Barbu Stefănescu Delavrancea

Bunica de Barbu Stefănescu Delavrancea   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Năut! – Nu. – Turtă dulce! – Nu.   Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. – Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. – Să spui…   Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte. – A fost odată un împărat mare, mare… – Cât de mare? – Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii… – Bunico, e rău să n-ai copii? – Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie. – Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.   Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: – Spune, bunico, spune. – Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… – Cât era de mic? – Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot… – Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…   Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. – Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… – Ca moşu de mică? – Da, ca moşu… – Atunci nu era mică de tot… – Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… – Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. – A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…   Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. – Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… – Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. – … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat… – … ş-a plecaaat… – Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… – … s-a dus, s-a dus… – Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… – … întunecoasă… – … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…   Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. – Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Bunicul - Barbu Stefanescu Delavrancea   Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!   Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”. – Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi. – Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară? – Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. – O, voinicii moşului!…   Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare. – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? – În ţara cocorilor. – În ţara cocorilor? – Da. – Dar rândunelele un’ se duc când se duc? – În ţara rândunelelor. – În ţara rândunelelor? – Da… – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. – Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. – Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie? Fata se întristă.   Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. – Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule? – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie. – Cum de nu? Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt!   Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…   Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: – Lăsaţi pe copii să vie la mine! – Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta este a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două.   Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. – Jumătate mie. – Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: – Mustaţa mea e mai lungă. Fata: – Ba a mea e mai lungă!   Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: – Amândouă sunt deopotrivă. – Ş-a mea, ş-a ei! – Ş-a mea, ş-a lui!   La obraji cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă. – Ba a mea, că e mai albă!   Bunicul zâmbi. – Ba a mea, că e mai caldă! – Ba a mea, că e mai dulce! – Ba a mea, că nu e ca a ta! – Ba a mea, că are un ochi mai verde! – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!   Bunicul abia se ţinea de râs. – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: – Ce e asta, viermi neadormiţi?! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: – Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

Departe, departe – Barbu Stefanescu Delavrancea   Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam. O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi… Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali.   Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnica odihna. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de stejar. Porțile se deschideau țipand, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi batut cineva.   Cine batea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sarii în picioare. O umbra intra pe porțile înalte; și porțile se închisera în urma ei. Apoi auzii o ușa trantindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, pana nu știu bine daca mai auzeam sau mi se parea. A cui sa fie umbra?   Vreo stafie? Înauntru plange cineva… se roaga, a leșinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului. A doua zi ma deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. Începui sa ma închin, fericit ca era cald și lumina… Ma gandeam acasa și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am înecat… și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca… O rupsei la fuga.   Ma uitai îndarat; vazui palatul mic și fumuriu; apoi începui sa-mi caut drumul cu ochii. Eu știam niște plopi înalți… așa venisem, din plop în plop…. unde sa fie? Ma uit în toate parțile…nimic, nicaieri… Suisem niște dealuri… unde sa fie? Ma uit în toate parțile… nimic, nicaieri.   M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. Și am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, și nici o fașie de drum n-am întalnit. Și cand mi se paru ca palatul se șterge de pe fața pamantului, o rupsei la fuga îndarat, caci ce m-aș fi facut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din gradinile fumurii.   Lacul e roșu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa și începui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai în apa. Vazui pana în fund. În aer, nici o pasare, în apa, nici un pește. Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi întalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sangerat degeaba buricele deștelor. Stele nu rasar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan la porțile mari și sa bat în ele. Dibuind zidul, ocolii gradina și ajunsei în dreptul porților.   Sa bat sau nu? Dar daca îmi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul nopții? Întorsei capul. Din întuneric se desfacura o mulțime de idoli ușurei, care goneau în vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunara. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se paru ca aud lovitura mea… – Cine e? Ah! ce glas! – Cine e? – Eu. – Cine, tu? – Nu știu. – Cine te-a trimis? – Nimeni. – Ce cauți? – Nimic. – Ce vrei? – Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame! Porțile se desfacura în doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaița în mana… încolo, nimic.   Închisei ochii și cazui mototol, ca o carpa. Cand ma deșteptai, era ziua. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simți ca deschisesem ochii, începu sa ma mangaie. Mana uscata, ușoara, blanda. – Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toți oamenii, și azi sunt alba ca zapada, zise batrana, și ma saruta pe frunte. Parca-mi luase frica cu mana. Ma întorsei spre ea și o întrebai: – Cat e de-atunci? – Nu știu, bunico, nu știu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; pasarile au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei. – Nimeni nu a intrat? – Nimeni. – Nimeni nu a ieșit? – Nimeni. – Dar cine a batut alaltaieri, la miezul nopții, în porțile palatului? – Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se în jos. – Cine a deschis porțile palatului alaltaieri, la miezul nopții? – Nimeni, raspunse batrana, și rupse firul de borangic și arunca fusul în fundul odaii.   Fusul se învarti în jurul maciuliei. – Dar eu am auzit… – Ți s-a parut! zise batrana, sculandu-se în picioare. – Și am vazut o umbra… – Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie. – Pe urma, cineva plangea și se ruga, se ruga… – Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei… Începui sa tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc în aer. Mama o fi crezand ca m-am înecat și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?   Aș fi crezut ca vad niște ochi roșii de stafie… și ochii ei erau buni și mangaietori, ca ai mamei. Se așeza langa mine, îmi lua mainile în mainile ei și-mi zise: – Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai întorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viața ta…   Începui sa plang. – Plangi, dragul mamei, plangi. Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era. Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana și-mi zise: – Sa-ți arat palatul. Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, sageți de lumina. – Știi, îmi zise batrana, ca aici nimic nu se mișca, ci sta așa cum au apucat sa stea. În fața noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui sa-l mișc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii ținta la mine și cu gura cascata. – Ce, ți-e frica? zise batrana zambind. Așa a ramas, tocmai cum latra.   Batrana baga mana printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Cainele nu se clinti, uitandu-se înainte, lasat pe picioarele dinapoi. În varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi. – Cați, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta! – Cum?