Legendele Olimpului – de Alexandru Mitru – Cele douasprezece munci ale lui Hercule – word full

HERACLE

SE MAI SPUNEA-N LEGENDE că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger, hotărîse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de nevoie ‘. Şi-a-ndreptat deci privirea către pămîntul larg, unde erau atîtea femei încîntătoare. Şi a zărit-o pe Alcmena.

Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, precum cîntau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. Din plete-le-i bogate şi pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o graţie sublimă, mult asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi lăudau frumuseţea. Atîta că Alcmena, în tainicele-adîncuri ale inimii sale, îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită. Soţul său era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la Teba 2.

Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o vreme cînd bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborît în Teba. A făcut semn cu mina, şi-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luîndu-şi înfăţişarea bărbatului Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcîndu-se că este chiar el Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din luptă.

— M-am reîntors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am învins la porţile cetăţii…

— Bine-ai venit, stăpîne, s-a bucurat Alcmena, plecîndu-se-na-inte-i şi desprinzîndu-i coiful, şi pavăza, şi scutul.

Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion.

 

Zeus vesteşte sosirea pe lume a fiului său

Cînd s-a-mplinit sorocul şi-Alcmena a fost gata ca să devină mamă, Zeus, plin de mîndrie, i-a adunat pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel :

— O, zei, şi voi, zeiţe, ascultaţi-mă bine ce am să vă destăinui, aşa cum mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar astăzi se va naşte, din spiţa lui Perseu 3, cel mai mare erou. Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude, toţi, îi vor fi supuşi. Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpîn. Aşa hotărăsc eu, ce stăpînesc Olimpul, şi astfel va rămîne…

Auzind vorba asta, Hera — care aflase de noua-nşelăciune a soţului său, Zeus — arsă de gelozie, a spus cu îndîrjire :

— De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe rîul din Infern, întunecatul Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naşte azi, din spiţa lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalţi sclavii săi…

— Atîta vrei ? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri numai asta, îţi jur cu bucurie… Mă jur pe rîul Stix că hotărîrea luată va fi de neclintit !…

O ! Cum a mai rîs Hera, văzînd că soţul său alunecase-n cursă… Şi, fără de zăbavă, s-a avîntat pe-un nor, plutind spre ţara Argos, spre cetatea Micena.

Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea Stenelos ‘. Iar soaţa lui Stenelos urma să fie mamă peste vreo două luni.

Hera, fără zăbavă, a săvîrşit o vrajă şi a făcut ca soaţa stă-pînului Micenei să nască mai curînd. In schimb, tot printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să nască mai tîrziu, poate cu-o zi sau două.

S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, şi a rostit lui Zeus :

— Tu ai jurat că fiul care s-o naşte astăzi din neamul lui Perseu va fi rege-n Micena. Află dar, o stăpîne, că el s-a şi născut. E fiul lui Stenelos. Se cheamă Euristeu.

Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn măreţul Zeus, să-l fi lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea asta. — Ce-ai spus ? a răcnit el.

— Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul prevestit a şi venit pe lume… Insă nu e odrasla pe care-o aşteptai în palatul din Teba, nu e feciorul tău şi-al reginei Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum credeai.

— Cum ? Hera !… îndrăzneşti ? a tunat iarăşi Zeus. Dar Hera a urmat :

— Cel care s-a născut şi o să fie rege se cheamă… Euristeu. Iacătă-l în Micena… E fiul lui Stenelos din ţara Argolidei. Ha, ha, ha, ha… Zeus, păcălitul eşti tu !…

S-a mîniat stăpînul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvîrlit mănunchiul de fulgere în lume, făcînd prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat nimica. Făcuse jurămîntul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma să fie rege, şi fiul său un sclav.

 

Alcmena devine mamă

Iar la puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub vrajă, năştea în chinuri grele şi-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori gemeni… Unul avea ca tată pe Zeus, olimpianul, şi se chema Alcide 5, şi celălalt, Ificle — fiul lui Amfitrion.

Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas :

— De n-ai s-asculţi, Alcmena, poruncile divine, vei suferi amarnic. Copiii-ţi vor pieri. Soţul tău o să cadă răpus în bătălie, şi tu o să te-afunzi în Tartarul lui Hades, fiindcă ai mîniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi de toate, azvîrle-l pe Alcide !… Du-l pe un cîmp pustiu şi-acolo părăseşte-l !…

Alcmena,-nspăimîntată, a luat copilu-n braţe şi a-ncercat să fugă.

Vocea o urmărea.

— Azvîrle-l pe Alcide… Tot n-ai să-l poţi scăpa…

Şi ea, strîngîndu-şi fiul la piept, s-a dus pe o cîmpie şi, deznădăjduită, vărsînd lacrimi amare, l-a părăsit acolo.

Ştia cît era Hera de neîndurătoare, cînd îşi dorea ceva şi cînd era pătrunsă cumplit de gelozie.

Numai că din văzduhuri mai priveghea şi Zeus. El auzise glasul. O văzuse pe-Alcmena ducîndu-şi copilaşul pe acel cîmp pustiu. Iară fiul Alcmenei trebuia să trăiască şi să-l ajute-n lupte. Şi, repede, din slavă, a poruncit să vină pristavul de credinţă, fiu-i înaripat, prea isteţul zeu Hermes.

— Te du, a rostit Zeus, şi ia din cîmp copilul. Adu-mi-l In Olimp şi fă tu cum vei face, ca să-l aşezi la pieptul soţiei mele, Hera, fie doar pentru-o clipă. Aşa, ca el să sugă laptele nemuririi chiar de la sînul ei.

Hermes n-a aşteptat să-i spună-a doua oară. Punîndu-şi la picioare cele mai repezi aripi, a coborît în locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în grabă. S-a întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai dormea, şi i l-a pus la sîn.

Alcide, mititelul, flămînd precum era, a început să sugă, cu poftă, licoarea parfumată.

Cînd s-a trezit zeiţa l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l şi ucidă. Atîta că prin voia părintelui său, Zeus, ca şi prin isteţimea fratelui vitreg, Hermes, noul născut supsese laptele nemuririi.

Faptul era-mplinit.

In cîntece, poeţii ne povestesc că Hera, cînd l-a smuls pe Alcide, vrăjmaşă, de la sîn, mai multe rîuleţe de lapte-ar fi ţîşnit. Aceste rîuleţe s-au risipit în cer şi s-au schimbat în stele scînteietoare, albe, numite de elini, cum ştim : Calea lactee sau Calea laptelui 6.

 

Lupta cu şerpii zeiţei Hera

Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena.

Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, şi povestea adesea :

— Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E voinic. în fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cîntece duioase… Vai, nu e mulţumire mai mare pentru-o mamă decît să-şi vadă pruncii că-s cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pîndesc nici rele, nici inimi duşmănoase…

Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni.

Părea că trec în tihnă !… Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată palatele din Teba şi socotea în sine : „Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă mijloace…”

Tot cugetînd, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri. încolăciţi pe-o ciută, o strîngeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii veninoşi.

Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monştrii, lacomi de sîngele cel tînăr, se tîrau pe pămînt, şi-n încolăci-turi se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţîşneau scîntei verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios.

Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre colţi.

Pe negîndite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea !) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de groază, cei doi şerpi mon-struoşi, ajunşi chiar lîngă scut. Văzînd colţii oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. în timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, ţipînd prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi a prins în mînuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale celor doi şerpi. Le-a strîns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strînsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mîinile acelea, care-i strîn-geau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strîns atîta, pînă ce monştrii Herei au pornit să-şi desfacă inelele-albăstrii…

Cînd au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce-nfrînsese dihă-niile, c-un strigăt de izbîndă, a arătat Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvîrlindu-i la picioare “.

 

Amfitrion îl trimite pe Alcide să înveţe meşteşugul armelor

Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat pe-un proroc, Tiresias pe nume  şi i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil.

Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel :

„Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăţiei. El o să împlinească douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască războinici renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în palatul lui Zeus…”

Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor.

— De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-şi învingă duşmanii ! a spus Amfitrion, şi mama s-a-nvoit.

Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie şi să vîneze fiare. Şi s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-şi însuşească arta cea grea a luptelor, să-şi sporească puterea, încît, în scurtă vreme, şi-a întrecut tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din Teba .

Ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe şi legume ; seara, cu carne friptă ; şi-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă. Odată înfruntase el singur o oştire  ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase mii de sclavi  doar cu-o măciucă-n mînă. Şi izgonise oastea şi pe regele ei.

 

Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe-Amfi-trion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel. „Iată că şi feciorul seamănă tatălui, îşi spunea el în gînd, şi-mi va fi de folos”. Şi, fiind regele Creon atît de mulţumit de biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide. Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat să-i fie ginere şi urmaş.

Tînărul s-a-nvoit.

— Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi prieten ne-ai fost întotdeauna. Voinţa ta-i poruncă. Mă-nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă…

în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea, le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd şi chiuind, privegheaţi de Megara.

Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toţii, şi hohotele lor răsunau în văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n inima zeiţei se-aprinde o mînie atît de-ncrîncenată, încît nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină.

Cere unei zeiţe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, s-alerge pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide.

Zeiţa nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul asupra lui Alcide. I-a insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi tînăra-i nevastă.

Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că pruncii şi soaţa sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbuşit cu fruntea în ţărînă, cu sufletul zdrobit.9

Geloasa Hera îl loveşte din nou crunt pe fiul Alcmenei

Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic şi ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veşminte-mpodobite,

 

La oracolul din Delfi

Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea, îmbrăţişîndu-şi copiii, pe Megara ; se blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicîndu-i :

— Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orînduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atîtea ori molcom, căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată… Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Te du pînă la Delfi şi purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărîtă de Zeus. Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci…

Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide Teba regelui Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi.

în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit de zeii-olimpieni  aşa cum cerea Hera  să-şi ispăşească fapta, slujind în chip de sclav regelui din Micena.

– Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă, să-i împlineşti cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile — douăsprezece-s toate — primejduindu-ţi viaţa.

Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să-nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale.

Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, mergînd către Micena.

 

Tînârul alege drumul virtuţii

Mergînd el zbuciumat, îngîndurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întîlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate 10. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare ; avea brăţări, inele, podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvîrlea zîmbete deşuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. In mînă ea purta o cunună de laur.

— Iţi cauţi drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle.

— Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.

Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă :

— Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine…

— Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni… Dar cine eşti, femeie ?

— Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun… Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trîndăvi în voie, poţi dobîndi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decît să te desfeţi… Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă şi a vroit să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa :

— Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri — e drept — sînt multe. Insă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa.

— Tu cine eşti ?

— Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pămînt.

Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor uşoare.

— Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus ; dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat şi preschimbînd tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni… Tu-mi poţi fi de folos ?

— Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.

— Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi mai mulţumit…

— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.

La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrînare şi i-a rostit cu silă :

— Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi !… Am să mă lupt cu Hera şi, cînd o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii…

Din clipele acelea — cum au cîntat poeţii — fără de şovăire, Heracle n-a urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori-

cîte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale ne-cruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii…

 

Sosirea la Micena

…Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia :

—f Iţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua ! Prin voia ta sînt rege în splendida Micenă. Şi osîndit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, şi într-una dintre ele să piară negreşit. Ţi-o jură Euristeu !…

Nu îşi sfîrşise vorba, şi-un sfetnic, alergînd, a ajuns la altar :

— Slăvite !… Mare rege !… Heracle a sosit…

— Heracle ?… Unde este ?… a rostit Euristeu, lăsîndu-şi braţele să-i cadă fără vlagă.

— E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş…

— Să intre ?… Nu se poate… a mai spus Euristeu cu glasul răguşit. Daţi-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Ne-meea, fiul monstrului Tifon şi-al viperei Ehidna.

Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i e de sprijin Hera.

— Nu ! Nu mă tem de dînsul ! striga el ascuţit. Eu sînt stăpîn, el sclav…

— Adevărat, stăpîne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. Supuşii tăi nevrednici datori sînt să te-asculte, fără de nici un murmur.

— Să plece de îndată !… striga iar Euristeu. în ţinutul Ne-meei zac munţi de oseminte. Cîţi s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta !…

— Nu. N-o să scape ! Nu ! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, stăpîne…

Şi toţi rîdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfî-şiat de colţii leului.

Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeei11, unde-ntr-o peşteră si-avea culcuşul leul.

Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, pînă ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mîncase-n acea ziuă o turmă şi-un păstor.

Heracle a văzut-o săltînd printre coline. Fiara era uriaşă. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sînge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi străluceau în soare. Răgea-nfiorător. întinzînd bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat şi l-a lovit pe leu ; dar s-a izbit de el ca de un zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr.

Răpunerea leului din Nemeea

Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata vî-jîind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stîncă şi a lunecat jos.

Leul răgea cumplit, şi cu coama zbîrlită, cu ochii-nsîngeraţi, se pregătea să sară către voinicul nostru.

Heracle nu s-a-nspăimîntat. A mai tras o săgeată ; dar s-a-n-tîmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu.

Putea să tragă el şi-o mie de săgeţi. Pielea acestui leu, fiu al monstrului Tifon 12 şi-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu învoirea Gheei.

Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind atît de tare, că s-auzea în cer.

Din jilţul său de aur, stăpînul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vină-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lîngă el sta aşezată Hera. Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur. Atîta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi ispăşească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, vărsînd atîta sînge în ţinutul Nemeei.

Văzînd eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimîntătoare. De-ar fi izbit o casă, cumva, atît de tare, casa s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. Fără să stea pe gînduri, voinicul s-a săltat spre gîtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoşat. Urlînd, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo.

Fiara, ce răpusese atîtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum şi ei sfîrşitul.

Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o stâncă şi-a zăvorit cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcînd peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot mai adînc în bezna acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului uriaş. Iar urletele sale clătinau stîncile. Labele lui zgîriau pereţii peşterii. Colţii albi străluceau.

— Aicea eşti ? Hai, vino ! a glăsuit Heracle.

Leul la rîndul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle.

Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a mai văzut. Cît a durat ? O zi, poate chiar două, trei. Dar pînă la sfîr-şit, Heracle a cuprins leul strîns de grumaz.

