Elementele componente ale unei strategii didactice
Operaţionalizarea unei strategii didactice se constituie ca un exerciţiu de rezolvare creativă a unei situaţii-problemă ce implică abordări şi soluţii metodologice complexe din partea profesorului.
Cadrul de organizare a strategiilor instruirii propus de Dan Potolea (1998, p. 143) cuprinde următoarele componente:
– modul de organizare a elevilor (frontal, individual, grupal);
– tipul de învăţare;
– sarcina de învăţare comună/diferenţiată;
– dirijarea învăţării (controlată, semi-independentă, independentă);
– metode şi mijloace;
Profesorul Ioan Cerghit (2002, p.279) enumeră 4 categorii de elemente componente ale unei strategii didactice :
“modurile de abordare (tipurile de experienţe de învăţare: prin receptare, prin descoperire, prin problematizare, prin cooperare, programată etc.)”; “metodele”;
“suporturile didactice (materiale didactice clasice şi moderne, tehnici audio-video, noi tehnologii, echipamente etc.)”;
“formele de organizare a activităţii (frontală, colectivă, micro-grupală, în perechi, individuală, mixtă etc.)”;
Raportul dintre strategia didactică şi metoda didactică evidenţiază diferenţele existente la nivelul timpului pedagogic angajat în proiectarea şi realizarea activităţilor de instruire/educaţie. Astfel, “metoda didactică reprezintă o acţiune care vizează eficientizarea învăţării în termenii unor rezultate imediate, evidente la nivelul unei anumite activităţi de predare-învăţare-evaluare. Strategia didactică reprezintă un model de acţiune cu valoare normativă, angajată pe termen scurt, mediu şi lung, care integreză în structura sa de funcţionare pedagogică:
– metodele, considerate “cosubstanţiale strategiilor în calitatea lor de elemente operaţionale sau tactice” (Dan Potolea, 1989, p.144);
– stilurile educaţionale, de tip autoritar, permisiv sau democratic, care plasează decizia profesorului într-un câmp psihosocial favorabil sau nefavorabil situaţiilor de învăţare concrete;
– resursele de optimizare a activităţii”; (Sorin Cristea, 2002, pp.350-351)
Metoda este o “succesiune de etape mari prin care ajutăm elevii să dobândească o cunoştinţă sau să stăpânească o capacitate.” (Dictionnaire Encyclopedique de Pedagogie Moderne, 1973, pp.198-199)
Strategiile didactice presupun selecţionarea, organizarea metodelor, tehnicilor şi mijloacelor şi aplicarea lor în încercarea de a atinge obiectivele pedagogice specifice. (vezi Francoise Raynal, Alain Rieunier, 1997, pp. 347-349).
În elaborarea unei strategii didactice, aceeaşi autori prezintă următoarele variabile pe care le poate alege profesorul:
1) Tipul de demers/raţionament (inductiv, deductiv, dialectic şi analogic);
2) Metodele (expozitive, interogative, active etc.);
3) Tehnicile: – de animare, întrebare, sintetizare, reformulare, încurajare,
stimulare, revenire;
– de experimentare, expozitive;
– exerciţii aplicative;
– de declanşare;
– de instruire programată;
4) Mijloacele şi materiale didactice;
5) Modul de organizare a colectivului: frontal, grupal, individual;
6) Nivelul de performanţă atins de elevi;
Combinând aceste elemente se pot concepe diferite strategii. Alegerea strategiei didactice se va face în funcţie de obiectivele specifice prioritare, ponderea unei variabile din cele enunţate, situaţia (contextul pedagogic) şi stilurile didactice.
Iată care este şi propunerea noastră cu privire la elementele care determină opţiunea pentru o anumită strategie didactică în general, şi interactivă, în special:
– stilul de conducere al activităţii instuctiv – –ducative;
– modul în care se va produce învăţarea (prin cooperare, prin competiţie, prin colaborare, prin cercetare, prin descoperire, prin problematizare, prin experimentare, prin aplicaţii practice, prin receptare activă etc.);
– căile şi modalităţile care vor conduce la provocarea învăţării dorite: metodele, procedeele, tehnicile, mijloacele de învăţământ (materialele didactice, echipamente, noi tehnologii etc.);
– formele de organizare a activităţii (frontală, colectivă, pe grupe, în microgrupe, individuală, mixtă);
– modul de participare al elevilor la activitate;
– timpul necesar aplicării strategiei alese;
– tipul de dezvoltare vizat (cognitivă, afectivă, socială, practic-aplicativă);
– modul de prezentare a conţinuturilor (de la înalt structurate către cele mai puţin structurate, de la algoritmice către cele euristice, incluzând şi nivelurile intermediare);
– cadrul în care are loc experienţa de învăţare (în clasă, în afara clasei, în laborator etc.)