… – Între ei și ceea ce vor, înca nițel, înca nițel, și ast nițel nu se mai ispravește…   Batrana vorbea și eu radeam de pisica: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… înca nițel, înca nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori marunte”… – Vrei sa vezi masa împaratului? – Masa împaratului? – Da. – Vreau, dar mi-e frica. – De ce ți-e frica? – Sa nu fie oameni… – A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile… – Tacamurile? – Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cuțitele au sa sune și paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga… – Dar cine a întins masa? – Cei care s-au dus. – Și n-au mancat tot? – Așa cred oamenii, c-or manca tot… Și, neînțelegand nimic, ajunseram la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.   Cum intraram pe ușa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii închegasera împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucați de carne și de pahare cu vin stateau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar în jos, un șir de picaturi de vin ca niște boabe de rubin.   – Acolo era locul împaratului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu deștul, capul, mainile și trupul împaratului. Și deștul ei parca lasa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurand: – L-am vazut! Ea se uita drept în ochii mei și-mi zise: – Peste zece zile, la miezul nopții, o sa-l vezi și mai bine. Ma înfiorai. O rugai sa ne coboram în odaia noastra. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacate cat plosca auzii un oftat lung și nabușit.   – Cine-a oftat? – Nimeni, raspunse batrana, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a parut. Nici vorba ca sarisem înaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-aș fi uitat îndarat. Ma întinsei în pat. Ea aprinse o feștila într-o scoica de argint. Flacara galbena juca în varful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabușit. Batrana trase jețul și se așeza la capul meu. Încet-încet, ma liniștii. Îi sarutai mana. Era rece. Vroiam sa știu unde ma aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmura? Cine oftase în odaia pecetluita cu lanțuri? – Cine e închis acolo? – Unde? raspunse batrana tresarind. – Acolo…   – Ți s-a parut, n-ai auzit nimic. – Atunci, spune-mi unde sunt. Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte și-mi zise: – Vad eu ca nu adormi pan nu ți-oi spune o poveste. Ridicai capul din perna și batrana începu.   A fost odata, cand și pe-aici batea vantul și se mișca apa, a fost un împarat mare și viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. Și batrani, și femei, și copii despicase în doua. Cand ieșea la plimbare, toți cadeau cu frunțile la pamant îndata ce-l zareau. Și mergea cu capul în piept și c-o mana pe manerul paloșului. Privirea lui era crunta și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împarateasa frumoasa, frumoasa, și blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împaratului și i se oprea în mustați un suras de care ți-era frica. Și trecu un an, trecura doi de la cununie, și n-avura copil.   Împaratul se posomorî. Chema pe toți doctorii și le zise: – Iaca o punga cu diamante și paloșul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramana împarateasa grea, punga, iar de nu, paloșul. Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmura. Într-o zi era la chef mare. Și bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica în picioare. Trase paloșul și-l învarti pe deasupra împaratesei. Parul ei se lumina ca de fulger. Și împaratul, bagand paloșul în teaca, zise:   – Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmarmurira. Împarateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, împaratul tacu și bau, uitandu-se drept înainte. Cand se scula de la masa, se opri în prag, se uita la împarateasa și zise: – Un an mai aștept! Împarateasa ofta. Doua lacrimi mari îi picara din amandoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.   Acolo îngenunche la icoane și se ruga, se ruga, pana cand adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa țipe, dar nu putu. Babele o întrebara pe rand: – Vrei un copil? – Da, raspunse împarateasa. – Vrei un copil? – Da. – Vrei un copil? – Da. – Bine! zisera tustrele, și ieșira pe ușa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împarateasa le aude. – Sa fie fata. – Sa fie. – Sa semene ma-sii, ca la 16 ani împaratul sa creada ca e ma-sa. – Sa fie. – Sa fie muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului sau… – Numai atunci cand fata îi va întinde doua maini, c-o mana… – Și tot ce-o fi rau sa piara și ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra și veșnic sa ceara iertare, și iertare sa nu aiba.   Împarateasa dadu un țipat și cazu leșinata. A doua zi cand se deștepta înmarmuri, vazand pe împarat langa dansa. Împaratul începu s-o mangaie, iar ea îi zise plangand: – Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine! Împaratul începu sa rada… și ce ras! Nu trecu mult, și toata împarația afla ca împarateasa ramasese grea. Eu, de bucurie, îi sarutai mana și îi zisei: – Ai scapat, maria-ta. – De-o fi baiat, am scapat, da vai de mine de-o fi fata… Și-o podidi plansul. – Și daca ar fi fata?… – Va fi muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului lui… Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.   Cand îi sosi ceasul, abia apuca sa nasca, și întreba pe împarat: – Ce e, maria-ta, baiat ori fata? – Fata… și ce fata! raspunse împaratul, și se întoarse la împarateasa. Împarateasa era rece ca gheața, cu mainile încleștate peste amandoi ochii. Împaratul o pipai. Se cauta la cingatoare, și, vazand ca nu are paloșul, striga de se zgudui palatul de marmura: – Luați-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu înfașurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dansa. Ma închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.   Împarateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toți, afara de împaratul, care privea cu mana pe manerul paloșului și zicea celor care aruncau pamant: „Mai iute! mai iute!”… Și fata creștea și nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.   Parul balai și lucios ca matasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptand ca din umbra portocalilor sa rasara mama ei, de care întreba necontenit. – O sa vie? – Da, bunico… – Și un s-a dus? – Departe, departe… – Și cand s-a dus? – Demult, demult… – O sa vie? – Vezi bine… – Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind? – El, îi raspunsei eu, și începui sa-i spun cate-n luna și-n soare, pana cand o fura somnul cu capul în poala mea, întreband necontenit prin vis: „0 sa vie?” Alți șase ani, ca șase zile.   Împaratul se razboise în patru parți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipita de pardoseala: – Ce poruncești? – Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la naștere. Într-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana și-i zisei: – Te cheama împaratul. Cum o vazu, sari în picioare. Scutura zalele, și de pe ele cazura cateva picaturi de sange. – Fata mea? Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare. – Fata mea? zise împaratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva. Amandoua încremeniram. – Ieșiți! striga împaratul, și cazu pe un jeț de argint.   Cum intraram în odaie, fata își rezema capul de fereastra și începu sa planga. Eu ma ghemuii într-un colț și ma înfiorai aducandu-mi aminte de vorbele împaratesei: „Va fi muma și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”… Cum ma gandeam, fata tresari și-mi zise: – Vin de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, și canta așa de duios, ca oile se stransesera împrejur și ascultau, uitand sa mai bea apa. – Ce frumos canta și ce bine-mi face! Du-te și-i spune ca în fiece zi sa cante sub ferestrele mele.   Ma întorceam de la cioban. Pe scari, împaratul, galben ca ceara și dus pe ganduri. Cum ma vazu, îmi zise: – Ce face fata? Și, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind ușa dupa dansul. A doua zi, abia se crapase de ziua, și fata, la fereastra. Ciobanul se zarea în departare, într-o ceața albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.   Fata îmi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta și-mi zise plangand: – Ce am, bunico, ce am? Și ciobanul sosi pe malul lacului; își arunca palaria; își scutura pletele și începu sa cante așa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gura. Fata se rumeni și nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe ușa o roaba, o arapoaica, și îi spuse ca o cheama împaratul.   Ea începu sa tremure și pleca. Nu trecu mult, și auzii un țipat ascuțit, apoi niște pași marunți și repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca și nu putu. Dupa ce rasufla bine, îmi zise: – M-a strans în brațe… o! așa m-a strans în brațe… da-mi nițica apa… așa m-a strans… nițica apa, ca nu mai pot! Bau și ma întreba: – Sunt fata lui? – Da… – Doamne!… Doamne!