Barbu Stefănescu Delavrancea

Domnul Vucea – Barbu Stefanescu Delavrancea   Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dara de bou; ii vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de pulbere. Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, cand mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coada, si de „tara cocorilor”.   Ma apropiam cu gandul, sfiicios, tremurand, d-acea vestita scoala, ca de un urs impaiat, gata sa fug. Mi-era frica si mi-era draga. si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e. Doua lucruri aflasem: ca e „domneasca”, iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e „profesor”, trebuind sa-i zici „Domnul”, iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, „Nea Nicuta”. De pe la San-Petru eu imi luam ghiozdanul, ii treceam baierile pe dupe gat si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra, zicand ca am plecat la scoala domneasca. Uneori imi legam de mijloc, c-un crampei din franghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine. Canele casca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii. Eu ii vorbeam de scoala domneasca:   – Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma… profesor mare si invatat, iar nu ca Nea Nicuta, care se incurca cand zice cazania… Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai invata carte… Ci lasa mustele, nu fi prost… Sa-i zici „Domnul” ca, de nu, iti mananca coada… si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti mananca si urechile, bunatat de urechi, mai Grivei, mai… Cate nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita in san, calda si moale. Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni. – He! he! Martinico… hai la scoala domneasca, ca sunt profesori buni… Sa nu-ti fie frica… Daca ai invata adunarea, isi da un soarice… la scadere iti da doi… la fractii te face imparateasa soaricilor… Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de coada, te invarteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamant…Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfarr-sfar, inchidea pleoapele lenes si nepasator, iar mie imi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atat de mare, ca mi-l inchipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar… Doamne, dar daca, in loc sa ia pisica de coada, m-o inhata pe mine d-un picior?… Se ducea chieful pe copca, si ma intorceam acasa, insirand pisicii vorbe de mangaiere:   – Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun… nu bate la palma… nu pune in carca ca sa traga la spete… nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicuta, cand bea ce-a strans cu discul. Mai erau cinci zile pana la scoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la o scoala mare. Canele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie in ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini in picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decat Nea Nicuta, c-un sfant pe luna. Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca in basme, cu porti de fer, cu geamlacuri, cu usi de clestari, cu ziduri vapsite ca niste icoane, si mai impodobite decat steaua lui Nea Nicuta, incondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia ii frecam vapselele intre pietre numai ca sa ma uit la el zile intregi cum din nimic scotea sfinti, ingeri, draci, cai si balauri. Veni si ziua de scoala domneasca.   Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care invata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult scoase decat in teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mana isi tinea palaria. Grozav ii era de palarie! De la Nea Nicuta apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu ma invatase sa citesc ca pe apa in cartea de citire. La „cand cu ciuma lui Caragea, se raspandeau orasenii prin sate si satenii prin pustii”, nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa intorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai invatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma invatase si istoria cu sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese roman neam de arap; Mircea cel Batran, in capul meu, se incurca in barba; Alexandru cel Bun, ala voda, vezi; stefan cel Mare de care radeam sa ma prapadesc, gandindu-ma ca fusese asa de pitic ca aprodul Purice se pusese piua ca el, stefan cel Mare, sa incalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua varfurile de stir de urzici cand il spuneam pe dinafara; si, in sfarsit, Constantin Brancoveanu ma facea sa plang de cate ori il taiau turcii pe el si pe coconii lui. Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul in clasa a treia. Ma destepta. Tresarii. imi tacaia inima. Si-mi zise:   – Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit. – Tare… da…Si nu vedeam inaintea ochilor de frica. – Si deslusit. – Si deslusit… – Sa nu tremuri. – Sa nu tremur… Si mie-mi clantaneau dintii in gura. Ma imbracai; ma spalai cu apa rece; ma incaltai cu niste pantofi noi; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui… „Sa nu-ti fie frica, sa nu ma dai de rusine”… Stiam eu in cate feluri saruta mama: altfel de eram bolnav, altfel cand o ascultam, altfel cand invatam lectia, altfel de plangeam si voia sa ma impace, si cu totul altfel ma saruta cand ma trimise la scoala domneasca. Pe drum, bonca-bonca, ma impiedicam de toate pietrele. Inima imi zvacnea cum imi zvacnea cand altii se incercau sa-mi ia zmeul de coada. Si tocmai departe, dincolo de S-tu stefan, frate-meu se opri si-mi zise:   – Aici e scoala. Scoala!… Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie scoala domneasca? Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti inalte de fer, caci n-avea de loc. in fata scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi; in jurul ei, o curte mare cu balarii. Asa case vazusem si eu. Frate-meu ma lasa in curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau intr-un picior la sodron, se jucau cu samburi de roscova si cu nasturi. Poi asa scolari mai vazusem si eu!… De nu m-ar tranti… si iaca, frate-meu ma lua de mana si-mi zise incet: – Sa mergem in clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te inscriu. Cand intrai in clasa vazui o vergea lunga, galbena si lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rara si inspicata. Domnul era incruntat si galben. Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit. Baietii stau ca sfintii in banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, in genuchi, langa o tabla neagra; lacramile le picurau in cartile deschise si aduse la varful nasului. Vergea, lacrami, urechi rosii, Domn uscat si nalt… Sa dusese curajul!… Dardaiam. si frate-meu, dupa ce vorbi incet cu profesorul, imi sopti:   – O sa te asculte, sa spui tare si deslusit. Si pleca. imi venea sa ma iau dupa dansul. si n-am plans, nu de rusine, ci de frica. Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem in pamant. Cand deschise gura, mi se paru ca ma si inghite. – Ei… baiete… de cati ani esti? – De opt… am implinit la San-Petru… Glasul imi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregata. – Stii sa citesti? – Stiu… – Scoate „Lectura”. Bag mana in ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca incepea cu: Lupul si mielul… Ceru si el o carte s-o deschise. Mie-mi juca cartea in mani si-mi juca pana cazu jos. Baietii rasera. Ma aplecai sa iau cartea. Domnul striga asa de tare „tacere”, ca incremenii cum eram, adus de mijloc. – Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste! Luai cartea. O deschisei. Eu o intorceam la foaia 50, ea se intorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia. – Ci zi odata, motologule! Eu, de frica, incepui: – Tentatia!… Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit: – Cand – cu – ciuma – lui – Caragea – se – raspandeau – orasenii – prin – sate – si – satenii – prin pustii… Scolarii pufnira in ras. – Dastul, vad ca stii. Ce-ai invatat la aritmetica? – Adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea lor. – Cat fac 25 de magari si cu 15 boi? Ma gandii eu, ma razgandii. imi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu imi da sa adun tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie inmultire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cat a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cat fac toti la un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarai sa raspund: – Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decat cai… la cai m-as pricepe… Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul rase, scolarii pufnira, pe mine ma podidira lacramile. – Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz! Ma duc la tabla; iau tibisirul; il scap de vro trei ori din mana si incep sa socotesc magarii si boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, inmulteasc suma cu 200 de lei si ma intorc spre profesor. El se uitase in jos si nu vazuse nimic din socoteala mea.Tusesc bine si strig:   – Opt mii , Domnule! Razi Domnul, si razi, si razi! Cand se potoli, zise, privind in tavan: – Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l in clasa a doua! Monitorul general ma inhata de maneca si ma scoase pe use afara. Pe drum imi spuse: „Te-a dat indarat”. Dupa cateva invartituri, deschise o use. Intrai in clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba alba. – Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat indarat domnul Petran. – Ha, ha, tatarul, indarat tatarul… ha, ha, tatarule!… bine, tatarule!