Barbu Stefănescu Delavrancea

Bunicul - Barbu Stefanescu Delavrancea   Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!   Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”. – Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi. – Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară? – Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. – O, voinicii moşului!…   Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare. – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? – În ţara cocorilor. – În ţara cocorilor? – Da. – Dar rândunelele un’ se duc când se duc? – În ţara rândunelelor. – În ţara rândunelelor? – Da… – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. – Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. – Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie? Fata se întristă.   Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. – Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule? – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie. – Cum de nu? Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt!   Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…   Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: – Lăsaţi pe copii să vie la mine! – Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta este a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două.   Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. – Jumătate mie. – Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: – Mustaţa mea e mai lungă. Fata: – Ba a mea e mai lungă!   Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: – Amândouă sunt deopotrivă. – Ş-a mea, ş-a ei! – Ş-a mea, ş-a lui!   La obraji cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă. – Ba a mea, că e mai albă!   Bunicul zâmbi. – Ba a mea, că e mai caldă! – Ba a mea, că e mai dulce! – Ba a mea, că nu e ca a ta! – Ba a mea, că are un ochi mai verde! – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!   Bunicul abia se ţinea de râs. – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: – Ce e asta, viermi neadormiţi?! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: – Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

Actul III   Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor. În fund, în dreapta şi în stânga tronului, două intrări. Pe laturea din stânga, planul al doilea, o uşă. Ferestre în dreapta. Scena I Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Fiecare păstrează puţin accent în vorbire, iar CESENA vorbeşte pe jumătate italieneşte. DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora... DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Aşa de bolnav şi aşa de tare... Iessus Maria! DOFTORUL ŞMIL: Oţelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am ştiinţă... Rana de la picior îi otrăveşte trupul dumnealui... Şi Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, şi la pat... Atunci să vedeţi... "Unde e Şmilică?... Şmilică, ai mâncat?... Şmilică, ce, tu eşti supărat?" "N-am nimic." "Vezi, eu am, Şmilică". În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voinţă care a voit slobod până la sfârşit... DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemţii. Gemea codrii de freddo. El ajuta şi încuraja pe toţi... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo!13 DOFTORUL ŞMIL: Klingensporn, ce zici de rană? DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste şaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roş... DOFTORUL ŞMIL: Ei! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă şi prin ăsta... O să vrea? DOFTORUL CESENA: Să-l încredinţăm că e durere grozavă... "Serenissime, ma che dolore"... "Io voglio"... Ho studiato questo uomo maraviglioso...14 DOFTORUL ŞMIL: Sââât... Vine! Scena II Cei de sus. ŞTEFAN intră pe uşa din stânga, şi mai îmbătrânit, cu piciorul înfăşurat, la braţul DOAMNEI MARIA. Doamna, îmbrăcată închis. ŞTEFAN: Doftori... prieteni... sunteţi bine? O! ce plecăciuni! Mă prind că Şmil a măturat duşumeaua cu fruntea... Nu, Şmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Niţică ştiinţă... Mario... Mario... Ce tresari... (la doftori). Am căldură? DOFTORUL ŞMIL: Oleacă, măria-ta. ŞTEFAN: Ard? DOFTORUL ŞMIL: Arzi?... A, nu... ŞTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiţi? Cine nu arde nu se sfârşeşte... DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta. ŞTEFAN: De mâine încolo, pace cu ştiinţa... Mă voi odihni... Aşa... întins... nemişcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile ţării... Mario... DOAMNA MARIA: Ce porunceşte preaslăvitul stăpân? ŞTEFAN: Mai puţin ca o poruncă şi mai mult decât o dorinţă. DOAMNA MARIA: Ascult, Ştefane. ŞTEFAN: Aşa... aşa, dragă... Ah! e demult de atunci... Prea eşti întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel... DOAMNA MARIA: Mă duc şi mă întorc cum doreşti. Scena III ŞTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. ŞTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Şmil... DOFTORUL ŞMIL: Cârjea?... N-aş vrea să iasă cârje din teacă... ŞTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade. DOFTORUL ŞMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade... ŞTEFAN (cu un surâs trist): Eşti cum eşti, cum ai ieşit din părinţii tăi... Şi cârjea mea e cum e, cum a ieşit din mâna genovezilor... DOFTORUL ŞMIL: O! biata mamă, tare a ţipat înainte să mă scoată... ŞTEFAN: Ce de ţipete până să scoată oţelul acesta, ce de lovituri, Şmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare. DOFTORUL ŞMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut şi n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă! ŞTEFAN: A! Ştii tu, Şmil, că tu eşti ca sabia mea? DOFTORUL ŞMIL: Ca sabia?... Eu?... Şi de ce? ŞTEFAN: Ca şi ea, eşti foarte ascuţit pe dinăuntru. DOFTORUL ŞMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot. ŞTEFAN: Când poţi, Şmil, dar când nu poţi? DOFTORUL ŞMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi... ŞTEFAN: Dumnezeu... Şmil, din două picioare bolnave tu poţi face numai unul, dar zdravăn? DOFTORUL ŞMIL: Asta?... Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Dar din doi oameni sănătoşi ai putea să faci un bolnav? DOFTORUL ŞMIL: Din doi oameni sănătoşi?... Aş face şi doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima. ŞTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci. DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui15.(Arată piciorul.) ŞTEFAN (punându-se pe un jeţ cu stemă): Îl simt mai puţin. (Se întinde.) La braţul doamnei am venit până aici... Nu pricep... DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simţi mai bine, dar... ŞTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aş fi mai rău, şi bine de tot când aş pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi braţul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om şi nu mai e de mult... Şmil, cum ţi se pare? DOFTORUL ŞMIL: Parcă surâde... Bun şi milostiv... ŞTEFAN: De unde ştii? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el. DOFTORUL ŞMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta? ŞTEFAN: Ai!... Nimic... Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte, taie-o pe ea şi-o leapădă în foc... DOFTORUL ŞMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai... ŞTEFAN: Ce, Şmil, tu să îndrepţi Evanghelia? DOFTORUL ŞMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr! ŞTEFAN: Ce dureri, Şmil? DOFTORUL ŞMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul şi să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului şi să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri! ŞTEFAN: Brrr! grozave dureri... Şi se sfârşeşte. O! ho! ho! prieteni, şi vă e milă?... Ardeţi stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! Puneţi foc pretutindeni, ş-aici... ş-aici... ş-aici... până-ţi preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în faţa atâtor orbi, domnii creştinătăţii!... Şmil... a! Şmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momeşti, dar nu pe Ştefan... Ardeţi degrab şi fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrâneţile mele s-or mai aprinde de focul vostru. UN CURTEAN: Petru Rareş (Ştefan îi face semn să intre.)     Scena IV ŞTEFAN, PETRU RAREŞ şi mai în urmă DOAMNA MARIA. ŞTEFAN: Ce vrei, Rareş? PETRU RAREŞ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate şi voie bună. ŞTEFAN: Doreşti?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi doreşti sănătatea pe care nu o are?... Ce te sfieşti ca o fecioară când dă cu ochii întâiaşi dată de ce-i e drag?... Rareş... de la cine-ai învăţat tu să ţii ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareş? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri... PETRU RAREŞ: Stăpâne, n-am învăţat ştiinţa ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. ŞTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie braţul tău, dintrun pescar ar ieşi preţ de ce-au prins toţi pescarii de la începutul lumii şi până s-ar sfârşi şi peşti şi pescari... Oh!... Cine vine?... Mi s-a părut... PETRU RAREŞ: Doamne... ŞTEFAN: Mai bine. PETRU RAREŞ: Ce să fie mai bine? STEFAN: Rareş, tu nu eşti un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareş tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce?... Te-ai făcut mare... O sajungi hatman... PETRU RAREŞ: Doamne... ŞTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule... Ce te-aduce? PETRU RAREŞ: Am venit... ŞTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci. PETRU RAREŞ: Să... ŞTEFAN: Să? PETRU RAREŞ: Iartă-mă, doamne, iubesc! ŞTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu! PETRU RAREŞ: E fată bună... ŞTEFAN: Bună şi frumoasă, fireşte. PETRU RAREŞ: Bună... ŞTEFAN: Ca pita caldă. PETRU RAREŞ: Bună... săracă... şi fără părinţi. ŞTEFAN: A! fără părinţi? Atunci cum s-a născut? PETRU RAREŞ: Necunoscuţi, măria-ta. ŞTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaşte. PETRU RAREŞ: Iubesc pe Oana, măria-ta! ŞTEFAN: Cum?... N-am auzit... O! ho! ho!!... Cu bătrâneţile... Da, Oana e fată bună şi frumoasă şi cuminte... Piciorul meu ştie, şi Dumnezeu, şi eu. Săracă şi fără părinţi... tu ştii... Dumnezeu n-a aflat... Şi eu mă îndoiesc... Tu mi-o peţeşti mie ca p-un copil... Şi e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus? PETRU RAREŞ: Da, măria-ta. ŞTEFAN: Şi? PETRU RAREŞ: Că mă iubeşte ca p-un frate, dar că nu simte nimic... Caş fi boier, şi ea... ŞTEFAN: Aş, aş, aş! (Doamna intră pe uşa din stânga.) Doamnă... Ce frumos eşti îmbrăcată... Rareş tocmai îmi povestea că iubeşte... Pe cine, mă? PETRU RAREŞ: Pe Oana... DOAMNA MARIA: Pe Oana?... Dar e un copil... Şi săracă... Şi... ŞTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare... DOAMNA MARIA (speriată): Ştefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.) ŞTEFAN (îi face semn de înţelegere): Nu-ţi zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aş vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijeşti, s-o aperi, să aibă şi ea acelaşi nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru şi mai sus... Rareş, dar şi tu eşti un copil. Abia să fi împlinit douăzeci şi unu de ani. Ei, tu ştii din cine te-ai născut... şi eu... Ia unul din caii mei, care ţi-o plăcea, fie şi pe Voitiş... DOAMNA MARIA: Voitiş? ŞTEFAN: Ştiu... Să nu încaleci pe Voitiş, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe faţa pământului. Să nu ocoleşti nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Şi să-i spui Rareşoaiei aşa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, şi mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinţi, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Şi ce-o chizbui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi! PETRU RAREŞ: Zbor... ŞTEFAN: Să te văd... (Rareş dă să iasă repede şi se încurcă.) Nu p-acolo, Rareş, că n-o să ieşi prin zid! (Rareş iese în fugă.) Patima, Mario. Şst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neştiinţă... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.) DOAMNA MARIA: Să-l privim... ŞTEFAN: Da, a luat pe Dereş16... Pune şeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreţ care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreşoaii... O! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeaţă... Abia se mai vede... Nu se mai vede!... Oh! sângele Muşatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte!... Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ştefan voievod, vreau! DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aş uni cu duşmanii ţării împotriva copilului meu, să zic da, aş ţine cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută şi un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găseşte mângâiere! ŞTEFAN: Ştefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.)         Scena V Stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR intră prin dreapta. STOLNICUL DRĂGAN: Văzuşi pe paharnicul Ulea? JITNICERUL STAVĂR: Da, acum chiar. STOLNICUL DRĂGAN: Tot aşa? JITNICERUL STAVĂR: Şi mai dârj. STOLNICUL DRĂGAN: A vorbit cu... JITNICERUL STAVĂR: Da, cu cinci boieri mari, afară de cei doi din Sfatul domnesc. STOLNICUL DRĂGAN: Ei, ce e? JITNICERUL STAVĂR: Strună... Şi Ştefan din ce în ce mai rău... STOLNICUL DRĂGAN: Aşa se zice. JITNICERUL STAVĂR: Vor să-l arză. STOLNICUL DRĂGAN: S-a mai vorbit ş-alt dată, dar cum e el, ba azi, ba mâine, cu judecăţile, cu războaiele, cu trimeşii de la unguri, de la ţarul Ivan, de la leşi, de la Mengli-Ghirai, de la turci, de la munteni, a dat zi după zi, an după an, până l-a prididit boala. JITNICERUL STAVĂR: Poi de l-o arde, cum e el de bolnav şi de bătrân... STOLNICUL DRĂGAN: Şi de slab... JITNICERUL STAVĂR: S-a dus Ştefan... STOLNICUL DRĂGAN: Vecinica lui pomenire... JITNICERUL STAVĂR: Dumnezeu să-l ierte... STOLNICUL DRĂGAN: A fost bun... nu zic... JITNICERUL STAVĂR: Şi drept... STOLNICUL DRĂGAN: Cu ţara, da... JITNICERUL STAVĂR: Pe noi ne-a cam scurtat... STOLNICUL DRĂGAN: Boier, răzăş, ţăran supus, era totuna în faţa lui... JITNICERUL STAVĂR: Moşiile le împărţea numai la ostaşi... STOLNICUL DRĂGAN: Din supuşi îi făcea răzăşi, din răzăşi boieri sadea. JITNICERUL STAVĂR: Ce era boerul de sfat, Cosma Şerpe? Nimic. Un răzăş. După Bătălia de la Cosmin, îl boieri, şacum e în divanul ţării... STOLNICUL DRĂGAN: Şi cu munteanca ceea... JITNICERUL STAVĂR: Jupânesele noastre, rar poftite la castel... STOLNICUL DRĂGAN: Că de doi ani, de când l-a înteţit boala, de loc... JITNICERUL STAVĂR: Ca o călugăriţă... cu fetele, toată ziulica... STOLNICUL DRĂGAN: De Rareş... ce zici? JITNICERUL STAVĂR: Harnic flăcău... Bun de războaie... Portarul Arbore ştie multe... STOLNICUL DRĂGAN: He! ba vezi că nu... Cu el a petrecut Ştefan în Hârlău... nu cu mine... JITNICERUL STAVĂR: La frumoasa pescăriţă... STOLNICUL DRĂGAN: Păi Rareş... JITNICERUL STAVĂR: Aşa se zice... STOLNICUL DRĂGAN: Arbore ştie bine... La naştere l-ar fi înfierat... JITNICERUL STAVĂR: E! STOLNICUL DRĂGAN: ...pe spata dreaptă c-un cerc. JITNICERUL STAVĂR: Rareş o fi ştiind? STOLNICUL DRĂGAN: Nu se află. JITNICERUL STAVĂR: Rareş plecă mai adineauri... Undeo fi plecat? STOLNICUL DRĂGAN: Se ducea p-un dereş de nu i se vedeau picioarele... Unde? Nu ştiu... Ulea vine? JITNICERUL STAVĂR: Nu crez, poate da, poate nu. Mi-a zis să ne uităm bine la Ştefan, că el e cam bolnav... STOLNICUL DRĂGAN: Hî! JITNICERUL STAVĂR: Ai auzit c-ast-noapte o bufniţă a ţipat toată noaptea pe castel? STOLNICUL DRĂGAN: Nu. JITNICERUL STAVĂR: Buha... ţipă, ţipă până despre ziuă... Când să zboare, o mâţă neagră haţ, ş-o mâncă. Mâţa se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată şi înhăţă pe mâţă. Pe vultur îl săgetă un curtean, şi alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie... STOLNICUL DRĂGAN: Ce-o mai fi ş-asta? JITNICERUL STAVĂR: Şi azi-dimineaţă o vacă, din vitele domneşti, a sângerat îm şistar, pe când o mulgea... STOLNICUL DRĂGAN: Ciudat! Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat c-un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied... STOLNICUL DRĂGAN: Urâte semne! JITNICERUL STAVĂR: Ş-acum priveşte... (Se uită pe fereastra din dreapta.) STOLNICUL DRĂGAN: Acuşica era senin, fără pic de nori, şi deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că sentunecă ca noaptea... Şi colo, departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu parc-ar arde o cetate. JITNICERUL STAVĂR: Priveşte... Vezi tu un nor... ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripile întinse... cum se repede să înghiţă p-un moşneag cu plete lungi... Vezi? Aci... aci... ha... haiti... S-a topit moşneagul... Cine vine? Scena VI Cei de sus. Hatmanul LUCA ARBORE, postelnicul TOADER, vornicul JURJ, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ŞANDRU şi ALEXA vin din dreapta. HATMANUL ARBORE: Bună ziua, frate Drăgan, bună ziua, Stavăr. STOLNICUL DRĂGAN: Bună să-ţi fie inima! JITNICERUL STAVĂR: Ca totdeauna... POSTELNICUL TOADER (se uită pe fereastră): Bună, bună şi nu prea bună... PÂRCĂLABUL COSTEA: Ce? Inima lui Arbore? POSTELNICUL TOADER: Aş... ziua de azi... Se zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă... Până mai adineaurea senin, şi deodată s-a întunecat că abia se mai vede... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Era să plec la Neamţu... M-ar fi murat ca p-un câine... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Înhămase la olac , când mă vesti Moghilă... VORNICUL JURJ: Ce sărbătoare să fie azi? HATMANUL ARBORE: Nici una. VORNICUL JURJ: Moghilă mi-a zis să mă îmbrac ca de sărbătoare. PÂRCĂLABUL ALEXA: Şi mie... STOLNICUL DRĂGAN: Şi mie... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi mie... HATMANUL ARBORE: Cine ştie ce vrea domnul, ţie-l Dumnezeu să-l ţie... POSTELNICUL TOADER: Că mult e bun... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi viteaz... PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi nepărtinitor... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi darnic... VORNICUL JURJ: Ce e al lui e-al ţării... Ce e-al ţării e-a lui Dumnezeu! POSTELNICUL TOADER: Drepte ş-a făcut cărările lui... Şi bolnav, că mai bine aş fi fost eu... BĂTRÂNUL ARBORE (imitând pe Ştefan): Nimic... Mario... ce tresari... Mititelul! STOLNICUL DRĂGAN: Că parcă n-ar mai fi el... HATMANUL ARBORE: Cum n-ar mai fi el? Dar cine vrei să fie? Cine-ar răbda cum rabdă el? Cine nu s-ar odihni în locul lui? Şi cine n-ar umplea lumea cu vaietele? S-a plâns cuiva, Drăgane? STOLNICUL DRĂGAN: O vorbă, hatmane. HATMANUL ARBORE: O vorbă neghioabă! STOLNICUL DRĂGAN: Fie... HATMANUL ARBORE: N-ar mai fi fost! POSTELNICUL TOADER: Pace, fraţilor!     