L-a strîns atît de tare, pînă l-a-năbuşit.

Leul, atunci, răpus, a căzut la pămînt13. Sub bufnitura lui pă-mîntul s-a crăpat. Apucîndu-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu gîndul să-l despoaie de blana lui roşcată.

„Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu veşmîntul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decît ea”.

A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cît era de puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon.

Atîta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. Era şi înţelept. Şi cugetînd mai bine, şi-a dat repede seama că sabia sau cuţitul nu-i erau de folos. Şi a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei.

Şi-aşa a izbutit.

Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a reuşit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, precum hotă-rîse, s-a-nveşmîntat cu pielea, iar pe cap şi-a pus ţeasta.

Prin vitejia lui îşi dobîndise în luptă o platoşă şi-un coif, prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea.

Aşa înveşmîntat, a plecat la Micena.

 

Spre mlaştinile Lernei

Lupta cu hidra

Auzind Euristeu de-această biruinţă n-a mai îngăduit eroului Heracle să vină nici la poarta Micenei cea bogată. Atît i-era de teamă. Mai ales că aflase cum oamenii de Argos, poporenii de rînd, îl urmau în şiraguri şi îi strigau voioşi :

— Iţi mulţumim, Heracle ! Tu ne ajuţi pe noi, acei ce ne luptăm adeseori cu fiare şi monştrii-ncrîncenaţi. Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit. Noi sîntem lîngă tine. Cheamă-ne, şi venim să te-nsoţim la luptă.

Şi, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i-a poruncit s-aştepte poruncile regale, trimise printr-un crainic, în oraşul Tirint.

— Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte în mlaştinile Lernei, spusese Euristeu. Este tot ca şi leul, odraslă a lui Tifon şi-a viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, să răpună şi sora. Ea pustieşte turme, cirezi, holde de grîu, şi-i omoară pe oameni. Nici unul n-a scăpat din cîţi au vrut s-ajungă la mlaştinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape acum fiul lui Zeus şi-al frumoasei Alcmena…

— Nici noi nu credem !… Nu !… rîdeau toţi sfetnicii înconju-rînd slugarnic jilţul lui Euristeu.

— Să plece deci la Lerna ! glăsuise stăpînul. Şi să nu se întoarcă decît biruitor sau mort, adus pe scut…

…Şi s-a gătit Heracle să plece către Lerna.

Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tînărul Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă pe eroul Heracle cu carul, pînă-n Lerna.

îl iubea pe Heracle mai mult decît pe-oricine, şi-l admira nespus.

— Atîţia oameni vor să fie lîngă el în ceasurile grele, spusese lui Ificle. In numele mulţimii, vreau să-l însoţesc eu. Şi vreau să-l cruţ măcar de truda drumului. Să-l duc pînă la Lerna, în goana cailor…

Tatăl a-ncuviinţat ; dar eroul Heracle n-a vrut să se-nvoiască.

— Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult prea tînăr, şi-n Lerna sînt primejdii ce pot să-l coste viaţa !…

Numai că îndrăzneţul flăcău al lui Ificle atîta se rugase de unul şi de altul, atîta stăruise, pregătise şi caii, şi carul pentru drum, încît pînă la urmă Heracle a primit să meargă cu Iolau.

Şi-au plecat împreună. S-au dus pînă la Lerna, în goana cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otrăviţi, care se ridicau din mlaştina întinsă, unde stăpînea moartea.

Hidra dormea la ceasul cînd au sosit cei doi. In jurul ei erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi tîrîte pînă-n sălaşul său. Nu le putea mînca, atît erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplînd întreg văzduhul c-un miros otrăvit.

Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtînd în spate lemne şi-o grămadă de fîn. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgeţile în foc şi să tragă cu ele în hidra adormită.

— Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, ţintind-o iar pe hidră cu cîteva săgeţi, în vîrful cărora legase şo-moioage de fîn aprins în foc.

Impunsă de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă gîtlejuri şi nouă capete  şi-unul mai gros ca toate : capul nemuritor. Din boturile-i hîde, ca nişte flăcări verzi, ţîşneau limbi otrăvite şi şuiera cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioaga-n mînă. întîia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde fusese un singur cap creşteau acuma două.

Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicît lovea, în locul fiecărui cap smuls de pe gîtlej, se-nălţau altele. încît, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind şi colţii ca pumnale de fier, cincizeci de capete.

Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului Iolau :

— Adu-mi lemne aprinse şf arde fiecare gîtlej, de unde smulg căpăţînile hidrei.

Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit porunca. în acest fel, curînd n-au mai putut să crească alte noi capete.

In vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cît un viţel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare.

Ii sfîşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în braţe şi nu-i sfărîma trupul, cufundîndu-l în mlaştini.

Lupta durase din zori pînă-n amiaz. Şi încă-a mai durat pînă către amurg.

In acel ceas tîrziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în care gîlgîia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca ; dar chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme otrăvite, colţii puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvîrleau încă flăcări. Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stîncă grea şi-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lîngă sălaşul hidrei.

— Aici, sub stînca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va sta pe veşnicie, fără nici o putere. In schimb eu am să-mi moi toate săgeţile în sîngele acesta înveninat al hidrei…

— Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns Iolau.

Heracle şi-a muiat toate săgeţile în sîngele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna.

Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către Tirint.

 

Păsările stimfaliene

Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, care sălăşluiau în nişte smîrcuri negre, pe ţărmurile mării, lîngă un oraş, Stimfalos . Iar păsările-acestea aveau ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvîrleau pene ca nişte lănci. Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, şi-acolo îi mîncau în timpul zborului. Cursese-atîta sînge în toată-mprejurimea oraşului Stimfalos, încît locuitorii îl părăsiseră, înfricoşaţi de moarte. Se pustiise locul.

Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau cînd vedea-n Stimfalos sîngele şiroind.

— De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euris-teu, trimiţînd pe Heracle în smîrcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta…

Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smîrcul. Cîţi îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă.

— Euristeu vrea să pieri ! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să te lupţi cu monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe ? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi ? Iar locul e deschis n-ai unde te feri… Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori şi tu… Tuturor ne eşti drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon.

— Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate să fie Ares oricît de mînios.

— Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii.

— Nu, nu… voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi însă aţi pieri…

Şi mergea mai departe.

Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la ţărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lîngă smîrcuri. A început să bată puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, mii şi zeci de mii.

Cerul se-ntunecase de-atîta păsărime, şi ţipetele lor umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n Micena.

— Aha ! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntîmplă ! Acesta e sfîrşitul feciorului Alcmenei…

Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, avînd coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeţi, ce străbăteau deodată cîte-o sută de păsări, ba poate şi mai bine. Azvîrlea şi cu lancea. Lovea şi cu măciuca, de-i era la-ndemînă. Şi, nu în lungă vreme, în smîrcuri se scăldau cu aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări.

Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puţine rămîneau. Insă, de frica morţii, zburau ţipînd cu grabă spre portul Euxin , într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului zeu Ares.

Ba, după cît se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n mînă în faţa lui Heracle. Insă eroul nostru şi-a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Şi Ares, sîngerosul, a fost cuprins de frică numai văzîndu-i ochii cu care îl ţintea şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în contra lui Heracle.

