătate mie. – Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: – Mustaţa mea e mai lungă. Fata: – Ba a mea e mai lungă!   Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: – Amândouă sunt deopotrivă. – Ş-a mea, ş-a ei! – Ş-a mea, ş-a lui!   La obraji cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă. – Ba a mea, că e mai albă!   Bunicul zâmbi. – Ba a mea, că e mai caldă! – Ba a mea, că e mai dulce! – Ba a mea, că nu e ca a ta! – Ba a mea, că are un ochi mai verde! – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!   Bunicul abia se ţinea de râs. – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: – Ce e asta, viermi neadormiţi?! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: – Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

Bunica de Barbu Stefănescu Delavrancea   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Năut! – Nu. – Turtă dulce! – Nu.   Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. – Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. – Să spui…   Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte. – A fost odată un împărat mare, mare… – Cât de mare? – Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii… – Bunico, e rău să n-ai copii? – Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie. – Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.   Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: – Spune, bunico, spune. – Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… – Cât era de mic? – Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot… – Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…   Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. – Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… – Ca moşu de mică? – Da, ca moşu… – Atunci nu era mică de tot… – Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… – Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. – A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…   Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. – Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… – Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. – … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat… – … ş-a plecaaat… – Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… – … s-a dus, s-a dus… – Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… – … întunecoasă… – … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…   Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. – Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

                            Apus de soare de Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1503-1504) Dramă în 4 acte    Personaje: ŞTEFAN CEL MARE BOGDAN LOGOFĂTUL TĂUT POSTELNICUL TOADER VORNICUL JURJ HATMANUL ARBORE PÂRCĂLABUL DRAGOŞ PÂRCĂLABUL ALEXA PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ PÂRCĂLABUL ŞANDRU PÂRCĂLABUL COSTEA PÂRCĂLABUL NEGRILĂ BĂTRÂNUL ŞTEFUL, fost pârcălab BĂTRÂNUL HRĂMAN, fost pârcălab PAHARNICUL ULEA CLUCERUL HRINCOVICI VAMEŞUL CHIRACOLA CLUCERUL MOGHILĂ STOLNICUL DRĂGAN JITNICERUL STAVĂR PETRU RAREŞ DOFTORUL IERONIMO DA CESENA DOFTORUL ŞMIL DOFTORUL KLINGENSPORN ŢUGULEA MOGHILĂ UN PIETRAR UN CURTEAN DOAMNA MARIA IRINA, fata pârcălabului Dajbog, Ş 1476 REVECA,fata comisului Huru, Ş 1476 BĂLAŞA, fata pârcălabului Oană, Ş 1484 ILINCA, fata pârcălabului Gherman, DOMNICA, fata hatmanului Arbore ANCUŢA, fata pârcălabului Toader OLEANA, fata vornicului Duma FIRA, fata pârcălabului Dragoş LISANDRA, fata pârcălabului Alexa JOIŢA, fata pârcălabului Ivanco NEAGA, fata pârcălabului Şandru ILEANA, fata pârcălabului Ivaşcu HERA, fata pârcălabului Grumază STĂNIŞOARA, fata pârcălabului Ieremia OANA DOCHIA Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari1 etc.                 Actul I   În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din oraşul Suceava şi valea râului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad. Scena I IRINA, REVECA, BĂLAŞA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA, ANCUŢA, OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIŢA, HERA, NEAGA, STĂNIŞOARA, OANA, DOCHIA şi ŢUGULEA MOGHILĂ. (La ridicarea cortinei toate lucrează.) IRINA: Cum, cum? FIRA: Ei, aşa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... JOIŢĂ: Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă... De un ce, Zamfiro?... Şi tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele... LISANDRA: De un balaur... Staţi... A sărit tindechea.2 ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să ştii că rămâi, ca mine, fată bătrână. REVECA: Ba ca mine... IRINA: Ba ca mine... BĂLAŞA: Ca voi... ca noi... ILINCA: Dumnezeu să ţie pe pârcălabul Alexa din Orhei. NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina. (S-aud toaca şi clopotele.) REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece. DOCHIA: S-aducă mama, bunica maichii. IRINA (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?... Eşti mândru... Ai sabie... Şi ce-ai să faci cu ea? ŢUGULEA (face cu mâna ca şi cum ar tăia): Să... IRINA: Măăăă... ŢUGULEA: Hî-hî... IRINA: Când?... ŢUGULEA: Iacă ş-acuma... IRINA: O! bătu-te-ar potca3! (Îl mângâie.) S-ajuţi mamei Dochii. Dar, vezi, ţine-ţi firea, nu-ţi pune mintea cu bostanul. (Fetele râd.) ŢUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.) Scena II Cele de sus, afară de ŢUGULEA şi DOCHIA. LISANDRA: Am ţesut bine, dadă Reveca? REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. ANCUŢA: Dar eu? REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Aşa... mâinile-n