Scena VII Cei de sus. Clucerul MOGHILĂ intră, răsuflând repede, prin dreapta. CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, asta nu înţeleg! Să mă tai şi să mă presari cu sare pe crestături, şi tot nu înţeleg! POSTELNICUL TOADER: Ce, Moghilă, ce nu înţelegi? CLUCERUL MOGHILĂ: Da d-ta, că eşti tobă de învăţătură, înţelegi? POSTELNICUL TOADER: Ce, mă omule, ce să-nţeleg? CLUCERUL MOGHILĂ: Ai dreptate, că nu e de-nţeles... Mă duc la el. Se plimbă prin casă. Cum mă văzu, zbughea în pat. Şi "aoleo, păcatele mele... ce am...ce am"... Iacă nunţeleg, şi pace! (Toţi boierii se uită cruciş la Moghilă.) POSTELNICUL TOADER (surâzând): Păi nici eu nu înţeleg. CLUCERUL MOGHILĂ: Nu spui eu? POSTELNICUL TOADER: Moghilă, vino-ţi în fire! Ce-ai spus? Cine a zis, ş-a făcut, ş-a dres? CLUCERUL MOGHILĂ: Nu vă spusei?... Adevărat... Capul meu ăl zăpăcit. Paharnicul Ulea, frate... MAI MULţI: Paharnicul Ulea? CLUCERUL MOGHILĂ: Spus din fir-a-păr... Cum Şl-desus vrea... El aş... "ce am... ce am"... Dar mort d-ai fi, şi la aşa poruncă ar trebui să te scoli şi să umbli ca-n ziua dapoi... HATMANUL ARBORE: Sââât! Scena VIII ŞTEFAN intră la braţul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint co mantie de postav roşu blănită cu cacom17. Galben la faţă şi cu cearcăne la ochi. Şchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Vin pe uşa din stânga. ŞTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ş-asta... Amândouă m-au slujit cu credinţă... P-amândouă mi-am pus nădejdea. (Schimburi denchinăciuni.) Vedeţi cum mă sprijin... Ş-amândouă mă ţin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aş prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mânăstirea Putnei, în rândul strămoşilor... O! lasă, Şmil, n-ai grije... (Se uită printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Şmil, da... Ai zis ceva? DOFTORUL ŞMIL: Eu? Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Parcă vedeam bine... (Se freacă la ochi. Către un curtean.) Să vie boierii. Între ei nu era. Drăgan, mai încoa, Stavăr, mai aproape... (Caută cu ochii.) Paharnicul Ulea n-a venit? Moghilă... (Boierii se uită încurcaţi.) CLUCERUL MOGHILă: Aici, măria-ta. ŞTEFAN: N-ai fost?... CLUCERUL MOGHILĂ: Fost, măria-ta... ŞTEFAN: A plecat... Ţi-am spus să te duci îndată... CLUCERUL MOGHILĂ: Îndată... măria-ta... ŞTEFAN: Nu l-ai găsit? CLUCERUL MOGHILĂ: Găsit, măria-ta... E cam bolnav... ŞTEFAN: Ce?... E bolnavior, bietul paharnic... Cine să-mi guste vinul de Cotnar...? Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... Îl doare... Şi ce-l doare? CLUCERUL MOGHILĂ: Ce că-l ia cu frig, că-l ia cu călduri şi stă ghemuit în pat... ŞTEFAN: Îl doare capul!... CLUCERUL MOGHILĂ: De cap nu mi-a vorbit, măria-ta. ŞTEFAN: Îl doare capul! La cap e stricăciunea... Nu e la locul lui... Hatmane Arbore, să vie şi ostaşii... Nimic, doamnă... Ce fulgere... Ca afară... Moghilă! CLUCERUL MOGHILĂ: Ascult, doamne. ŞTEFAN: Ascultă, până mai ai când... Du-te la paharnicul Ulea... Şade lângă castel... Cine mă iubeşte e-aproape de mine... Nu e aşa, stolnice Drăgan? STOLNICUL DRĂGAN: Da, măria-ta. ŞTEFAN: Du-te de-i spune că eu şi jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem... Nu doreşti, Stavăr?...(Boierii să uită unii la alţii.) JITNICERUL STAVĂR: Cum zici, măria-ta. ŞTEFAN: Dar tu cum zici?... (Lui Moghilă.) Că e rău să puie pe Drăgan şi pe Stavăr împotrivă cu vorba lor şi vorbele lor împotrivă cu ei înşişi... (Joc de priviri între boieri.) Că Ştefan n-ar sta la îndoială de ceea ce ar trebui să hotărască dacă sufletul lui ar vrea... CLUCERUL MOGHILĂ: Preaslăvite doamne... ŞTEFAN: N-ai înţeles? CLUCERUL MOGHILĂ: Iaca sabia... taie-mă, omoară-mă... ŞTEFAN: Aşa de curat? (Jocul privirilor se înteţeşte.) Nimeni din voi n- a... Cum să pricepeţi ceea ce nu e de priceput? După patruzeci şi şapte de ani de domnie... A! Signore, să mă reazim de braţul tău... Moghilă... CLUCERUL MOGHILĂ (tresărind): Aci, doamne! ŞTEFAN: Ce strigi aşa de tare?... Du-te şi-i spune să vie până să nu viu eu!... (Moghilă se duce repede. Din partea dreaptă intră Sfatul ţării, se închină şi s-aşează în jeţuri.) Ce de judecăţi am vânturat împreună... (Intră ostaşi prin partea stângă din fund.) Ce de bătălii... (La sfetnici.)Senini şi fără interes... (La ostaşi.) Cu patimă şi cu interes... Şi toate cu aceeaşi ţintă... Signore, treci de partea astălaltă... (Intră paharnicul Ulea şi clucerul Moghilă prin dreapta.) A! Paharnice... scumpa dumneavoastră sănătate... PAHARNICUL ULEA: Abia mă ţin picioarele... ŞTEFAN: Schimbă-le cu ale mele... Fii, mă omule, tânăr, voinic, ca un brad, fii ca mine... Ei, oleacă suflarea... oleacă piciorul... oleacă de căldură... oleacă încheieturile... dar încolo... aproape nimic... (Încearcă sabia.) Nu vrea să iasă... Nu vreau să vrea să iasă... Şi de ce-aş vrea? (Către Ulea.) Să spui feciorului tău să nu stea cu capul în jos... Signore, mutăte în partea astălaltă...(Bogdan vine din fund trist, îmbrăcat în zale de sus până jos, cu mai mulţi ostaşi.) Pe cine zăresc? Pe tine te mai aşteptam... (Ştefan se suie în jeţul cu stemă din dreapta tronului. Bogdan dă să-i sărute mâna. Ştefan îl opreşte.) Prea e caldă şi năduşită... Aşteaptă să se răcească...(Către doamnă şi Bogdan.) Ce tresăriţi?... Da, văz o doamnă care se plimbă pe lângă castel... DOAMNA MARIA (îndurerată): Nu e nimeni, măria-ta! ŞTEFAN: Nimeni... (Doftorul Şmil se pleacă la urechea domnului. Îi şopteşte ceva.) N-ai grije... Voi fi al tău sau al doamnei... DOFTORUL ŞMIL: Al doamnei?... Al doamnei Maria, măria-ta... ŞTEFAN (se ridică din jet): Maria şi Moldova e totuna... Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani... mulţi şi puţini... de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos... HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta! TOŢI: Aşa e! ŞTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!... Sunt bătrân... (Se întoarce şi priveşte grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi Jitnicerul Stavăr.) MULŢIMEA: Nu! nu! ŞTEFAN: Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti... Unde sunt... bătrânul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cânde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pârcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului... Boldur?... Pământ!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! (Se opreşte ostenit.) Suflarea... Bătrâneţea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinătăţii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ş-am trimes la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari... Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, şi degeaba. Învoieli cu peceţi-n calapoade, iscălituri fudule... Şi praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic: "Doamne, tu singur ştii ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşărtăciune nu sa lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor... Dar toţi m-au părăsit... Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor!" (Fulgere şi tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat... Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şa urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor... Ah!... Nimic... Bătrân, bolnav şi neputincios... Mantia asta e prea grea... So poarte altcineva mai tânăr... (Mişcare în mulţime. Mirare.) Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Şi voi, mărturie a ceea ce aţi văzut, spuneţi ţării(tunetele se înteţesc) că voinţa mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viaţă... Că voinţa mea ş-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mâna.(Ştefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bogdane... vino... suie-te... aşează-te... pune coroana... Bine... (Îngenunche.) Doamne, binecuvântează... (Dă să-i sărute mâna.) Ah!... (Se rostogoleşte de pe treptele tronului în braţele Mariei ş-a doftorului Cesena.) MARIA: Ştefane! DOFTORUL ŞMIL: Altfel nu s-ar fi putut. HATMANUL ARBORE: A murit? CLUCERUL MOGHILĂ: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă!