Astfel s-a isprăvit şi-această încercare  a treia, după număr.

Heracle a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint.

Pe drum se întîlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.

 

Căprioara zeiţei Artemis

Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nici-cînd cu suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munţii Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeiţa Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă. Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi pe-ogoare, şi-aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se mîniase tare pe ei zeiţa vînătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Şi oriunde dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la porunca zeiţei. Călca-n picioare totul, lovea cu coarnele şi pără-duia rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura.

Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în oraşul Tirint.

— Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată… rîdeau toţi sfetnicii strînşi lîngă Euristeu… Şi-apoi chiar de-o va prinde, s-adună duşmănia zeilor olimpieni. Pe lîngă zeul Ares, îl va urî şi Artemis. Toate sînt ticluite să-i grăbească sfîrşitul feciorului Alcmenei…

— Aşa e ! Va pieri ! scrîşnea şi Euristeu, cu ochii mici de ură. Şi-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiţă Hera.

Intr-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei, aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Insă cum a zărit-o, i-a şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pămîntul. Semăna c-un vîrtej care alunecă, cu vuiet, pe-o cîmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi.

Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa învins. Şi se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-n-dreptat, în goană, întîi spre miazănoapte, ajungînd în ţinutul zis hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi legende Aici era s-o prindă ; poposise o clipă, doar cît a răsuflat. Dar ea, făcînd un salt, a şi ţîşnit din nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amîndoi, aşa, un an de zile. Oamenii îi vedeau trecînd cum trece vîntul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atît că nici o fiinţă, de pe întreg pămîntul, nu mai putea s-alerge atît de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle.

Alergînd amîndoi, pe cînd se-mplinea anul, au ajuns la un rîu, albastrul rîu Ladon. Şi dincolo de rîu era templul zeiţei. Şi dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo.

Pîn-atunci se ferise să folosească arcul. Văzînd că peste-o clipă căprioara zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stîng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi fost lîngă ea şi a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul său ager. Legînd-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luat-o pe spinare.

— Unde te duci, Heracle ? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, şi acuma mă mînii şi pe mine ?

— Nici nu mă gîndesc, zeiţă ! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sînt doar mulţumit că i-am scăpat pe oameni de-atî-tea stricăciuni pe care căprioara le-aducea cîmpurilor .

Şi-a plecat mai departe, lăsînd-o pe zeiţă să strige cît poftea.

 

Mistreţul din Erimant

Stăpînul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atîtea lupte : cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns.

— Il voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii Erimant, să-mi aducă de-acolo, viu şi nevătămat, mistreţul fioros, care pă-răduieşte codrii deşi ai Psofidei, distrugînd aşezări şi nimicind pe oameni. Să plece deîndată !

— Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii.

Şi iar pleca Heracle, deşi abia sosise, săvîrşind calea-n-toarsă către Arcadia.

Pe cînd mergea, eroul a întîlnit în cale pe centaurul Folos. Centaurul acesta avea o fire blîndă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăţ şi-o oră de răgaz, după atîta trudă. Ba, vrînd a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viţei de vie.

Era un vin din care nu sorbeau decît zeii. Aroma lui era atît de-mbătătoare, încît s-a răspîndit peste tot muntele, ameţindu-i Pe oameni, pe monştri şi pe fiare. Cei dintîi au simţit aroma-mbă-tătoare fraţii centaurului. In tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle.

— De ce ai desfundat butoiul fără noi ? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru ?

Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stmci şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stîncă mare-n frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atîta de puternic, ar fi pierit îndată.

Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scînteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca rîndunica, dar în-dîrjit ca leul cînd e rănit de moarte, s-a avîntat Heracle la cel dintîi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, l-a şi răpus pe loc. A pus mîna pe ghioagă, pe ghioaga lui cumplită, sfărîmînd ţeste, piepturi şi şale de centauri, culcîndu-i la pămînt. Centaurii, cu spaimă, cîţi mai erau în viaţă, s-au năpustit afară din peştera lui Folos.

Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeţi. Nici unul n-a scăpat.

Incă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, cău-tîndu-l pe mistreţ. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci.

Văzîndu-l pe Heracle, mistreţul, ce fusese vestit de Artemis că vor veni primejdii — s-a zvîrlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu rîtul lui enorm l-a smuls din rădăcină, trîntindu-l spre erou.

Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvîrle spre mistreţ. Insă şi-a amintit că trebuie s-aducă mistreţul viu şi teafăr crudului Euristeu.

Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale ; dar Heracle, strigînd şi aruncînd cu pietre, l-a silit să se urce spre vîrful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistreţul luneca sau se împotmolea, gîfîia tot mai mult. Nu mai putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-a-mblînzit.

A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena.

Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe poartă şi vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale.

De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă şi, tremurînd, ţipa :

— Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti ! Nu-mi trebuie mistreţul. Pleacă de-aici cu el… Nu uita că-mi eşti sclav, şi-aşa îţi poruncesc…

— Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sînge să plăteşti, stînd un timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această fiară, pe care-o port în spate…

— Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tînguia fricosul.

Şi nu s-a liniştit decît cînd a văzut mistreţul jupuit şi carnea lui încinsă în frigare de-aramă.

Grajdurile lui Augias

Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună cu-ameninţări în glas :

— Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii-s în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de aur sclipitor. în grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi curăţă gunoiul…

— Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine cîţi sclavi au fost ucişi de regele Augias, pentru că n-au putut să cureţe gunoiul. Ştiu cîţi ar mai pieri…

Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca.

— Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzîndu-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa aicea, în Elida…

— O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curăţ într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă ?…

— Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor… Gîndeşte-te ce spui.

— Să încercăm ?

 

— Fireşte, dacă te încumeţi !…

— Şi-ţi ţii făgăduiala ?

— Fac chiar şi-un jurămînt.

— Bine. Atunci, priveşte !…

Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, aucîndu-le-ntr-un cîmp.

A pus mîna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, făcînd două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea cîte o albie, spre cele două rîuri aflate-n apropiere : Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă şi în faţă zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, du cînd cu ea gunoiul.

Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile noi, umplute cu pămînt, nu se mai cunoşteau.

— Ce zici acum, Augias ? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut de cuvînt ? Hai, ţine-te şi tu !…

Dar şiretul Augias, văzîndu-şi împlinită dorinţa ce-o avea, s-a răzgîndit îndată.

— Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este nevoit să-şi, păstreze cuvîntul.

— După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvîntul va să piară ! i-a dat răspuns Heracle. Cînd am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără cuvînt, şi am să te răpun.

— Pleacă, îţi poruncesc ! a rostit regele.

Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors cînd a fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini şi a statornicit serbările vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinţei dobîndite de el, spre slava fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi.

Si holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei Europa, stătea-nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici oştenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului Poseidon.

Ci, iată că soseşte Heracle cu o barcă. Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu şi zdravăn.

Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut din fire de oţel o plasă, cum sînt cele cu care se prind peşti. A pornit după taur, l-a aţîţat la luptă cu strigăte şi pietre. Iar cînd s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plasă. Heracle i-a strîns botul în pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat grumazul.

Şi în puţină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblînzit. îi asculta porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos şi-n-genunchea-nainte-i, mugind încetişor, parcă-şi cerea iertare.

Luîndu-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la poporenii din insula lui Zeus — ce-l binecuvîntau că-i scăpa de urgie — Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal. Ţinîndu-l strîns de coarne, a-ndreptat taurul spre valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a înotat cu sîrg pînă-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul Alcmenei pînă-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui Euristeu.

Şi iarăşi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigînd înfricoşat slujitorilor săi ca să desfacă poarta la grajduri şi să lase taurul lui Poseidon să fugă unde-o şti.

Taurul lui Poseidon, cînd s-a văzut scăpat, a fugit ca năluca. S-a dus în Atica, pe cîmpul Maraton, unde-l va doborî un alt erou, Tezeu.

 

Taurul lui Poseidon

 

Plecarea spre Tracia

După ce a curăţat şi grajdul lui Augias, Heracle a primit o nouă Însărcinare, mult maiprimejdioasă. Euristeu l-a trimis afară din Elada, în regatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i, Gheea.

Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, Poseidon furtunosul. Şi taurul acesta era, spune legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată Creta, călcînd-o sub copite. Muşca oa-aneni şi vite. Cu coarnele strica locuinţe şi grajduri, livezi, grădini

După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a-ntrebat-o pe stăpîna sa, Hera, unde să-l mai trimită.

Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, stăpîn peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, şi-n ele se găsesc nişte cai fără seamăn. Sînt negri ca tăciunii, gonesc ca nişte vulturi cînd zboară prin văzduh. Dar sînt legaţi în lanţuri, pentru că se hrănesc numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e prins de crudul Diomede şi dus, tîrîş, la grajduri ; e zvîrlit cailor, care-l  sfîşie-ndată, flămînzi ca nişte lupi.

— A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul Herei, dar de caii aceştia nu cred c-o să mai scape. îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot că-i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l înveţe pe fiu-i, Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou teafăr Heracle.

Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea caii  dacă-i va putea lua.

In drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe ţărmul tesa-lian. Aici domnea, în Fera, prietenul său, Admet. Heracle s-a gîn-dit că n-ar putea să treacă pe lîng-oraşul Fera, fără să se oprească la regele Admet.

Atîta că la vremea cînd a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase nenorocul. Hades cel mohorît trimisese să-l ia pe regele Admet în negrul lui sălaş.

— Găteşte-te, Admet, spusese solul morţii. Am venit să te iau. Totuşi ai mai putea să vieţuieşti un timp, de s-ar găsi o fiinţă care îţi este dragă să vie-n locul tău, jos, sub pămînt, la Hades.

S-a îngrozit Admet. Cine se învoieşte bucuros să pornească înspre tărîmul morţii, cînd este încă tînăr şi-i însetat de viaţă ?

A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Nimeni nu a primit. Nici părinţii, şi nici bunicii, cît erau de bă-trîni, nici slugile, supuşii, nici prietenii cei buni. Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o fiinţă, şi cea mai dragă lui — preatînăra-i soţie. Aceasta, auzind ce glăsuise solul mohorîtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe gînduri, s-a hotărît să plece ea însăşi în Infern, în locul lui Admet.

Biruinţa asupra morţii

— Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui mai mult decît la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sînt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pămînt, la Hades, doar să trăiască el.

Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia pe tînăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mînă, tăindu-i o şuviţă din părul mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis ochii, scoţînd doar un suspin :

— Admet, rămîi cu bine. Eu te-am iubit nespus… A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit.

Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul ! Inima lui Admet s-a sfîşiat de chinuri, văzînd pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ce-au trăit pe pămînt pierind sub ochii lui.

__ Mai bine muream eu, zicea, plîngînd, Admet. Cum să se ducă ea, atîta de frumoasă, atît de tînără ? Cum să-şi jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu ? Nu-mi trebuie nici mie viaţa fără de ea.

Tocmai cînd aveau loc întîmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferinţa sa.

Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun : bucate, băuturi şi fructe din grădini. I-a-ntins o masă mare.

Atîta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de seamă că toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraz.

A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi pînă la sfîrşit a aflat adevărul.

„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mîhneşti ! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o smulg lui Hades.”

Noaptea, cînd toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din aşternut. Ştia că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit.

S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere cînd trebuia să vină zeul morţii, Tanatos. însă eroul nostru s-a aşezat ia pîndă. A aşteptat un timp, şi-a auzit deodată fîlfîitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a repezit şi l-a cuprins pe zeu în bra-ţele-i vînjoase. S-au luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trîntit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pămînt şi l-a legat în ştreanguri. Moartea fusese-nvinsă .

—- Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a glă-suit Heracle, dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă n-ai să juri că şi prietenul meu va rămîne în viaţă.

Nemaiavînd ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă pe tînăra regină ; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă.

 

Aducerea cailor lui Diomede

Erai spre dimineaţă cînd au intrat Heracle şi-Alcesta în palat. Admet se hotărîse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzînd-o pe Alcesta vie, surî-zătoare, tînără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă.

— E vis sau e aievea ? glăsuia el, strîngînd-o la piept pe soaţa dragă.

— Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieţii. îţi mulţumim, Heracle !

— Iţi mulţumim, Heracle ! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi obrazul de cel al dragei sale.

Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba.

Plutise iar pe mare, şi-n sfîrşit ajunsese la cruntul Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Şi debarcînd acolo, se văzuse pe dată încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, pînă la urmă i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legîndu-i peste boturi cu lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou.

S-a luptat iar, trei zile. In cea de-a treia zi, oştenii bistonieni, cîţi mai erau în viaţă, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mîna lui Heracle. El l-a suit pe punte ; dar caii flă-mînziţi, pe drum, l-au sfîşiat. Mînia zeului ce-aţîţă la războaie a sporit şi mai mult ; dar Ares n-a-ndrăznit să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei.

Intorcîndu-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul Micena.

Regele Euristeu, aflînd că Diomede a fost mîncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a-nspăimîntat şi-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. In goana lor nebună au ajuns în pădurea ce-m-prejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mîniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mîncat pe toţi.

 

Cingătoarea Hipolitei

,,De opt ori a scăpat pînă acum Heracle, şi-a rostit Euristeu, dar trebuie să vie şi ziua aşteptată. Odată şi odată soarta îl va lovi, cum îi urzeşte Hera. O ! Cît am să mă bucur, cînd am să-l văd pe rug !…”

Şi l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita. Viteaza Hipolita şi mîndra Antiopa — copilele lui Ares, zeul războiului — domneau peste poporul de femei luptătoare, numite amazoane, care sălăşluiau la Pontul Euxin 2i.

Cîţiva eroi vestiţi, ca Tezeu din Atena, Peleu şi Telamon, ştiind ce îndurase Heracle pîn-atunci, n-au vrut să-l lase singur în ţara amazoană. S-au adunat în Argos. Au stăruit să-i fie şi ei însoţitori. Heracle s-a-nvoit. Şi s-au urcat cu toţii pe o corabie, plutind neîntrerupt, pînă ce au ajuns în Pontul Euxin.