… Asa incapui eu pe mana Domnului Vucea. Dupe o luna de zile intelesesem rostul invataturii si cunosteam bine pe domnul Vucea.Multi ani l-am visat. Chiar acum il vaz inaintea ochilor. Scund, grasuliu, cu parul marunt si incaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada in varful ei netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sange. Iarna sa cocolosea intr-o bunda cu blana latoasa, vara insa iti ramaneau ochii la el de frumos ce era imbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu, calcata si lustruita, un lant de aur, gros ca pe deget.   Si ce curat! isi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobarnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobarnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gatlej: „hea, hea”. Dar cand mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa in urma cand trecea pe langa murdarii; daca era noroi, calca din peatra in peatra, tot in crestetul pietrelor, scuturand picioarele ca o pisica. La usea cancelariii isi coprindea barba in mana dreapta, s-o netezea, ridicand buza de dasupra in sus, ca si cum ar fi marait; mustatile si le clantanea intre degete; deschidea mana, sufla intr-insa, tusea si intra pe usa binisor, fara sa i s-auza pasii. Lectiile mergeau struna. Nu invata nimeni nimic. Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece „primi” si saisprezece „monitori”; peste monitori erau trei „monitori generali”: doi de invatatura si unul de „ordine”. „Generalii” ascultau pe „monitori”; „monitorii” ascultau pe „primi”; „primii” ascultau pe scolarii fara grad. scolarii dau „interes” primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la invatatura, ci numai insemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna, cand ii venea lui pofta „sa se auza musca in tavan”, lua ce putea de la monitori, primi si scolari. Generalii bateau pe toti; monitorii, de la primi in jos; primii, pe scolari; scolarii sa tarnuiau intre dansi.   Pentru nota „rau” nu dadeai nimic; pentru „binisor”: pane, branza, masline; pentru „bine” faceai bogaciul, simitul si placinta pe din doua; pentru „prea bine”, pe langa celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi; pentru „foarte bine”, ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci iesisera; „eminentele”, „eminenta mica” (e) si „eminenta mare” (E), cu ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant. Generalii aratau monitorilor sa invete „d-aici si pana aici”; monitorii, primilor; primii, scolarilor. De obicei, Domnul Vucea, cand intra in clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti in carte, incepea sa cerceteze notele. Pe „binisor” ii tragea de urechi, lui „rau” ii tragea la palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia in patru muchi cand sa facea foc.Oh! Atunci era nespus de rau! Se scarpina in barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila:   – Da-i zece tatarului, da-i zece!… ha! tatarul!…zece!… cinci cum o fi si cinci pe dunga! Generalii trageau strasnic. De cate ori auzeam „jart”, auzeam si „aoleo”! Inima noastra, cat puricele, dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea. Mi-aduc aminte ca odata am strans ban cu ban, din ce-mi da mama, pana am facut o jumatate de sfant. Doua saptamani nu luasem decat binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar in ziua cand era sa ajung la linia in patru muchi, la „cinci cu o fi si la cinci pe dunga”, am dat monitorului o jumatate de sfant. in ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari. Domnul Vucea, vazand asa minune, s-a scarpinat in barba s-a ras, un ras necajit.   – Ha, tatarul, vezi, tatarul, cand vrea invata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea! Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul rezemat in mani, coatele pe catedra. Un scolar repezea mana in sus, cu doua degete intinse. – Ha, ce este?… S-a intamplat ceva? – E de spus, Domnule Vucea. – Bine, tatarule… spune, tatarule! Si incepea. – Un geambas da la prastie un cal neinvatat; un copil mic, jucandu-se si nebagand de seama, a intrat in aria calului; calul l-a calcat in picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sange. Domnul Vucea se cutremura, se ingalbenea si, incheindu-se la haina, zicea: – Ha… tatar de copil! Se scula altul si incepea. – Langa noi au calcat hotii. in casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau… Mi-e frica sa mai spui, domnule Vucea… Vucea, tremurand, intreba: – Pe copii i-au omorat?   – La trei le-au taiat capul cu satarul… celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata… – Oh!… tatarii!… Dar pe muma? – Mumei nu stiu ce i-au facut… s-au strans-o de gat cu stergarul… – Vezi, tatarii!… Ce i-or fi facut?… s-au omorat-o blestematii… dar pe barbat? – Pe el l-au jupuit de la talpi pana la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman in mijlocul casei; in varful mormanului i-au pus capul cu dintii ranjiti… – Oh! Oh!… cu dintii ranjiti!… Pripasel, vin-aici, ticalosule!… Vin-aici! Pripasel era catelusul lui cret, de care nu se despartea. – Vin-aici! striga Domnul Vucea, si incepea sa se plimbe prin clasa. Si al treilea se scula, ca el stie una „mai frumoasa”. Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai incornorate.   Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mantuia clasa. Dupe pranz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor s-a palariilor. Vestmintele sa fi fost curate si carpite. Palariile si caciulele cu baieri pe dupe gat, atarnand pe spate. Domnul Vucea ne lua pe rand. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lata si cel mai infiorator, cu linia in patru muchi. Pana sa cerceteze pe toti, pana sa faca morala unora si pana sa bata pe cei de cuviinta, clopotul suna de iesire. Cu totii saream in picioare. Un general zicea imparate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua in mana, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti inaintea lui Dumnezeu. Si adeseori, cand ajungeam pe la „si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii”, s-auzea cate un: „jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!” Iaca lectiile de lunea. Joia dupe pranz nu invatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamanii. Dimineata era ordinea si invatatura practica. Domnul Vucea, insotit de generalii armati, intreba pe fiecare in parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.   – Cum trebuie sa vie scolarul la scoala? – Cu lectiile invatate. – Cum trebuie sa stea scolarul in banca? – Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte. – Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita? – Linistit, sa nu asmuta canii, sa nu injure si sa nu se bata. – Cate natii sunt in Principatele Unite? – Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de romani, caci romanul pacaleste pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan. – Cum deosebeste romanul pe grec de roman? – il pune sa zica: „retevei de tei, miriste de mei”. – si cum zice grecul? – Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: „retavela tela tin de la miliste mela”.   Se ispravea si cu joia. Puneam cartile in ghiozdan, ne rugam pentru „minte, invatatura si sanatate, parinti si profesori” s-o tuleam la poarca, la arsice si la zmeu. Sambata era randuiala de duminica. Manele, obrajii, urechile, gatul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. incepea inspectia de dimineata. La palma iti tragea cu linia, peste obraji lipea cateva tatarului, de urechi te incalzea, de par te da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar. Cu unghiile era invrajbit rau. Daca nu erau bine taiate, faceai mana puica, strangand degetele floare, cu unghiile in sus, apoi, cu linia in patru muchi, judeca puica tatarului. si era judecata grea, ca tipam ca din gura de searpe. Iar Domnul Vucea, jucand pe picioare si scarpinandu-se in barba, ca si cum ar fi cantat p-o chitara, radea, clipea repede si zicea mereu:   – Fa puica, tatarule!… Iata cum zvacneste tatarul!… parca-l omori… Da-i bine, general! Mai una… mai cinci… si in loc sa scaza, suia mereu, de ce strigai mai tare. Martea, mercurea si vinerea. Scotea pe un general la tabla ori la harta. Monitorul general bolborosea capitalele catorva judete, facea pomelnicul partilor de cuvant, incurca pe tabla un caz de inmultire, la al carui sfarsit n-ajungea niciodata. Domnul Vucea casca, se freca la ochi, se scarpina in barba, pana i se ura. – Destul, tatarule… Vaz ca stii… Bine, tatarule…Acum sa prindem un tatar… Treci la loc. „Cuvantul de ordine.” Monitorul general striga cu glas tare: – Ochii pe carte, gandul la lectie, liniste profunda si far de miscare. Cinci dintr-o data si oprit! „Cinci dintr-o data si oprit” insemna ca cel ce va misca o mana sau va intoarce capul cat de putintel va manca cinci nuiele la palma si-l va inchide la arest pana noaptea. Toti incremeneau cu ochii in carte.   Domnul Vucea inchidea ochii. Sa prefacea ca doarme (uneori dormea cumsecade). isi rezema capul in mani, acoperindu-si fata cu degetele resfirate, ca sa prinda vrun tatar. Dupe un ceas de amortire tampita, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile. Ideea d-a nu misca ne obosea si capul incepea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sa injuga cu sira spinarii ne durea. De era vara, naduseala incepea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, in jos, d-a lungul gatului. Cu neputinta ca cei mai slabi sa nu miste o mana, un picior; sau, gadelati de siroaiele de naduseala, sa nu vrea sa se stearga. Dastul! Nelegiuirea se pedepsea. Domnul Vucea tresarea vesel de pe catedra, se scarpina in barba si striga multumit:   – Ha, tatarul! Am prins un tatar! General de ordine, cinci si oprit! Cand nu era prinsul era paratul de arsice. – Ei, ce dracos mai are arsice? intreba Domnul Vucea. si copiii, unii rai, altii din prostie, incepeau: – Cutare a spalat pe cutare de zece capre s-o miala. – Ha, tatarul!