voie... ca şi cum te-ai juca. DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca? REVECA: Priveşte firea... Aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic murdar... Da, bine... STĂNIŞOARA: Uf! Doamne, Doamne! REVECA: Ce, moţato? Ţi s-a urât? Binişor. Ghergheful e de răbdare. JOIŢA: Iaca şi barba părintelui Ivaşcu din Hotin... IRINA: Ba părul tău de oaie creaţă. HERA: Am isprăvit. Nu mai am ţevi. BĂLAŞA: Da, dar pe dinafară cine-a dat? HERA: Numai la două. Le desfac şi le fac. OLEANA: E bine, Reveca? REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ţii furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte, şi fusul zbârnâie şi pluteşte parcar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ţii casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut? OANA: Mai am puţintel şi le nălbesc. Prea multe. Şi nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri... REVECA: Mă băiete că porţi părul bălan ca plăieşii , ce spui? Ce gânduri? OANA: Nu vedeţi ce de fâşii? Şi încă trei cămăşi de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare... ILINCA: Fa Oană, ţie ţi-e lene. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, ţie ţi-e foame. OANA: Ba... BĂLAŞA: Fa Oană, pe tine te ţine degeaba la curte. OANA: Dă... IRINA: Fa Onişor, cin ţi-a dat ţie betele astea de argint? OANA: Slăvitul. REVECA: Daţi pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale? OANA: Ce să fie?... Prea multe fâşii... Prea multe... REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi? OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce aşa de multe?... Şi buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci... Şi mai lungi, Oană, mai lungi. Şi-a oftat. Şi, plecând, am văzut-o făcându-şi cruce. TOATE: Făcându-şi cruce? OANA: Da... Mie îmi miroase a război... TOATE: A! ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Şi semplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii-Albe... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Scapă tu!"... Şi-a răspuns Gherman lui Oană: "Ba tu!"... Şi s-au grijit amândoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Ţie-l Dumnezeu pe Ştefan!"... Şi-a zis Gherman lui Oană: "Amin!"... Şau pierit ei cu toţi ai lor... IRINA: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălţau până la cer... Şi el ţipa: "Nu vă lăsaţi!"... Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: "Nu ne-om lăsa, dar du-te"... Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, şi i-au zis: "Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi"... Şi s-au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi Dajbog, cu toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a şoptit lăcrimând: "Oh! ţara aceasta nu va fi a mea!"... Şi sfântul s-a dus ş-a adunat plăieşii, şi-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi şi din lături pân l-a trecut Dunărea... Şi-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: "Aici, eu am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui în veacul vecilor". TOATE: Amin! REVECA: În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de biruinţi! El să trăiască, şi Moldovei i-e bine! ILEANA: Va trăi cât Matusalem, ştiu eu... DOMNICA: Şi eu... LISANDRA: Şi eu... JOIŢA: Şi eu... HERA: E înzăoat! NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de şerpoaică... IRINA: Şi de vultur... Să se strecoare şi să se înalţe... Scena III DOCHIA aduce, p-un cârpător4 bostanul spart în bucăţi. Ies aburi. ŢUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere şi struguri. OANA se duce cu un vraf de fâşii la puţ şi le-aşează în albie. ŢUGULEA: Loc, loc... struguri măşcaţi... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca... REVECA: Cum? ŢUGULEA: Iacă o vorbă. REVECA: De unde ştii?... Şterge-te la nas... Uf! şi ai şi sabie... Multe urzici ai tăiat... ŢUGULEA: Sunt moldovean... Ţugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăţ slujbă domnească... Pân la sabie... REVECA: Sât!... Vine... Scena IV ŞTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape albe. C-o mână ţine pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câţiva paşi, câţiva curteni şi aprozi în haine împodobite. ŞTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteţi pui de găină când trece uliul... Parcă sunteţi un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteţi nişte flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriţi... Veniţi să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu... aşa... aşa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileană, erai mică când pieri Hrâncu... Şi tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Ţugulea nu se mişcă, încremenit.) Dar tu? Tu eşti stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moşoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâşiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Ştii tu pentru cine nălbeşti? OANA: Da... ŞTEFAN: Pentru cine? OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... ŞTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăş pulpa dreaptă zic doamnei: "Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana." (Scapă sabia într-adins.)Oană... (Oana ridică sabia, io dă şi dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalţi la mine? Priveşte drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Şi de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creştetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creştet.) Destul aţi lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binişor şi în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm şi noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.) DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă... ŞTEFAN: Una care pică acum şi alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă... Scena V ŞTEFAN şi MARIA. DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist şi, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subţiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân... ŞTEFAN (trăgându-se pe un jeţ): Te rogi ca un copil... întâiaşi dată... DOAMNA MARIA: Întâiaşi dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah! Moldovo, căci nu ţi-e milă... ŞTEFAN: Milă? DOAMNA MARIA: De mine... ŞTEFAN: De tine şi de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putinţă. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al ţării... DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta... ŞTEFAN: Că sunt bătrân... DOAMNA MARIA: Nu... ŞTEFAN: Că sunt bolnav... DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică... ŞTEFAN: Adică, da... DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine... ŞTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Aşa priveşte un om bolnav? Şi nu merg bine? (Face câţiva paşi, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbişi când încălecai pe Voitiş? DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel! ŞTEFAN: Ei... DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijeşti de Moldova îngrijind de sănătatea ta... ŞTEFAN: Pocuţia... DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole... ŞTEFAN: Ah! Pocuţia! DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara... ŞTEFAN: Iarnă e aici (arată părul), şi niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreţi moldoveni străbat codrii, samestecă cu viforul şi cad asupra cetăţilor şi turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Şi pe când ai noştri deschid pârtii prin nămeţi, leşii se cocoloşesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DOAMNA MARIA: Măria-ta! ŞTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule... DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.) ŞTEFAN: Aşa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori noi mai fi... DOAMNA MARIA: O! ce zici... ŞTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, că leşii n-au ţinut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro şase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoţoman năvăleşte în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roşie, şi-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew. Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ştefan în faţa Poloniei, îngenunche Polonia în faţa lui Ştefan!... Pui stăpânire pe Pocuţia. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frăţânesău. Să aleagă el hotarele şi să ne facă lege. Şi la ziua pusă, împuterniciţii lui nu vin. Şi tocmai acum îmi dă de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuţi, că leşii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuţia, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă... UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii. ŞTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă... (Doamna Maria iese pe uşa din stânga.) Scena VI ŞTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOŞ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ŞANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toţi intră pe poarta din dreapta.) ŞTEFAN: Bine aţi venit, boieri d-voastră! TOŢI: Să trăieşti, măria-ta! ŞTEFAN: Cu toţii. (Dă mâna pârcălabilor şi ei i-o sărută.) A! şi moş Hrăman! Gata! Venişi! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deştele zdrobite... abia te mai ţii... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule? HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voinţa măriei-tale, voinţa ţării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aş fi venit, naş fi vrut ce vrea măria-ta... Ş-apoi asta nu pot... ŞTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideţi ochii aşa doarme şi ţara. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe... ŞTEFAN: Toader. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii şi ruşii sunt cu minte de când i-ai cuminţit măria-ta. PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniştit pustietăţile d-a lungul Nistrului. Ş-apoi am lăsat pe... ŞTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco. PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea mărieitale, tot i se părea că-l chemi pe el. PÂRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, şi bună pace. PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Romăşcanii, ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră vara. Se-mbogăţesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, veşti bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Aşa îmi scrie starostea Buhor. VORNICUL JURJ: În Ţara-de-Jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cârcotă. În Chilia şi Cetatea-Albă că de prin partea locului viu numai doi subaşi5 cu roatele de turci, cât să păzească cetăţile. PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Şi pârcălabii din Cicei şi Cetateade-Baltă, ca la ei acasă în milocul ungurimii. ŞTEFAN: Da, pace de jur mprejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mişcă şi stă cumpănă la odihna ţării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca? HATMANUL ARBORE: Gata! UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan. Scena VII Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TĂUT, bătrânul