Departe, departe – Barbu Stefanescu Delavrancea   Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam. O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi… Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali.   Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnica odihna. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de stejar. Porțile se deschideau țipand, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi batut cineva.   Cine batea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sarii în picioare. O umbra intra pe porțile înalte; și porțile se închisera în urma ei. Apoi auzii o ușa trantindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, pana nu știu bine daca mai auzeam sau mi se parea. A cui sa fie umbra?   Vreo stafie? Înauntru plange cineva… se roaga, a leșinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului. A doua zi ma deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. Începui sa ma închin, fericit ca era cald și lumina… Ma gandeam acasa și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am înecat… și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca… O rupsei la fuga.   Ma uitai îndarat; vazui palatul mic și fumuriu; apoi începui sa-mi caut drumul cu ochii. Eu știam niște plopi înalți… așa venisem, din plop în plop…. unde sa fie? Ma uit în toate parțile…nimic, nicaieri… Suisem niște dealuri… unde sa fie? Ma uit în toate parțile… nimic, nicaieri.   M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. Și am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, și nici o fașie de drum n-am întalnit. Și cand mi se paru ca palatul se șterge de pe fața pamantului, o rupsei la fuga îndarat, caci ce m-aș fi facut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din gradinile fumurii.   Lacul e roșu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa și începui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai în apa. Vazui pana în fund. În aer, nici o pasare, în apa, nici un pește. Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi întalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sangerat degeaba buricele deștelor. Stele nu rasar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan la porțile mari și sa bat în ele. Dibuind zidul, ocolii gradina și ajunsei în dreptul porților.   Sa bat sau nu? Dar daca îmi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul nopții? Întorsei capul. Din întuneric se desfacura o mulțime de idoli ușurei, care goneau în vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunara. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se paru ca aud lovitura mea… – Cine e? Ah! ce glas! – Cine e? – Eu. – Cine, tu? – Nu știu. – Cine te-a trimis? – Nimeni. – Ce cauți? – Nimic. – Ce vrei? – Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame! Porțile se desfacura în doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaița în mana… încolo, nimic.   Închisei ochii și cazui mototol, ca o carpa. Cand ma deșteptai, era ziua. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simți ca deschisesem ochii, începu sa ma mangaie. Mana uscata, ușoara, blanda. – Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toți oamenii, și azi sunt alba ca zapada, zise batrana, și ma saruta pe frunte. Parca-mi luase frica cu mana. Ma întorsei spre ea și o întrebai: – Cat e de-atunci? – Nu știu, bunico, nu știu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; pasarile au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei. – Nimeni nu a intrat? – Nimeni. – Nimeni nu a ieșit? – Nimeni. – Dar cine a batut alaltaieri, la miezul nopții, în porțile palatului? – Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se în jos. – Cine a deschis porțile palatului alaltaieri, la miezul nopții? – Nimeni, raspunse batrana, și rupse firul de borangic și arunca fusul în fundul odaii.   Fusul se învarti în jurul maciuliei. – Dar eu am auzit… – Ți s-a parut! zise batrana, sculandu-se în picioare. – Și am vazut o umbra… – Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie. – Pe urma, cineva plangea și se ruga, se ruga… – Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei… Începui sa tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc în aer. Mama o fi crezand ca m-am înecat și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?   Aș fi crezut ca vad niște ochi roșii de stafie… și ochii ei erau buni și mangaietori, ca ai mamei. Se așeza langa mine, îmi lua mainile în mainile ei și-mi zise: – Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai întorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viața ta…   Începui sa plang. – Plangi, dragul mamei, plangi. Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era. Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana și-mi zise: – Sa-ți arat palatul. Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, sageți de lumina. – Știi, îmi zise batrana, ca aici nimic nu se mișca, ci sta așa cum au apucat sa stea. În fața noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui sa-l mișc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii ținta la mine și cu gura cascata. – Ce, ți-e frica? zise batrana zambind. Așa a ramas, tocmai cum latra.   Batrana baga mana printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Cainele nu se clinti, uitandu-se înainte, lasat pe picioarele dinapoi. În varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi. – Cați, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta! – Cum?… – Între ei și ceea ce vor, înca nițel, înca nițel, și ast nițel nu se mai ispravește…   Batrana vorbea și eu radeam de pisica: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… înca nițel, înca nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori marunte”… – Vrei sa vezi masa împaratului? – Masa împaratului? – Da. – Vreau, dar mi-e frica. – De ce ți-e frica? – Sa nu fie oameni… – A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile… – Tacamurile? – Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cuțitele au sa sune și paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga… – Dar cine a întins masa? – Cei care s-au dus. – Și n-au mancat tot? – Așa cred oamenii, c-or manca tot… Și, neînțelegand nimic, ajunseram la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.   Cum intraram pe ușa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii închegasera împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucați de carne și de pahare cu vin stateau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar în jos, un șir de picaturi de vin ca niște boabe de rubin.   – Acolo era locul împaratului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu deștul, capul, mainile și trupul împaratului. Și deștul ei parca lasa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurand: – L-am vazut! Ea se uita drept în ochii mei și-mi zise: – Peste zece zile, la miezul nopții, o sa-l vezi și mai bine. Ma înfiorai. O rugai sa ne coboram în odaia noastra. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacate cat plosca auzii un oftat lung și nabușit.   – Cine-a oftat? – Nimeni, raspunse batrana, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a parut. Nici vorba ca sarisem înaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-aș fi uitat îndarat. Ma întinsei în pat. Ea aprinse o feștila într-o scoica de argint. Flacara galbena juca în varful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabușit. Batrana trase jețul și se așeza la capul meu. Încet-încet, ma liniștii. Îi sarutai mana. Era rece. Vroiam sa știu unde ma aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmura? Cine oftase în odaia pecetluita cu lanțuri? – Cine e închis acolo? – Unde? raspunse batrana tresarind. – Acolo…   – Ți s-a parut, n-ai auzit nimic. – Atunci, spune-mi unde sunt. Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte și-mi zise: – Vad eu ca nu adormi pan nu ți-oi spune o poveste. Ridicai capul din perna și batrana începu.   A fost odata, cand și pe-aici batea vantul și se mișca apa, a fost un împarat mare și viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. Și batrani, și femei, și copii despicase în doua. Cand ieșea la plimbare, toți cadeau cu frunțile la pamant îndata ce-l zareau. Și mergea cu capul în piept și c-o mana pe manerul paloșului. Privirea lui era crunta și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împarateasa frumoasa, frumoasa, și blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împaratului și i se oprea în mustați un suras de care ți-era frica. Și trecu un an, trecura doi de la cununie, și n-avura copil.   Împaratul se posomorî. Chema pe toți doctorii și le zise: – Iaca o punga cu diamante și paloșul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramana împarateasa grea, punga, iar de nu, paloșul. Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmura. Într-o zi era la chef mare. Și bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica în picioare. Trase paloșul și-l învarti pe deasupra împaratesei. Parul ei se lumina ca de fulger. Și împaratul, bagand paloșul în teaca, zise:   – Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmarmurira. Împarateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, împaratul tacu și bau, uitandu-se drept înainte. Cand se scula de la masa, se opri în prag, se uita la împarateasa și zise: – Un an mai aștept! Împarateasa ofta. Doua lacrimi mari îi picara din amandoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.   Acolo îngenunche la icoane și se ruga, se ruga, pana cand adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa țipe, dar nu putu. Babele o întrebara pe rand: – Vrei un copil? – Da, raspunse împarateasa. – Vrei un copil? – Da. – Vrei un copil? – Da. – Bine! zisera tustrele, și ieșira pe ușa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împarateasa le aude. – Sa fie fata. – Sa fie. – Sa semene ma-sii, ca la 16 ani împaratul sa creada ca e ma-sa. – Sa fie. – Sa fie muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului sau… – Numai atunci cand fata îi va întinde doua maini, c-o mana… – Și tot ce-o fi rau sa piara și ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra și veșnic sa ceara iertare, și iertare sa nu aiba.   