…   Începu sa se închine. Se tranti în pat. Ma chema langa dansa și ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume și ce sa faca ca sa scape de împarat? Îi spusei tot. Cele trei femei, la împarateasa. Au vorbit la ușa. A ramas împarateasa grea și a murit într-o clipa, îndata ce el i-a spus ca e fata. Biata domnița șopti podidita de plans: „Sa fie muma ei și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”…   Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaița. Ea sari din pat. Se uita la icoane. – Cum sa-i întind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișca în acest palat de spaima și de moarte! Apoi îmi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul și sa-și ia lumea-n cap. A doua zi se scula, ma saruta și ieși din odaie în varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, și ciobanul era pe malul lacului, și canta, canta sa adoarma apele. Nu știa el… dac-ar fi știut! Pasamite, împaratul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. Și auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban. I-a vazut! Nu cred ca împaratul la vreun macel sa fi racnit mai înfiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat în tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.   Pe la pranz ma chema împaratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut în genunchi. Știu ca mi-a dat o cheie și mi-a zis: – Na, și du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie soție, scapa și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo. Doi gealați m-au dus la beciul de piatra. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai și începu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri și tot traiam. Apoi mi-arata un zid și îmi zise liniștit: – El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim. Batu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi batand iar de trei ori. – Ce faci tu? – Bine, dar tu? – Bine. – Vrei sa cant? – La noapte, ca ne-aud. Și n-apuca sa-i spun porunca împaratului, ca ea îi striga: – Pe tine or sa te taie… – Bine, dar pe tine? – Și pe mine… – Sa cant? – Nu, la noapte, ca ne-aud. Începui sa plang, și ea zise: – Nu, cainele de împarat nu va fi tatal nepotului și bunicul fiului sau!   Cand vrusei sa plec, îmi spuse la ureche ca au început sa gaureasca zidul, ca pana în trei zile el sa-i sarute mana ei și ea pe a lui, ș-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele împaratului… Împaratul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta și capul ciobanului, cu fluierul în gura.   Împaratul se puse la masa, împreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. Îmi dete o cheie și o tipsie și ma trimise, cu doi gealați, ca sa aduc mana dreapta și capul ciobanului cu fluierul în gura. Împaratul îngalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin roșu ca sangele. Aiurita, ma coborai cu gealații în beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: „Știu de ce ați venit”. Și îngenunche. Frumos și bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.   Gealații trasera paloșele. În zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealații se oprira. Domnița începu sa vorbeasca. – Tu ești bine? – Da, raspunse ciobanul, dar tu? – Și eu. – Ție ți-e dor? – Da, dar ție? – Și mie! – Da? ce aud zanganind? – Nimic, ți se pare. – Nu e nimeni la tine? – Nimeni. – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! – Ce? – Se facea ca ne iertase și ne cununam… – Draguța mea, ți se izbandește visul… – Cand? – Chiar acum… Gealații ridicara paloșele și îi cerura mana dreapta. Eu închisei ochii și auzii un vajait. Mana îi cazu din umar pe tipsie, și tipsia rasuna. Sangele țașni. – Ce faci tu? întreba domnița de dincolo de zid. – Bine, raspunse ciobanul și se tarî în genunchi pan la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori și desfunda o gaura și varî mana pana-n umar. Într-o clipa, gealații îi taiara și mana stanga, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.   Cazusem în genunchi, ș-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… și auzii un țipat sfașietor. Domnița saruta, saruta mereu și striga: – Spuneți împaratului, spuneți-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot! Alergai și spusei împaratului ce zisese domnița. Împaratul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa și s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati și nu voi s-o ajute nimeni ca sa se îmbrace. Eu așteptam la ușa. Ea îmi ceru un fir lung și gros de matase. Îi adusei firul și ramasei iar la ușa beciului. Ieși… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta și-o înfașurase în cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva. – Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mana? – Da, ast-noapte am batut prea tare în zid, caci el adormise mai greu ca acuma. – Acuma doarme? – Da, acum doarme bine… Cand intraram în sala de mancare, toți se sculara în picioare și ridicara paharele pline.   Împaratul facu un pas, aduse paharul spre gura și zise: – Da-mi sa-ți sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre împarați! Fata se apropie de împarat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o întinse și zise: – Na! saruta și fii fericit! Împaratul îi lua mana, o aduse la gura, ș-odata începu sa tremure. – Saruta! striga fata. Împaratul scapa paharul. – Saruta! Împaratul cazu pe scaun. – Saruta!   Ca prin minune, toți pierira, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împaratului o umbra se ridica cu o coroana neagra în cap și se facu nevazuta, vaietandu-se. Și tot, din palatul de marmura și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos. Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschiși… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante. Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brațe… avea doua maini în umarul drept… – Cum avea doua maini în umarul drept? Rasuflarea mi se oprise. – Cu firul de matase își legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana. – Și știi unde e acum? – Unde? – Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase? – Ba da… am auzit un oftat nabușit… Începui sa tremur. – Ei, da… – Cine ofta? – Ea… – Cine… ea?… Capul îmi cazu în perna. – Ea… n-a murit… – N-a murit?   – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, întinsa pe o fașie de catifea neagra. La cap îi ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au împietrit așa, cu doua flacari galbene. Și din cand în cand se încearca sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit… – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan sa rasara soarele? – Ti-e frig? raspunse batrana, și începu sa ma mangaie pe obraji. Mainile ei erau ca niște sloi de gheața. Aș fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o întreba: – Dar umbra împaratului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?   – A… da… eu îi deschid. Cum intra, ma ia de mana și ne ducem împreuna pana la poarta cu lanțuri. Îndata ce s-apropie, lanțurile cad și rasuna tot palatul. Ușa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roaga, se roaga, și plange, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit. Cand canta cocoșii, dinspre ziua, umbra se repede pe ușa afara, urland. Ușa se închide, parc-ar tranti-o cineva, și lanțurile se prind la loc. – Mai e pan la ziua? – S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare? Deschisei ochii și începui sa ma închin. Era soare, lumina și caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima așa de lunga!   Ma lua de mana și plecaram în gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! Înviorat, începui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o întreb. – Știu la ce te gandești, zise ea uitandu-se la mine. – Eu? Nu ma gandesc la nimic. – Ba da, te gandești cum de eu n-am pierit ca ceilalți. – Așa e… – Dar de unde știi ca nu sunt o umbra? – O umbra? Începu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului. – Da, o umbra… – Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ți-am sarutat mana?… – Vrei sa vezi? Și pana sa zic „nu”, batrana ma lua în brațe și sari cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasa, ca o naluca alba, se înalța la ceruri… lumina… îngeri… apoi adanc… întuneric… adanc…   Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmura.