postelnic ŞTEFUL, pârcălabul GRUMAZĂ, clucerul HRINCOVICI, vameşul CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR, clucerul MOGHILĂ, PETRU RAREŞ, mai mulţi căpitani, hânsari etc. TOŢI: Să trăieşti, măria-ta. ŞTEFAN: Cu toţii, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, şchioapătă şi se opreşte.) Ah! am să te îndrept eu! (Îmbrăţişează pe Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... Însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Fireşte că singur... Aşa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Eşti mai răsărit ca mine... BOGDAN: Cin să te-ajungă pe măria-ta! ŞTEFAN: Tu!... Şi să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu eşti sfios când drumul calului şi sabia vâjâie şi luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuţi şi dincolo? PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ: Bine-ar fi... Ce zici, clucere Hrincovici? ŞTEFAN: Ei... CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuţia aşa ş-aşa... ŞTEFAN: Pocuţia numai aşa să fie! CLUCERUL HRINCOVICI: Că leşii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii şi moldovenii se supun legilor ţării noastre. ŞTEFAN: Dar vămile? VAMEŞUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alţii zic c-au plătit cardinalului... CLUCERUL MOGHILĂ: Alea-s vămile văzduhului... ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Şi nimic din câte ar trebui să fie... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeţi nenvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri... LOGOFĂTUL TĂUT: Cu tinereţea, măria-ta... POSTELNICUL ŞTEFUL: ...Aşa, bat-o pustia... PÂRCĂLABUL HRĂMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este... ŞTEFAN: Postelnice Toader, ce ştiri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma? POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit şi cu ştiinţă. Venezia, ca şi cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea. CLUCERUL MOGHILĂ: Frumoasă mireasă! ŞTEFAN: Arunca inelul în valuri... CLUCERUL MOGHILĂ: Bună de strâns în braţe! POSTELNICUL TOADER: Şi numele tău cinstit şi lăudat... ŞTEFAN: Ştiu... Dar bani?... POSTELNICUL TOADER: De... CLUCERUL MOGHILĂ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi aşteptăm... ŞTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la PoduÎnalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaş. Acum la... (Se priveşte.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma? POSTELNICUL TOADER: La Roma... ŞTEFAN: Blagosloveniile urmaşului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Şi cum îl cheamă pe doftor? POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena. CLUCERUL MOGHILĂ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele... POSTELNICUL TOADER: Ras şi cu plete lungi. ŞTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, ştiţi că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost faţă. Iar să ne judece frăţâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca şi omul lui Ion Albert. Noi saşteptăm în Cernăuţi cu 5.000 de oaste aleasă. Toţi călări. Soseşte, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuţia ş-o raită până la Haliciu, şi poate şi mai sus. Ş-apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu. TOŢI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan şi de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta. ŞTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.) PAHARNICUL ULEA: Am socotit... ŞTEFAN: Ce-ai socotit? PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre... ŞTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Aci (arată piciorul), oleacă măriata... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea... ŞTEFAN: Ei, nu uiţi că am tăiat pe din două moşiile Gădinţii, Storpul şi Madravilele, după dreptate, jumătate ţie şi jumătate răzăşilor. Şi te-am făcut paharnic, şi ţi-am dat viaţa mea pe mâna ta. Tustrei ţineaţi ochii în pământ, ştiind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunţile sus... Aşa, că sus e luna, stelele, soarele şi cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... şi sus e mântuirea şi iertarea păcatelor noastre... (Saud cântări nedesluşite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore? HATMANUL ARBORE: De trei nopţi ard. ŞTEFAN: Ia?... Rareş, repezi... (Rareş se duce-n fugă. Se urcă pe zid.) RAREŞ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni... ŞTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ş-ai voştri... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova! (Ştefan şi boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr.) PAHARNICUL ULEA (încet): Aţi văzut? STOLNICUL DRĂGAN: Văzut. PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ştefan! JITNICERUL STAVĂR: Dar cine e? PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ştefan. (Tustrei se duc şi samestecă cu ceilalţi.) PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ (de pe zid): Ca nişte nori albi ce se târâie pe pământ... ŞTEFAN: Da... HATMANUL ARBORE: Ca nişte turme de berbeci... ŞTEFAN: Da... da... HRĂMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd... ŞTEFUL: Parcă văd ceva... dar nu-i aud... LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud şi nu-i văd... dar îi simt... ŞTEFAN: I-aud şi-i văd, îi văd şi-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziţi?... Sub poale de codru verde... HRĂMAN: Încep să-i şi văd... ŞTEFUL: Încep să-i şi aud... ŞTEFAN (trage sabia şi face semn în depărtare): O! mai sunteţi?... Să nu mai sece izvorul vostru!...