Norme ortografice și ortoepice
Pe baza principiilor enumerate anterior au fost întocmite și impuse prin decizii academice o serie de norme ortografice și ortoepice. Acestea urmăresc să asigure o exprimare unitară, stabilă, funcțională și cultivată în rândul vorbitorilor limbii române. Normele ortografice și ortoepice sunt restricții (orientative sau imperative) impuse scrierii și pronunțării, prin care se urmărește asigurarea unei exprimări cultivate, unitare, stabile și funcționale.
Prin normele impuse sunt stabilite formele corecte, iar cele incorecte, dar aflate în uz, sunt respinse. La baza acestor norme ortografice și ortoepice stau principiile ortografiei limbii române.
Pentru a înlesni parcurgerea normelor le-am selectat pe cele mai importante și le-am grupat în categoriile următoare:
1. Norme ortografice și ortoepice pentru vocale
Se scrie și se pronunță a (nu ea), e (nu ă), i (nu â/i) după ș, j în rădăcina cuvintelor
a în alternanță cu e: așeza ‒ așază, înșela ‒ înșală, jale ‒ jeli
a și e fără a fi în alternanță: așa, mârșav, mișel, stejar, jertfi, vijelie – i: șir, leșin, mojic, prăjină, jindui
Se scrie și se pronunță a (nu ea) după ș, j
substantive și adjective la nominativ-acuzativ feminin singular articulat hotărât (coaja, plaja, ușa, grija, păpușa)
verbe de conjugarea I la infinitiv (angaja, aranja, îngroșa, înfățișa) și în formele de trecut
(angajam, angajași, angajasem, angajat)
Se scrie și se pronunță ă (nu e) după ș, j
substantive și adjective la nominativ-acuzativ feminin singular nearticulat coajă, plajă, ușă, grijă, păpușă
verbe de conjugarea I la indicativ prezent persoanele I pl., a III-a sg. și pl. (când nu se conjugă cu sufixul -ez) și la perfect simplu persoana a III-a sg. (îngroșăm, îngroașă, îngroșă)
Se scrie și se pronunță ă (nu a) în mai multe cuvinte, înainte de o silabă care are vocala a accentuată:
păcat, sărac, bărbat, vărsat, mălai, lăsat
Se scrie și se pronunță e (nu [i e]) în cele mai multe neologisme care prezintă e la începutul cuvântului est, eră, epocă, exemplu, evoluție, economie, emoție, electric, emisferă, episod
Se scrie e dar se pronunță [i e] la începutul pronumelor personale și la începutul verbului a fi: scris ‒ eu, el, ea, ei, ele; e, este, ești, eram, erau, pronunțat ‒ [i eu], [i el], [i ea], [i ei], [i ele]; [i e], [i este],
[i ești], [i eram], [i erau]
Se scrie și se pronunță e (nu [i e]) în cuvintele: vers, înverșunat, ferăstrău, feronerie, împelițat, feruginos
Se scrie și se pronunță i (nu e) în cuvintele: întuneric, jăratic, trimite, singuratic, primăvăratic, distructiv
Se scrie și se pronunță i (nu î) în neologismele care prezintă i la începutul cuvântului: investiție, investi, incrimina, incrusta, infiltra, intitula, incarna
Se scrie i dar se pronunță i (i asilabic) la sfârșitul unor pronume, adjective pronominale și adverbe formate cu -și: același, aceeași, aceiași, totuși, iarăși, însuși, însăși, sieși
Se scrie â (nu î) în interiorul tuturor cuvintelor (vânt, câine, mână, hotărât etc.), cu excepția celor compuse sudate în care al doilea termen are inițiala î(bineînțeles, semiîntuneric, supraînălțat, oriîncotro etc.) și a celor derivate cu prefixe care au inițiala î (subînțeles, neînduplecat, neîncrezător etc.)
Se scrie î (nu â) în poziția inițială și finală a tuturor cuvintelor: încet, înțeles, împărțire; izvorî, vârî, amărî, hotărî, coborî etc.