Domnul Vucea – Barbu Stefanescu Delavrancea   Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dara de bou; ii vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de pulbere. Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, cand mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coada, si de „tara cocorilor”.   Ma apropiam cu gandul, sfiicios, tremurand, d-acea vestita scoala, ca de un urs impaiat, gata sa fug. Mi-era frica si mi-era draga. si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e. Doua lucruri aflasem: ca e „domneasca”, iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e „profesor”, trebuind sa-i zici „Domnul”, iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, „Nea Nicuta”. De pe la San-Petru eu imi luam ghiozdanul, ii treceam baierile pe dupe gat si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra, zicand ca am plecat la scoala domneasca. Uneori imi legam de mijloc, c-un crampei din franghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine. Canele casca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii. Eu ii vorbeam de scoala domneasca:   – Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma… profesor mare si invatat, iar nu ca Nea Nicuta, care se incurca cand zice cazania… Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai invata carte… Ci lasa mustele, nu fi prost… Sa-i zici „Domnul” ca, de nu, iti mananca coada… si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti mananca si urechile, bunatat de urechi, mai Grivei, mai… Cate nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita in san, calda si moale. Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni. – He! he! Martinico… hai la scoala domneasca, ca sunt profesori buni… Sa nu-ti fie frica… Daca ai invata adunarea, isi da un soarice… la scadere iti da doi… la fractii te face imparateasa soaricilor… Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de coada, te invarteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamant…Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfarr-sfar, inchidea pleoapele lenes si nepasator, iar mie imi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atat de mare, ca mi-l inchipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar… Doamne, dar daca, in loc sa ia pisica de coada, m-o inhata pe mine d-un picior?… Se ducea chieful pe copca, si ma intorceam acasa, insirand pisicii vorbe de mangaiere:   – Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun… nu bate la palma… nu pune in carca ca sa traga la spete… nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicuta, cand bea ce-a strans cu discul. Mai erau cinci zile pana la scoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la o scoala mare. Canele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie in ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini in picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decat Nea Nicuta, c-un sfant pe luna. Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca in basme, cu porti de fer, cu geamlacuri, cu usi de clestari, cu ziduri vapsite ca niste icoane, si mai impodobite decat steaua lui Nea Nicuta, incondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia ii frecam vapselele intre pietre numai ca sa ma uit la el zile intregi cum din nimic scotea sfinti, ingeri, draci, cai si balauri. Veni si ziua de scoala domneasca.   Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care invata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult scoase decat in teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mana isi tinea palaria. Grozav ii era de palarie! De la Nea Nicuta apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu ma invatase sa citesc ca pe apa in cartea de citire. La „cand cu ciuma lui Caragea, se raspandeau orasenii prin sate si satenii prin pustii”, nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa intorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai invatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma invatase si istoria cu sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese roman neam de arap; Mircea cel Batran, in capul meu, se incurca in barba; Alexandru cel Bun, ala voda, vezi; stefan cel Mare de care radeam sa ma prapadesc, gandindu-ma ca fusese asa de pitic ca aprodul Purice se pusese piua ca el, stefan cel Mare, sa incalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua varfurile de stir de urzici cand il spuneam pe dinafara; si, in sfarsit, Constantin Brancoveanu ma facea sa plang de cate ori il taiau turcii pe el si pe coconii lui. Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul in clasa a treia. Ma destepta. Tresarii. imi tacaia inima. Si-mi zise:   – Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit. – Tare… da…Si nu vedeam inaintea ochilor de frica. – Si deslusit. – Si deslusit… – Sa nu tremuri. – Sa nu tremur… Si mie-mi clantaneau dintii in gura. Ma imbracai; ma spalai cu apa rece; ma incaltai cu niste pantofi noi; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui… „Sa nu-ti fie frica, sa nu ma dai de rusine”… Stiam eu in cate feluri saruta mama: altfel de eram bolnav, altfel cand o ascultam, altfel cand invatam lectia, altfel de plangeam si voia sa ma impace, si cu totul altfel ma saruta cand ma trimise la scoala domneasca. Pe drum, bonca-bonca, ma impiedicam de toate pietrele. Inima imi zvacnea cum imi zvacnea cand altii se incercau sa-mi ia zmeul de coada. Si tocmai departe, dincolo de S-tu stefan, frate-meu se opri si-mi zise:   – Aici e scoala. Scoala!… Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie scoala domneasca? Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti inalte de fer, caci n-avea de loc. in fata scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi; in jurul ei, o curte mare cu balarii. Asa case vazusem si eu. Frate-meu ma lasa in curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau intr-un picior la sodron, se jucau cu samburi de roscova si cu nasturi. Poi asa scolari mai vazusem si eu!… De nu m-ar tranti… si iaca, frate-meu ma lua de mana si-mi zise incet: – Sa mergem in clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te inscriu. Cand intrai in clasa vazui o vergea lunga, galbena si lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rara si inspicata. Domnul era incruntat si galben. Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit. Baietii stau ca sfintii in banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, in genuchi, langa o tabla neagra; lacramile le picurau in cartile deschise si aduse la varful nasului. Vergea, lacrami, urechi rosii, Domn uscat si nalt… Sa dusese curajul!… Dardaiam. si frate-meu, dupa ce vorbi incet cu profesorul, imi sopti:   – O sa te asculte, sa spui tare si deslusit. Si pleca. imi venea sa ma iau dupa dansul. si n-am plans, nu de rusine, ci de frica. Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem in pamant. Cand deschise gura, mi se paru ca ma si inghite. – Ei… baiete… de cati ani esti? – De opt… am implinit la San-Petru… Glasul imi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregata. – Stii sa citesti? – Stiu… – Scoate „Lectura”. Bag mana in ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca incepea cu: Lupul si mielul… Ceru si el o carte s-o deschise. Mie-mi juca cartea in mani si-mi juca pana cazu jos. Baietii rasera. Ma aplecai sa iau cartea. Domnul striga asa de tare „tacere”, ca incremenii cum eram, adus de mijloc. – Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste! Luai cartea. O deschisei. Eu o intorceam la foaia 50, ea se intorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia. – Ci zi odata, motologule! Eu, de frica, incepui: – Tentatia!… Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit: – Cand – cu – ciuma – lui – Caragea – se – raspandeau – orasenii – prin – sate – si – satenii – prin pustii… Scolarii pufnira in ras. – Dastul, vad ca stii. Ce-ai invatat la aritmetica? – Adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea lor. – Cat fac 25 de magari si cu 15 boi? Ma gandii eu, ma razgandii. imi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu imi da sa adun tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie inmultire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cat a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cat fac toti la un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarai sa raspund: – Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decat cai… la cai m-as pricepe… Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul rase, scolarii pufnira, pe mine ma podidira lacramile. – Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz! Ma duc la tabla; iau tibisirul; il scap de vro trei ori din mana si incep sa socotesc magarii si boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, inmulteasc suma cu 200 de lei si ma intorc spre profesor. El se uitase in jos si nu vazuse nimic din socoteala mea.Tusesc bine si strig:   – Opt mii , Domnule! Razi Domnul, si razi, si razi! Cand se potoli, zise, privind in tavan: – Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l in clasa a doua! Monitorul general ma inhata de maneca si ma scoase pe use afara. Pe drum imi spuse: „Te-a dat indarat”. Dupa cateva invartituri, deschise o use. Intrai in clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba alba. – Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat indarat domnul Petran. – Ha, ha, tatarul, indarat tatarul… ha, ha, tatarule!… bine, tatarule!… Asa incapui eu pe mana Domnului Vucea. Dupe o luna de zile intelesesem rostul invataturii si cunosteam bine pe domnul Vucea.Multi ani l-am visat. Chiar acum il vaz inaintea ochilor. Scund, grasuliu, cu parul marunt si incaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada in varful ei netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sange. Iarna sa cocolosea intr-o bunda cu blana latoasa, vara insa iti ramaneau ochii la el de frumos ce era imbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu, calcata si lustruita, un lant de aur, gros ca pe deget.   Si ce curat! isi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobarnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobarnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gatlej: „hea, hea”. Dar cand mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa in urma cand trecea pe langa murdarii; daca era noroi, calca din peatra in peatra, tot in crestetul pietrelor, scuturand picioarele ca o pisica. La usea cancelariii isi coprindea barba in mana dreapta, s-o netezea, ridicand buza de dasupra in sus, ca si cum ar fi marait; mustatile si le clantanea intre degete; deschidea mana, sufla intr-insa, tusea si intra pe usa binisor, fara sa i s-auza pasii. Lectiile mergeau struna. Nu invata nimeni nimic. Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece „primi” si saisprezece „monitori”; peste monitori erau trei „monitori generali”: doi de invatatura si unul de „ordine”. „Generalii” ascultau pe „monitori”; „monitorii” ascultau pe „primi”; „primii” ascultau pe scolarii fara grad. scolarii dau „interes” primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la invatatura, ci numai insemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna, cand ii venea lui pofta „sa se auza musca in tavan”, lua ce putea de la monitori, primi si scolari. Generalii bateau pe toti; monitorii, de la primi in jos; primii, pe scolari; scolarii sa tarnuiau intre dansi.   Pentru nota „rau” nu dadeai nimic; pentru „binisor”: pane, branza, masline; pentru „bine” faceai bogaciul, simitul si placinta pe din doua; pentru „prea bine”, pe langa celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi; pentru „foarte bine”, ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci iesisera; „eminentele”, „eminenta mica” (e) si „eminenta mare” (E), cu ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant. Generalii aratau monitorilor sa invete „d-aici si pana aici”; monitorii, primilor; primii, scolarilor. De obicei, Domnul Vucea, cand intra in clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti in carte, incepea sa cerceteze notele. Pe „binisor” ii tragea de urechi, lui „rau” ii tragea la palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia in patru muchi cand sa facea foc.Oh! Atunci era nespus de rau! Se scarpina in barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila:   – Da-i zece tatarului, da-i zece!… ha! tatarul!…zece!… cinci cum o fi si cinci pe dunga! Generalii trageau strasnic. De cate ori auzeam „jart”, auzeam si „aoleo”! Inima noastra, cat puricele, dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea. Mi-aduc aminte ca odata am strans ban cu ban, din ce-mi da mama, pana am facut o jumatate de sfant. Doua saptamani nu luasem decat binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar in ziua cand era sa ajung la linia in patru muchi, la „cinci cu o fi si la cinci pe dunga”, am dat monitorului o jumatate de sfant. in ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari. Domnul Vucea, vazand asa minune, s-a scarpinat in barba s-a ras, un ras necajit.   – Ha, tatarul, vezi, tatarul, cand vrea invata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea! Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul rezemat in mani, coatele pe catedra. Un scolar repezea mana in sus, cu doua degete intinse. – Ha, ce este?… S-a intamplat ceva? – E de spus, Domnule Vucea. – Bine, tatarule… spune, tatarule! Si incepea. – Un geambas da la prastie un cal neinvatat; un copil mic, jucandu-se si nebagand de seama, a intrat in aria calului; calul l-a calcat in picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sange. Domnul Vucea se cutremura, se ingalbenea si, incheindu-se la haina, zicea: – Ha… tatar de copil! Se scula altul si incepea. – Langa noi au calcat hotii. in casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau… Mi-e frica sa mai spui, domnule Vucea… Vucea, tremurand, intreba: – Pe copii i-au omorat?   – La trei le-au taiat capul cu satarul… celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata… – Oh!… tatarii!… Dar pe muma? – Mumei nu stiu ce i-au facut… s-au strans-o de gat cu stergarul… – Vezi, tatarii!… Ce i-or fi facut?… s-au omorat-o blestematii… dar pe barbat? – Pe el l-au jupuit de la talpi pana la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman in mijlocul casei; in varful mormanului i-au pus capul cu dintii ranjiti… – Oh! Oh!… cu dintii ranjiti!… Pripasel, vin-aici, ticalosule!… Vin-aici! Pripasel era catelusul lui cret, de care nu se despartea. – Vin-aici! striga Domnul Vucea, si incepea sa se plimbe prin clasa. Si al treilea se scula, ca el stie una „mai frumoasa”. Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai incornorate.   Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mantuia clasa. Dupe pranz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor s-a palariilor. Vestmintele sa fi fost curate si carpite. Palariile si caciulele cu baieri pe dupe gat, atarnand pe spate. Domnul Vucea ne lua pe rand. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lata si cel mai infiorator, cu linia in patru muchi. Pana sa cerceteze pe toti, pana sa faca morala unora si pana sa bata pe cei de cuviinta, clopotul suna de iesire. Cu totii saream in picioare. Un general zicea imparate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua in mana, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti inaintea lui Dumnezeu. Si adeseori, cand ajungeam pe la „si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii”, s-auzea cate un: „jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!” Iaca lectiile de lunea. Joia dupe pranz nu invatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamanii. Dimineata era ordinea si invatatura practica. Domnul Vucea, insotit de generalii armati, intreba pe fiecare in parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.   – Cum trebuie sa vie scolarul la scoala? – Cu lectiile invatate. – Cum trebuie sa stea scolarul in banca? – Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte. – Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita? – Linistit, sa nu asmuta canii, sa nu injure si sa nu se bata. – Cate natii sunt in Principatele Unite? – Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de romani, caci romanul pacaleste pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan. – Cum deosebeste romanul pe grec de roman? – il pune sa zica: „retevei de tei, miriste de mei”. – si cum zice grecul? – Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: „retavela tela tin de la miliste mela”.   Se ispravea si cu joia. Puneam cartile in ghiozdan, ne rugam pentru „minte, invatatura si sanatate, parinti si profesori” s-o tuleam la poarca, la arsice si la zmeu. Sambata era randuiala de duminica. Manele, obrajii, urechile, gatul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. incepea inspectia de dimineata. La palma iti tragea cu linia, peste obraji lipea cateva tatarului, de urechi te incalzea, de par te da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar. Cu unghiile era invrajbit rau. Daca nu erau bine taiate, faceai mana puica, strangand degetele floare, cu unghiile in sus, apoi, cu linia in patru muchi, judeca puica tatarului. si era judecata grea, ca tipam ca din gura de searpe. Iar Domnul Vucea, jucand pe picioare si scarpinandu-se in barba, ca si cum ar fi cantat p-o chitara, radea, clipea repede si zicea mereu:   – Fa puica, tatarule!… Iata cum zvacneste tatarul!… parca-l omori… Da-i bine, general! Mai una… mai cinci… si in loc sa scaza, suia mereu, de ce strigai mai tare. Martea, mercurea si vinerea. Scotea pe un general la tabla ori la harta. Monitorul general bolborosea capitalele catorva judete, facea pomelnicul partilor de cuvant, incurca pe tabla un caz de inmultire, la al carui sfarsit n-ajungea niciodata. Domnul Vucea casca, se freca la ochi, se scarpina in barba, pana i se ura. – Destul, tatarule… Vaz ca stii… Bine, tatarule…Acum sa prindem un tatar… Treci la loc. „Cuvantul de ordine.” Monitorul general striga cu glas tare: – Ochii pe carte, gandul la lectie, liniste profunda si far de miscare. Cinci dintr-o data si oprit! „Cinci dintr-o data si oprit” insemna ca cel ce va misca o mana sau va intoarce capul cat de putintel va manca cinci nuiele la palma si-l va inchide la arest pana noaptea. Toti incremeneau cu ochii in carte.   Domnul Vucea inchidea ochii. Sa prefacea ca doarme (uneori dormea cumsecade). isi rezema capul in mani, acoperindu-si fata cu degetele resfirate, ca sa prinda vrun tatar. Dupe un ceas de amortire tampita, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile. Ideea d-a nu misca ne obosea si capul incepea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sa injuga cu sira spinarii ne durea. De era vara, naduseala incepea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, in jos, d-a lungul gatului. Cu neputinta ca cei mai slabi sa nu miste o mana, un picior; sau, gadelati de siroaiele de naduseala, sa nu vrea sa se stearga. Dastul! Nelegiuirea se pedepsea. Domnul Vucea tresarea vesel de pe catedra, se scarpina in barba si striga multumit:   – Ha, tatarul! Am prins un tatar! General de ordine, cinci si oprit! Cand nu era prinsul era paratul de arsice. – Ei, ce dracos mai are arsice? intreba Domnul Vucea. si copiii, unii rai, altii din prostie, incepeau: – Cutare a spalat pe cutare de zece capre s-o miala. – Ha, tatarul!… – Cutare are un ciorap plin de solbe. – Ha, tatarul!… – Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stanga. – Ha, tatarul!… – Cutare a facut un „pui-de-giol” de douazeci de capre. – Ha, tatarul!…   Si pe toti ii insemna. A doua zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci altfel ar fi mancat la palma dimineata, dupe pranz, in toate zilele, pana le aducea. Cel care n-avea atatea arsice plangea la ma-sa si la tat-sau ca sa-i dea parale si sa cumpere cate ii lipsea. Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul. – Ei, acum sa vedem, cum se vand „gioalele” ? si noi, gata: – La S-tu stefan, trei capre s-o miala la trei parale. – La Olteni, patru capre. – La Delea-Noua, trei. – La Lucaci, trei s-o miala. – La Troita, ichiurile p-un firfiric.   Domnul Vucea impartea comoara la care jinduiam cu totii. insemna ce da fiecaruia, si in timp de trei zile trebuia sa-i aducem banii. in ziua cand primea paralele ne batea fericea… nu batea pe nimeni! Dar cand perdea pe Pripasel… ce noroc pe unii mai mari! Cate zece se sculau sa spuie ca banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripasel. – Eu stiu o cateluse in cutare ulita… – si eu alta mai frumoasa, pe dincolo… – Eu, una alba si creata, a unui doctor… – Ha, tatarul, e crai ticalosul! Sa mi-l gasiti, ca mahnesc pe cocoana… (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tatar!… Mic s-al dracului… Si indata plecau cate zece dupe Pripasel, dar numai din cei mari si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca si carnati, ca sa poata momi pe Pripasel. Dar si noi, cei mai mici, aveam partea noastra. In timpul verii, pe caldura si zapuseala, Domnul Vucea asuda mult. si tinea la viata ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti intr-o odaie – clasa noastra avea doua odai despartite la mijloc c-o use – se dezbraca, scotea camasa si trimetea pe unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i intindem camasa numai pe pelin, ca altfel „cinci dintr-o data si oprit”. Intr-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am trecut pe la putina cu apa si i-am trantit pe camase doua cani, pline, rase. Pana la patru n-a fost cu putinta sa se usuce. si m-am plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunandu-i intruna:   – Nu se usuca, Domnule, e asudata rau. Domnul Vucea n-avea slugi. Afara de bucatareasa, slugi eram noi. Pe cei saraci si neimbracati nemteste ne insirase pe lista targuielii. Cand ne-a randuit la piata si la bacanie a strigat catalogul. – Cutare! – Aici! – Ha, tatarul… nu e bun… cade cu cosnita…Nu era bun.Fireste ca nu.Era voinic, sanatos, rumen la fata, dar cu pelita subtire, mani albe, palarie de pai, frumos impletita si ghete lustruite. – Cutare! – Aici! – Bine… Bravo tatarul, bun!… pe lista.Bun! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentaros si cu mani crapate. – Cutare! – Aici! – Prost!… Gura-casca… Uita-cosnita… Prost!   Asa. Prost! Cu haine fumurii de vanator, gaitanate cu verde, cu pantaloni scurti si cu cizme de lac. Copil de mosier. Pe vreme rea venea cu trasura la scoala. Si, ciudat, acestia nu erau buni nici pentru „cinci dintr-o data si oprit”. Cei goi, cei flamanzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei umiliti, cei batuti – la cosnita. Ne alegea doi-doi. in fiece zi cate o pereche nu venea la scoala decat ca sa strige: „aici – aici – de rand la piata”. si plecau acasa la Domnul Vucea, in Lucaci. Dupe ce targuiau, cocoana ii oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.   Si ce lucruri bune targuia Domnul Vucea din gura pietei! Cum le mancam cu ochii, inghitind in sec! Jimbla calda de la „Ochi-Albi”, alba, prajita si cu coltuc revarsat. Mirosul, si facea paralele! Dar salamul, dar costita afumata, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalata, dar alunele mari si nautul prajit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii! Pe toate le duceam la incheietura cotului. si cat erau de bune, ca mie-mi lasa gura apa, atat erau de grele. si o data n-a zis Domnul Vucea: „Na si tie una, tatarule!”   Ce ma chinuiau, din piata pana la cocoana, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu intorceam capul de la cosnita, dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla si salamul ma luau de nas; migdalele si alunele ma luau de urechi; toate ma intorceau spre cosnita in care purtam greutatea unei fericiri straine. Sa fi furat? Oh! taceti!… Nu stiti de cate ori m-a chinuit acest gand. Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine. Dar de unde stiam eu ce insemna bacanul intr-un catastiv mic? Si n-ati cunoscut pe cocoana. Nalta, subtire, slaba si cu niste ochi… Doamne, ce ochi! Ce ochi ascutiti si cum ii jucau in cap! Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi trecut pe dincolo. Cum ii aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea in gand, miscand buzele, apoi se uita la mine: la mani, la gura, la san, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbraca, ca-mi scutura albiturile, rand pe rand, una dupe alta.   Dupe cum ne deprinsese sa fim – lasi, mincinosi, paratori, lenesi – ne-ar fi fost usor sa furam, dar ochii cocoanei erau mai neindurati ca morala crestina. Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura, cantareau salamul si numarau alunele si migdalele! Ce vise marete imi sfaramase mie scoala domneasca! in loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san, gasisem niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuita. in loc de un profesor invatat si bland, cazusem in gheara unui batran copilaros si rau. il uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nici o margine. Sa fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.   Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mandrie. Ei, cari nu lasasera pe nici unul din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvant ca pana la stapan trebuie sa fie „slujba”, sa afle ca eu, o data pe saptamana, slugarnicesc? Nu ma plangeam, dar in fiece seara, cand mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfarseam cu cuvintele: „Doamne, indura-te si ia pe Domnul Vucea, ca nu ne invata nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita in piata!” Cocoana, si ea mi-era urata, dar mi-a facut pe pofta inimii, m-a razbunat de un an intreg de chinuri in cea din urma zi de examen. Eu si cu un prieten eram de rand. De dimineata ne-am dus acasa la Domnul Vuce. Era in halat. Indata ce ne vazu:   – Bine, tatarilor, foarte bine, eminenta mare, c-avem de lucru astazi! Intr-un sopron, ne arata un maldar de hamuri, verzi de musita si cu alamurile ruginite. – Iaca, tatarilor, pana diseara e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungeti hamurile. – Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, si azi sa sfarseste examenul… – Bine, tatarilor… nu face nimic… stiu eu ca sunteti baieti buni…   Domnul Vucea avea o cabrioleta si doua perechi de hamuri. Cand venea vacanta cumpara un cal, cand incepea scoala il vindea.Amandoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani, prietenul meu implinea 14.Curtea era mare si cu iarba deasa, presarata cu pajuri galbene de papadie.Sub un nuc batran, o fantana.Langa ghizdurile ei, incepuram a freca cu moloz.Domnul Vucea iesise in pridvor, gata sa plece la scoala. Dodata, se auzi glasul intepat al cocoanei: – Asculta, unde pleci? – La scoala, Bibiloi. – Dar Pripasel? E o saptamana si nu l-ai gasit. – Un tatar, Bibiloi, un craidon blestemat… O sa-l gasim… Am trimes cincisprezece scolari… – Și vino incoa odata!   Domnul Vucea, tremurand, intra in casa. Cearta incepu de la targuielile de tara, caci a doua zi de examen trebuiau sa plece. – N-ajunge! – Ba ajunge… – Icrele n-ajung! – Ba ajung… – Castanele n-ajung! – Ba ajung… – Salam ai luat putin! – Ba e destul…   Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridica sus de tot: – Ajunge? ai?… E destul? ai?… Cand zic eu ca n-ajunge si nu e dastul?..si, dupe tipat, se auzi „jart, jart, trosc, pleosc”. Iar Domnul Vucea, dupa fiece trosnet, zicea repede: – Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpar, Bibiloi!Cobori treptele pridvorului cu fata rosie ca racul.Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem ca numai el da altora „cinci dintr-o data si oprit”. Strasnice „cinci” mancase Domnul Vucea!Lesinasem de ras. Prietenul meu zicea necontenit: – Ce faci, Bibiloi?… Stai, Bibiloi!… Nu da, Bibiloi!… Cumpar, Bibiloi!…Abia ma potolii. imi stersei ochii de lacrami si intrebai pe prietenul meu: – Cum se poate?… Cucoana sa bata pe Domnul Vucea?…El imi raspunse cu un aer siret: – Îl bate. Cu a de astazi, eu stiu de patru ori. il bate. Ea e mai mica si el e prea mare. Ea e tanara si el batran…Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne batea pe noi…si frecand curelele: – Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pan-o muri, o sa fie mai mica ca dansul. Pe seara, sfarsind frecatul si unsul hamurilor, trecusem in clasa a treia. Cand intrasem in scoala domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile. Acum eram de noua ani, trecusem in clasa a treia, si nu mai stiam decat adunarea si scaderea. Dar ce-mi pasa mie!… scoala domneasca…s-am plecat vesel acasa. Grivei, ca totdauna imi iesi inainte, dadu din coada si-mi linse manele. – Mai Grivei, mai, sa te fereasca Sfantul de scoala domneasca! A doua zi ma simtii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.