Împarateasa dadu un țipat și cazu leșinata. A doua zi cand se deștepta înmarmuri, vazand pe împarat langa dansa. Împaratul începu s-o mangaie, iar ea îi zise plangand: – Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine! Împaratul începu sa rada… și ce ras! Nu trecu mult, și toata împarația afla ca împarateasa ramasese grea. Eu, de bucurie, îi sarutai mana și îi zisei: – Ai scapat, maria-ta. – De-o fi baiat, am scapat, da vai de mine de-o fi fata… Și-o podidi plansul. – Și daca ar fi fata?… – Va fi muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului lui… Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.   Cand îi sosi ceasul, abia apuca sa nasca, și întreba pe împarat: – Ce e, maria-ta, baiat ori fata? – Fata… și ce fata! raspunse împaratul, și se întoarse la împarateasa. Împarateasa era rece ca gheața, cu mainile încleștate peste amandoi ochii. Împaratul o pipai. Se cauta la cingatoare, și, vazand ca nu are paloșul, striga de se zgudui palatul de marmura: – Luați-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu înfașurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dansa. Ma închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.   Împarateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toți, afara de împaratul, care privea cu mana pe manerul paloșului și zicea celor care aruncau pamant: „Mai iute! mai iute!”… Și fata creștea și nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.   Parul balai și lucios ca matasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptand ca din umbra portocalilor sa rasara mama ei, de care întreba necontenit. – O sa vie? – Da, bunico… – Și un s-a dus? – Departe, departe… – Și cand s-a dus? – Demult, demult… – O sa vie? – Vezi bine… – Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind? – El, îi raspunsei eu, și începui sa-i spun cate-n luna și-n soare, pana cand o fura somnul cu capul în poala mea, întreband necontenit prin vis: „0 sa vie?” Alți șase ani, ca șase zile.   Împaratul se razboise în patru parți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipita de pardoseala: – Ce poruncești? – Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la naștere. Într-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana și-i zisei: – Te cheama împaratul. Cum o vazu, sari în picioare. Scutura zalele, și de pe ele cazura cateva picaturi de sange. – Fata mea? Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare. – Fata mea? zise împaratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva. Amandoua încremeniram. – Ieșiți! striga împaratul, și cazu pe un jeț de argint.   Cum intraram în odaie, fata își rezema capul de fereastra și începu sa planga. Eu ma ghemuii într-un colț și ma înfiorai aducandu-mi aminte de vorbele împaratesei: „Va fi muma și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”… Cum ma gandeam, fata tresari și-mi zise: – Vin de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, și canta așa de duios, ca oile se stransesera împrejur și ascultau, uitand sa mai bea apa. – Ce frumos canta și ce bine-mi face! Du-te și-i spune ca în fiece zi sa cante sub ferestrele mele.   Ma întorceam de la cioban. Pe scari, împaratul, galben ca ceara și dus pe ganduri. Cum ma vazu, îmi zise: – Ce face fata? Și, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind ușa dupa dansul. A doua zi, abia se crapase de ziua, și fata, la fereastra. Ciobanul se zarea în departare, într-o ceața albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.   Fata îmi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta și-mi zise plangand: – Ce am, bunico, ce am? Și ciobanul sosi pe malul lacului; își arunca palaria; își scutura pletele și începu sa cante așa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gura. Fata se rumeni și nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe ușa o roaba, o arapoaica, și îi spuse ca o cheama împaratul.   Ea începu sa tremure și pleca. Nu trecu mult, și auzii un țipat ascuțit, apoi niște pași marunți și repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca și nu putu. Dupa ce rasufla bine, îmi zise: – M-a strans în brațe… o! așa m-a strans în brațe… da-mi nițica apa… așa m-a strans… nițica apa, ca nu mai pot! Bau și ma întreba: – Sunt fata lui? – Da… – Doamne!… Doamne!…   Începu sa se închine. Se tranti în pat. Ma chema langa dansa și ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume și ce sa faca ca sa scape de împarat? Îi spusei tot. Cele trei femei, la împarateasa. Au vorbit la ușa. A ramas împarateasa grea și a murit într-o clipa, îndata ce el i-a spus ca e fata. Biata domnița șopti podidita de plans: „Sa fie muma ei și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”…   Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaița. Ea sari din pat. Se uita la icoane. – Cum sa-i întind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișca în acest palat de spaima și de moarte! Apoi îmi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul și sa-și ia lumea-n cap. A doua zi se scula, ma saruta și ieși din odaie în varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, și ciobanul era pe malul lacului, și canta, canta sa adoarma apele. Nu știa el… dac-ar fi știut! Pasamite, împaratul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. Și auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban. I-a vazut! Nu cred ca împaratul la vreun macel sa fi racnit mai înfiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat în tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.   Pe la pranz ma chema împaratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut în genunchi. Știu ca mi-a dat o cheie și mi-a zis: – Na, și du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie soție, scapa și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo. Doi gealați m-au dus la beciul de piatra. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai și începu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri și tot traiam. Apoi mi-arata un zid și îmi zise liniștit: – El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim. Batu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi batand iar de trei ori. – Ce faci tu? – Bine, dar tu? – Bine. – Vrei sa cant? – La noapte, ca ne-aud. Și n-apuca sa-i spun porunca împaratului, ca ea îi striga: – Pe tine or sa te taie… – Bine, dar pe tine? – Și pe mine… – Sa cant? – Nu, la noapte, ca ne-aud. Începui sa plang, și ea zise: – Nu, cainele de împarat nu va fi tatal nepotului și bunicul fiului sau!   Cand vrusei sa plec, îmi spuse la ureche ca au început sa gaureasca zidul, ca pana în trei zile el sa-i sarute mana ei și ea pe a lui, ș-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele împaratului… Împaratul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta și capul ciobanului, cu fluierul în gura.   Împaratul se puse la masa, împreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. Îmi dete o cheie și o tipsie și ma trimise, cu doi gealați, ca sa aduc mana dreapta și capul ciobanului cu fluierul în gura. Împaratul îngalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin roșu ca sangele. Aiurita, ma coborai cu gealații în beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: „Știu de ce ați venit”. Și îngenunche. Frumos și bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.   Gealații trasera paloșele. În zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealații se oprira. Domnița începu sa vorbeasca. – Tu ești bine? – Da, raspunse ciobanul, dar tu? – Și eu. – Ție ți-e dor? – Da, dar ție? – Și mie! – Da? ce aud zanganind? – Nimic, ți se pare. – Nu e nimeni la tine? – Nimeni. – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! – Ce? – Se facea ca ne iertase și ne cununam… – Draguța mea, ți se izbandește visul… – Cand? – Chiar acum… Gealații ridicara paloșele și îi cerura mana dreapta. Eu închisei ochii și auzii un vajait. Mana îi cazu din umar pe tipsie, și tipsia rasuna. Sangele țașni. – Ce faci tu? întreba domnița de dincolo de zid. – Bine, raspunse ciobanul și se tarî în genunchi pan la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori și desfunda o gaura și varî mana pana-n umar. Într-o clipa, gealații îi taiara și mana stanga, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.   Cazusem în genunchi, ș-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… și auzii un țipat sfașietor. Domnița saruta, saruta mereu și striga: – Spuneți împaratului, spuneți-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot! Alergai și spusei împaratului ce zisese domnița. Împaratul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa și s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati și nu voi s-o ajute nimeni ca sa se îmbrace. Eu așteptam la ușa. Ea îmi ceru un fir lung și gros de matase. Îi adusei firul și ramasei iar la ușa beciului. Ieși… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta și-o înfașurase în cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva. – Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mana? – Da, ast-noapte am batut prea tare în zid, caci el adormise mai greu ca acuma. – Acuma doarme? – Da, acum doarme bine… Cand intraram în sala de mancare, toți se sculara în picioare și ridicara paharele pline.   