Evaluarea școlilor în sistemul educațional românesc (după 2007)
Referențiale:
– standardul de autorizare;
– standardul de acreditare;
– standardul de „referință”.
Alte referențiale:
– inspecția școlară;
inspecția CNDIPT (sistem de 7 principii)
Primele referențiale sunt gestionate de ARACIP;
Inspecția școlară de Inspectoratele școlare;
CNDIPT (Centrul Național pentru Dezvoltarea Învățământului Profesional și Tehnic)
Puncte tari ale acestui demers:
* A fost printre primele inițiative la nivel european și ar di fost un impuls extraordinar pentru sistem (educațional) dacă ar fi fost fructificat acest moment.
A introdus elemente (chiar dacă precare și de multe ori incorecte) ale unei culturi a „calității”;
Puncte slabe:
* Conceptele utilizate nu au fost consacrate. S-a preferat un „amestec” neinspirat și reinventări de concepte, deși acestea erau clar definite în domeniu de peste 80 de ani;
* Specialiștii în domeniu (în managementul calității) au fost „evitați” în timpul realizării noii „construcții” educaționale;
* S-a preferat utilizarea unei evaluări externe (de fapt „inspecție”) realizată cu specialiști formați din interiorul sistemului, activi, ceea ce „atacă” însuși ideea de echidistanță și acuratețe a evaluării.
Evident efectele au fost pe măsură…
Inspecția în sistemul educațional românesc (OM 5547/2011)
– inspecție generală (regulament de inspecție generală);
– inspecție de specialitate;
– Inspecție tematică.
Inspecția generală – proces de inspecție desfășurat pe o perioadă de 7-14 zile, având ca obiective principale: 7 arii tematice:
a) managementul școlar, managementul calității, dezvoltarea instituțională, eficiența atragerii și folosirii resurselor (umane, financiare, materiale și informaționale), respectarea legislației în vigoare și a regulamentelor;
b) modul de aplicare a curriculumului național, dezvoltarea și aplicarea curriculumului la decizia școlii/în dezvoltare locală, calitattea activităților extra-curriculare realizate de personalul didactic și unele categorii de personal didactic auxiliar;
c) activitatea personalului didactic (proiectare, predare-învățare, evaluare, reglare/remediere, diferențiere a demersului educațional);
d) nivelul performanțelor realizate de elevi în învățare, raportat la standardele educaționale naționale (curriculare și de evalaure);
e) modul în care unitatea de învățământ sprijină și încurajează dezvoltarea personală a elevilor și motivația acestora în învățare (consiliere, orientare școlară, asistență individualizată), respectând priincipiile educației incluzive și asigurarea egalității de șanse;
f) relațiile unității de învățământ cu părinții și cu comunitatea locală;
g) atitudinea elevilor față de educația pe care le-o furnizează unitatea de învățământ. În cazuri justificate (se precizează în regulament) vor fi abordate numai anumite aspecte.
Modulul II:
Evaluarea școlilor în sistemul educațional românesc: standarde, referențiale, metodologii, proceduri
II. 1 Aspecte privind evaluarea școlilor
II.1 Referențialul inspecția școlară. Puncte tari. Limite
II.2 Standardele naționale utilizate la evaluarea sistematică în învățământul preuniversitar.
U fost înființate (în 2005) două agenții dedicate procesului de asigurare a calității educației:
ARACIS – Agenția Română de Asigurare a Calității în Invățământul Superior, instituție autonomă;
ARACIP -Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (aflată în subordinea ministerului educației);
Demersul asigurării calității educației în învățământului preuniversitar:
În 2005 a apărut OUG nr.75/2005 (actul normativ de bază);
În 2007 au apărut standardele de autorizare/acreditare și metodologia de evaluare;
În cursul anului 2007 (în prima parte) s-au format și pprimele „valuri” de evaluatori externi pe baza noillor instrumente;
Anul 2007 a fost primul an (anul școlar 2007-2008) când au apărut și primele autorizări de școli.
Au trecut 10 ani de la primele autorizări și aproape 12 de la dispariția demersului în sistemul educațional. Rezultatele ???
Aspecte pozitive privind inspecția școlară:
Intoducerea inspecției școlare pe baza modelului britanic – inspecția de tip RODIS – a creat premisele introducerii unor elemente de identificare a școlii !
Limite:
Inspecția școlară a fost depășită ca „anvergură” de standardul de acreditare
Nu săa realizat un proces de compatibilizare între inspecția școlară și standardul de acreditare.
Deși legea prevede (din 2011) că inspectoratul școlar are obligația auditării resurselor umane din școli, acest proces nu s-a realizat încă!
Inspecție (ISO 9000:2005, 3.8.2): Evaluare a conformității prin observare, judecată și, după caz, măsurare, testare sau calibrare.
Din perspectiva verificării conformității, inspecțiaeste mai mult control decăt evaluare!
În unele sisteme educaționale avansate, inspecția este un proces extins, sistematic, tinzând spre o evaluare sistemică!
Tipuri de inspecție școlară:
Inspecția școlară (marea Britanie) – Scop: Monitorizarea standardelor, calitatea și eficiența și etosu școlilor și să informeze guvernul și publicul larg asupra aspectelor respective;
Inspecție școlară (Scoția):
a) verificarea eficacității proceselor educaționale în școli( și alte instituții de învățământ;
b) evaluarea modalităților abordate de către organizațiile școlare privind asigurarea calității în organizațiile respective;
c) furnizarea de consultanță instituțiilor de învățământ și verificarea faptului că politicile educaționale sunt aplicate în practică.
Aspecte ale standardelor naționale de evaluare ale școlilor din sistem:
– deși legislația în mediul educațional s-a schimbat de mai multe ori, standardele au rămas neschimbate!
– „filozofia” standardelor este formulată în termeni de ”cel puțin” ceea ce induce ideea unui nivel minim
– standardul de acreditare introduce un paradox pe care l-am numit : al nivelului minim”
Se acordă importanță maximă unui nivel minim al calității!
Aspecte privind evaluarea școlilor
Inspecție – proces de verificare a conformității unei activități/document/proces cu cerințele unui referențial prestabilit;
Evaluare – proces de examinare sistematică a unei activități/proces/document etc;
Evaluarea este un proces complex prin care aprecierile sunt cantitative(creșteri delta), măsoară progresul și nu are în vedere descoperirea neconformităților(inspecție).
Principiul de bază în procesul de evaluare: „Să vezi totdeauna partea plină a paharului(progresul)
Tranziția naturală a sistemelor este de la inspecție spre autoevaluare/evaluare internă(creșterea responsabilității).
Managementul calității în sistemul educațional românesc
Momentul „zero” – anul 2005, prin aprobarea OUG nr.75/2005 privind asigurarea calității educației;
Au urmat acte normative care au conturat pachetul legislativ-normativ dedicat asigurării calității educației;
HG nr.21/2007 (aprobarea standerdelor de autorizare/autorizare pentru învățământului preuniversitar);
HG nr. 22/2007 (aprobarea metodologiei de evaluare a școlilor din sistemul de învățământ preuniversitar_;
HG nr. 1534/2008 (aprobă standerdele de referință pentru evaluarea școlilor din învățământul preuniversitar).
Un pachet legislativ separat pentru învățământul superior;
„Numitorul comun” al celor două abordări(asigurarea calității educației_ îl reprezintă OUG nr.75/2005
Managementul calității în educație sau asigurarea calității educației?
O fals dilemă!
Corect: Managementul Calității În sistemul Educațional (în Educație)
Deoarece: Managementul calității este un ansamblu de procese bine definite:
1. Planificare
2. Control
3. Asigurare
4. Îmbunătațire
Reiese că „Asigurarea calității” nu poate fi distictă de Managementul calității – fiind parte a acestuia. Din păcate dilema nu a fost (încă) depașită în sistemul educațional românesc. Nici în abordările la nivel european! De ce ? Din cauza unor abordări superficiale(spunem noi) ale fenomenului respectiv, cu efecte pe măsură.
Procesul de asigurare a calității în sistemul educațional românesc s-a realizat prin:
– elaborarea unui set de standarde utilizabile la evaluarea școlilor din sistem;
– elaborarea unei metodologii de evaluare externă;
– demersul obligării școlilor de a intra în proces de autoevaluare;
– formarea unui grup de „experți” în evaluarea externă.
Cât de eficient va fi acest demers? Vom vedea !!
Niveluri de conformitate introduse de standardele naționale:
1. Nivelul 1 de conformitate (standard de autorizare);
2. Nivelul 2 de conformitatea (standard de acreditare);
3. Nivelul 3 de conformitatea opțională (standard de referință).