Au debarcat pe ţărmul cel larg şi nisipos, străjuit de amazoane, femei războinice, călărind pe cai iuţi, purtînd pe spate arcuri şi-n rnîini lănci ascuţite.

I-a-ntîmpinat la ţărmuri preamîndra Hipolita. Ea a rămas uimită de chipeşii flăcăi ce coborau pe ţărm. I-a întrebat ce vor. Heracle i-a răspuns cu glas blînd, arătîndu-i că vine din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, semnul ei de regină.

— Eu îţi cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui Euristeu, care e preoteasă chiar în templul zeiţei, doreşte să o aibă, i-a mai rostit Heracle. O dai de bună voie ? Sau trebuie să ţi-o smulg, lup-tîndu-mă cu tine şi cu oştirea ta ?

— O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt cu voi.

 

Lupta cu amazoanele

Din cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace şi că fiul Alcmenei dobîndea prea uşor, prin vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle.

Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul femeilor strigînd :

— Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei ! El nu vrea altceva decît să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai brîul ei.

Şi a vorbit zeiţa atît de-nverşunată, încît războinicele femei s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţîşnit o ploaie de săgeţi.

Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în luptă, repezindu-se, dîrze, s-arunce lănci, săgeţi sau

pietre, în eroi.

Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimîntat. Au tras roi de săgeţi şi lănci spre amazoane.

Cînd a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trîntite la. pămînt, cu caii lor cu tot.

Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi — fiindcă Menalipa plîngea şi se zbătea sub braţul lui Hera-cle — regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.

 

Vacile lui Gerione

Cea de-a zecea ispravă sâvîrşită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfinţitul lumii.

— Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele Euristeu, la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios — strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei afla pe-un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu eşti în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpîn.

Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvîrşită de mîna lui, pe ţărm, dintr-un copac uriaş. De-aici, prin Libia, a sosit după multă, prea multă oboseală, străbătând tot pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o strmitoare, unde se întîlnesc Oceanul nesfîrşit, Africa şi Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinţei sale. Şi-atunci a smuls din coaste două stînci mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strîmtoarea aceea care unea Oceanul cu Africa şi-Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunei „Coloanele lui Heracle” 26.

Insula Eritia, ţinta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era nici un mijloc s-ajungă pîn-acolo. Pe ţărm nu se vedeau copaci să-şi facă-o plută.

Venise însă seara, şi zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă.

Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspîndea dogoare atît de nemiloasă, încît bietul Heracle n-a mai putut s-o-ndure. Şi, supărat amarnic, a pus mîna pe arc. Era gata să tragă în zeul Helios, crezînd că vrea anume să-i pîrjolească trupul. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte :

 

— Lasă arcul încolo, căci eu sînt Helios, zeul ce încălzesc pă-mîntul şi pe oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îţi împrumut barca mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur şi argint, a rostit Helios. însă-o să-ţi fie greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete şi şase mîini enorme. La fel, şase picioare. Luptînd, el te izbeşte cu cîte trei săgeţi şi trei lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca.

Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi sărit în barca rotundă, fermecată, vîslind spre Eritia. La ţărm s-a arătat alt uriaş, Eurition — ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione — şi cîinele său, Ortos.

Ortos avea şi el două capete hîde şi era frate bun cu cîinele lui Hades, paznicul din Infern.

După ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost silit să dea piept cu stăpînul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione.

Lupta n-a fost uşoară, Heracle-a fost lovit ; dar vitejia lui şi ghioaga cea grozavă l-au ajutat să-nvingă. El a suit în barca de aur cea rotundă a soarelui cireada de vaci nemaivăzute, şi a plecat spre casă.

Trecuse în Europa şi îşi mîna cireada prin munţii Pirinei, prin Galia, pe urmă prin Italia. Aici zeiţa Hera i-a răzleţit o vacă, ce s-a pornit înot pînă-n Sicilia. A trebuit s-o caute, să lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon, care o ascunsese într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică. Aici, zeiţa Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de turbare, s-au rătăcit prin lume, în cele patru colţuri. Iar le-a căutat voinicul. Cu greu le-a adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu.

Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate şi carnea lor jertfită ocrotitoarei sale, soaţei lui Zeus, Hera.

 

In ţinutul lui Hades

Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiţei şi, plîngînd, îi glăsuia astfel :

— Cum ? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle ? Nu este nici un monstru să-l facă bucăţele ? O, Hera, tu mă-nvaţă unde să-l mai trimit ? în tine mi-e speranţa. Tu ai făcut, prin vraja ca să alung pe lume eu înaintea lui, şi astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma! Nu mă lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi eu sint prea slab. Şi cum să lupt cu el ? Aş vrea… aş vrea, zeiţă, să-l văd odată-nfrînt. [ Şi să respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna…

— Nu plînge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul din Micena, ca tu să te jeleşti? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păţi nimic ? Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi aducă pe Cerber, cîinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va sfîrşi !…

— Pe Cerber ?… Cum ?… La Hades ?… Cum de nu m-am gîn-dit ?… Iţi mulţumesc, zeiţă!

Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe grumaz.

— Să mi-l aduci, dar iute… s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades şi nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu tine, ştii moartea ce te-aşteaptă !… Ştii că eşti blestemat chiar prin voinţa Herei !…

Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă ştia că e mai grea ca toate celelalte.

 

Răpirea cîinelui Cerber

Şi-a mers, a căutat locul, o peşteră adîncă, prin care se putea pătrunde în Infern. Infruntînd genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pîn-la Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfio-rător, mai ales la mînie. Şi ghioaga lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit.

Pe-o stîncă stă în lanţuri, greu osîndit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit pentru că încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele Piritoii

Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stîncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu.

Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare :

— Venit-am pîn-aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum…

Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean :

— Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupţi cu arme.

— Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu mîna ţi-l dobor ! a mai rostit Heracle.

Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a strîns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Insă era-n zadar. L-a strîns’ atît pe Cerber, atît l-a gîtuit, pînă ce şi-acest monstru s-a prăvălit ca mort.

— Lasă-l ! a strigat Hades. Lasă-l ! L-ai biruit. Poţi să’ mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi cîine, Cerber.

Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe cîinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunîndu-i la plecare zeului din Infern :

— Nu fi mîniat, Hades, că ţi-am înfrînt pe Cerber. Şi moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet căţel, care-i paznicul ei !…

Pe drum, pe cît se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene : cucută, mătrăgună… Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase.

Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, în-spăimîntat de moarte şi tremurînd ca varga, a sărit în butoi. în butoiul de-aramă, unde se ascundea de cîte ori Heracle aducea cîte-un monstru — tot din porunca lui. Şi de-acolo ţipa :

— Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu Cerber ? Nu am cîini destui ? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţl mai sînt duşman.

S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvîrlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia.

 

Înfrîngerea lui Nereu

 

Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a schimbat iarăşi glasul : — Bine. Pînă acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărît tiranul, vei fi eliberat. De nu… Ştii tu prea bine… Te-aşteaptă… ai să vezi… Decî ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide 27… Pe unde-o fi grădina nu ştiu, nu mă priveşte… Dar să-mi aduci’ tref mere… Porneşte! Poruncesc…

S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rîndul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera.

Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu — un bătrîn zeu al mării. Atîta că Nereu nu-l va mărturisi decît silit prin luptă.

A trebuit s-aştepte, pe ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, pînă ce l-a zărit pe zeul cel bătrîn, cînd a ieşit odată, să stea pufin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrînul şi-avea muşchi de oţel.

S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe ţărm şi, în sfîrşit, Heracle l-a strîns peste mijloc cu mîinile-ncleştate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbece şi chiar cîine — n-a mai putut să scape.

Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe — numite hesperide — nişte nimfe-ale serii — şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit.

De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu.

— Şi cine-o ştie oare ? l-a strîns tare Heracle.

— O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfîşie ficatul ne-ncetat…

— Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atîta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd rîvnesc la cinstea de a-l elibera…

— Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe zei…

— încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mîndrei Alcmena.

— încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi…

Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit.

 

Eliberarea lui Prometeu

 

Şi-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi. De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cît timp atingea ţărna, pămîntul ce-l născuse, era nebiruit. Pămîntul larg — chiar Gheea — îi da din nou puteri.

Şi cum trecea Heracle prin Libia 2S, uriaşul l-a strigat :

— Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti ?

— Fireşte !… a-ncuviinţat Heracle.

In acest fel s-au prins la luptă îndîrjită. Dar feciorul lui Zeus — şi voinic, şi isteţ — a cam băgat de seamă că ori de cîte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl trîntea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pămînt, iarăşi se-nviora.

Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strîngîndu-l tot mai tare, zdro-bindu-i os de os.

Nemaiputînd s-adune putere din pămînt, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins.

S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar pînă la sfîrşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz.

Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osîndit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pămînt focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mîinile la spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămînd necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-nsîngerat, fiindcă nici o clipită titanul osîndit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare.

Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe stîncă, privea tot ne-nfricat spre cer şi spre pămînt.

—- Aşadar tot aicea te afli, Prometeu ? a glăsuit Heracle, cînd a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte, luptîndu-se cu vîntul ce aducea cu sine grindini biciuitoare.

— Tu cine eşti, voinice ? a murmurat titanul, văzîndu-l pe viteaz în vîrful muntelui.

— Heracle mă numesc. Sînt îiu de pămînteană. Tu suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva.

— Dar nu te temi de Zeus şi de mînia lui ?

— Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a înfrunta pe zei.

Din cer, în acea clipă, s-a auzit un ţipăt şi-un vîjîit de spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se rotea împrejurul acelei stînci înalte, ţipînd cu-ameninţare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească în numele lui Zeus.

— Fereşte-te, Heracle ! a rostit Prometeu, în timp ce vîntul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oţel, cel care îmi sfîşie ficatul zi de zi…

— E vulturul lui Zeus ? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi.” Şi şi-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp ce-naripatul trimis al cerulu se avînta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a zbîrnîit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, dînd ţipătul de. moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă.

Se spune că atuncea vîntul s-a înteţit. Prometeu se zbătea în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult. prea tari pentru puterea lui, atît de mult sleita în veacurile lungi de cînd sta osîndit.

însă fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în colţuroasa stîncă şi, cînd a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecît. A smuls apoi pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni.

Furtuna şi mai tare s-a înteţit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cît oul. Muntele cel înalt se clătina şi el, încît părea că este o plută frămîntată de valuri, pe ocean.

— Olimpul clocoteşte de ură şi mînie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu…

— Zadarnică mînie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane… Sprijină-te pe mine…

Şi fiul lui Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborît încet, dar maiestuos, din munte, sfruntînd cu ochii cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, şi greu putea păşi.

Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul in clipele acelea de groaznică mînie, văzîndu-l pe Heracle că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de moarte, pe dîr-zul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrînului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei, giganţii fioroşi, la luptă contra lui şi-a olimpienilor. Şi-a-tunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace.

— Prometeu a scăpat din lanţurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osîndit să rămînă înlănţuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleşug. Aşa rămîne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanţul •— acea verigă legată de o piatră — precum ai jurat tu.

Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce se. poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit.

După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică de la capătul lumii, unde sălăşluia bătrînul zeu Uranus, cel doborît de Cronos, să-şi odihnească trupul atît de chinuit.

 

Heracle aduce merele de aur

 

Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-a-nvăţat pe Heracle, în ceasul despărţirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în ţara hesperidă :

— Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuţia pămîntului furată şi-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Ad-o întregii lumi.

— Voi fi tare ca tine… a glăsuit Heracle şi a pornit la drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a ajuns la Atlas,

în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum.

Cînd a sosit Heracle, a rostit lui Atlas :

— Bătrîn slăvit, sînt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai cîteva mere…

— Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, da-n schimb să ţii tu cerul cît timp le voi culege.

— Ţi-l ţin, a spus Heracle.

— Bolta-i nespus de grea !

— Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle.

Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atîta de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Su-doarea-i curgea-n rîuri. De şale se plecase aproape de pămînt.

Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai cîteva mere. S-a-ntors apoi şi-a spus :

— Te-ai înşelat, Heracle… Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur.

Şi, hohotind de rîs, Atlas a vrut să plece.

Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a răspuns :

— Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu sînt ca tine sămînţă de titan… şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor… Deci ia-ţi înapoi, Atlas, bolta, numai atît cit îmi aştern pe umăr blana moale, de leu. Atlas era şiret ; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături şi-a luat pe umăr bolta.

— Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle. Insă Heracle a rîs :

— Aşa te socoteai, bătrînule Atlas, că poţi să mă înşeli ? Dar una-i socoteala şi alta e isprava… Rămîi deci tu, cu bine… îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta…

Şi luînd acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena.

Euristeu le-a primit negru de supărare.

Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a putut s-aducă pieirea lui Heracle.

Nemaiavînd ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul Micena.

Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu , dar în Olimp zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l ierte câ s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.

 

Inşelăciunea lui Nesus

 

Şi-a trebuit Heracle să intre-n alte lupte… Să-nfrunte şi alţi monştri, şi fiare, şi alţi regi… Nici nu pot fi descrise, atîtea sînt de multe aceste întîmplări. L-a ajutat pe Zeus să-nvingă pe giganţi. A pedepsit pe-un rege, Laomedon din Troia, care îl înşelase. S-a războit cu Ares şi cu feciorii lui ; şi i-a înfrînt în luptă. S-a bătut cu Apolo şi-a-nfrînt pe Ahelou, un fluviu zeu puternic, fecior al lui Ocean. Acesta îşi pusese privirea însetată pe o copilă dalbă, mîndra Deianeira, pe care şi-o dorea Heracle de soţie. Biruind pe-Ahelou, Heracle s-a-nsurat cu frumoasa fecioară.

Plecînd apoi spre casă, Heracle şi cu soaţa au întîlnit alt fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu numele de Nesus.

Centaurul acesta ajuta călătorii, în schimbul unei plăţi, să treacă peste fluviu.

Ajungînd şi Heracle cu tînăra-i soţie prin locurile-acestea, Nesus s-a îmbiat să treacă pe mireasă pe malul celălalt. Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat şi plată. Atunci Deianeira s-a urcat pe spinarea centaurului Nesus. Urma ca mai apoi să-l treacă pe Heracle.

Atîta doar că Nesus şi el se-ndrăgostise de frumoasa mireasă.

De cum a trecut rîul, a vrut s-o ia la fugă, să răpească mireasa, să piară prin păduri. însă Deianeira a început să ţipe.

Heracle-auzind glasul iubitei lui soţii, deşi năvălea rîul cu unde învîrtejite, s-a năpustit înot. Sosind apoi pe ţărmul care-i sta împotrivă, a pus săgeata-n arc — săgeată ce avea vîrful muiat în fierea dihăniei din Lerna. Iar centaurul Nesus s-a prăvălit în tină, cu sîngele curgîndu-i şuvoi otrăvitor.

Dar nici centaurul n-a vrut să-şi dea sfîrşitul făr-a se răzbuna. Fiind sfătuit de Hera, Nesus, în ceasul morţii, a strîns tot acel sînge într-un vas de pămînt, l-a dat Deianeirei, învăţînd-o aşa :

— Tu, preafrumoasă fată, eşti cea din urmă fiinţă pe care o trec rîul şi, fiindcă te-am iubit, doresc să-ţi fac şi-un dar. Uit ura pe Heracle. Trăieşte fericită. Dar ia sîngele-acesta, care-mi curge din rană. Adună-l într-un vas şi tăinuieşte-l bine. Dacă nu păstrezi taina, sîngele-şi pierde vraja. Şi dacă vreodată Heracle şi-o răci dragostea pentru tine, îmbibă-i puţin haina în sîngele-mi jertfit, şi el se va întoarce. Nici o altă femeie nu va mai izbuti atunci să-i fie dragă… Păstrează însă taina, a mai murmurat Nesus, cu ultimul suspin, şi-ncrede-te în mine.

Mîndra Deianeira s-a lăsat amăgită, cu gîndul să-şi păstreze dragostea lui Heracle. Copilă fără minte, s-a încrezut în Nesus. Aproape fără voie, a luat vasul cu sînge şi l-a vîrît sub haină.

Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în apă cu piciorul. Luînd-o pe soaţa sa de mînă, cu iubire, au pornit împreună spre casă, mai departe.

 

Hera urzeşte eroului noi suferinţe

Părea acum că totul, în sfîrşit, va fi bine. Deianeira, soaţa frumoasă, iubitoare, i-a dăruit şi-un prunc. Un băiat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle şi pe soaţă şi pe flăcăul lui !

Numai zeiţa Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. Şi-ntr-o zi, cînd Heracle şedea cu un bun prieten, Ifite, sus, pe zidul cetăţii din Tirint, vorbind de cîte toate, l-a zărit iar zeiţa ce îl ura de moarte. Şi ce i-a dat prin gînd ? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai să-l robească iarăşi şi să-i pricinuiască alte noi suferinţe. Şi a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească mintea. Heracle a simţit o fierbinţeală-n piept, ochii i s-au făcut ca la un lup turbat, braţul: împins de Hera l-a lovit pe Ifite fără de pricină, şi el a căzut jos, izbindu-se la frunte, rămînînd mort pe loc.

După legea cea veche, urma a ispăşi pentru-o astfel de faptă, şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea largă.

Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat Omfala, o regină trufaşă, bogată, capricioasă, stăpîna Lidiei. L-a luat pentru trei ani.

În timpul cît Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat umilinţe. O, ce mai umilinţe…

Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveşmînteze-n văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lină. Să ţese la război pînzeturi pentru ea, cu mîna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea fioroasă, ce se tîra pe jos, şi lua în mînă scutul, şi îşi punea armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă şi monştri şi balauri.

Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle.

Şi el, cu moliciune, uitîndu-şi bărbăţia, privea la ea oftînd, căci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcînd să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea.

Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira, soaţa, îl aştepta plîngînd. Ştia c-o să sosească acasă, lîngă ea. Nu mai avea răbdare. Ieşea mereu la porţi şi cerceta în zare.

Cînd, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoţit de tovarăşi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, şi fiica lui, Iola, o preagingaşă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar se zvoneşte că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui doborît şi-o va lua de soţie.

— Cum ? Eu l-am aşteptat atît de credincioasă, jelea Deianeira. şi el m-a şi uitat ? A îndrăgit pe alta ?…

Dar vestea o dăduse din nou zeiţa Hera, în ura ei nebună, căci, fără îndoială, nici nu era aşa. Heracle se gîndise că va-nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingaşa Iola.

Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, şi-a amintit de sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul cînd pierise. A luat pe loc o haină. A îmbibat-o-n sînge. In sîngele lui Nesus, otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmîntul iubitului Heracle, socotind că prin farmec îşi va recîş-tiga dragostea lui pierdută.

 

 

Apoteoza lui Heracle

Acest trimis al soaţei a sosit la Heracle tocmai cînd se serbau biruinţele sale şi cînd se pregătea să se întoarcă-acasă. Şi în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a vrut să-mbrace haina abia primită. însă, punînd eroul veşmîntul pe spinare, a simţit o arsură, şi stofa s-a lipit şi i-a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu jar.

A vru1?să-şi smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se rupea şi’J pielea. Carnea se sfîşia şi îl durea mai tare.

— O !… a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în sfîr-i şit, din voia preaduşmănoasei Hera. Tu, Zeus, care ştii că nu am nici o vină, fiindcă ţi-am fost fecior, primeşte-acum ofranda..,! Iată, sînt jertfa ei…

Şi el a dat poruncă să fie dus pe-o targa de ramuri, sus, pe muntele Eta, lîngă oraşul Trahis. Aici să se ridice un rug, ca pentru morţi.

 

 

Cu ultimele forţe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal — căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sînge — Heracle s-af urcat pe rugul pregătit.

— Unde-i Deianeira ? a întrebat eroul. Unde e soaţa mea M

— Soaţa ta şi-a vîrît în inimă un paloş, aflînd că vei muri, aul răspuns cei din preajmă.

— Dar Hilos unde e ?

— El este lîngă tine şi se va însura cu prinţesa Iola, precum ai’ hotărît.

— Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul… Aprindeţi ! Po- runcesc !… Cum ? Nu-ndrăzneşte nimeni ?…

— Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toţi bărbaţii ce erai lîngă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde “trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume ?… Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri de mîna noastră ? Heracle, nu putem…

— Aprindeţi iute rugul… Mă chinuiesc prea mult… a mai rostit I Heracle.

înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoţise în lupte deseori, a scăpărat amnarul şi a vîrît scînteia sub rugul cel înalt.

Focul a prins să ardă, şi trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet înl flăcări orbitoare.

Plîngeau toţi cei de faţă, gemînd cu întristare. Numai el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia.

In clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, şi trăs-nete-au căzut, şi fulgere mai albe ca neaua de pe munţi.

Un car făcut din aur s-a coborît din cer, şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei.

Nike conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la-ntîmpinat la porţi şi, după-atîta trudă şi-a-tîtea suferinţi, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera.

În cîntece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să rămînă-n Olimp ; şi-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii