Educatia delimitari conceptuale
Educabilitatea. Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii.
Conceptul de educabilitate
Orice om este educabil, adică poate fi educat de către alţi oameni. De la o anumită vârstă, omul însuşi poate acţiona şi contribui la propria formare prin autoeducaţie.
Însă trebuie să ştim că receptivitatea sa faţă de influenţele de tip formativ şi informativ este mai mare sau mai mică în diferitele momente ale formării sale. De asemenea receptivitatea diferă şi de la o persoană la alta. Acest lucru este influenţat de diverşi factori.
Capacitatea omului de a fi receptiv la influenţele şi acţiunile educaţionale, demersuri realizate cu scopul de a forma şi dezvolta continuu personalitatea umană se numeşte educabilitate
Conceptul „educabilitate” mai poate fi definit ca fiind potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali.
Factorii dezvoltarii psihice
– dezvoltarea este un proces complex care se realizează printr-o succesiune de etape şi de acţiuni specifice. Ea presupune acumulări cantitative şi salturi calitative.
– dezvoltarea umană presupune cunoaşterea şi formarea unor conduite şi atitudini care permit adaptarea la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Procesul de dezvoltare psihică variază de la o persoană la alta în funcţie de caracteristicile individuale, de ritmul propriu de creştere şi transformare, de specificul acţiunii pedagogice.
– complexitatea şi specificul dezvoltării psihice sunt determinate de două grupe de factori: factori interni, factori de natură
biologică, ereditară, factori externi: mediul natural şi social şi educaţia.
Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale omului (calităţile proceselor psihice- gândirea, limbajul, memoria, atenţia, imaginaţia etc.- , trebuinţele şi motivele interne ale persoanei), experienţa personală dobândită de fiinţa umană.
Factorii externi sunt alcătuiţi din totalitatea condiţiilor, a elementelor şi forţelor, a influenţelor care se exercită din afară şi care acţionează asupra personalităţii umane.
Cele două grupe de factori se intercondiţionează continuu. Nici un factor nu determină singur dezvoltarea. Aceasta presupune acţiunea conjugată şi complementară a tuturor factorilor.
Teorii privind educabilitatea
Teoria ereditaristă a fost promovată la început de biologi. Aceştia considerau că ereditatea are rol decisiv în dezvoltarea umană. Ei susţineau că dezvoltarea omului este înscrisă în zestrea genetică a copilului şi că mediul şi educaţia asigură doar condiţiile de dezvoltare a însuşirilor şi capacităţilor înnăscute ale omului.
Unii adepţi ai acestor teorii susţin că pe lângă ereditatea biologică, există factorii care influenţează educabilitatea sunt diverşi: mediul natural şi social, educaţia, trăsăturile individuale fizico-psihice, voinţa omului de a se (auto)educa.
de-a lungul timpului, diverse teorii psihopedagogice au evidenţiat rolul primordial al unui sau al altuia dintre aceşţi factori în dezvoltarea umană. Astfel sau conturat trei mari teorii.
şi o ereditate psihologică şi niciuna nu poate fi schimbată prin educaţie (teoria lui Lombroso- „criminalul înnăscut”; teoria lui Szondi- teoria impulsurilor; teoria lui Freud- instinctele moştenite se manifestă în primii ani de viaţă; teoriile rasiste- rase superioare şi rase inferioare, diferenţele dintre ele se datorează factorilor genetici)
Teoria ambientalistă a apărut ca reacţie la teoriile ereditariste. Aceasta susţine că mediul sociocultural marchează şi controlează evoluţia individului. Ambientaliştii afirmă că reuşita în viaţă nu se datorează înzestrării genetice, ci influenţelor externe şi, mai ales educaţiei. Adepţii acestei teorii (Comenius, Locke, Kant etc.) susţin că, la naştere, copilul este o „tabula rasa” pe care mediul şi, mai ales, educaţia pot „să scrie tot ce omenirea a învăţat”. Ei afirmă că „nu este nimic în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simţuri” sau că „omul devine om doar prin educaţie”.
(Recomand citirea romanului Doctorul misterios de Alexandre Dumas).
Teoria dublei determinări sau interacţionistă susţine că dezvoltarea individului este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor interni şi externi, educaţia având un rol foarte important. Astfel, ereditatea oferă premisa de bază a dezvoltării, mediul creează condiţiile dezvoltării, iar educaţia determină dezvoltarea şi definitivează construcţia umană. Educaţia intervine, dirijează şi organizează acţiunile factorilor de mediu în funcţie de particularităţile individului, multe generate de ereditate.
Ereditatea – premisă a dezvoltării psihoindividuale
Omul este un „univers unic”. Unicitatea sa este dată de zestrea sa genetică, adică de ceea ce moşteneşte de la predecesori. Fiecare om poartă o anumită informaţie ereditară transmisă de la părinţi prin gene(părţi ale cromozomilor din nucleele celulare). Această zestre va influenţa totdeauna dezvoltarea individului şi reuşita sa în viaţă.
– ea determină receptivitatea individului la ceilalţi factori. În prima etapă a vieţii (copilărie), influenţa eredităţii este foarte evidentă în felul de a acţiona a omului. Prin urmare, este necesar să cunoaştem problematica eredităţii.
– ereditatea reprezintă capacitatea biologică a fiinţei de a transmite caracteristici, însuşiri şi trăsături de la înaintaşi la urmaşii lor.
– există două tipuri de ereditate: ereditate de specie şi ereditate specifică.
Ereditatea de specie (genotipul general) asigură continuitatea speciei, prin transmiterea următoarelor particularităţi: structura anatomico-fiziologică a organismului, poziţia bipedă, dezvoltarea sistemului nervos, tipul de metabolism etc.
Ereditatea specifică (genotipul individual) asigură transmiterea caracteristicilor particulare care fac ca un om să se deosebească de altul: culoarea pielii, părului şi a ochilor, statura şi conformaţia corpului, amprentele digitale, grupa sanguină, predispoziţiile naturale. Dintre predispoziţiile naturale menţionăm: particularităţile organelor de simţ, ale sistemului nervos, aptitudinile simple senzorio-motorii, memoria, dispoziţiile afective etc. Aceleaşi predispoziţiile native sub influenţa diferită a factorilor externi pot conduce la diferite profiluri umane.
Mediul -cadrul socio-uman al dezvoltării psihoindividuale
Mediul – reprezintă ansamblul de elemente naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care,omul, este în interacţiune permanentă pe parcursul întregii sale vieţi.
În sens restrâns, pedagogia defineşte mediul ca fiind totalitatea influenţelor ce se exercită asupra individului.
Mediul este un „câmp” de condiţii în care acţionează omul şi care îl influenţează, dar care îi şi oferă posibilităţi nelimitate de acţiune. În mediul de viaţă, este transformat potenţialul ereditar al omului, se realizează socializarea, iar omul este valorizat. Astfel, mediul contribuie la dezvoltarea personalităţii umane.
Mediul poate fi diferenţiat astfel:
Mediul fizic – format din totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul. Acest mediu determină anumite schimbări la nivelul comportamentului uman: alimentaţia, îmbrăcămintea, metabolismul, timp/durată de muncă/efort etc.
Mediul social – este alcătuit din totalitatea condiţiilor economice, politice, sociale, culturale. În sens restrâns, mediul social presupune influenţele socioculturale ale familiei, ale şcolii şi ale grupurilor informale din care face parte individul (grup de prieteni, vecini etc.).
– mediul acţionează direct sau indirect asupra individului.
Acţiunile mediului pot fi clasificate:
– acţiuni ce vizează păstrarea achiziţiilor istorie umane, oferind tinerei generaţii posibilitatea de a prelua experienţa acumulată de adulţi, experienţa structurată, perfecţionată şi prezentată într-o formă accesibilă;
– acţiuni ce declanşează dezvoltarea predispoziţiilor naturale şi conduce la dezvoltarea proceselor şi însuşirilor biopsihice ale individului (exemplu: ereditate- mers, auz, voce; influenţele mediului conduc la: performanţă în alergare, talent în muzică/dans, arta conversaţiei, vorbirea în mai multe limbi etc.)
Importanţa mediului asupra dezvoltării copilului şi necesitatea unei relaţii/interacţiuni continue între mediu şi ereditate au fost evidenţiate prin numeroase cercetări (asupra copiilor crescuţi între animale, asupra gemenilor monozigoţi crescuţi în medii diferite, asupra copiilor din familii dezorganizate sau a copiilor adoptaţi, asupra copiilor crescuţi în diferite medii culturale) .
Copilul poate fi influenţat foarte diferit de mediu (pozitiv, negativ; sistematic, nesistematic, convergent, divergent). Educatorul trebuie să cunoască aceste influenţe, să le orienteze optim influenţele pozitive, să le diminueze/anuleze pe cele negative.
Educatia – factor cu rol conducător în dezvoltarea psihoindividuală
Dacă avem în vedere rădăcinile etimologice ale cuvântului educatie, atunci putem spune că educaţia este acţiunea umană de scoatere a omului din „starea de natură” şi introducerea acestuia „în stare de cultură”.
Multă vreme educaţia nu s-a crezut în puterea educaţiei şi de aceea educaţia a fost un domeniu al vieţii sociale în care accesul a fost restricţionat.
Sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea reprezintă etapa istorică în care începe să se evidenţieze tot mai mult rolul educaţiei în dezvoltarea umană şi, implicit, în dezvoltarea societăţii.
Astăzi, educaţia este considerată o activitate socială complexă, organizată, prin care se urmăreşte dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării active şi creative în viaţa socială.
Este factor care concretizează modul de utilizare optimă a resurselor eredităţii şi ale mediului.
Educaţia acţionează ca factor de transformare a potenţialului ereditar, dar şi ca mobilizator al factorilor de mediu, asigurând convergenţa influenţelor exercitate la niveluri diferite: educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie informală.
Educaţia presupune următoarele tipuri de acţiune:
– sporirea experienţei de cunoaştere a educabilului;
– fixarea direcţiilor de dezvoltare psihică (stabilirea curriculumului : obiective, conţinuturi, resurse, evaluare);
– asigură dezvoltarea fiinţei umane (organizarea şi desfăşurarea activităţilor de formare; colaborarea cu alţi factori interesaţi etc.)
– contribuie la accelerarea dezvoltării personalităţii umane.
Între educaţie şi dezvoltare există o strânsă legătură: educaţia depinde de dezvoltarea elevului;
Rolul major al educaţiei este dat de poziţia acesteia între ceilalţi doi factori şi de modul în care aceasta valorifică influenţele eredităţii şi ale mediului.
Educaţia valorifică potenţialul genetic al individului. Cunoscând zestrea ereditară a copilului adaptează demersurile la particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia. Oferă suport în zonele în care zestrea genetică este deficitară. Ca acţiune organizată şi orientată spre un scop conştient formulat, educaţia concepe mereu forme de activitate, cu cerinţe din ce în ce mai complexe care solicită intensificarea gradată a eforturilor fizice, a eforturilor mintale de cunoaştere şi comportamentale ale copilului.
Educaţia ameliorează condiţiile de mediu în care educabilul se dezvoltă, asigurând un climat educaţional favorabil învăţării. Cunoscând caracteristicile mediului, educaţia va interveni, organizând şi orientând influenţele acestuia în direcţia scopului urmărit sau neutralizând şi substituind influenţele negative.
Exercitiu la sfarsitul cursului :
Comentati urmatoarele structuri :
1. „Educaţiei îi revine rolul de a adăuga moştenirea socială la ereditatea biologică”.
2. „Educaţia numai atunci este eficace când tratează pe fiecare conform cu natura sa şi când dă fiecăruia hrana mintală de care el are nevoie.”
3. „Unii şi aceeaşi stimuli, aceleaşi experienţe nu au efecte identice dacă intervin prea devreme sau prea târziu, în cursul dezvoltării. Există momente deosebit de favorabile pentru formarea anumitor tipuri de conduită, dar pentru ca aceste conduite să se poată constitui, condiţiile externe specifice trebuie să fie realizate tocmai în aceste momente.”