Capitolul I   Dincolo de “Crucea de piatră”, de-a stânga Șoselei Vitanului, se ridică biserica “Sfânta Troița”. Mândrețe de biserică. Cu zugrăveli, pe dinăuntru și pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă amețelile când încep ei să-și ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaș. Și când se încurcă, se fac foc bătrânii troițeni; ba își mușcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ți le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice a la mână” și moaie câte un deget în gură. La înfierbânțeală, uită că degetele sunt ale lor, și le mușcă, și vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude și să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă și numără ceilalți. De cumva nu ești din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate și cu șepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din școala vestitului dascăl Nicuță cum te-or zări, te simt, ca niște copoi, că ești străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate:   —Ei, feciorule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ți tăiem capul… De te împinge păcatul să spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii călări, alții pe jos și cu mânele așa de încrucișate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc bătrânii își ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roșie și-ți suflă cuvântul din vârful limbii: – Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut și noi… am prea văzut cum o dau în păgânește și-ți toarnă la sfinți cu ochi de om, cu mâni și picioare ca și ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfinții ăștia, așa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinți. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…! Capitolul II   Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinților și oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse și credințele de odinioară. Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crăpate și șterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată cu ceară. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi râdeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: “Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ș-a pățit și mai multe”… – Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftești? Nu-ți place Sfântul Gheorghe? Ce vitejește stă pe cal! Și cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un verme, nici nu se sinchisește. Iacă și mucenicul Mina cum își bate joc de necuratul. Dar capul archiereului Nicolae… ce mândrețe, ce curățel și frumos bătrân! Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniți! În ziua de astăzi?… vardie națională cu cozi de cocoș muiate în băcan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine! Ctitorul abia răsufla, roșu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mânele. Mânecile i s-adunară în umeri și începu, ascuțindu-și glasul: – Nu vezi cum s-agață dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci și mai bine… Nu vezi că ăștia-și apasă degetul pe un șir de oameni dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au râvnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi… Hagiul plecă capul în jos, strângându-și poalele scurteicii. Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbetul lor șiret: “Bine mai vorbește ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!” – Iacă, urmă ctitorul, iacă și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint! Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele “judecății d-apoi”. – Strângeți-vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, amenințând cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari să duceau liniștiți în iad… strângeți-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiii prin urechile acului decât bogatul în împărăția cerurilor! Ctitorul rămăsese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperiră capul, își făcură cruce, îngânând: “Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!” Jupân Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut. – Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasă – nomol de galbeni bătuți și ferecați! Îngroapă mereu cazanele, și n-are decât o nepoată, pripășită pe lângă dânsul de când a plecat la agialâc, ca să-i păzească coștoroaba. Și nu mărită fată mare, nu sleiește un puț, nu dăruiește un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruiește, caiafa de el! Și vorba se încinse ca focul. – Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?… – Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… “E, cum dai măslinele, dragă cutare?…” “Atât”… “Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleacă… Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… “Cum petreceți icrele?”… “Atât”… “Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleacă… Se duce la pastramagiul din colț. “Ia să vedem, vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuță, îi face de petrecanie. “Cum o dați?” “Pe parale și atât.” “Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. “Ei… să gust… ce bașibuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. “Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”… Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă. Și bătrânii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvânt și mai subțire la coada ochilor, răsucindu-și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi împotriva nasului. – Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău… – I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri… – Pe mine, de câte ori mă vede: “Dă-mi o pustie de țigare, că-mi uitai păpușa acasă”. – Aș! ce-a uitat acasă?… Bea peliniță. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ș-o așează în lacră. Bea toată iarna și tușește să-și dea sufletul. – Da’ v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând și ciupindu-și mustățile. Nu?… Bine… Să vă spui eu… Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă… mai mulți inși și câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeț… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac și jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre’ce și-i zise: “Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ți-a căzut la miruială”. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O țintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbați și cocoane, ne bufni un râs strașnic, și râzi, și râzi… Hagiul își uitase acasă turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: “A mea era!… era a mea!” Paracliserul știa de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile. Capitolul III   Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții până la ștreșini. Apele să înghețe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să știe de crapă pietrile la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfuie. Toată viața lui, de câte ori nepoată-sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun, să taie și ei un porc, ca tot creștinul, bătrânul răspundea: – Îmi face rău, nepoată, s-aud guițând… Îmi face rău… c-așa sunt eu… milos… – Cumpără-l, nene, tăiat gata. Dacă așa îl aducea din cuvânt Leana, înghițind în sec, cu gândul la șorici, bătrânul răspundea liniștit: – Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem… Venea Paștele. – Nene, să înroșim și noi ouă… – Ce prostie!… Ouă roșii?… Nu e mai bine să le mânânci proaspete?… Ouă roșii, ouă stricate… – Să roșim puțintele. – De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul… Cheltuială zadarnică… Vremuri grele! – Da… o ciosvârtă de miel… – Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vară… – Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă și fulguiește?!… – Ei, fulguiește, fulguiește… tu nu vezi că nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de căldură… Uf!… uf!… – Și eu mor de frig… – Mori de frig… crăpi!… Așa te-am pomenit… lacomă… nemulțumitoare! Leana tace și înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trântește ușile, apoi se aruncă în pat și se vaietă până la miezul nopții, uitând să-i dea și de pâne. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hărtănea rochița. Pe ce punea mâna punea bine. Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos și cu patimă în mijlocul tovarășilor săi. – De când eram d-o șchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui doparte. Și dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâne, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeți voi… râdeți… Da’, vânturați banii în mâni și veți simți ce răcoare ține când vă e cald, și ce cald când vă e frig. E destul să te gândești ce poți face cu banii, ca să și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simțit bucuria?… De ce să-l mai cumperi?… Râdeți voi, râdeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masă?… Voi râdeți… râdeți cu hohote… Niște risipitori… În viața voastră n-o să gustați adevărata bucurie… Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură și cum i s-aprind ochii când vorbește de bani, i-a zis în glumă: – Strângi tu, băiete, strângi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s… Tudose, la așa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gură și a strigat, închizând ochii: – Numai de veți vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa să știți!… Așa!… Că n-am bani… N-am chioară lăscaie… P-așa vremuri nu poți să ai… În sfârșit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâne cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alți cinci, tovarăș pe din două cu stăpânul său. În primii ani de tovărășie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică și de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Și ce frumos mânca! Oscior peste oscior și nimic pe oscior. Se mai întremase. Erau cu toții pe iarbă verde, sărbătorind și udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba: – Tudose, nu vrei tu să-ți găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trăi. – Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer de mâncare, vesminte, învățătură… și n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al orcui ar voi să te înșele. – Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbești într-un ceas rău. Ceas rău? Își strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri: – Nu se poate, jupâne… copiii cer pâne, îmbrăcăminte, învățătură, și femeia… rochii… plimbare… scurteică de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!. Capitolul IV   Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile și zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca să-și arunce privirile până peste acoperișul ei. Prăvălia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genuchi, cu ochii închiși și cu inima speriată. I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele și maldările de lână; numai el singur deșchide teșgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mâna lui, banii frumoși și rotunzi. În prima seară, zăvorând ușile și obloanele, ochii îi jucară în toate părțile, mustrând pe ucenici la fitece mișcare. – Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier! – Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier! – Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier! – Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… și dacă sunt?… au broască, au meșteșug, costă parale! De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrâmi și plecă, mormăind: – Mititica… tristă și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, și parcă vorbește, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă și să-i târguiască câte ceva… Lingușitoarea… Cu capul în jos, ciulind mustățile, ștergându-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecând și tușind, se duce acasă. Vorbește. Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii mărunți și cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alții se ceartă, la urmă se împacă cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșală. Obosit, ajunge acasă. La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește căsuța Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică și întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se așează pe pat; își ia capul în mâni și-și razemă coatele de genuchi. Păreții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prăfuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lățoasă, vărgată cu alb și vișiniu. Două perne de paie la perete și una de lână îmbrăcată într-o față soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ț­ar fi frică să privești, de frică să nu vezi morții odihnindu-se cu fețele în sus. Hagiul tresări și suflă în lumânare. – Costă parale. Mă gândesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!… Abia se lungi în pat, și gândurile începură, întăi blânde, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorâte. Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da’ de… două chei la o tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare și două socoteli… Cine știe!… Din greșeală… bani sunt mici… ușor îți scapă printre degete… ba în buzunar… în pungă… în căptușeala hainei… Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, când rupeau și spărgeau prin prăvălie. Venea un cerșetor, doi, douăzeci: “Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paște, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul și numele stăpânului său produceau mai puțin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului și nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului. Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde și oftează. E deștept și visează. Ce vis! De nu s-ar sfârși! Dacă aci, în zăduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o răvărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el și-ar înfige amândouă mânele în tăișul ei! Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nădușeală. Răsuflă greu, ca p-un suiș de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a prefăcut într-o viață de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jăfuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat și lung, i-atârnă în vițioane pe ceafă și pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește că se gândește la el! Se gândește că suferă pe pământ din cauza leneșilor și a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o bășică cu zece mii de galbeni, îngropați sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iacă de ce se gândește la Dumnezeu. – S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui să vază și pe întuneric! zise Hagiul și se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor. Scoase binișor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse și îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului… – Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipă… se răvarsă de ziuă… Cum o să mai vază Atotțiitorul o limbuliță gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?… Puse paharul pe un taler de pământ și turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit. Se vârî în pătură. Candela sfârâi și trosni. Hagiul, amețit, mormăi în mustăți: – De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat dăstul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde prăvălia!… Capitolul V   Așa petrecu viața Hagiul până la bătrânețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopțile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată. La bătrânețe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot. – M-am ales și eu c-o pâne, dupe o muncă câinească de la opt și până la șaizeci de ani. Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea: – Dumnezeu vede toate… plătește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimărui! “Vede toate, plătește toate”. Icoanele și vorbele din biserică i se deșteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură și nu bate pe nimeni? Dacă bogații ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăți și bogații ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, și o vecinicie toată să nu vază fața luminoasă a idolului său? Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât: – Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte… Și bătrânul s-a dus la hagialâc și s-a întors aghios – “hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase. Și tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucățică mică, mititică, de lemn, și rănile se închideau, și pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte. Povestind așa minunile și închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor și văduvelor. De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit că și-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul – ba a mai și câștigat -, bombănea, uitându-se în toate părțile: – Ce negoț, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credință puțină… Doamne! Doamne! Și Hagiul își făcu cruce că lumea să ducea la peire. Pustiile de bătrâneți sunt grele. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuținează. Deseori se ceartă el cu el: – Ba sunt opt mii… – Ba sunt zece! – Ce fel zece? – Atunci, dincolo, sunt opt! – Aș! nu se poate, aseară i-am numărat. Și auzul îl cam lasă. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uită în toate părțile… – Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine știe ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sărac lipit! Iar în mintea lui: “Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para”. Capitolul VI   Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toți de bătrânețe, perzându-i pe unii în coaje, pe alții în miez de pâne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câteun rotocol, dar se prindea la loc. – Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului. – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul și mi-a înghețat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne. – Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P-așa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un galben! Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric și frig. Vântul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu găsește în vatră nici cărbuni, nici cenușe. Hagiul tremură și morfolește o bucățică de pâne. Fiori reci îi trec prin șira spinării. Nu-și mai simte picioarele din tălpi până la genuchi. Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ține tot așa, n-o mai duce fără lemne. Și ce scumpe trebuie să fie lemnele. Așa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mișcă. Se învârtește. Toată noaptea visează că se prigorește la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate înghețat. Abia putu să zică: “Leano, foc, că mor”, și îi întinse un bănuț de aur, închizând ochii. Îi fu rușine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă ușurință îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă dureros. Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei cald și rumen, pe peretele din față. Tavanul trosnește și zidurile asudează. Leana, cu picioarele goale până la genuchi, se părpălește în gura sobei. Bătrânul a ieșit din pătură și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viața lui. – Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pânea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai țin! – O fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spițărie e un doctor… – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!… Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: “Ooooo! da, niciodată n-am fost mai bine!” După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu părul lung și ciufulit. Leana îl întrebă încețișor dacă n-ar vrea ceva. – Aș vrea, răspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorbă de găină… cu nițică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Și, vezi, găina să nu fie prea mare… mică și grea. Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusă părere de rău: – Ce poftă de copil!… Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină și sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; își supse gropile din obraji; se încruntă; și-acoperi ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncând lingura: – Una de lemn… asta e coclită!… Leana, râvnind la ciorbă și înghițind în sec, ieși afară și-i aduse una de lemn. Hagiul începu iarăși a sorbi zgomotos. Se scutură și scuipă de mai multe ori. – Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simț pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața! Leana luă strachina și ieși. Hagiul își trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Și se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Și pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate și-i strigă: – Stinge focul… să dai cărbunii și cenușa înapoi!… Aruncă ciorba… și să dai fulgii și bucățelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! Și începu să plângă în hohote. – Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi! Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la ușe cotoiul, tovarășul ei de foame și de tremurat, singura ființă care o mângâie și pe care o mângâie. Leana crăpă ușa. Hagiul se uită speriat și, văzând cotoiul strecurându-se pe ușe, se resti: – Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răcește odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu! Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; căscă gura și căzu pe spate. Leana, speriată, fugi afară, închinându-se. S-a înnoptat. Ea pândește la ușe. Tremură și inima i se bate. Ar vrea să intre, și spaima că e mort or nebun o îngheață. Vântul fluieră în strașina casei. Zăpada le-a troienit ușa pe dinafară. În tindă e frig și întuneric. Pe la miezul nopții se păru că în odaia Hagiului se târăște cineva d-a bușile. Ascultă. Auzi deslușit un sunet de bani. – El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Săracu nenea Hagiu! Liniștită puțin, dibui pe întuneric clanța de la odăița ei, deschise ușa binișor și se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu: – Săracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineață, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămașe, în cămașa sa petec de petec, trântit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși. Cum îl văzu, începu să plângă. Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinși și-i îndreptă, ca niște sticle reci, asupra Leanii; bolborosi câteva cuvinte nedeslușite; mușcă în vânt cu gingiile albe și izbuti să slomnească: – Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!… Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mânele i se înfipseră în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și țintă asupra Leanii. Când l-au scăldat, pe genuchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele de sus, și ochii lui spăimântați nu s-au închis. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troița, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea: – Ce frumusețe! Bine de el! La capul lui mergea Leana; după ea, câțiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din bătrâni întrebă pe ctitor: – Ce bani a lăsat? – Un milion, răspunse ctitorul! – Cât face un milion? – Un milion? De zece ori câte o sută de mii. – Săracu Hagiu! – Dacă ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormântarea lui… – Ar muri! răspunse unul din bătrâni. Și oranistul, cletănându-și ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: “Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…