Se scrie și se pronunță â (nu î) în sufixul verbelor de conjugarea I la gerunziu: afișând, aranjând,
mâncând, îngrâșând
2. Norme ortografice și ortoepice pentru vocale în hiat
Se scrie și se pronunță a-e (nu a-ie)
în cuvinte precum aer, faeton, maestru, giuvaer, israelian
în elementul de compunere aero- (aeronautică, aeroport, aerotermă)
la întâlnirea dintre elementele unor cuvinte compuse (ultraeficient, contraexemplu, supraelastic) Ø Se scrie și se pronunță e-e (nu e-ie)
în cuvinte ca (feerie, feeric, gheenă)
la întâlnirea dintre elementele unor cuvinte compuse sau derivate cu sufixe ori prefixe
(teleenciclopedie, reedita, coreeni)
în substantive la nominativ-acuzativ feminin singular (alee, idee, epopee)
în finalul unor substantive invariabile (maree, onomatopee, azalee)
la formele de plural ale unor substantive neutre terminate în -eu (licee, muzee, clișee, ghișee)
la formele de indicativ prezent, conjunctiv prezent (la anumite persoane) ale unor verbe de conjugarea I, care au rădăcina terminată în -e și începutul sufixului tot în -e (creez, creezi, să creez, să creeze; agreez, agreezi, să agreez, să agreeze)
Se scrie e-a în neologisme ca agrea, agreabil, alineat, bacalaureat, boreal, crea, creator, ideal
– în cuvinte compuse la întâlnirea dintre elementele componente neadaptat, readuce, cineamator
Se scrie și se pronunță i-a
în verbe de conjugarea I la infinitiv, care au rădăcina terminată în i: înfia, linia, paria, oficia, vicia, omagia
în forma articulată a substantivelor feminine terminate în i-e: familia, istoria, corabia, comisia
Se scrie și se pronunță i-i
în cuvinte derivate cu prefix anti- (antiinfecțios, antiinflamator) și cu sufixul -ință (ființă, înființa, desființa, știință, neștiință)
în cuvinte precum viitor, scriitor, locțiitor, miime, sființă, priință
la pluralul substantivelor feminine terminația la nominativ – acuzativ singular în i-e și al celor neutre terminate în -iu: academiile, alifiile, viile; serviciile, artificiile, viciilor
în verbe de conjugarea I Ia gerunziu (apropiind, înmiind) sau în verbe neregulate (sfii, fiind, știind)
Se scrie și se pronunță i-e în substantive feminine la nominativ – acuzativ singular (vie, familie, istorie), adjective (hazlie, grijulie, sidefie) sau substantive neutre la plural (bisturie, chipie)
Se scrie și se pronunță o-e (nu o-ie)
în neologisme ca boem, canoe, coerent, poem, poet, poezie, goeletă
în cuvinte compuse la întâlnirea elementelor de compunere ori derivate în care primul element se termină în -o, iar al doilea începe cu -e ortoepie, coexistă, proeminent, coechipier
Se scrie și se pronunță o-o (nu o)
în neologisme ca alcool, zoologie, zootehnie, zoosferă
în cuvinte compuse sau derivate cu prefixe coopta, coordona, coopera, cooperativă, microorganism
Se scrie și se pronunță u-e (nu u-ie)
în neologisme ca afluent, confluent, desuet, duel, influent, statuetă, siluetă
în adjective feminine, la genitiv – dativ, singular și plural ambigue, asidue, continue, perpetue
în verbe de conjugarea I cu sufix (la indicativ prezent, la conjunctiv prezent) (să) efectuez, (să) efectuezi, (să) efectueze
Se scrie și se pronunță u-a în verbe de conjugarea I care au rădăcina terminată în u accentua, atenua, efectua
Se scrie și se pronunță u-u
în neologisme ca ambiguu, continuu, reziduu, vacuum, asiduu
în formele accentuate ale unor substantive neutre terminate în -u iglu – igluul – igluuri; atu – atuul – atuuri; tabu – tabuul – tabuuri
Se scrie și se pronunță u-o în neologisme ca afectuos, defectuos, fastuos, maiestuos, respectuos, somptuos
Se scrie și se pronunță o-a în neologisme ca coagula, boa, croat, protozoare – în cuvine compuse sau derivate la întâlnirea dintre elementele componente, în care primul termen se termină în -o, iar al doilea începe cu -a coautor, fotoamator, radioamator
Se scrie și se pronunță a-a în cuvinte derivate cu un prefix terminat în -a, urmat de un cuvânt de bază care începe cu -a contraatac, supraalimenta
3. Norme ortografice și ortoepice pentru diftongi și triftongi
Se scrie și se pronunță ea (nu a)
în sufixe verbale după ș, j, s, z, ț, g’, k’ (afișează, aranjează, găsea, trezea, pățea, urechea, veghea)
în sufixele -eală, ean, eață, -ească: greșeală, prăjeală, mureșean, doljean, albeață, ofilească