Clasificarea strategiilor de predare – învăţare – evaluare
Tipologii extrase din lucrarea prof. Ioan Cerghit, “Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii ” (2002, pp. 280-283) După natura activităţii, se pot distinge:
– strategii cognitive (de prelucrare a informaţiilor);
– strategii acţionale sau psihomotorii; o strategii afectiv-emoţionale (de învăţare prin trăire afectivă);
După implicarea creatoare/noncreatoare a profesorului în activitatea didactică:
– strategii bazate pe obişnuinţă, pe automatism; o strategii bazate pe complexe de deprinderi;
– strategii novatoare, ce dau frâu imaginaţiei şi inteligenţei profesorului, acesta putând combina în mod creator noi tipuri de practici, pentru a asigura eficienţă acţiunii;
– strategii imitative;
După logica gândirii propusă elevilor:
– strategii inductive;
– strategii deductive (axiomatice) în variantele: strategia academică, strategia explicativă, strategia explicativ-intuitivă (demonstrativă), strategia conversativeuristică, strategia problematizantă, strategia explicativ-reproducativă (expozitivă) ;
– strategii transductive, divergente, care conduc la elaborarea de soluţii/alternative noi/originale, stimulând gândirea laterală;
– strategii dialectice, cu accent pe interacţiunile/conexiunile problematizante dintre idei;
– strategii ipotetice (rezolutive), care stimulează gândirea divergentă/ gândirea convergentă;
– strategii analogice – “de învăţare prin construire şi prin utilizare de modele”; o strategii analitice – de analiză până la detalii;
– strategii integrative sau de sinteză – bazate pe îmbinarea gândirii cu acţiunea, a teoriei cu practica;
– strategii descriptive; o strategii interpretative; o strategii ludice;
– strategii mixte (combinatorii), de tip inductiv-deductiv, deductiv-inductiv;
După gradul de dirijare al învăţarii elevului, avem:
– strategii algoritmice; o strategii euristice; o strategii mixte; o strategii creative;
După originea motivaţiei învăţării:
– strategii externe, activităţile sunt susţinute motivaţional din exterior, de către profesor;
– strategii interne, de auto-construire a propriei cunoaşteri, motivate din interior;
După modul de grupare al elevilor, avem:
– strategii frontale; o strategii de grup (colective); o strategii de microgrup (echipă); o strategii de lucru în perechi (duale);
– strategii individuale (bazate pe lucrul individual, independent); o strategii mixte;
“Un loc aparte ocupă, în acest grupaj – afirmă prof. Ioan Cerghit – strategiile interactive, eficiente prin aceea că încurajează interacţiunile pozitive dintre membrii grupului (relaţii de cooperare, de competiţie), bazate, deci, pe învăţarea prin colaborare ori prin competiţie just înţeleasă.” (2002, p.283)
Profesorul Dan Potolea consideră că unul dintre cele mai importante criterii pentru definirea şi ordonarea strategiilor, îl constituie “gradul de dirijare sau de autonomie conferit elevilor în procesul învăţării. Din acest punct de vedere, strategiile se înscriu pe un continuum de la învăţarea riguros prescrisă, controlată de profesor, la învăţarea prin descoperire, trecând prin diferite forme intermediare de predare-învăţare de tip cooperativ.” (1989, p.131)
În funcţie de “acţiunea predominantă în cadrul activităţii de predare şi învăţare”, Ion şi Mirela Albulescu disting “mai multe tipuri de strategii didactice, care, de regulă, preiau denumirea metodei de bază aleasă special pentru a realiza sarcina instructiv-educativă:
• strategii expozitive;
• strategii euristice;
• strategii bazate prioritar pe acţiunea de cercetare a elevilor;
• strategii algoritmice;
• strategii de manifestare a personalităţii elevilor;
• strategii de evaluare.” (2000, p. 95)