… – Cutare are un ciorap plin de solbe. – Ha, tatarul!… – Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stanga. – Ha, tatarul!… – Cutare a facut un „pui-de-giol” de douazeci de capre. – Ha, tatarul!…   Si pe toti ii insemna. A doua zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci altfel ar fi mancat la palma dimineata, dupe pranz, in toate zilele, pana le aducea. Cel care n-avea atatea arsice plangea la ma-sa si la tat-sau ca sa-i dea parale si sa cumpere cate ii lipsea. Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul. – Ei, acum sa vedem, cum se vand „gioalele” ? si noi, gata: – La S-tu stefan, trei capre s-o miala la trei parale. – La Olteni, patru capre. – La Delea-Noua, trei. – La Lucaci, trei s-o miala. – La Troita, ichiurile p-un firfiric.   Domnul Vucea impartea comoara la care jinduiam cu totii. insemna ce da fiecaruia, si in timp de trei zile trebuia sa-i aducem banii. in ziua cand primea paralele ne batea fericea… nu batea pe nimeni! Dar cand perdea pe Pripasel… ce noroc pe unii mai mari! Cate zece se sculau sa spuie ca banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripasel. – Eu stiu o cateluse in cutare ulita… – si eu alta mai frumoasa, pe dincolo… – Eu, una alba si creata, a unui doctor… – Ha, tatarul, e crai ticalosul! Sa mi-l gasiti, ca mahnesc pe cocoana… (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tatar!… Mic s-al dracului… Si indata plecau cate zece dupe Pripasel, dar numai din cei mari si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca si carnati, ca sa poata momi pe Pripasel. Dar si noi, cei mai mici, aveam partea noastra. In timpul verii, pe caldura si zapuseala, Domnul Vucea asuda mult. si tinea la viata ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti intr-o odaie – clasa noastra avea doua odai despartite la mijloc c-o use – se dezbraca, scotea camasa si trimetea pe unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i intindem camasa numai pe pelin, ca altfel „cinci dintr-o data si oprit”. Intr-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am trecut pe la putina cu apa si i-am trantit pe camase doua cani, pline, rase. Pana la patru n-a fost cu putinta sa se usuce. si m-am plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunandu-i intruna:   – Nu se usuca, Domnule, e asudata rau. Domnul Vucea n-avea slugi. Afara de bucatareasa, slugi eram noi. Pe cei saraci si neimbracati nemteste ne insirase pe lista targuielii. Cand ne-a randuit la piata si la bacanie a strigat catalogul. – Cutare! – Aici! – Ha, tatarul… nu e bun… cade cu cosnita…Nu era bun.Fireste ca nu.Era voinic, sanatos, rumen la fata, dar cu pelita subtire, mani albe, palarie de pai, frumos impletita si ghete lustruite. – Cutare! – Aici! – Bine… Bravo tatarul, bun!… pe lista.Bun! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentaros si cu mani crapate. – Cutare! – Aici! – Prost!… Gura-casca… Uita-cosnita… Prost!   Asa. Prost! Cu haine fumurii de vanator, gaitanate cu verde, cu pantaloni scurti si cu cizme de lac. Copil de mosier. Pe vreme rea venea cu trasura la scoala. Si, ciudat, acestia nu erau buni nici pentru „cinci dintr-o data si oprit”. Cei goi, cei flamanzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei umiliti, cei batuti – la cosnita. Ne alegea doi-doi. in fiece zi cate o pereche nu venea la scoala decat ca sa strige: „aici – aici – de rand la piata”. si plecau acasa la Domnul Vucea, in Lucaci. Dupe ce targuiau, cocoana ii oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.   Si ce lucruri bune targuia Domnul Vucea din gura pietei! Cum le mancam cu ochii, inghitind in sec! Jimbla calda de la „Ochi-Albi”, alba, prajita si cu coltuc revarsat. Mirosul, si facea paralele! Dar salamul, dar costita afumata, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalata, dar alunele mari si nautul prajit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii! Pe toate le duceam la incheietura cotului. si cat erau de bune, ca mie-mi lasa gura apa, atat erau de grele. si o data n-a zis Domnul Vucea: „Na si tie una, tatarule!”   Ce ma chinuiau, din piata pana la cocoana, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu intorceam capul de la cosnita, dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla si salamul ma luau de nas; migdalele si alunele ma luau de urechi; toate ma intorceau spre cosnita in care purtam greutatea unei fericiri straine. Sa fi furat? Oh! taceti!… Nu stiti de cate ori m-a chinuit acest gand. Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine. Dar de unde stiam eu ce insemna bacanul intr-un catastiv mic? Si n-ati cunoscut pe cocoana. Nalta, subtire, slaba si cu niste ochi… Doamne, ce ochi! Ce ochi ascutiti si cum ii jucau in cap! Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi trecut pe dincolo. Cum ii aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea in gand, miscand buzele, apoi se uita la mine: la mani, la gura, la san, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbraca, ca-mi scutura albiturile, rand pe rand, una dupe alta.   Dupe cum ne deprinsese sa fim – lasi, mincinosi, paratori, lenesi – ne-ar fi fost usor sa furam, dar ochii cocoanei erau mai neindurati ca morala crestina. Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura, cantareau salamul si numarau alunele si migdalele! Ce vise marete imi sfaramase mie scoala domneasca! in loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san, gasisem niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuita. in loc de un profesor invatat si bland, cazusem in gheara unui batran copilaros si rau. il uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nici o margine. Sa fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.   Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mandrie. Ei, cari nu lasasera pe nici unul din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvant ca pana la stapan trebuie sa fie „slujba”, sa afle ca eu, o data pe saptamana, slugarnicesc? Nu ma plangeam, dar in fiece seara, cand mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfarseam cu cuvintele: „Doamne, indura-te si ia pe Domnul Vucea, ca nu ne invata nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita in piata!” Cocoana, si ea mi-era urata, dar mi-a facut pe pofta inimii, m-a razbunat de un an intreg de chinuri in cea din urma zi de examen. Eu si cu un prieten eram de rand. De dimineata ne-am dus acasa la Domnul Vuce. Era in halat. Indata ce ne vazu:   – Bine, tatarilor, foarte bine, eminenta mare, c-avem de lucru astazi! Intr-un sopron, ne arata un maldar de hamuri, verzi de musita si cu alamurile ruginite. – Iaca, tatarilor, pana diseara e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungeti hamurile. – Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, si azi sa sfarseste examenul… – Bine, tatarilor… nu face nimic… stiu eu ca sunteti baieti buni…   Domnul Vucea avea o cabrioleta si doua perechi de hamuri. Cand venea vacanta cumpara un cal, cand incepea scoala il vindea.Amandoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani, prietenul meu implinea 14.Curtea era mare si cu iarba deasa, presarata cu pajuri galbene de papadie.Sub un nuc batran, o fantana.Langa ghizdurile ei, incepuram a freca cu moloz.Domnul Vucea iesise in pridvor, gata sa plece la scoala. Dodata, se auzi glasul intepat al cocoanei: – Asculta, unde pleci? – La scoala, Bibiloi. – Dar Pripasel? E o saptamana si nu l-ai gasit. – Un tatar, Bibiloi, un craidon blestemat… O sa-l gasim… Am trimes cincisprezece scolari… – Și vino incoa odata!   Domnul Vucea, tremurand, intra in casa. Cearta incepu de la targuielile de tara, caci a doua zi de examen trebuiau sa plece. – N-ajunge! – Ba ajunge… – Icrele n-ajung! – Ba ajung… – Castanele n-ajung! – Ba ajung… – Salam ai luat putin! – Ba e destul…   Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridica sus de tot: – Ajunge? ai?… E destul? ai?… Cand zic eu ca n-ajunge si nu e dastul?..si, dupe tipat, se auzi „jart, jart, trosc, pleosc”. Iar Domnul Vucea, dupa fiece trosnet, zicea repede: – Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpar, Bibiloi!Cobori treptele pridvorului cu fata rosie ca racul.Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem ca numai el da altora „cinci dintr-o data si oprit”. Strasnice „cinci” mancase Domnul Vucea!Lesinasem de ras. Prietenul meu zicea necontenit: – Ce faci, Bibiloi?… Stai, Bibiloi!… Nu da, Bibiloi!… Cumpar, Bibiloi!…Abia ma potolii. imi stersei ochii de lacrami si intrebai pe prietenul meu: – Cum se poate?… Cucoana sa bata pe Domnul Vucea?…El imi raspunse cu un aer siret: – Îl bate. Cu a de astazi, eu stiu de patru ori. il bate. Ea e mai mica si el e prea mare. Ea e tanara si el batran…Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne batea pe noi…si frecand curelele: – Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pan-o muri, o sa fie mai mica ca dansul. Pe seara, sfarsind frecatul si unsul hamurilor, trecusem in clasa a treia. Cand intrasem in scoala domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile. Acum eram de noua ani, trecusem in clasa a treia, si nu mai stiam decat adunarea si scaderea. Dar ce-mi pasa mie!… scoala domneasca…s-am plecat vesel acasa. Grivei, ca totdauna imi iesi inainte, dadu din coada si-mi linse manele. – Mai Grivei, mai, sa te fereasca Sfantul de scoala domneasca! A doua zi ma simtii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.