Împaratul facu un pas, aduse paharul spre gura și zise: – Da-mi sa-ți sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre împarați! Fata se apropie de împarat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o întinse și zise: – Na! saruta și fii fericit! Împaratul îi lua mana, o aduse la gura, ș-odata începu sa tremure. – Saruta! striga fata. Împaratul scapa paharul. – Saruta! Împaratul cazu pe scaun. – Saruta!   Ca prin minune, toți pierira, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împaratului o umbra se ridica cu o coroana neagra în cap și se facu nevazuta, vaietandu-se. Și tot, din palatul de marmura și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos. Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschiși… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante. Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brațe… avea doua maini în umarul drept… – Cum avea doua maini în umarul drept? Rasuflarea mi se oprise. – Cu firul de matase își legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana. – Și știi unde e acum? – Unde? – Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase? – Ba da… am auzit un oftat nabușit… Începui sa tremur. – Ei, da… – Cine ofta? – Ea… – Cine… ea?… Capul îmi cazu în perna. – Ea… n-a murit… – N-a murit?   – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, întinsa pe o fașie de catifea neagra. La cap îi ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au împietrit așa, cu doua flacari galbene. Și din cand în cand se încearca sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit… – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan sa rasara soarele? – Ti-e frig? raspunse batrana, și începu sa ma mangaie pe obraji. Mainile ei erau ca niște sloi de gheața. Aș fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o întreba: – Dar umbra împaratului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?   – A… da… eu îi deschid. Cum intra, ma ia de mana și ne ducem împreuna pana la poarta cu lanțuri. Îndata ce s-apropie, lanțurile cad și rasuna tot palatul. Ușa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roaga, se roaga, și plange, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit. Cand canta cocoșii, dinspre ziua, umbra se repede pe ușa afara, urland. Ușa se închide, parc-ar tranti-o cineva, și lanțurile se prind la loc. – Mai e pan la ziua? – S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare? Deschisei ochii și începui sa ma închin. Era soare, lumina și caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima așa de lunga!   Ma lua de mana și plecaram în gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! Înviorat, începui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o întreb. – Știu la ce te gandești, zise ea uitandu-se la mine. – Eu? Nu ma gandesc la nimic. – Ba da, te gandești cum de eu n-am pierit ca ceilalți. – Așa e… – Dar de unde știi ca nu sunt o umbra? – O umbra? Începu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului. – Da, o umbra… – Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ți-am sarutat mana?… – Vrei sa vezi? Și pana sa zic „nu”, batrana ma lua în brațe și sari cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasa, ca o naluca alba, se înalța la ceruri… lumina… îngeri… apoi adanc… întuneric… adanc…   Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmura.

Actul IV O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup. O masă. Pe masă, felurite doftorii şi paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O uşă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o uşă cu trei trepte şi o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi.   Scena I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA. IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea... REVECA: Măcar un ceas, doamnă. DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-şi durerile... părea un sfânt!... Câ câtă lepădare de sine şi-a scos mantia domnească şi-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... şi s-a rostogolit... o!... IRINA: Osteneala, măria-ta. REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuţia... DOAMNA MARIA: Sât... Să nu te auză că vorbeşti aşa. OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme. IRINA: E zobit de osteneală. REVECA: A adormit? Se face bine. DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând. Doamna Maria se duce binişor la pat.) OANA: Doarme? DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste! IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă! DOAMNA MARIA: De două nopţi n-a dormit aşa de liniştit. Cum aţipea, lega vorbe fără şir cu unele gânduri întunecate... A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei... Şi ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?... REVECA: Nu e nimica... IRINA: Ca omul bolnav... DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Şi ce bucurie!... Păsările au început cu limbuţia lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munţii... Cerul senin... Şi Ştefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbuşit). IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă! REVECA: Ei, da, da... DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi? OANA: Da, doamnă. DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaşte că n-a dormit... (Ies pe uşa din dreapta). Scena II OANA, ŞTEFAN, într-un vestmânt de borangic. OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce şi mai dulce, ca la un copil de ţâţă scăldat şi primenit!... Ce zile posomorâte şi ce nopţi lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binişor la pat şi desface perdelile.) A!... ŞTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte... OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi... ŞTEFAN: Vino-ncoa... Aşaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Aşaaa... OANA: Credeam că dormi... ŞTEFAN: Dormii, ş-am să dorm, ş-am să dorm... Doamna? OANA: Acum ieşi. Nu crez să-şi fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc. ŞTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ţie nu-ţi place să vorbeşti cu mine? OANA: Stăpâne... ŞTEFAN: Nu, băbătie, nu aşa... Aci... da... OANA: Cum vrei, măria-ta... ŞTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult... OANA: Cum vrea măria-ta, aşa vreau şi eu... Voinţa mărieitale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Şi mi-e aşa de drag! ŞTEFAN: Ce ţi-e aşa de drag? OANA: Când simţ că-ţi fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici... ŞTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic... OANA: Ah! ŞTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme... OANA: De ce? ŞTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?... OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... "n-am să mai bolesc multă vreme..." că... (Oana se şterge la ochi.) ŞTEFAN: Mie nu-mi plac... OANA: Nici mie... Iacă aşa, ca o proastă... ŞTEFAN: Î... î... Să te sărut... OANA: Aş vrea... ŞTEFAN: Ce? OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiş... ŞTEFAN: Da, da, pe Voitiş... OANA: Şi să te duci, să te duci, şi să te-ntorci iarăşi biruitor ca totdeauna... ŞTEFAN: Să mă duc, să mă duc şi să mă-ntorc iar pe Voitiş... OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruinţele măriei-tale, parcă am spune nişte basme vechi... ŞTEFAN: Da, da... Mâna şi piciorul ăsta blestemat... OANA: Nu zice aşa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aş fi dezlipit de măriata... P-un cal ca un zmeu... c-un paloş ca o limbă de foc... Şi mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul18 cela? Să nu mai fie! Şi unde m-aş fi săltat în scări, şi m-aş fi făcut nevăzut, şi m-aş fi întors năduşală şi sânge, şi aş fi zis: Nu mai sunt, măriata!... Ba uneori visez... Dacă... ŞTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine! OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaş. ŞTEFAN (se scoală într-o rână): Da... şi ce ostaş! OANA: L-ai cunoscut? ŞTEFAN: Fireşte!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăţi aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt şi-l purta lunguleţ... ca şi mine... OANA: Bietul tata! Şi cum a murit? ŞTEFAN: Rănit la picior... ca şi mine... Ce fulgere... OANA: Nu fulgeră, măria-ta... ŞTEFAN: Ca şi mine... Dă-mi un pahar cu apă... OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ŞTEFAN: Şstor copii nu le-am spus... păcat!... Şi mi-e aşa de dragă ca ochii din cap... Î... Şi poate să mă duc călare pe Voitiş... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleşeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru şi toarnă de sus). OANA: Ce rece şi limpede e! ŞTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul şi vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineaţă... OANA: O! măria-ta! ŞTEFAN: Paharul!... OANA: Dar nu bea repede... e prea rece... ŞTEFAN: Nu... (Ştefan bea şi începe să caşte.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aş fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineaţa... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească can vis, rar şi cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau... OANA (sare de la geamuri): Măria-ta! ŞTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial 19... OANA: A adormit? Aşa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei... Visează... ŞTEFAN: ...Zidăria cenuşie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care sembracă, sabia de care nu se desparte... ŞTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreşoaia... cânta de te slăvea cântece bătrâneşti... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu... Ştefan... tatăl bun al ei... OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi. Ştefan: ...La doi ani o iau ş-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o creşte ş-o îngrigeşte ca pe copilul ei... OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ştefan). Răsuflarea grea... Doarme... ŞTEFAN: ...N-a înţeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate şi galben ca spicul copt... Oana!... OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deştept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ŞTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor... OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor şi de moartea voievodului nostru! ŞTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea... OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, creşte la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voinţă... Şi-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeţivă, încheietori, dacă nu vă desfaceţi... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ş-acoperă ochii şi plânge năbuşit.) ŞTEFAN: Î... î... î... OANA: Ce, măria-ta? ŞTEFAN: Ah! ce vis frumos... ş-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă... OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ţi treacă! ŞTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o priveşte ţintă şi lung ş-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înţeles, Oană?... OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.) ŞTEFAN: Nu plânge... OANA: Nu plâng... Sunt fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefricită că suferi aşa de mult... UN CURTEAN: Rareş vrea să intre cu d-a sila... I-am spus... Scena III ŞTEFAN, OANA şi PETRU RAREŞ, prăfuit şi noroit. PETRU RAREŞ (vine din stânga): Doamne! ŞTEFAN: O! Rareş, eşti ca un câine scăpat din jujău... O! ho! PETRU RAREŞ: M-a dus iubirea ca vântul şi m-a întors grijea ca gândul. Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. Nam ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu ştiu. Ş-am ajuns. ŞTEFAN: Tot? PETRU RAREŞ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubeşti ca pun frate. OANA: Cum ţi-am spus, Rareş. PETRU RAREŞ: C-a p-un frate bun, din aceeaşi mamă şi din acelaşi... OANA: Cum? PETRU RAREŞ: Din aceeaşi mamă... OANA: Da, frate... (Se îmbrăţişează.) ŞTEFAN: Două ramuri ale aceluiaşi stejar bătrân! Rareş, grozav te aşteptam... Ai! ai!... OANA: Ce? ŞTEFAN: Nimic... (lui Rareş) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac 20. Alege unul bine ferecat. Şi la drum. Zi şi noapte. Schimbă caii din popas în popas. Şi să nu te opreşti decât în Ţarigrad. Acolo so dai în mână marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora să nu uiţi pe Ştefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să-l aleagă şi mitropolitul Gheorghe să-l ungă. PETRU RAREŞ: Da? ŞTEFAN: De ce te uiţi aşa? PETRU RAREŞ: Poi... ŞTEFAN: Poi? PETRU RAREŞ: Măria-ta... ŞTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simţi încheieturile mele?... Cum să le simţi... Ai!... Ai auzit pe Ştefan văietânduse vreodată? PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat? PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârşitul... (Oana plânge năbuşit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăieşte trăieşte moş Ştefan... Rareş, ca vântul! PETRU RAREŞ: Ca vântul!         Scena IV ŞTEFAN, OANA, un PIETRAR. UN CURTEAN: Meşterul pietrar... ŞTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deşărtăciunea omului... OANA: Deşertăciunea omului? ŞTEFAN: Deşărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul... OANA (se sileşte ca să-l înţeleagă): Când ai golit merticul? ŞTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deşert, dar de deşertăciuni niciodată nam fost plin. MEŞTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfăşură un pergament.) ŞTEFAN: Tu? MEŞTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta. ŞTEFAN: Slovele prea mari şi prea mic chenarul. MEŞTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul. ŞTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ş-arată.) Dacă sporeşti chenarul în măsura slovelor ca să măreşti... (pe furiş de Oana) tocmai când... ai!... se micşorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins şi abia aşteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă măreşti piatra, se supără cei din dreapta şi cei din stânga... Acolo sunt toţi deopotrivă... OANA: Cine se supără? ŞTEFAN: Meştere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meşterul pietrar iese prin stânga.) OANA: Trupul? ŞTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul? OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui? ŞTEFAN: Taci... Simt ce e durerea... Scena V ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, şi OANA. DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deşteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile... ŞTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieşit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învăţat. Cele viitoare? Care înţelept nu va zice cu ecleziasticul: o sută de ani ca ziua de ieri? Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Aşa-mi placi, Mario! DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta? ŞTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic. DOAMNA MARIA: Ţi-e cald? ŞTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Ţi-e frig? ŞTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Cum te simţi? ŞTEFAN: Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru... Scena VI Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga. HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta? ŞTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea? HATMANUL ARBORE: El? sănătos. ŞTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine. POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea... ŞTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simţă nimenea... Cum vi se pare vorba lui? HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Şopteşte, nu vorbeşte. ŞTEFAN: Şi ce şopteşte? HATMANUL ARBORE: Nimicuri. OANA: Nimicuri? ŞTEFAN: Dar ce şopteşte, Oană? OANA: Ştiu eu, măria-ta? ŞTEFAN: Fireşte că tu nu ştii, cum e firesc să ştie portarul Sucevei... HATMANUL ARBORE: Ce să ştiu, măria-ta? ŞTEFAN: Luaţi seama la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinţei lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav. ŞTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu... DOAMNA MARIA: Dar fiului tău? ŞTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult... POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta. HATMANUL ARBORE: Şi noi... ŞTEFAN: O să s-adune ţara, şi voi slujiţi domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ştefan... Să nu se ţeasă vro urzeală... HATMANUL ARBORE: Împotriva cui? ŞTEFAN: Împotriva voinţei mele de când eram domn... HATMANUL ARBORE: Voinţa ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile? ŞTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr... HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ştefan! ŞTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele pe locaşul meu ohavnic 21... (Ies Arbore şi Toader prin stânga.) OANA (lui Arbore): Temeţi-vă de oamenii care şoptesc. Scena VII ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul CESENA, doftorul KLINGENSPORN şi doftorul ŞMIl cu nişte legături în mână. Toţi intră prin dreapta. ŞTEFAN: Sunteţi câteşitrei? Să cunoaşte că v-aţi culcat târziu... DOFTORUL ŞMIL: Şi după ce s-ar cunoaşte, măria-ta? ŞTEFAN: Ochii traşi... o! o! o!... Şmil... parcă un zugrav ţi-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic... DOFTORUL ŞMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic? CLUCERUL MOGHILă: La măria-ta, nu se cunoaşte. ŞTEFAN: Nu se mai cunoaşte... Nu te gândi la zilele dacuşi, ci la întruchipările de mai nainte... CLUCERUL MOGHILă: Totdeauna, ai fost ca totdeauna! ŞTEFAN: Acu, ca niciodată... Şmil, dar ce sunt faşele acelea? DOFTORUL ŞMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare... ŞTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A? DOFTORUL ŞMIL: Care bătrân? Care copil? ŞTEFAN: Ho! Şmil... uită-te bine... DOFTORUL ŞMIL: Iacă mă uit... ŞTEFAN: Şi nu-i vezi? DOFTORUL ŞMIL: Ce să văz? ŞTEFAN: N-ai dormit bine, Şmil... OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măriata... ŞTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă şi copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui... OANA: Şi ce vor doftorii, măria-ta? ŞTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i aşa Şmil? DOFTORUL ŞMIL: S-o săruţi? La asta mă gândeam! ŞTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieşiţi... Vă chem eu... DOAMNA MARIA: Ah! OANA: Cum oftă, milostivul... Scena VIII ŞTEFAN, clucerul MOGHILă, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. ŞTEFAN: Gata? DOFTORUL CESENA: Şi, ilustrissime. DOFTORUL ŞMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai aşa... cu faţa în jos... Aşa. Şi dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta faşa asta... ŞTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ş-un laţ de gât... Glumiţi, Şmil... DOFTORUL ŞMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Şi cu măria-ta? ŞTEFAN: Desfă, Şmil! Ştefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.) DOFTORUL ŞMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus şi în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ŞTEFAN: Vreau! (Doftorul Şmil îi desface legăturile. Ştefan îşi întoarce privirile spre icoană.)Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus şi-a zis "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se aşează cu faţa în jos.) CLUCERUL MOGHILĂ: O! ŞTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleştează mâinile. ŞTEFAN (în torturi): Otce naş ije esi na nebeseh22... Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău... Vie împărăţia ta... fie voia ta... precum în cer şi pre pământ... Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri... Şi nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăveşte de cel viclean... Că a ta este împărăţia şi puterea... şi mărirea... şi mărirea... şi slava în veci... şi puterea... CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru! ŞTEFAN: ...Şi ne izbăveşte de cel viclean... DOFTORUL ŞMIL: O! minunat om! DOFTORUL CESENA: Gesù Maria! ŞTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă... a! a! o! o! Scena IX Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta. La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA şi stolnicul DRĂGAN. DOAMNA MARIA: Ştefan... ce e, Ştefane?... OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta? PAHARNICUL ULEA: Ca şi mort... la lucru... DOAMNA MARIA: E cald... (Îi pipăie mâinile şi le sărută.) N-a murit... OANA (doftorilor): Nu e aşa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ŞMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Aşa un suflet, Doamne... DOAMNA MARIA: Cum îi picură năduşelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca şi Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ŞMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars. DOFTORUL ŞMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn şi doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu? DOFTORUL CESENA: Si, signore. DOFTORUL ŞMIL: Când s-o deştepta... oleacă de vin... (Oana se repede şi aduce vin.) Aşa, un vin tare, să puie la inimă... DOFTORUL KLINGENSPORN: Şi linişte, linişte... Dumnezeu va face şi minunea asta... OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea? CLUCERUL MOGHILĂ: Cum? Să ieşim din cuvântul lui?... Unde se află... DOAMNA MARIA: Ce strigă? CLUCERUL MOGHILă (ascultă): Nu s-aude. ŞTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări... DOFTORUL ŞMIL: Unde e paharul? OANA: Iacătă-l! ŞTEFAN (se mişcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins! ŞTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toţi): Maria... Oana... Şmil... N-am murit? DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge şi-i sărută mâinile.) ŞTEFAN: Atunci, de ce plângi? DOFTORUL ŞMIL: Măria-ta, niţel vin... ŞTEFAN: Şmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde aşa? Că bine ziceţi... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă? CLUCERUL MOGHILĂ: Aleg pe Bogdan, măria-ta. ŞTEFAN: Î... î... î... Parcă ş-un alt nume... Nu strigă toţi la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ştefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă...(Moghilă se duce la fereastră şi se întoarce schimbat la faţă.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?... CLUCERUL MOGHILĂ: Nedesluşit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mişcare... DOFTORUL ŞMIL: E moartea! DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta! ŞTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ştefăniţă.) Daţimi... ah!... daţi-mi... DOFTORUL ŞMIL: Ce faci... (Toţi îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu! DOAMNA MARIA: Nu! OANA: Ah! nu! REVECA: Nu! IRINA: Nu! DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu! ŞTEFAN: Toţi, duşmani?... Şi tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe Ştefăniţă. Se ridică în picioare.) DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce... ŞTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ştefan, nu Ştefăniţă... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ştefan pleacă repede şi, şchiopătând mai greu, iese prin stânga.) DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare şi fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor! DOFTORUL ŞMIL: S-a sfârşit! Păcat! DOAMNA MARIA: Ah! Doamne! OANA: N-a picat? DOAMNA MARIA: Da... păcătosul... OANA: Un munte i-ar fi stat în faţă! DOAMNA MARIA: Spune poporului ceva... (S-aude: "Să trăiască Bogdan!") Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.) Scena X ŞTEFAN se opreşte pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toţi fac câţiva paşi spre el şi se opresc încremeniţi de durere şi de spaimă. ŞTEFAN: O! cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân şi bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaş e o fiară!... Iatăl... Pândeşte călare... Calul îi tremură şi joacă... Bagă pintenii pân la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovăţului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, îşi cuprinse faţa cu amândouă mâinele, şi eu cu amândouă o învârtii, şi trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospeşte... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ştefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ştefan voievod, i-am aşezat cu mâna mea coroana strămoşilor mei... El fu de faţă şi văzu ce vreau eu, şi tot sfatul, şi toată ostăşimea... Sufletu-mi nu vrea, şi ca un scos din fire se aruncă în sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova şi-o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia! (S-aude: Să trăiască domnul Bogdan!) Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele şi aruncă sabia.) Ţi-ai împlinit menirea ca şi mine! Maria... Oana... Răsuflarea... (Cade pe braţele lor şi-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideţi geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabasru.) DOAMNA MARIA (covârşită de durere): Măria-ta, să te odihneşti! ŞTEFAN: Mă voi odihni... DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot... ŞTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Maria şi pe Oana.) Să dăruiţi paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute... DOAMNA MARIA: Cin să vie, măria-ta? ŞTEFAN: Nu, doamna aceea înfăşurată în negru... Ea o să vie mai degrab decât am dori-o... Poftim... Te-am privit datâtea ori în faţă... Nu mi-e frică de tine... (Sughiţă.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot... (S-aude la intrare: Să trăiască vodă Bogdan! Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore şi toţi ceilalţi pârcălabi şi Sfatul domnesc, ostaşi, popor, şi cad în genunchi.) BOGDAN: A! Măria-ta! ŞTEFAN: E... (Sughiţă.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiţă.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în şira spinării. Face cruce.) O... o... o... Moldova... (Îi cade capul pe pieptul Oanei.) (Din mulţime s-aude un geamăt lung.) Cortina  

Bunica de Barbu Stefănescu Delavrancea   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Năut! – Nu. – Turtă dulce! – Nu.   Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. – Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. – Să spui…   Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte. – A fost odată un împărat mare, mare… – Cât de mare? – Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii… – Bunico, e rău să n-ai copii? – Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie. – Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.   Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: – Spune, bunico, spune. – Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… – Cât era de mic? – Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot… – Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…   Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. – Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… – Ca moşu de mică? – Da, ca moşu… – Atunci nu era mică de tot… – Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… – Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. – A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…   Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. – Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… – Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. – … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat… – … ş-a plecaaat… – Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… – … s-a dus, s-a dus… – Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… – … întunecoasă… – … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…   Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. – Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.