după ch, gh când există forme alternante blochează, cheamă, gheață, veghează
‒ Se scrie și se pronunță eo după consoane câteodată, vreo, pleoscăi; există cuvinte care pot fi pronunțate cu diftong (tempo normal) sau cu hiat (tempo lent): deodată, deoparte, deocamdată, vreodată
Se scrie și se pronunță ia (nu ea)
la începutul cuvântului: iarnă, iasă, iască
la începutul silabelor (de regulă): băiat, femeia, aceluia, unuia, îndoială
după labiale și după k’, g’ atunci când alternează cu ie: piatră (pietre), biată (biete), viață (vieți), amiaza (amiezi)
după consoane fără alternanță cu ie: abia, diavol, coniac
Se scrie și se pronunță ie (nu e) la începutul cuvântului, a silabei și după consoane: iederă, ieșire,
ieftin, boier, obiect, proiect, piersică
Se scrie oa dar se pronunță [ua]
la începutul cuvântului, silabei cu sau fără alternanță cu o: oameni (om), oaste (oști), oală; furioasă, perioadă, linioară
după consoane, cu sau fără alternanță cu o: boală, coală, balansoar, culoar, coafa, coafor, fermoar, savoare
Se scrie și se pronunță ua
după consoane, în neologisme ca: acuarelă, cuarț, iguană, quasar, scuar, trotuar
la început de silabă când există alternanța ua/uă: ziua, basmaua, steaua, a ploua, a doua
Se scrie și se pronunță uă la început de silabă: ouă, rouă, ziuă, plouă, două
Se scrie și se pronunță eai, eau (nu ai, au) după consoane la verbele de conjugarea a IV-a în sufixe verbale: greșeai, greșeau
4. Norme ortografice și ortoepice pentru consoane
Se scrie b, dar se pronunță p în neologisme, înaintea unor consoane surde: absent, dedesubt, abține, obtuz, subtil
în cuvinte formate cu elementul de compunere sub: subcapitol, subscris, subsemnat
Se scrie c, dar se pronunță k când este urmată de o consoană (mai puțin h), a, ă, â, î, o, u și la sfârșitul cuvântului: cramă, act, acvilă, car, cârpă, vrac, arheologic, atipic, rac
Se scrie c, dar se pronunță č (nu ț) când este urmat de i sau e: cifră, cilindru, ciment, civil; cere, cerc, ceapă, ceară
Se scrie ch, dar se pronunță k’ când sunt urmate de e sau i: chirurg, chintal, chirilic; chenar, chem, chin
Se scrie și se pronunță g când este urmată de o consoană (mai puțin h), a, ă, â, î, o, u și la sfârșitul cuvântului: grad, gară, drag, prag
Se scrie g, dar se pronunță ǧ când este urmată de e sau i: ger, ager, gintă, blegi
Se scrie g, dar se pronunță g’ când este urmată de h și e sau i: gheață, zeghe, ghid, ghindă
Se scrie giu, dar se pronunță ǧu în cuvinte precum: colegiu, omagiu, privilegiu, cortegiu, solfegiu, orologiu, ravagiu Ø Se scrie și se pronunță h la începutul cuvintelor: hotel, hegemonie, hazard, hieroglifă, halva, hernie;
(se scrie fără h la inițială: arap, elicopter, igienă, ipocrit, umor; unele cuvinte se pot scrie și pronunța cu sau fără h la inițială hilar/ilar)
în elementele de compunere și în prefixe neologice (hipo-, hiper-, hidro-, helio-, hexa-, hepta-, hemo-): hipodrom, hipotensiune, hipertensiune, helioport, hidrologic
Se scrie h, dar nu se pronunță, când este precedată de c sau g și urmată de e sau i, deoarece litera nu are valoare fonetică, adică nu reprezintă un sunet: chef, chimie, ghem, ghindă
Se scrie k și se pronunță k, când este urmată de o consoană, a, o, u și la sfârșit de cuvânt: kripton, quark, kaliu, kosovar
Se scrie k și se pronunță k’, când este urmat de e sau i: kerosen, kilogram
Se scrie și se pronunță j în cuvintele formate cu sufixul -aj: personaj, afișaj, aliaj, peisaj, mesaj
(familia de cuvinte a unora dintre acestea cunosc și forme de pronunțare cu ǧ- mesaj – mesager, peisaj – peisagist) Ø Se scriu și se pronunță atât cu ǧ, cât și cu j: corigent ‒ corijent, cartilagiu ‒ cartilaj
Se scrie și se pronunță m (nu n), de regulă, înainte de b și p: bomboană, limbă, ambulanță, împacheta, impropriu, împrejur; excepție la acestă regulă sunt neologismele și numele străine:
avanpost, avanpremieră; Istanbul
Se scrie și se pronunță m sau n înaintea consoanelor f, v, în funcție de origine sau tradiție: confort, infrastructură; simfonie, pamflet, amfibiu; convoi; tramvai, cumva
Se scrie și se pronunță n în cuvinte: cincantin, conjunctură, contingent, delincvent (dar corupt, identic, itinerar)
Se scrie și se pronunță r, după p, b, în unele neologisme: oprobriu, propriu, expropria, apropria (≠apropia), impropriu, proprietari și prepoziții prin, printre
Se scrie și se pronunță s înaintea consoanelor surde (c, č, k’, f, h, p, s, ș, t, ț): deschid, descompunere, desface, răsturna
Se scriu și se pronunță cu s (nu x): escadrilă, escadră, escadron, escaladă, escală, escapadă, eschimos, escortă, escroc, espadrilă, estradă; dar următoarele se scriu cu x (nu s): excava, exces, exclama, exclude, expedia, extaz, extenua
Se scrie și se pronunță z înaintea consoanelor sonore (b, d, g, v): zvon, azvârli, izvor, azbest; excepție fac unele neologisme: aisberg, jurisdicție, glasvand
Se scrie și se pronunță s sau ș, în neologisme la început de cuvânt, înainte de t sau p, în funcție de originea cuvintelor: sfoară, start, stand, spalier, spangă, spicher, sprint, standard, stofă; șpaclu, șpalt, ștampilă, ștecher, ștrand
Se scrie și se pronunță s (nu z) în cuvinte precum: episod, chermesă, disertație, grimasă, premisă, sesiune, basma, disident, oclusiv, conclusiv, prismă, smalț, smarald, lesne, plesni, trăsnit, trosni, măslin, casnic, corosiv
Se scrie și se pronunță z (nu s) în cuvinte precum: bezmetic, cazma, cizmă, pizmă, zmeu, zmeură, beznă, poznă, razna, zloată, dezlănțui, dezminți, răzgândi, obraznic
Se scrie x și se pronunță cs la începutul unor neologisme, în cuvinte compuse cu xilo- și înainte de vocală: xerox, ax, box, mixt, complex, fix, excelent, excursie, extemporal
Se scrie x și se pronunță gz în neologisme înainte de vocale: exotic, auxiliar, exact, elixir, exil, exista, examen, executa, exemplu, exercițiu
Se scrie și se pronunță cs sau gz: cocs, rucsac, sconcs, vacs, catadicsi, îmbâcsi, ticsi; zigzag (eczemă se scrie și se pronunță cu cz)
Se scrie și se pronunță t în cuvinte precum: altceva, altcareva, altcineva, altcândva, altcumva, astfel, astmă, batjocură, jertfă, optsprezece, pustnic, untdelemn, vârstnic (dar: veșmânt, avangardă, avanpost, avanpremieră, avanscenă) Consoane duble
Se scrie cc și se pronunță kč (al doilea c este urmat de e sau i) în cuvinte ca: accident, accelera, accent, accepta, acces
Consoanele duble se scriu și se pronunță în cuvinte compuse și derivate cu prefixe unde consoana de
la finalul unui element este identică cu consoana de la începutul celuilalt element: – bb: hobby
ll: allegro
dd: addenda
mm: kilogrammetru, fotogrammetrie
rr: interregional, hiperrealism
nn: înnoi, înnopta, înnegura, înnăscut, înnobila, înnota, înnămoli – ss: pianissimo, mass-media, răssemăna, grosso modo, gauss, loess
tt: porttabac, watt, larghetto, ad litteram
zz: mezzosoprană
5. Norme ortografice și ortoepice pentru cuvintele de proveniență străină și pentru numele proprii românești
Numele proprii românești
- Numele proprii de persoane românești se scriu întotdeauna așa cum le-au scris purtătorii lor: V. Alecsandri, A. Russo, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, G. Topîrceanu, Al. Philippide, Constantin Brâncuși
Nume proprii străine
- Numele proprii străine din limbile care folosesc alfabetul latin păstrează scrierea și pronunțarea din limbile respective: Bordeaux [bordo], München [münh’en], Shakespeare [șecspir], Zeiss [țais]
Unele nume străine cunoscute și folosite de mai multă vreme în limba română au fost adaptate și se scriu cu grafie românească: Florența, Londra, Nisa, Praga, Varșovia, Viena; în lucrări de specialitate pot fi întâlnite și cu scrierea și pronunțarea originală: Firenze [firențe], London [landăn], Nice [nis], Praha [praha].
Numele proprii străine din limbile care folosesc alfabetul chirilic se transcriu în limba română cu litere latine, pronunția fiind ca în limbile din care provin (pot exista și unele modificări): Tolstoi ‒ , Sofia ‒ , Moskva ‒ .
Numele proprii străine din limbile care folosesc alte alfabete decât latine și chirilice se transcriu cu litere latine și se pronunță ca în limba din care provin: Beijing [beiğin], Okinawa [ochinava].
Nume comune străine
Cuvintele străine substantive comune se scriu conform cu vechimea intrării în limba română. Cele mai vechi și folosite în mod curent în vorbire se scriu fonetic (fotbal, miting, angro), iar cele mai nou (unele nu foarte des folosite) se scriu și pronunță ca în limba de origine: computer, laptop, cowboy.
Posts
Operaționalizarea obiectivelor educaționale privită ca proces metodologic instructional fundamental
Prin operaționalizare, în percepția mea, înțelegem acțiunea prin care stabilim cine, ce, cum și cât trebuie să răspundă unei cerințe școlare. aceste patru elemente-ancoră îi sunt de mare folos profesorului, deoacrece îl ajută să se „sprijine” de lucrurile care determină schimbarea comportamentului elevului, în care raport cu sine, pe terenul fiecărei discipline/arii curriculare. În paranteză fie spus, comportamentul lui se schimbă nu neapărat în plan social, atitudinal vorbind, ci în plan intrinsec, unde se acumulează achizițiile fundamentale. Întrucât devine din ce în ce mai vast și mai solid, fondul de achiziții îi dă elevului tot mai multă siguranță de sine. În altă ordine de idei, operaționalizarea este activitatea ce îi deschide profesorului drumul prin conținutul unei unități tematice, iar mai apoi, înspre anumiți descriptori de performanță, derivați din competențele vizate.
Prin obiectiv educațional, înțelegem aspectul ce trebuie punctat în profilul elevului, profil conturat avându-se în vedere o anumită disciplină studiată curent. Aspectul în cauză se înfățișează sub forma unei propoziții alcătuite clar, concis, complet și corect. Elaborarea propoziției se face după normele lui Bloom, de regulă. În taxonomia cu același nume sunt multiple verbe de acțiune, selectate din aceste domenii de referință: cunoștințe, înțelegere, analiză, sinteză, evaluare - obligatoriu de abordat pentru reușita operaționalizării.
Legătura dintre operaționalizare și proiectare.
În viziunea mea, operaționalizarea nu este prima acțiune scrisă în planul de lucru al profesorului. Înainte de a întocmi lista cu obiective operaționale, acesta trebuie: să parcurgă cu atenție conținutul lecției; să stabilească scopul; să vizeze rubrica Reactualizarea cunoștințelor, să aleagă resursele optime pentru tema și forma lecției; să țină cont de formele de organizare a elevilor; să se gândească la caracterul eterogen al clasei; să își trateze individualizat elevii în raport cu potențialul fiecăruia; să ia în calcul și zona proximei dezvoltări, mult îmbogățită cu stimuli; să aleagă elemente de joc, mulțumită cărora trecerea de la o secvență la alta devine mai plăcută.
Pentru profesor, operaționalizarea este deosebit de importantă așa cum, pentru navigator, este stabilirea coordonatelor geografice sau ancorarea pe pământ stabil, luminat de farul maritim. Odată realizată, aceasta facilitează cursul procesului de învățământ, ducându-l în sensul dorit de proiectant. Procesul devine în egală măsură fluent și coerent, date fiind punctele strategice rpin care trece conținutul lecției și drumul elevului. Odată realizată, operaționalizarea favorizează și formarea elevului sub câteva aspecte definitorii: cognitiv. afectiv, psihomotor, socio-atitudinal. La sfârșitul lecției, gândind la obiectivele neatinse și cele nesatisfăcător realizate, profesorul poate anticipa cursul lecției viitoare. Întrebările (auto)reflexive autoadresate determină analiza procesului instructiv-educativ, efectuată în scopul îmbunătățirii. În baza aceleiași analize riguroase, se vor lua și măsurile reclamate de nevoile școlarului - ameliorare sau dezvoltare, după caz.
Deoarece taxonomia lui Bloo privește strict domeniul cognitiv, pe durata elaborării setului de obiectivve concrete, ideal ar fi ca profesorul să aibă ca puncte de reper și celelalte două taxonomii existente în dctrină. Acestea privesc domeniul afectiv (Krathwohl) și domeniul psihomotor (Simpson). Inspirându-se din acestea, profesorul proiectant își poate nuanța activitatea didactică de așa manieră încât elevul să își dezvolte laturile ce îi întregesc personalitatea. În consecință, viața școlarului devine mai ușoară, având bazele puse.
Descarcati atasamentul in format word gratuit de mai jos
Taxonomia finalităților educației
Finalitățile educației înglobează elemente ce constituie catalizatorul sistemului de educație. Acestea sunt, de fapt termenii pe care-i cunoaștem deja: ideal, scop și obiectiv.
Fiecare element este legat de celelate prin linii bidirecționale, toate fiind într-un flux continuu. Calitatea conexiunii din circuitul triadei depinde substanțial de niște factori intrinseci și extrinseci. Impactul factorilor variază în funcție de efectele unor circumstanțe. Fără doar și poate, profesorii pot crea premisele necesare pentru a îndeplini dezideratul ce invocă educația de calitate. Transpus într-o deviză, dezideratul ne apare așa: Om bine educat = Civilizație - Societate prosperă. Acesta este tangibil dacă procesul de învățământ se derulează optim la nivelul fiecărei clse de elevi.
Binomul finalități de sistem - finalități de proces se resimte efectiv la nivelurile macro și micro. Acesta funcționează în baza unor criterii și sisteme de referință. Drept criterii trec acestea: ciclurile de învățământ; anii școlari și semestrele; săptămânile și silele de școală; planurile-cadru de învățământ; ofertele curriculare per nivel, arii și discipline; tipurile de învățământ; tipurile unităților de învățământ; baza materială; capitalul uman, format din prestatatori de servicii educaționale și beneficiari (in)direcți; activitățile derulate pe diverse ramuri (formare profesională, evaluare, cercetare); aparatul de resort.
Într-o proporție mai mare ori mai mică, criteriile sunt influențate de factorul timp și manifestate pe termen scurt/mediu/lung, după caz. Iar drept vorbind sisteme de referință trec: standardele ce privesc indicatorii de performanță concepuți pentru evaluarea și asigurarea calității în educație; descriptorii de calitate; descriptorii de performanță din testele elevilor și cei enumerați în fișele de autoevaluare ale cadrelor didactice; ghidurile cu exemple de bune practici, întâlnite în sistemul autohton de educație și în sistemele străine.
Gradele de generalitate este determinat de incidența obiectivelor educaționale. Știm că obiectivele-cadru au devenit competențe generale iar obiectivele generale au devenit competențe specifice. Mai știm că numai cele concrete și-au păstrat titulatura, rămânând aceleași arhicunoscute obiective operațioanle. Oricum s-ar (re)denumi, toate își găsesc aplicabilitate în activitatea desfășurată în entitățile care ființează în spiritul principiilor educației. Ne referim la entitățile privite pe linie verticală, începând cu clasa de elevi și terminând cu ministerul de resort.Mai mult decât atât, indiferent cum s-ar (re)denumi aceste obiective, modul de calcul rămâne valabil. Indicatorii se raportează la gradele în care activitățile și subiecții implicați suportă impactul unor asemenea atribute: identificare, observare, măsurare în spațiu și timp, sustenabilitate, îmbunătpăție, previziune/anticipare.
Totodată. dimensiunea personalității ajunge la forma dorită numai dacă se valorifică optim potențialul – academic și emoțional – la capacitatea permisă de fiecare structură umană. Exploatarea lui se poate face prin învățare individualizată. Întrucât există cadru legislativ, mai trebuie numai să se creeze un mediu care să aibă spații adecvate, resurse materiale și resurse umane interesate de programe de perfecționare/specializare sau de parteneriate educaționale. În plus, trebuie efectuată și operaționalizarea obiectivelor, judicios și în deplină concordanță cu taxonomiile prezentate în literatura de specialitate.
Dintre toate însă, cel mai des aplicată este a lui Bloom, dezvoltată în domeniul congnitiv. Dar noi le recomandăm și pe cele ce privesc domeniile afectiv și psihomotric. Rațiunea constă că vizăm dezvoltarea plenară a educabilului.
Descarca atasamentul word gratuit de mai jos
FISA DE ITEMI PENTRU PROBA DE METODICA
SI ANALIZA ACESTEIA DIN PERSPECTIVA EVALUATORULUI
A) ITEMI OBIECTIVI - testează un număr mare de elemente de continut întrun interval de timp relativ scurt, asigurând un grad de obiectivitate ridicat în măsurarea rezultatelor scolare.
B) ITEMI SEMIOBIECTIVI - pot acoperi o gamă variată de capacităti intelectuale care se doresc a fi testate, oferind în acelasi timp posibilitatea de a utiliza si materiale auxiliare utile elevilor în rezolvarea sarcinilor de lucru propuse.
C) ITEMI SUBIECTIVI (cu răspuns deschis) - sunt relativ usor de construit, principala problemă constituind-o modul de elaborare a schemei de notare a acestora, cu atât mai mult cu cât această categorie de itemi vizează demonstrarea de către elevi, în răspuns, a originalitătii si creativitătii lor.
A) ITEMI OBIECTIVI
A.1. ITEMI CU ALEGERE DUALĂ
Scrieti in dreptul enunturilor urmatoare A, pentru cele pe care le considerate adevarate si ,respective,F, pentru cele care le considerate false.
Metodele moderne de invatare nu sunt agreate de elevi.
Strategiile didactice sunt un punct foarte important in proiectarea didactica.
Evaluarea are ca scop reglarea procesului de invatamant.
A.2. ITEMI DE TIP PERECHE
Uniti cu o sageata cuvintele /enunturile din stanga cu cele corespunzatoare din dreapta :
A B
Metoda Test sumativ
Procedeu RAI
Item Exercitiul
Evaluarea
Scrie definitia evaluarii .
( Evaluarea este o componenta a procesului instructiv – educativ.
Evaluarea reprezinta totalitatea activitatilor prin care se colecteaza, organizeaza si interpreteaza datele obtinute în urma aplicarii unor tehnici, metode si instrumente de masurare, elaborate în conformitate cu obiectivele si tipul evaluarii, în functie de continutul si grupul de lucru vizat, în scopul emiterii unei judecati de valoare pe care se bazeaza o anumita decizie în plan educational. )
A.3. ITEMI CU ALEGERE MULTIPLA
Din categoria itemilor semiobiectivi fac parte itemii de tip:
a. alegere duală, răspuns scurt, alegere multiplă
b. alegere duală, eseu nestructurat, alegere multiplă
c. completare, răspuns scurt, întrebare structurată
d. întrebare structurată, completare, eseu liber
B) ITEMI SEMIOBIECTIVI
B.1. ITEMI CU RĂSPUNS SCURT/ DE COMPLETARE.
Definiti metodele de invatamant.
Itemul este …………………………………………plus ……………………………………
B.2. ÎNTREBĂRI STRUCTURATE
Prezentaţi structura unui proiect de activitate didactică în învăţământul prescolar , respectând cerinţele unei proiectări didactice eficiente, având în vedere:
a. enumerarea etapelor proiectării didactice;
b. precizarea cerinţelor unei proiectări didactice eficiente;
c. elaborarea structurii unui proiect de activitate didactică pentru activităţile de educatie muzicala.
C) ITEMI SUBIECTIVI
C.1. REZOLVAREA DE PROBLEME
Prezentaţi, în maximum o pagină, un curriculum la dispoziţia şcolii, având în vedere următoarele aspecte:
- definirea termenului de curriculum la dispoziţia şcolii;
- descrierea succintă a tipului de curriculum ales.
C.2. ITEMI DE TIP ESEU STRUCTURAT
Elaborati un eseu de 1-2 pagini în care să prezentati conceptul de proces de învătământ. În
redactare, veti avea în vedere următoarele:
- definirea conceptului de proces de învătământ;
- evidentierea a trei caracteristici ale procesului de învătământ;
- mentionarea a câte două aspecte pe care le vizează cele trei dimensiuni ale procesului de
învătământ: functională, structurală si operational.
C.3. ITEMI DE TIP ESEU LIBER
. Realizaţi un eseu de maximum o pagină cu tema Rolul profesorului evaluator în procesul de evaluare a profesorilor .
În elaborarea eseului veţi avea în vedere următoarele aspecte:
- exprimarea unui punct de vedere propriu, argumentat, cu privire la rolul profesorului în
procesul de evaluare a profesorilor ;
- precizarea a două modalităţi de abordare a evaluării ;
- descrierea succintă a celor două modalităţi de abordare a evaluării precizate.
ANALIZA FISEI DE ITEMI
Personal consider ca folosirea itemilor, fiind la indemana evaluatorului, e bine sa fie cat mai clar formulati si cat mai variati pentru a obtine o evaluare optima a evaluatului .
In primul rand fiecare evaluat are stilul propriu de invatare si redare a informatiilor ,deci diversificarea itemilor e o necesitate in evaluare astfel incat fiecare evaluat sa poate aborda in functie de stilul propriu o serie de itemi dar in acelasi timp sa fie provocat sa incerce sa-si intreaca performantele prin itemii pe care nu-I sunt pe plac sau la indemana stilului sau. Diversificarea itemilor intr-o evaluare e ceruta si de matricea de specificatii astfel incat toate punctele urmarite in ea sa poata fi atinse de la memorarea informatiilor pana la intelegerea si dezbaterea sau argumentarea lor din perspective personala.
In al doilea rand evaluarea optima se face in conditii optime ,aceasta incluzand strategii diferite ce cuprind metode diferite ,mijloace diferite si forme de evaluare diferite. Acestea duc la rezultatul scontat si evaluatul are sanse sa isi depaseasca performantele personale iar evaluatorul si-a indeplinit sarcina cu succes. Cand vorbim de succes vorbim despre a atinge obiectivele propuse vizavi de continuturile vizate si evaluatii vizati ,pentru scopul vizat –posturi sau avansarea in cariera in cazul profesorilor.Consider ca fisa mea de itemi cuprinde ideile prezentate de mine si are la baza notiuni elementare si de studio asupra metodicii la specilitatea mea. Un candidat la definitivat fiind la inceput de predare e necesar sa stapaneasca sis a invete notiunile de baza pentru ca ele conduc spre cele mai ample si mai dezvoltate .Eu am formulat mai degraba avand in vedere examenuld e definitivat aceasta fisa de itemi incercand sa sustin calitatea incepand de la lucrurile de baza ,cele mici si cele care duc la calitate.
In concluzie consider ca fisa de itemi propusa de mine ar fi un instrument necesar pentru invatare in cazul evaluatilor in cadrul examenelor fiind clar formulate si variati, rezolvarea lor ajutand evaluatul sa obtina rezultate foarte bune la examen. Le doresc SUCCES !
ETAPELE DEMERSULUI DIDACTIC
► Captarea atenţiei -presupune pregatirea unei stari de concentrare ,de interes necesare receptării conţinutului. Aceasta se poate realiza prin elemente -surpriza ,descoperirea treptat a unui material didactic ,prin mojloace audio-vizuale sau o ghicitoare ,un scurt dialog ,o scrisoare adresata copiilor etc. Rolul acestui moment este de a dirija subiecţii spre ce urmeaza a învăţa .
► Anunţarea temei şi enunţarea obiectivelor (pe inţelesul elevilor )urmăreşte sporirea randamentului elevilor prin cointeresare şi finalitatea activităţii.
► Reactualizarea celor învăţate anterior dacă pot facilita înţelegerea noului coninut .Mai poartă denumirea de idei-ancoră,legătură-ancoră, cunoştinţe-ancoră, având ca scop structurarea continuturilor mai multor activitati de invatare pe tema data ,reamintirea informatiilor sau deprinderilor anterioare . Acest moment poate contribui la aplicarea in situatii noi acunostintelor dobandite anterior marind motivatia pentru invatare si facilitand transferul de la o activitate la alta .
► Prezentarea noului conţinut şi a sarcinilor de invaţare trebuie foarte bine sistematizat in asa fel incat sa se realizeze fara abuz de cuvinte ,de verbalizare inutila ,printr-un vocabular ales si bine inteles de toti elevii .
► Conducerea (dirijarea) invatarii presupune angajarea efortului personal al copiilor reprezentand momentul esential al activitatii pe care o desfasoara cadrul didactic impreuna cu elevii .Alegerea strategiilor de predare-invatare ramane in sarcina exclusiva a celui care conduce activitatea.Crearea momentului de independenta se realizeaza prin observarea atenta a elevilor ,a efectuarii sarcinilor de invatare propuse .
► Obtinerea performantelor reprezinta punctul culminant al activitatii prin care se dovedeste atingerea obiectivelor propuse in exemple de comportamente si competente la nivelul programelor scolare .
► Asigurarea feed-backului reprezinta o scurta recapitulare a cunostintelor teoretice invatate in acea activitate cu aplicatii pentru a arata ce stie sau ce stie sa faca elevul la sfarsitul activitatii de invatare .
► Evaluarea (formativa sau sumativa ) a performantelor reprezinta momentul cand elevii primesc confirmarea valabilitatii celor invatate ,iar cadrul didactic isi autoapreciaza munca depusa .Formele sub care se poate face evaluarea este foarte diversa de la activitati oral-verbale ,la activitati practice , lucrari scrise ,fise de munca individual-independenta ,pe grupe .Este bine ca aceste forme sa alterneze cat mai variat pentru evitarea monotoniei sau stresului creat de unele forme (de ex teste ). Aprecierea cu calificative trebuie facuta cu foarte multa prudenta cat mai corect posibil ,scotand de fiecare data in evidenta progresele elevilor ori cat de mici ar fi .
► Intensificarea retentiei se realizeaza prin discutii legate de eficienta rezultatelor obtinute prin evaluarea din cadrul activitatii si presupune evidentierea nivelului obiectivului propus si realizat ,recomandari pentru ameliorare sau masuri de reluare a activitatii daca nivelul obiectivului este necorespunzator .
► Asigurarea transferului se recomanda surse de informare pentru completarea pregatirii elevilor :manual, lucrari ,reviste ,culegeri .Se da tema obligatorie pentru toti elevii la nivel mediu si facultativa pentu cei cu o prgatire superioara precum si teme recuperatorii pentru cei cu dificultati de invatare .
► R Ausubel (1981) „Daca as vrea sa reduc toata psihopedagia la un singur principiu eu spun :ceea ce influenteaza cel mai mult invatarea este ceea ce copilul stie la plecare. Asigurati-va de ceea ce el stie si instruiti-l in consecinta „ (Invatarea in scoala )
► ETAPELE: Captarea atentiei, Anuntarea temei si a obiectivelor, Reactualizarea cunostintelor, Prezentarea noului continut si a sarcinilor de invatare, Dirijarea invatarii, obtinerea performantelor, asigurarea feed-backului, evaluarea
► Intensificarea retentiei, asigurarea transferului .