download Mesterul Manole..

Actul II Acelaşi tablou ca în actul întâi, cu deosebire că e vară şi arborii încărcaţi cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi. S-aud păsările cântând.   Scena I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, ILEANA, BĂLAŞA, HERA, OLEANA, OANA, ŢUGULEA, MOGHILĂ, DOCHIA. DOAMNA MARIA: O, fetele mele iubite, mai lăsaţi lucrul... De-o lună Ştefan nu dă semn de viaţă... Ce-a putut să i se întâmple?... Dar ce n-a putut?... Bolnav... Abia se sculă din pat, şi porni cu iarna-n cap... Doamne! IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: Până acum o lună primeam veşti peste veşti... Bine... sănătos... zdravăn... aşează ţara... Întocmeşte Pocuţia... va sosi... biruitor ca totdeauna... Îmi creştea inima... Şi de(înnumără pe deşte)... da... de treizeci de zile, nimic... IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: S-a dus frumuseţea. Uită-te la părul meu. S-a lăţit şuviţa albă cu două deşte de când nici o veste... Auziţi cum cântă de te slăvesc... Sunt aceleaşi... Cântaţi, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. A căzut omătul, a suflat vântul de primăvară, au încolţit mugurii, a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăşi rodul... Şi toate numai pentru voi. Partea noastră? Răbdări şi lacrimi. De ce omul n-a fi putând a fire ca ştejarul? Iarna să-l scuture, vara să-i puie la loc mândreţea şi bărbăţia! REVECA: Ce nu se schimbă, stăpâna mea a bună! Frunzele cresc şi nu sunt aceleaşi. Stejarul are şi el o margine. Grâul e tot grâu, dar nu mai e acelaşi. Doar glasurile rămân la păsări; ele se duc, altele vin... Şi noi trăim cu părerea că numai omul îmbătrâneşte, se scutură şi cade. DOAMNA MARIA: Da, Reveca, gânduri, nimicuri. Să-l văd pe viteazul meu... să-i fac patul... să-l culc... "Adormi, măriata, n-a fost nimic. O gâză bate în geamuri"... Ce somn uşor în grijile grele... Î, muiere rea! Uitasem pe Bogdan, odorul meu. Pe urmele tată-său calcă. Păcat că şi-a pierdut ochiul. Eu am doi. La ce-mi slujeşte? Şi cu unul v-aş vedea pe lângă mine. Am două picioare zdravene. Să împart: un ochi lui Bogdan, un picior lui Ştefan... Aş întineri... HERA: Şi eu... când m-ar lăsa doamna... ce-aş mai săruta? DOAMNA MARIA: Tu? OLEANA: Şi eu, când vrea doamna, cu cine aş mai umbla? DOAMNA MARIA: Tu... O! muşatină! Aş lua de la mine şi-aş da la ai tăi... ILEANA: Ţie Domnul pe domnii noştri, doamnă! DOAMNA MARIA: Numele Tatălui... ş-al Fiului... ş-al Sfântului Duh... Amin... Ţugulea! ŢUGULEA: Poruncă, doamnă. DOAMNA MARIA: Ce? ŢUGULEA: Da... măria-ta... DOAMNA MARIA (făcându-se supărată): Sabia... cu care te-am încins eu... ŢUGULEA: Da, măria-ta! DOAMNA MARIA (pare necăjită): Şi de ce n-o mai porţi? ŢUGULEA: Ele ştiu... Să spuie Bălaşa... BĂLAŞA: Şotii, măria-ta... Zice c-aş fi zis eu că de ce nici la 14 ani, aproape împliniţi, nu s-a dus la război cu tat-său Moşoroi, asta, Moghilă... ŢUGULEA: Ai zis, aţi zis, ai râs, aţi râs, şi ştiaţi bine c-am dat în genunchi la măria-sa Bogdan şi la tătuca... Şi ei au râs, dar nu ca dvoastră... cu moşoroi... cu vătrar... cu potcă... şi câte şi mai câte... C-am zis: săracul de mine, n-o mai port... Şi n-o mai port! DOAMNA MARIA (ascunzându-şi surâsul): Altă dată să mi le spui mie. ŢUGULEA: Iacă le spui... DOAMNA MARIA: Mă băietane, pune sabia, că va sosi şi ceasul tău. Şi so porţi... REVECA: Până când ţara va avea nevoie de ea... ŢUGULEA: Uf! DOAMNA MARIA (către Reveca): Inimos şi mucalit ca tatsău... Ţugulea, să dai ajutor Dochiei. Mamă Dochio... DOCHIA: La porunci. DOAMNA MARIA: A fiert grâul cu lapte? DOCHIA: Iacă-l aduc. Acuşi. (Dochia şi Ţugulea ies.) Scena II DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce roboteşti? OANA: Spăl, măria-ta. DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană? OANA: Pentru împăratul nost'... Să fie gata pân-o veni... DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit? OANA: Isprăvit... Le-am luat a doua oară... DOAMNA MARIA: Cum îţi zice el, Oană? OANA: Băbătie, măria-ta. DOAMNA MARIA: De ce, Oană? OANA: Fiindcă aşa-i place, măria-ta. DOAMNA MARIA: Dar ţie cum îţi place, Oană? OANA: Cum îi place şi lui, măria-ta. DOAMNA MARIA: Şi cum te mai alintă, Oană? OANA: Dă, măria-ta... DOAMNA MARIA: Dă... cum, Oană? OANA: Cum, măria-ta? DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei? OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept... ba nu, p-ăl stâng, şi mă juca şi zicea: "Oană, Oană, bărlăoană, Onoi, bârloi, Oi, moi"... De doi ani îmi zice: "Băbătie, cum o mai duci cu bătrâneţile?" "Bine", zic. "Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul". Aşa, măria-ta. DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino... Om de război... Trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai acasă, nu. IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale... Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici. DOAMNA MARIA: Soţie de domn şi mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino. IRINA: Buuuno! Scena III Cele de sus. DOCHIA intră aducând p-o tavă de porţelan albă cu margini albastre grâul fiert. ŢUGULEA MOGHILĂ încins cu sabia. IRINA: Cine să guste întâi, măria-ta? DOAMNA MARIA: Ilinca. ILINCA: Buuun, măria-ta. DOCHIA: Grâul, spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat, puţintică miere şi scorţişoară. Talgerele, boier Ţugulea. ŢUGULEA: Iacătă-le. Cel cu aur al măriei-sale. DOAMNA (luând din grâu, scapă talgerul şi-l sparge): Ah! semn rău!... Mă gândii la Ştefan, la piciorul lui, la bătrâneţea lui... Ia! Ascultaţi... Scena IV Cele de sus. CLUCERUL MOGHILĂ vine într-un suflet. DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine? CLUCERUL MOGHILĂ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu aşa... DOAMNA MARIA: Spune degrab... CLUCERUL MOGHILĂ: Spui îndată, acuşica... Cât ai bea o oca de vin, şi e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mia şchiopat, c-aş fi fost de mult... DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute! CLUCERUL MOGHILĂ: Nu e nici biruit, nici rănit... DOAMNA MARIA: Cum e? CLUCERUL MOGHILĂ: Biruitor şi cu rana veche ceva mai înrăită ca-n trecut... DOAMNA MARIA: A! CLUCERUL MOGHILĂ: Şi ceva mai potolită ca acum şapte zile. Bogdan, slava Domnului... Mă, Ţugulea taichii... Acum pe şart, măria-ta. DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Mătură tot înaintea lui. Şi toţi îi jurară credinţă, şi moldoveni, şi rusneci, şi leşi. Să fi văzut, doamnă, p-ai craiului Lixandru... "in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis" 6... Se muie gerul. Se topiră zăpezile. Se umflară apele. El porunci să stăm pe loc... Se retraseră apele... Să mergem înainte, până sub Halici. Acolo se deschide o vale lărguţă. Întâi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreţi. Mai departe, el, cu altă mie. Şi în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat întrun zăvoi care închide valea despre răsărit... Caii noştri odihniţi şi iuţi... Ne pomenirăm cu patru inşi c-un ştergar alb în vârful suliţei. Luca Arbore le deschise drum până la el. Aci descălecară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mâinile şi-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului... Şi văzurăm pe domn ca pământul, că pământul nu l-ar fi încăput... Atât le zise: Încălecaţi, şi haiti!... Veniseră potolit şi se duceau într-o prăfăraie... Să tot fi trecut ca de când am început, şi se porniră lungi şiruri de călăreţi. Leşii!... Când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două, şi apucară unii într-o parte şi alţii într-alta. Duşmanii se reped. El... face faţa dos şi dosul faţă, şi-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte şi alţii într-alta... Până să se oprească leşii, înfierbântaţi ca de biruinţă, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului... DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Prinşi de toate părţile, azvârliră armele jos. Şi curse sânge până la ţurloaiele cailor... Straşnic răcnea leul Moldovei, că auia valea şi codrii... Şi vitejii crezură că urlă a război... Şi el, pasămite, îi ţinea de rău... Aşa se stinse ca la jumătate din leşi, până prinseră de veste care era porunca domnului... Omul în frământarea luptei nu mai e om. Îl loveşti, nu-l doare. Cade şi alţii îl calcă, nu simte. Tot se pierde ca în genunea morţii!... Numai după ce încetează bătălia... Oh! Doamnă!... se ridică de pe câmp atâta jale, că nu poţi... şi curg lacrimile, şi plângi fără să ştii pe cine... Dădu poruncă să alegem şi să îngropăm pe morţii noştri. Puţini picară, dar mari suflete. Ca la două sute... Aci închiseră ochii postelnicul Şteful şi pârcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: "Staţi, moşilor, că nu e de voi!" Ei, aş!... Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinşi. Aci le dădu drumul şi le zise: "Spuneţi cardinalului să aibă pe suflet sufletele morţilor din valea Haliciului". Şi înapoindu-le cartea le zise: "Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, şi nu domnului!" DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi... CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi porunci halicenilor să-i care piatră. Şi cioplirăm cu toţii, vro două săptămâni, bourii Moldovei. Şi eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzându-mă, nu-şi putu ţine râsul şi zise: "Meştere Moghilă, capul bourului tău ca coada lui Voitiş al meu... Mai grea dalta ca sabia, Moghilă". DOAMNA MARIA: Apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi făcurăm moşoroaie şi pietruirăm Pocuţia cu bourii noştri, adânci d-un stânjen, ducând dâră oablă din apa Nistrului până-n muntele ăl mare ce stă ca şira spinării la apusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de sub pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Şi... DOAMNA MARIA: Şi... CLUCERUL MOGHILĂ: Şi, după ce aşeză ţara, lăsă pârcălab pe Hrincovici şi vameş pe Chiracola. Şi ne înşiruirăm călări şi plecarăm înapoi cu voievozii noştri înainte. Şi începurăm să cântăm: "Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină". Într-o zi ─ Duminica Rusaliilor ─ sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiţă caldă stropise fâşia de drum. Voitiş, înr-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări şi căzu, apucându-i piciorul sub el... DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana? CLUCERUL MOGHILĂ: Da... DOAMNA MARIA: Oh! CLUCERUL MOGHILĂ: În stânga prăpastie, în dreapta piept de munte. Voitiş tremura... Când l-am scos, sângele pătrunsese prin legături... l-am dus pe mâini... El atât a zis: "Unde e aţa mai subţire, acolo se rupe"... Doftorul Cesena aci. Până a doua zi piciorul se făcu butuc... Boli, aiuri ierte-mă Dumnezeu , se făcu mai bine, şi de şapte zile, pe drum. DOAMNA MARIA: Ah! CLUCERUL MOGHILĂ (auzind buciumele): Dar iată-l!... Răsare soarele, şi încălzeşte şi pe boieri şi pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însufleţind pe cei cu inima scăzută... Doamnă, să plece fetele... (Doamna face semn fetelor să se ducă.) OANA (furişându-se): Să nu-l văd? Mai bine oarbă decât să nu-l văd! (Se dă după colacul de piatră al puţului.) Scena V ŞTEFAN, alb ca zăpada, vine rezemat la braţul doftorului CESENA, BOGDAN, logofătul TĂUT, vornicul JURJ, hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ALEXA, ŞANDRU, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR şi mai mulţi curteni, căpitani de oaste, copii de casă, hotnogi, hânsari etc. ŞTEFAN (intră prin poarta turnului din dreapta cu tot alaiul): Staţi, copii! Opriţi unde am văzut pe doamna! DOAMNA MARIA: Măria-ta!... (I s-aruncă-n braţe.) ŞTEFAN: Ea, ca cea dintâi rândunică, îmi vesteşte primăvara... Cătaţi sub piciorul drept, şi de-ţi găsi cărbune, să-l beau în paharul meu de sărbătoare, că e bun de friguri; de-ţi găsi plumb, să-l topim, să-l turnăm într-o cană cu apă neîncepută, şi, din ce se va închega, voi vedea ce va veni mai apoi.. (Şade pe o laiţă de piatră.) DOAMNA MARIA (îngenunchind): Ţi-e cald, măria-ta?... Ai căldură... năduşeşti... ŞTEFAN: Vrei să-mi fie frig? Cesena, cum e mai bine: cald ori frig? IERONIMO DA CESENA: Mai bine cald ca frig, ma preferisco recorito senza sentir il freddo7 . PETRU RAREŞ: Cărbune, măria-ta. ŞTEFAN: A, e negru, dar mai negre sunt sprâncenele doamnei... Cine-ar avea inima aşa de mică şi aşa de neagră ca să ţie pică domnului lui?... Mario! Fii mândră de Bogdan al nostru... Io, Ştefan voievod, m-am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei, ş-a biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu... Nu e aşa, boieri? Nu e aşa, paharnice Ulea?... Nu e aşa?... DOAMNA MARIA: Îl uitasem pe el, măria-ta... Bogdane! (Bogdan dă-n genunchi lângă doamna.) ŞTEFAN: Să-mi dea vin de Cotnar... Vreau să beau în sănătatea doamnei ş-a fiului ei... CESENA: Vin, pentru ce vin? Non, serenissime8 . ŞTEFAN: Rareş!... (Rareş se duce repede pe uşa de pe terasă.) Doftore, te-am ascultat până azi... Mi-e sete... Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pântecele ei pe domnul de mâine al Moldovei... Voitiş?... E bine?... El nu are abur, ci suflet... Să-l plimbe în fiece zi până m-oi întrema... (Rareş vine cu trei pahare, două de argint şi unul de alabastru, frumos lucrat, ca un potir. Ştefan fărâmă între deşte cărbunele şi-l pune în paharul de alabastru. Doamna şi Bogdan iau paharele de argint. Ştefan ridică pe al său.) În sănătatea... Ah!... (Lasă paharul în jos.) DOAMNA MARIA: Ce te doare, păcatele mele? ŞTEFAN: Nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun... Dă de duşcă, Bogdane... (Ştefan soarbe paharul.)Cald... CESENA: Să ne odihnim, serenissime. ŞTEFAN: Să te odihneşti, doftore... În Italia se odihnesc mult principii... îî!... Ce-o fi durerea? CESENA: Odihnă, serenissime. ŞTEFAN: Mă voi odihni, dar nu acum. DOAMNA MARIA: Te rog... să mergem... ŞTEFAN: Mă rogi?... Neadormitul Ştefan a ajuns lăuza Moldovei... Moghilă, să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan şi-a rămas fără pecetea domnească... O!... (Ştefan iese la braţul doftorului Cesena şi la al Mariei pe uşa de pe terasă, urmat de toţi.)   Scena VI Paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR rămân. OANA priveşte în toate părţile, vrea să se ducă şi se teme să n-o vadă. PAHARNICUL ULEA: În curând scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ştefan obrinteşte. Încheieturile lui sunt prinse. Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un boier... Ei, ce ziceţi? STOLNICUL DRĂGAN: Ce să zicem?... Bogdan?... De viteaz n-are cum mai fi. Dar cred că după datină ar avea drept Ştefăniţă, din Ţarigrad, fiul răposatului Alexandru, feciorul cel mai mare al lui Ştefan... JITNICERUL STAVĂR: Ş-apoi domn schilod cine a mai văzut? Chior? treacă-meargă... dar orb? Că n-are un ochi deloc. I l-a scos cu suliţa un călăreţ teuton la Cosmin... O! să-l fi văzut cu ochiul scurs pe obraz, ca un ou cu puiul prins spart de-o cloşcă nedibace, cum răgea snopind pe duşmani... ai fi zis că vedea mai bine cu un ochi decât cu doi... PAHARNICUL ULEA: Ţara are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie. STOLNICUL DRĂGAN: Ştefăniţă e nevârstnic. Vom alcătui o epitropie... JITNICERUL STAVĂR: Din cei mai de seamă boieri... Hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază şi d-ta, paharnice Ulea... PAHARNICUL ULEA: Sâât! Nimic lui Arbore. Până n-o închide ochii şoimanul, să nu vorbim decât boierilor cu meteahnă. Din sfatul domnesc... lui Gavril Lepădatu şi comisului Roată. Atât. Ochiul vulturului bătrân clipeşte încă... Vărsa văpăi, mă frigea privirea lui... Sââât! (Tustrei ies pe poarta din dreapta.) Scena VII OANA singură, apoi PETRU RAREŞ. OANA: O! Doamne, Doamne! Să schimbe ei ursita? Cine să închidă ochii? Domnul cel sfânt? N-are sfârşit cel care are milă de toţi! (Dă să iasă pe după castel şi se întoarce la glasul lui Rareş.) PETRU RAREŞ (ieşind din castel): Ce, fugi, Oană? OANA: Nu, Rareş. PETRU RAREŞ: De ce-ţi sunt ochii roşii? Ai plâns? OANA: Nu... PETRU RAREŞ: Ba da... Ochii tăi sunt tulburi... OANA: Ce ochi să rămâie senini când ai bunului Ştefan ard! PETRU RAREŞ: El are nouă suflete, Oană. Ploile, zăpezile, zbuciumul şi drumul lung şi greu... Olecuţă de odihnă, şi se întremează zmeul bătrân. OANA: Da, Rareş, da... PETRU RAREŞ: Şi se face bine... OANA: Bine?... Bine să-i dea Dumnezeu!... Bine... PETRU RAREŞ: Şi ţie, Oană... OANA: Şi d-tale, Rareş... PETRU RAREŞ: Şi nouă, amândurora... OANA: Şi, Rareş, şi... PETRU RAREŞ: Dă-mi o mână, Oană... OANA: De ce?... PETRU RAREŞ: Aşa, că mi-e dragă... OANA: O!... PETRU RAREŞ: Ce râzi? Nu ţi-am mai spus? OANA: Ba mi-ai spus... de câte ori... În urmă mai ales... PETRU RAREŞ: Şi dreapta mi-e dragă, şi stânga mi-e dragă, şi amândoi ochii cu lumini adânci, şi părul tău rotunjit pe spate şi învolt ca un fum auriu, şi gura ta cu buze ca măceşea, şi mijlocul tău ca trestia de baltă, şi mersul tău uşor ca de presură, şi toată fiinţa ta... OANA: O! Rareş... (Râde.) Şi toată fiinţa mea... (Râde.) PETRU RAREŞ: Toată fiinţa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! OANA: Cum, Rareş?... (Râde.) PETRU RAREŞ: Întruna te-am visat, Oană... Şi te-am văzut întruna la război... Când porneam cercetaşii, când mă băteam, când mă culcam, când mă sculam, călare, pe jos, la şipote, în codru, neostiat9 în faţa ochilor mei... OANA: Ca p-o soră, Rareş. PETRU RAREŞ: Nu ca p-o soră... OANA: Şi de când, Rareş? PETRU RAREŞ: De când împlinişi 14 ani... De pe la Paşte... OANA: Mi-eşti drag, Rareş, dar... PETRU RAREŞ: Dar... OANA: Nu ţii minte când mă ridicai în braţe să rup para cea mai coaptă, când te căţărai în vârful copacilor ca să-mi dai pui de stăncuţă... PETRU RAREŞ: Da... şi te sărutam... OANA: Da, şi mă sărutai... Ş-acum... na... sărută... (Râde.) PETRU RAREŞ: Nu, Oană, nu aşa! OANA: Dar cum, Rareş, cum?... Ca p-o miluită fără părinţi? PETRU RAREŞ: Nu... OANA: Ca p-o pripăşită la curtea doamnei Maria? PETRU RAREŞ: Ah! nu... OANA: Ca p-o pasăre pribeagă?... Şi nu uita că tu eşti boier, Rareş... PETRU RAREŞ: Ce boier?... Al Mariei ş-al lui Rareş, pescarul din Hârlău. OANA: Eşti căpitan de oaste şi prieten al domnului Bogdan... PETRU RAREŞ: Sunt ce sunt, şi fără tine mai bine să nu fiu! OANA: Doamne, Rareş... Dar tu mi-eşti ca un frate... Eu mireasă? N-ai nici cui să mă ceri. PETRU RAREŞ: Stăpânului a toate, ca unui drept părinte. OANA: A! nu, Rareş, nu!... Nu simţ nimic în mine... Mieşti drag ca un frate, dar nu te iubesc... Şi domnul e bolnav... PETRU RAREŞ: Domnul e bun, milostiv şi îndurător... (O sărută pe amândoi obrajii şi pleacă repede.) OANA: Ciudat!... Dar să nu uit pe paharnicul Ulea! (Iese prin stânga pe după castel.)       Scena VIII ŞTEFAN, cu piciorul înfăşurat, iese şchiopătând puţin la braţul DOAMNEI MARIA, IERONIMO DA CESENA. ŞTEFAN (se aşează pe laiţa de piatră de sub copacul din mijloc): Aşa... Aer, doftore, aer... Cosi, serenissime... non, serenissime... si, serenissime10 ... pentru o zgaibă... Parc-aş fi copil... CESENA: Serenissime, nici o mişcare... ŞTEFAN: Zău... CESENA: Parole non piu11... ŞTEFAN: Non piu... Ca un mort... uf!... când voi avea nevoie de d-ta, doftore, te chem... (Doftorul se duce în castel.) DOAMNA MARIA: Ascultă-l... ŞTEFAN: Eu?... S-ascult? DOAMNA MARIA: Măria-ta... ŞTEFAN: N-am ascultat de tătari, de leşi, de unguri, de turci... şi s-ascult d-un venezian... a! ha!... DOAMNA MARIA: De când ai început să vorbeşti, a crescut căldura... (Îi pipăie mâinile). ŞTEFAN: Şi va veni ş-un doftor de la Nüremberg şi altul de la MengliGhirai... Îmi scrie că ştie şi toaca-n cer... Un evreu... DOAMNA MARIA: Mai puţin, măria-ta... ŞTEFAN: Puţin, puţin... Toţi doftorii la capul unui bolnav... UN CURTEAN: Măria-ta, foaia judecăţilor. DOAMNA MARIA: Ah! ŞTEFAN: Clucerul Moghilă? Să...       Scena IX ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, clucerul MOGHILĂ. CLUCERUL MOGHILĂ: Măria-ta... ŞTEFAN: Judecăţile dezlegate. CLUCERUL MOGHILĂ (citeşte): Oancea cu văduva lui Isaia pentru o fâşie de moşie. Prigonitorul pierde. Pan Mirăuţ nu dă depline socoteli ipitropisiţilor săi nepoţi. E osândit să le plătească 100 de galbeni genovezi şi să nu mai ipitropisească pe vreunul din neamul lui au din prietenii lui. Obştea răzăşilor Pătrăşcani pentru 12.000 de fălci, cu munte, cu stâni, cu ţărcători şi cu ocini. Judecata, peste altă zi nehotărâtă... ŞTEFAN: De ce? CLUCERUL MOGHILĂ: Prealuminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuşi la faţa locului. ŞTEFAN: Bine. CLUCERUL MOGHILĂ: Vornicul Duma, fiul lui Vlaicu, vărul mărieitale, cu şapte sate omeneşti pentru robire de mori. Vornicul Duma pierde. ŞTEFAN: Cine pierde? CLUCERUL MOGHILĂ: Vărul măriei-tale. ŞTEFAN: Bine! CLUCERUL MOGHILĂ: Pârcălabul Ieremia cu popa Frusănel pentru vaduri de pive. Frusănel rămâne pe pan Ieremia. Hatmanul Dugea cu satele ruseşti de lângă Roman pentru vro 3.000 de stânjeni. Hatmanul rămâne pe ruşi. ŞTEFAN: Î... î... î... rău... Bine a judecat, dar rău... Ştiu... Spune-i lui Bogdan să taie din moşia mea Trifeşti 3.000 de stânjeni şi să dea ruşilor... DOAMNA MARIA (la urechea lui Moghilă): Scurtează. CLUCERUL MOGHILĂ: Să nu ies eu scurtat, doamnă. ŞTEFAN: Ei? CLUCERUL MOGHILĂ: Cele criminaliceşti. Din douăzeci de pricini, două mai însemnate. Un nărăvit hoţ, tăierea mâinilor. Un ucigaş, zobirea capului cu buzduganul. Toate au fost prefirate cu de-amăruntul de înţeleptul Bogdan-vodă. ŞTEFAN: Bogdan... Război şi dreptate... Război împotriva oricărui duşman şi dreptate faţă de oricine... de neamurile tale... de tine chiar, deşi după legea pământului nu se cuvine să judeci. Domn d-ai fi... să stai d-oparte... Alţii să aleagă. DOAMNA MARIA: Măria-ta, prea mult... ŞTEFAN: Dacă Cesena ar avea chipul Mariei ori Maria ştiinţa lui Cesena, m-aş vindeca într-o clipă şi m-aş îmbolnăvi în cealaltă. Adu mâna, Mario. Mai am căldură? DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta. ŞTEFAN: Atunci?... Ce mai e, Moghilă? CLUCERUL MOGHILĂ: Pricinile de judecat. ŞTEFAN: Le pui zi peste... Azi e 30 iunie... Peste trei zile. (Clucerul Moghilă iese pe poarta din dreapta). Scena X ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA. UN CURTEAN: Oana, măria-ta. ŞTEFAN: Oana?... Să intre... (Oana intră.) A! băbătie... Cum o duci cu bătrâneţile?... Vino încoa... aci... jos... mai aproape... (Oana îi sărută mâinile şi le-aduce la frunte.) O plută bătrână şi scorboroşită lângă un brăduţ verde, stufos şi drept! Cine te-aduse pe tine pe tărâmul ăsta? Şi de unde? OANA: Măria-ta... De unde?... Nu ştiu... ŞTEFAN: Nu mai am căldură. Sunt bine. Uite, Mario... De unde?... nu ştii. Ia uită-te la mine... Aşa... Tu ai ceva în capul ăsta... Mi-ascunzi ceva... Vrei să-mi spui şi te opreşti... OANA: Aş vrea, măria-ta... ŞTEFAN: Ei... OANA: Aş vrea, măria-ta... ŞTEFAN: Rareş... OANA (tresare): Rareş? ŞTEFAN: Da, Rareş, nu ţi-a mai prins vro stăncuţă... Da... da... s-a făcut mare... E căpitan... Se bate cu leşii şi se bate zdravăn... O s-ajungă hatman... Căci n-am avut parte de copii!... Alexandru... Iliaş... Petru... Cât să lungesc pomelnicul?... Şi Olena, după fiul nebunului de cuscru al Moscovei... Îi moare bărbatul... Ea şi fiul ei închişi într-un turn... Şi eu?... Doar cu Bogdan... DOAMNA MARIA (arătându-i pe furiş pe Oana): Să nu mâniem p-Ălde-sus... ŞTEFAN: Da... Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi cum n-ar fi al meu, să fur mângâierile, şi mângâiere să nu am... Ce-ai vrea să-mi spui, Oană? OANA: Aş vrea, măria-ta, să... ŞTEFAN: Ei... OANA: Aş vrea... ŞTEFAN: Doamnă... să ştii că fetişcana asta s-ascunde de tine... DOAMNA MARIA: Da, Oană?... Vă las... OANA (cuprinzând genunchii doamnei): Iartă-mă, doamnă! (Doamna Maria o mângâie pe păr, surâde şi iese.) Scena XI ŞTEFAN, OANA, mai târziu doftorul CESENA. ŞTEFAN: Mai aproape... mai... Spune-mi... OANA: Sosişi, măria-ta... Tare mi-era dor... Mă dădui după colacul fântânii... Ş-auzii tot... ŞTEFAN: Tot şi nimic... OANA: Nu... ŞTEFAN: Atunci nici tot, nici nimic... (O mângâie.) OANA: Nu... Porni alaiul domnesc şi trei boieri rămaseră... ŞTEFAN: Trei boieri? OANA: Da... Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr... ŞTEFAN: Paharnicul Ulea? OANA: Vorbiră şi-i auzii... O urzeală, măria-ta... ŞTEFAN: Împotriva mea? OANA: Nu, măria-ta... ŞTEFAN: Atunci, împotriva cui? OANA: Împotriva lui Bogdan... ŞTEFAN (sare în sus): Ce? CESENA (intrând repede pe uşa de pe terasă): Basta, senerissime!12 ŞTEFAN (pune mâna pe sabie): Ieşi! (Iese.) Dă-nainte, Oană! OANA: Vor s-aleagă domn pe nepotul măriei-tale, pe Ştefan, fiul răposatului Alexandru. ŞTEFAN: Şi-n locul cui s-aleagă domn? Nu este domn? OANA: După ce nu va mai fi... (Îşi cuprinde capul în palme.) ŞTEFAN: Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă colivă şi mi-o şimpart! (Ca şi cum ar vorbi singur.) Patruzeci şi şapte de ani am dus ţara cu noroc... (Scuturându-se.) Am so duc şi când voi muri, şi după ce vor pecetlui piatra pe dasupra mea!... Oană, bine-ai făcut... Să n-afle doamna... Îţi poruncesc să nu mai ştii nici tu! OANA: Da... Ca şi cum ar fi fost aici şi c-o lingură aş fi luat... şi-aş fi aruncat în foc... a ars... şi-apoi, nimic... (Îşi scutură palmele.) ŞTEFAN: A!... Aşa... aşa... Du-te. (Oana se duce pe uşa de pe terasă.) O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e! (Îl trec lacrimile.) De! nu fi muiere! (Bate în palme. Un curtean intră din dreapta.) Moghilă... Să vie îndată. (Din întâmplare găseşte o oglindă veneziană.) Grozav am îmbătrânit!     Scena XII ŞTEFAN, clucerul MOGHILĂ, venind pe poarta din dreapta. ŞTEFAN: Moghilă, lasă închinăciunile. CLUCERUL MOGHILĂ: Să-mi spuie popa, nu te mai închina... bine ori rău... Dar să iasă din icoana la care te închini o mână care să te ia de păr... O!... ŞTEFAN: Poftă de glumă... Să glumim, clucere Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Să glumim? ŞTEFAN: Ah!... Nu e nimic... Unde-au ajuns slovenii cu letopiseţul meu? CLUCERUL MOGHILĂ: Abia la jumătate... ŞTEFAN: La ce fapt? CLUCERUL MOGHILĂ: La bătălia de la Cosmin. ŞTEFAN: Ce spui?... Abia vro 39 de ani din viaţa mea. Şi mai au... CLUCERUL MOGHILĂ: Jumătate... ŞTEFAN: Încă 39 de ani... CLUCERUL MOGHILĂ: Dacă jumătatea d-a doua n-a fi ceva mai lungă ca cea dintâi. ŞTEFAN: O! ho! ho!... Slovenii s-au pripit la scris... N-au greşit... presimţind că-n a doua jumătate... Cam grea răsuflarea de câteva zile... Moghilă, ce face Voitiş... bidiviul care m-a purtat în spinare doisprezece ani? CLUCERUL MOGHILĂ: Ar face bine dacă n-ar fi pus picioarele în sus... ŞTEFAN: M-a lăsat? CLUCERUL MOGHILĂ: S-a dus bietul Voitiş... Cum ajunse în grajdul de piatră pică d-a-n picioarele, căscă gura, mai suflă o dată şi... ŞTEFAN: Aşa se cade să moară un domn... dar el... CLUCERUL MOGHILĂ: Calul domnului, măria-ta... ŞTEFAN: Da, calul domnului... Ştefan fără picioare şi fără cal... O! şi cum mă ducea la izbândă... ca un vifor năpustit în valea Sucevei!... Semn rău... CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, aş!... ŞTEFAN: Semn rău, Moghilă!... Ce va să zică să mori de moarte bună? CLUCERUL MOGHILĂ: Să mori în patul tău. ŞTEFAN: Nu, Moghilă... Dumnezeu a dat omului simţurile prin care veghează sufletul. La o cârnire a vieţii simţurile, unul câte unul, încep să se întunece. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi... Se vătuieşte auzul. S-a dus ascuţimea lui... "Aud...? Ce zici?"... Nu mai aude... Şi când cercetaşii nu mai veghează, sufletul părăseşte stârvul acesta... Asta e să mori de moarte bună... Eu aud şi văd ca la patruzeci de ani... CLUCERUL MOGHILĂ: N-aveam dreptate?... Istoria a ajuns la jumătatea vieţii măriei-tale. ŞTEFAN: Aşa ar fi de n-ar fi şi pieiri năprasnice... Nu de sabie, nu de apă, nu de foc, ci când piei ca mine... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Cu sufletul întreg, cu dragoste pentru toată ţara cu tot cuprinsul ei... oh!... Ascultă, Moghilă... Vorba de pe urmă a lui Ştefan e lege tuturora? CLUCERUL MOGHILĂ: Sfântă ca sfânta cumincătură din sfântul potir! ŞTEFAN: Şi vouă, boierilor? CLUCERUL MOGHILĂ: Boieri, curteni, răzăşi, ţărani, una în faţa domnului. ŞTEFAN: Să strângi pe boierii şi pe ostaşii ce-au mai rămas în Suceava, mâine, întâi de iulie, zi în care... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Eşti tu credincios, Moghilă? CLUCERUL MOGHILĂ: Ca-n faţa lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Christos... Jur!... ŞTEFAN: Nu jura... Că n-are să afle nimeni din ce-i auzi? CLUCERUL MOGHILĂ: Nimeni! ŞTEFAN: Mâine sui în scaunul Moldovei pe Bogdan... CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne! ŞTEFAN: Ce? CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne... Facă-se voia ta... ŞTEFAN: Am îmbătrânit... O! îndoială!... Şi aş putea să scap... dar sufletul nu vrea şi trupul nu mai poate... (Trage sabia pe jumătate.) Nu... nu mă mai ascultă... Degeaba o port... (Se reazemă pe Moghilă.)... Şi poate să dau ochi cu Ăl-deSus...

Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea poveste de citit   Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.         Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.         Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt.         Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.         Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.         Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.         Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.         Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.         Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.         Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului.         Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:         – Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti?         Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.         Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:         – Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte".         – Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne.         – Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."         Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.         Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii.         La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.         Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot.         Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.         – Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine!         N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.         Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.         – Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară?         – Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî!         – Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean.         Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.         Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.         Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.         De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:         – Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.         – Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.         Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală…         Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.         Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.         Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.         Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.         Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.         – Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii?         – Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.         De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.         – Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.         Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…" Dar n-avu ce face.         Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.         Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta.         – Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.         Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.         Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.         – Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.         Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.         Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.         Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:         – Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele!         Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor…         La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.         Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.         Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.

Departe, departe – Barbu Stefanescu Delavrancea   Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam. O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi… Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali.   Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnica odihna. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de stejar. Porțile se deschideau țipand, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi batut cineva.   Cine batea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sarii în picioare. O umbra intra pe porțile înalte; și porțile se închisera în urma ei. Apoi auzii o ușa trantindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, pana nu știu bine daca mai auzeam sau mi se parea. A cui sa fie umbra?   Vreo stafie? Înauntru plange cineva… se roaga, a leșinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului. A doua zi ma deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. Începui sa ma închin, fericit ca era cald și lumina… Ma gandeam acasa și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am înecat… și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca… O rupsei la fuga.   Ma uitai îndarat; vazui palatul mic și fumuriu; apoi începui sa-mi caut drumul cu ochii. Eu știam niște plopi înalți… așa venisem, din plop în plop…. unde sa fie? Ma uit în toate parțile…nimic, nicaieri… Suisem niște dealuri… unde sa fie? Ma uit în toate parțile… nimic, nicaieri.   M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. Și am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, și nici o fașie de drum n-am întalnit. Și cand mi se paru ca palatul se șterge de pe fața pamantului, o rupsei la fuga îndarat, caci ce m-aș fi facut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din gradinile fumurii.   Lacul e roșu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa și începui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai în apa. Vazui pana în fund. În aer, nici o pasare, în apa, nici un pește. Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi întalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sangerat degeaba buricele deștelor. Stele nu rasar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan la porțile mari și sa bat în ele. Dibuind zidul, ocolii gradina și ajunsei în dreptul porților.   Sa bat sau nu? Dar daca îmi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul nopții? Întorsei capul. Din întuneric se desfacura o mulțime de idoli ușurei, care goneau în vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunara. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se paru ca aud lovitura mea… – Cine e? Ah! ce glas! – Cine e? – Eu. – Cine, tu? – Nu știu. – Cine te-a trimis? – Nimeni. – Ce cauți? – Nimic. – Ce vrei? – Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame! Porțile se desfacura în doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaița în mana… încolo, nimic.   Închisei ochii și cazui mototol, ca o carpa. Cand ma deșteptai, era ziua. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simți ca deschisesem ochii, începu sa ma mangaie. Mana uscata, ușoara, blanda. – Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toți oamenii, și azi sunt alba ca zapada, zise batrana, și ma saruta pe frunte. Parca-mi luase frica cu mana. Ma întorsei spre ea și o întrebai: – Cat e de-atunci? – Nu știu, bunico, nu știu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; pasarile au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei. – Nimeni nu a intrat? – Nimeni. – Nimeni nu a ieșit? – Nimeni. – Dar cine a batut alaltaieri, la miezul nopții, în porțile palatului? – Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se în jos. – Cine a deschis porțile palatului alaltaieri, la miezul nopții? – Nimeni, raspunse batrana, și rupse firul de borangic și arunca fusul în fundul odaii.   Fusul se învarti în jurul maciuliei. – Dar eu am auzit… – Ți s-a parut! zise batrana, sculandu-se în picioare. – Și am vazut o umbra… – Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie. – Pe urma, cineva plangea și se ruga, se ruga… – Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei… Începui sa tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc în aer. Mama o fi crezand ca m-am înecat și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?   Aș fi crezut ca vad niște ochi roșii de stafie… și ochii ei erau buni și mangaietori, ca ai mamei. Se așeza langa mine, îmi lua mainile în mainile ei și-mi zise: – Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai întorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viața ta…   Începui sa plang. – Plangi, dragul mamei, plangi. Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era. Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana și-mi zise: – Sa-ți arat palatul. Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, sageți de lumina. – Știi, îmi zise batrana, ca aici nimic nu se mișca, ci sta așa cum au apucat sa stea. În fața noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui sa-l mișc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii ținta la mine și cu gura cascata. – Ce, ți-e frica? zise batrana zambind. Așa a ramas, tocmai cum latra.   Batrana baga mana printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Cainele nu se clinti, uitandu-se înainte, lasat pe picioarele dinapoi. În varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi. – Cați, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta! – Cum?… – Între ei și ceea ce vor, înca nițel, înca nițel, și ast nițel nu se mai ispravește…   Batrana vorbea și eu radeam de pisica: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… înca nițel, înca nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori marunte”… – Vrei sa vezi masa împaratului? – Masa împaratului? – Da. – Vreau, dar mi-e frica. – De ce ți-e frica? – Sa nu fie oameni… – A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile… – Tacamurile? – Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cuțitele au sa sune și paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga… – Dar cine a întins masa? – Cei care s-au dus. – Și n-au mancat tot? – Așa cred oamenii, c-or manca tot… Și, neînțelegand nimic, ajunseram la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.   Cum intraram pe ușa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii închegasera împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucați de carne și de pahare cu vin stateau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar în jos, un șir de picaturi de vin ca niște boabe de rubin.   – Acolo era locul împaratului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu deștul, capul, mainile și trupul împaratului. Și deștul ei parca lasa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurand: – L-am vazut! Ea se uita drept în ochii mei și-mi zise: – Peste zece zile, la miezul nopții, o sa-l vezi și mai bine. Ma înfiorai. O rugai sa ne coboram în odaia noastra. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacate cat plosca auzii un oftat lung și nabușit.   – Cine-a oftat? – Nimeni, raspunse batrana, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a parut. Nici vorba ca sarisem înaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-aș fi uitat îndarat. Ma întinsei în pat. Ea aprinse o feștila într-o scoica de argint. Flacara galbena juca în varful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabușit. Batrana trase jețul și se așeza la capul meu. Încet-încet, ma liniștii. Îi sarutai mana. Era rece. Vroiam sa știu unde ma aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmura? Cine oftase în odaia pecetluita cu lanțuri? – Cine e închis acolo? – Unde? raspunse batrana tresarind. – Acolo…   – Ți s-a parut, n-ai auzit nimic. – Atunci, spune-mi unde sunt. Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte și-mi zise: – Vad eu ca nu adormi pan nu ți-oi spune o poveste. Ridicai capul din perna și batrana începu.   A fost odata, cand și pe-aici batea vantul și se mișca apa, a fost un împarat mare și viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. Și batrani, și femei, și copii despicase în doua. Cand ieșea la plimbare, toți cadeau cu frunțile la pamant îndata ce-l zareau. Și mergea cu capul în piept și c-o mana pe manerul paloșului. Privirea lui era crunta și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împarateasa frumoasa, frumoasa, și blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împaratului și i se oprea în mustați un suras de care ți-era frica. Și trecu un an, trecura doi de la cununie, și n-avura copil.   Împaratul se posomorî. Chema pe toți doctorii și le zise: – Iaca o punga cu diamante și paloșul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramana împarateasa grea, punga, iar de nu, paloșul. Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmura. Într-o zi era la chef mare. Și bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica în picioare. Trase paloșul și-l învarti pe deasupra împaratesei. Parul ei se lumina ca de fulger. Și împaratul, bagand paloșul în teaca, zise:   – Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmarmurira. Împarateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, împaratul tacu și bau, uitandu-se drept înainte. Cand se scula de la masa, se opri în prag, se uita la împarateasa și zise: – Un an mai aștept! Împarateasa ofta. Doua lacrimi mari îi picara din amandoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.   Acolo îngenunche la icoane și se ruga, se ruga, pana cand adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa țipe, dar nu putu. Babele o întrebara pe rand: – Vrei un copil? – Da, raspunse împarateasa. – Vrei un copil? – Da. – Vrei un copil? – Da. – Bine! zisera tustrele, și ieșira pe ușa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împarateasa le aude. – Sa fie fata. – Sa fie. – Sa semene ma-sii, ca la 16 ani împaratul sa creada ca e ma-sa. – Sa fie. – Sa fie muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului sau… – Numai atunci cand fata îi va întinde doua maini, c-o mana… – Și tot ce-o fi rau sa piara și ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra și veșnic sa ceara iertare, și iertare sa nu aiba.   Împarateasa dadu un țipat și cazu leșinata. A doua zi cand se deștepta înmarmuri, vazand pe împarat langa dansa. Împaratul începu s-o mangaie, iar ea îi zise plangand: – Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine! Împaratul începu sa rada… și ce ras! Nu trecu mult, și toata împarația afla ca împarateasa ramasese grea. Eu, de bucurie, îi sarutai mana și îi zisei: – Ai scapat, maria-ta. – De-o fi baiat, am scapat, da vai de mine de-o fi fata… Și-o podidi plansul. – Și daca ar fi fata?… – Va fi muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului lui… Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.   Cand îi sosi ceasul, abia apuca sa nasca, și întreba pe împarat: – Ce e, maria-ta, baiat ori fata? – Fata… și ce fata! raspunse împaratul, și se întoarse la împarateasa. Împarateasa era rece ca gheața, cu mainile încleștate peste amandoi ochii. Împaratul o pipai. Se cauta la cingatoare, și, vazand ca nu are paloșul, striga de se zgudui palatul de marmura: – Luați-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu înfașurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dansa. Ma închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.   Împarateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toți, afara de împaratul, care privea cu mana pe manerul paloșului și zicea celor care aruncau pamant: „Mai iute! mai iute!”… Și fata creștea și nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.   Parul balai și lucios ca matasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptand ca din umbra portocalilor sa rasara mama ei, de care întreba necontenit. – O sa vie? – Da, bunico… – Și un s-a dus? – Departe, departe… – Și cand s-a dus? – Demult, demult… – O sa vie? – Vezi bine… – Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind? – El, îi raspunsei eu, și începui sa-i spun cate-n luna și-n soare, pana cand o fura somnul cu capul în poala mea, întreband necontenit prin vis: „0 sa vie?” Alți șase ani, ca șase zile.   Împaratul se razboise în patru parți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipita de pardoseala: – Ce poruncești? – Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la naștere. Într-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana și-i zisei: – Te cheama împaratul. Cum o vazu, sari în picioare. Scutura zalele, și de pe ele cazura cateva picaturi de sange. – Fata mea? Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare. – Fata mea? zise împaratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva. Amandoua încremeniram. – Ieșiți! striga împaratul, și cazu pe un jeț de argint.   Cum intraram în odaie, fata își rezema capul de fereastra și începu sa planga. Eu ma ghemuii într-un colț și ma înfiorai aducandu-mi aminte de vorbele împaratesei: „Va fi muma și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”… Cum ma gandeam, fata tresari și-mi zise: – Vin de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, și canta așa de duios, ca oile se stransesera împrejur și ascultau, uitand sa mai bea apa. – Ce frumos canta și ce bine-mi face! Du-te și-i spune ca în fiece zi sa cante sub ferestrele mele.   Ma întorceam de la cioban. Pe scari, împaratul, galben ca ceara și dus pe ganduri. Cum ma vazu, îmi zise: – Ce face fata? Și, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind ușa dupa dansul. A doua zi, abia se crapase de ziua, și fata, la fereastra. Ciobanul se zarea în departare, într-o ceața albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.   Fata îmi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta și-mi zise plangand: – Ce am, bunico, ce am? Și ciobanul sosi pe malul lacului; își arunca palaria; își scutura pletele și începu sa cante așa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gura. Fata se rumeni și nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe ușa o roaba, o arapoaica, și îi spuse ca o cheama împaratul.   Ea începu sa tremure și pleca. Nu trecu mult, și auzii un țipat ascuțit, apoi niște pași marunți și repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca și nu putu. Dupa ce rasufla bine, îmi zise: – M-a strans în brațe… o! așa m-a strans în brațe… da-mi nițica apa… așa m-a strans… nițica apa, ca nu mai pot! Bau și ma întreba: – Sunt fata lui? – Da… – Doamne!… Doamne!…   Începu sa se închine. Se tranti în pat. Ma chema langa dansa și ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume și ce sa faca ca sa scape de împarat? Îi spusei tot. Cele trei femei, la împarateasa. Au vorbit la ușa. A ramas împarateasa grea și a murit într-o clipa, îndata ce el i-a spus ca e fata. Biata domnița șopti podidita de plans: „Sa fie muma ei și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”…   Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaița. Ea sari din pat. Se uita la icoane. – Cum sa-i întind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișca în acest palat de spaima și de moarte! Apoi îmi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul și sa-și ia lumea-n cap. A doua zi se scula, ma saruta și ieși din odaie în varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, și ciobanul era pe malul lacului, și canta, canta sa adoarma apele. Nu știa el… dac-ar fi știut! Pasamite, împaratul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. Și auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban. I-a vazut! Nu cred ca împaratul la vreun macel sa fi racnit mai înfiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat în tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.   Pe la pranz ma chema împaratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut în genunchi. Știu ca mi-a dat o cheie și mi-a zis: – Na, și du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie soție, scapa și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo. Doi gealați m-au dus la beciul de piatra. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai și începu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri și tot traiam. Apoi mi-arata un zid și îmi zise liniștit: – El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim. Batu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi batand iar de trei ori. – Ce faci tu? – Bine, dar tu? – Bine. – Vrei sa cant? – La noapte, ca ne-aud. Și n-apuca sa-i spun porunca împaratului, ca ea îi striga: – Pe tine or sa te taie… – Bine, dar pe tine? – Și pe mine… – Sa cant? – Nu, la noapte, ca ne-aud. Începui sa plang, și ea zise: – Nu, cainele de împarat nu va fi tatal nepotului și bunicul fiului sau!   Cand vrusei sa plec, îmi spuse la ureche ca au început sa gaureasca zidul, ca pana în trei zile el sa-i sarute mana ei și ea pe a lui, ș-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele împaratului… Împaratul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta și capul ciobanului, cu fluierul în gura.   Împaratul se puse la masa, împreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. Îmi dete o cheie și o tipsie și ma trimise, cu doi gealați, ca sa aduc mana dreapta și capul ciobanului cu fluierul în gura. Împaratul îngalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin roșu ca sangele. Aiurita, ma coborai cu gealații în beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: „Știu de ce ați venit”. Și îngenunche. Frumos și bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.   Gealații trasera paloșele. În zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealații se oprira. Domnița începu sa vorbeasca. – Tu ești bine? – Da, raspunse ciobanul, dar tu? – Și eu. – Ție ți-e dor? – Da, dar ție? – Și mie! – Da? ce aud zanganind? – Nimic, ți se pare. – Nu e nimeni la tine? – Nimeni. – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! – Ce? – Se facea ca ne iertase și ne cununam… – Draguța mea, ți se izbandește visul… – Cand? – Chiar acum… Gealații ridicara paloșele și îi cerura mana dreapta. Eu închisei ochii și auzii un vajait. Mana îi cazu din umar pe tipsie, și tipsia rasuna. Sangele țașni. – Ce faci tu? întreba domnița de dincolo de zid. – Bine, raspunse ciobanul și se tarî în genunchi pan la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori și desfunda o gaura și varî mana pana-n umar. Într-o clipa, gealații îi taiara și mana stanga, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.   Cazusem în genunchi, ș-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… și auzii un țipat sfașietor. Domnița saruta, saruta mereu și striga: – Spuneți împaratului, spuneți-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot! Alergai și spusei împaratului ce zisese domnița. Împaratul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa și s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati și nu voi s-o ajute nimeni ca sa se îmbrace. Eu așteptam la ușa. Ea îmi ceru un fir lung și gros de matase. Îi adusei firul și ramasei iar la ușa beciului. Ieși… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta și-o înfașurase în cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva. – Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mana? – Da, ast-noapte am batut prea tare în zid, caci el adormise mai greu ca acuma. – Acuma doarme? – Da, acum doarme bine… Cand intraram în sala de mancare, toți se sculara în picioare și ridicara paharele pline.   Împaratul facu un pas, aduse paharul spre gura și zise: – Da-mi sa-ți sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre împarați! Fata se apropie de împarat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o întinse și zise: – Na! saruta și fii fericit! Împaratul îi lua mana, o aduse la gura, ș-odata începu sa tremure. – Saruta! striga fata. Împaratul scapa paharul. – Saruta! Împaratul cazu pe scaun. – Saruta!   Ca prin minune, toți pierira, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împaratului o umbra se ridica cu o coroana neagra în cap și se facu nevazuta, vaietandu-se. Și tot, din palatul de marmura și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos. Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschiși… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante. Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brațe… avea doua maini în umarul drept… – Cum avea doua maini în umarul drept? Rasuflarea mi se oprise. – Cu firul de matase își legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana. – Și știi unde e acum? – Unde? – Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase? – Ba da… am auzit un oftat nabușit… Începui sa tremur. – Ei, da… – Cine ofta? – Ea… – Cine… ea?… Capul îmi cazu în perna. – Ea… n-a murit… – N-a murit?   – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, întinsa pe o fașie de catifea neagra. La cap îi ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au împietrit așa, cu doua flacari galbene. Și din cand în cand se încearca sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit… – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan sa rasara soarele? – Ti-e frig? raspunse batrana, și începu sa ma mangaie pe obraji. Mainile ei erau ca niște sloi de gheața. Aș fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o întreba: – Dar umbra împaratului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?   – A… da… eu îi deschid. Cum intra, ma ia de mana și ne ducem împreuna pana la poarta cu lanțuri. Îndata ce s-apropie, lanțurile cad și rasuna tot palatul. Ușa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roaga, se roaga, și plange, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit. Cand canta cocoșii, dinspre ziua, umbra se repede pe ușa afara, urland. Ușa se închide, parc-ar tranti-o cineva, și lanțurile se prind la loc. – Mai e pan la ziua? – S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare? Deschisei ochii și începui sa ma închin. Era soare, lumina și caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima așa de lunga!   Ma lua de mana și plecaram în gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! Înviorat, începui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o întreb. – Știu la ce te gandești, zise ea uitandu-se la mine. – Eu? Nu ma gandesc la nimic. – Ba da, te gandești cum de eu n-am pierit ca ceilalți. – Așa e… – Dar de unde știi ca nu sunt o umbra? – O umbra? Începu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului. – Da, o umbra… – Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ți-am sarutat mana?… – Vrei sa vezi? Și pana sa zic „nu”, batrana ma lua în brațe și sari cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasa, ca o naluca alba, se înalța la ceruri… lumina… îngeri… apoi adanc… întuneric… adanc…   Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmura.