Iliada – Mituri si Legende
Mituri si legende
Iliada – Razboiul Troian
Cantul 1
Intre Achile si Agamemnon se dezlantuie o cearta aprinsa.
De noua ani se luptau grecii si troienii in batalii sangeroase, fara ca balanta victoriei sa se incline de partea unora sau altora. Totusi intr-o vreme se instalase pacea intre cele doua tabere, dar in schimb grecii mureau pe capete, secerati de o boala misterioasa, caruia vracii acelor vremuri nu reuseau sa-i gaseasca leac.
Grecii supersticiosi gandira ca mania lui Apollo, zeul lor protector le trimise un semn ca ceva nu era pe placul lui.
La sfarsitul razboinicilor, Achile, regele mirmidonilor, se intreba care-i cauza nemultumirii lui Apollo.
Profetul sfatului, le raspunse ca fiica preotului Crises era tinuta sclava de unul dintre ei si pentru aceasta e Apollo manios.
Se stia ca Agamemnon era acela care o tinea captiva pe fata si pentru ca nici unul nu avu curaj sa spuna ceva, fiind comandantul suprem al armatei grecesti, Achile ii spuse cu indrazneala, sa renunte la sclava lui.
Agamemnon se infurie si-i ceru lui Achile sa-i dea sclava lui, pe Briseis, la fel de tanara si frumoasa ca sclava lui.
Si pe data se isca o cearta in toata regula intre cei doi. Achile ii reprosa ca din cauza lui Paris care i-a furat nevasta lui Menelau(fratele lui Agamemnon) si-a lasat patria si a plecat la lupta cu troienii, din cauza ca a crezut ca onoarea lui Menelau este si onoarea Greciei. Din aceasta cauza daca i se va lua sclava el isi va lua armata si corabiile si se va intoarce in Grecia.
Degeaba, cel mai batran si cel mai intelept din tot sfatul, a incercat sa-i potoleasca, nu a fost chip si Achile a parasit adunarea si a plecat.
Nu dupa mult timp, venira doi oameni a lui Agamemnon si o luara pe Briseis. Achile nu se impotrivi, chiar daca o iubea nespus de mult pe fata.
La cateva zile de la aceasta intamplare, Ulise, regele Itacai, veni insotit de Criseis, dandu-i-o tatalui ei Crises.
Achile suparat foarte ca a ramas fara Briseis dar mai ales ca a fost umilit luandu-i-se sclava, ceru ajutorul mamei lui, zeita Tetis, careia i ceru sa se duca la Zeus si sa-l roage sa le dea multe victorii troienilor, astfel incat sa vada grecii ca daca el nu lupta nu au nici o speranta sa castige vreo lupta.
Zeus cand auzi rugamintea uneia dintre zeitele lui preferate ii promise ca grecii vor plati scump jignirea adusa fiului ei.
In aceeasi noapte Zeus il trimise pe Morfeu, zeul inaripat al viselor la Agamemnon. Si acesta ii spuse ca maine dimineata sa-si adune oastea si sa plece la zidurile cetatii Troia si sa lupte cu acestia, caci victoria era garantata de insusi marele Zeus. In zorii zilei se trezi si multumit ca zeii erau de partea lui, Agamemnon chema toti printii la sfat si le spuse despre visul sau apoi ii indemna la lupta, caci sigur maine Troia va fi a lor.
Dar inainte vru sa-si puna la incercare propria armata, spunandu-le ca dupa 9 ani lungi nu au izbutit sa-i invinga pe troieni, si ca e timpul sa se reintoarca in Grecia.
Cand auzira vestea cea mare, grecii deja incepura sa stranga corturile iar unii isi impingeau corabiile in apa.
Ulise lua sceptrul lui Agamemnon si le spuse ca a fost numai o incercare din partea regelui lor si ca in joc se afla onoarea Greciei.
Grecii rusinati de capcana in care cazura, se intoarsera si se pregatira de lupta asa cum se cuvine.
La cateva ore dupa aceea acestia, in formatie de lupta plecara catre zidurile Troiei.
Intre timp, in Troia se tinea o mare adunare, in jurul regelui lor intelept Priam, stabilind strategia de aparare si atac importriva grecilor.
Dar nu apuca sa inceapa ca un strajer ii anunta ca grecii se indreapta spre cetate.
Hector, baiatul cel mare al regelui Priam, prelua comanda imediat si fiecare troian isi ocupa postul sau de lupta.
Dintre luptatorii greci lipsea Achile, care ramase furios in cortul sau.
Cantul III
Armata greaca ajunse la portile cetatii Troia. Printre cei mai viteji si curajosi dintre greci erau Aias Telamonidul, Ulise, regele Itacai, Menelau si Agamemnon.
In fruntea troienilor erau Hector si Paris, fiul cel mic al regelui Prim, un barbat frumos, ca nimeni altul, imbracat in armura lui stralucitoare ii privea semet pe greci, pana dadu cu ochii de Menelau, sotul Elenei, femeia pe care o iubea si i-o rapise. Imaginea impunatoare a lui Menelau il facu sa stea cativa pasi inapoi, pierindu-i curajul de a-i infrunta pe greci. Fratele sau il vazu si-i reprosa ca din cauza nechibzuintei lui grecii si troienii se luptau de noua ani. Paris ii propuse sa se bata cu Menelau si cel care va invinge o va lua pe Elena iar armata infranta va pleca.
Targul fu acceptat de ambele parti si se porni lupta intre cei doi. Lupta fu dura, plina de razbunare si furie, pe de o parte a lui Paris, ca trebuia sa demonstreze ca e un razboinic iscusit si demn de femeia pe care o iubea, pe de alta parte, Menelau care vroia sa-si invinga adversarul care-l umilise rapindu-i sotia.
Experienta lui Menelau se vazu in timpul lui, cand dupa ce i se franse spada in scutul lui Paris, il domina in lupta corp la corp, nelasand adversarului sau sansa sa scape din stransoarea bratelor puternice care-i impresurara gatul.
Zeita Afrodita, care-l protejase mereu pe tanarul print il salva pe acesta eliberandu-l din mainile lui Menelau.
Si cu toate acestea grecul castigase si cerura troienilor sa se tina de cuvant si sa le-o dea pe Elena, asa cum a fost intelegerea.
Cantul IV
Luptele din fata cetatii Troia au avut ecou si pe muntele Olimp, unde zeii se stransera la sfat, fiecare tanand partea unei tabere.
Atena si Hera tineau partea lui Menelau, Afrodita, asa cum am vazut era de partea lui Paris, intervenind in lupta si scapandu-l pe print din mainile lui Menelau, care era cat pe aci sa-l omoare. Zeus, deja se arata plictisit de lupta aceasta fara sfarsit si propuse sa o dea pe Elena lui Menelau inapoi si sa se sfarseasca o data razboiul asta.
Hera, s-a impotrivit, spunandu-le ca nu se va fi sfarsit razboiul pana cand Troia nu va fi distrusa complet, starnind furia si indignarea lui Zeus. Ii ordona Atenei sa gaseasca cea mai buna solutie in continuare.
Atena cobori pe pamant si luand infatisarea unui ostas troian se apropie de Pandaros, cel mai iscusit arcas din tabara troiana si-i sopti sa-l ucida pe Menelau, spunandu-i ca va avea parte de onoruri si ca va castiga singur acest razboi.
Pandaros, se gandi ca daca Agamemnon si Hector au facut un pact, el avea sa-l strice printr-o singura sageata, care avea sa incheie razboiul.
Puse sageata in arc si trase spre Menelau, dar Atena o abatu spre soldul regelui, care cazu secerat la pamant.
Agamemnon, vazandu-si fratele la pamant a strigat “Tradare, troienii au tradat!”
Troienii au profitat de starea de agitatie creeata in jurul lui Menelau si pornira la atac.
Agamemnon isi incuraja armata sa porneasca la lupta, amintindu-si de visul pe care-l avusese, convins fiind, ca zeui sunt de partea grecilor astazi.
Cantul V
Cele doua armate conduse de curajosii lor comandanti se napustira una asupra celeilalte, cutremurand pamantul sub zanganitul de arme, cerul intunecandu-se de norii de sageti care acoperisera cerul.
Intocmai ca valurile marii care se izbeau de stanci asa se loveau grecii cu troienii.
Zeii coborasera si ei pe pamant si luau parte la lupta, sub diverse infatisari, in functie de partea cui erau. Apollo care era de partea troienilor ii indemna la lupta astfel:”Troieni, vestiti imblazitori de cai, nu va retrageti! De ce va temeti? Greciu nu sunt facuti din piatra, nici din fier, asa ca pot fi raniti! Amintiti-va ca Achile nu e pe campul de lupta azi! Hai inainte!!!”
Troienii auzind indemnul lui Apollo, isi adunara ultimele puteri si plini de sange si praf, pornira la lupta.
De cealalta parte, a grecilor, erau Atena si Ares care obositi de de cat i-a hartuit pe troieni, au hotarat sa iasa din lupta sa nu atraga mania lui Zeus.
In incaiererea aceea se trezira fata in fata grecul Diomede si troianul Pandaros, cel care l-a ranit pe Menelau, reincepand razboiul greco-troian.
Pandaros fara frica in fata navalnicului Diomede ii trimise o sageata in umar, trimitandu-l pe acesta in genunchi la pamant.
Diomede cu ajutorul unui tovaras de lupta, Stenelos, isi scoase sageata din umar si adunandu-si puterile se avanta din nou in lupta.
Troienii, printre care si fiii lui Priam, Chromios si Echemmon pornira dupa Diomede, dupa ce aflara ca Pandaros la ranit deja.
Diomede, cu toate ca a fost avertizat de Stenelos, sa se retraga, pentru ca era ranit, fiind urmarit de Enea (conducatorul dardanilor) si Pandaros. Dar el nu-l asculta, pentru ca nu stia ce-i frica si cand Pandaros arunca lancea, viteazul era pregatit sa o pareze dar in acealasi timp sa arunce si el lancea lui, ranindu-l. Afrodita urmarea lupta lor si a alergat sa-l ajute pe troian. Diomede o vazu si o rani si pe ea la incheietura mainii, cu lancea, apoi ii spuse: “Pleaca de aici!Asta e o batalie si daca ai vrut s-o simti pe pielea ta, acum ai aflat!”
Afrodita se ascunse intr-un vartej de vant si se urca pe muntele Olimp, fiind ranita si umilita dar in acelasi timp fericita ca-l salvase de la moarte pe iubitul sau fiu Enea.
Curajul lui Diomede de a se pune contra unei zeite ii era insuflat de Atena.
Intre timp troienii au aflat ca Enea era ranit, fapt care il facu pe Hector sa urce in carul lui de batalie si gonind spre prietenul ranit, sa-l salveze din mainile grecilor.
Alt fiu al lui Priam vazu cun armata troiana e impinsa aproape de zidurile ei si-i spuse lui Hector sa-si cheme oamenii la lupta iar nevestele sa-i daruiasca zeitei Atena o mantie din cele mai frumoase, ca sa nu le mai fie potrivnica.
Hector fu de acord si luandu-l pe Enea care chiar daca era ranit, nu dadea nici un pas inapoi, pleca pe campul de lupta sa-si incurajeze oamenii sa nu se dea batuti in fata grecilor.
Cantul VI
Ascultand indemnul lui Hector, mama lui impreuna cu toate femeile din cetarea Troia, au adus jetfe zeitei Atena dar si fagaduiala ca in fiecare an douasprezece din cele mai frumoase vaci ii vor fi daruite, numai sa-l scoata pe Diomede din lupta, acesta decimand armata troiana.
In timpul acesta Hector il cauta pe fratele sau Paris, care nu se dezlipea de frumoasa Elena. Cand il vazu Hector plin de furie il certa zicandu-i :”-Nefericitule, in jurul cetatuu oamenii mor pentru tine, iar tu ce faci? Iti cureti armele pe care nici macar nu ai curajul sa le folosesti ? Pleaca, ticalosule, du-te repede la soldatii tai!”
Elena se simti vinovata in fata lui Hector si-i spuse ca ea incerca sa-l determine pe Paris sa se intoarca la lupta.
Hector nu avea timp de alte discutii si scuze neputincioase din partea celor doi, si-i lasa plecand sa-si caute sotia Andromaca si pe fiul sau Astianax.
O gasi cu fiul lor in brate. Plangea, de teama ca o sa-si vada barbatul mort in acest razboi interminabil. Hector o linisti, spunandu-i ca asta e soarta unui luptator, daca-i va fi sortit sa moara sau sa traiasca numai zeii vor hotari, altfel el nu putea sa stea departe de aceasta lupta.
Isi lua fiul in brate si-i ruga pe zei sa ingaduie ca acesta sa creasca mare si puternic si sa domneasca peste Troia.
Facand si acest lucru, o linisti pe Andromaca si-i spuse ca trebuie sa fie mandra ca este soata de luptator neinfricat, apoi isi lua ramas bun si pleca inapoi pe campul de lupta.
Cantul VII
De sus din Olimp Atena privea obosita lupta dar si aparitia lui Hector care ii incuraja pe troieni sa lupte pana la ultima suflare si se reintoarse pe pamant. Apollo o vazu si-i spuse :”- Asa de mult iti doresti ca Troia sa fie nimicita incat te-ai intors? Aliaza-te cu mine Atena si hai sa punem capat macelului.!”
Zeita ii dadu dreptate si ajunsera la un compromis. Hector sa provoace pe unul din printii greci la o lupta in doi. Hector facu intocmai si la sorti cazu grecul Aias Telamonidul, sa se lupte cu el.
Se luptara cu sulitele, apoi cu pietrele si apoi isi scoasera sabiile din teaca, napustindu-se unul asupra celuilalt. Probabil s-ar fi luptat pana la moarte daca nu interveneau cei doi zei sa-i desparta.
Pe ziua aceea lupta se incheiase si cei in viata aveau sa-si ingroape tovarasii cazuti in lupta.
Cantul VIII
A doua zi, in Olimp Zeus chema la sfat toti zeii. Era foarte suparat si tulburat din cauza acestui razboi care parea ca nu se va mai termina niciodata.
Ii avertiza pe toti zeii sa nu mai intervina in aceasta lupta si cine nu-i va asculta porunca va fi lovit de fulgerul lui. Dupa ce le vorbi, se retrase pe muntele Ida, masurand cu privirea in lung si-n lat campul de batalie.
In acest timp, de cum rasari soarele cele doua tabere se napustira una asupra alteia, pornind o lupta crancena care se finaliza cu alti morti, alta suferinta si alti eroi cazuti la datorie.
Atunci Zeus lua cantarul norocului si puse pe un taler, soarta grecilor si pe altul soarta troienilor. Ultimul era mai greu, deci norocul era de partea troienilor. Atunci arunca un fulger aproape de tabara greaca si grecii fugira care incotro. Numai batranul Nestor a ramas in urma si daca nu ar fi sarit Diomede in ajutorul lui era o prada usoara pentru troieni.
Diomede prinse a striga la grecii care fugeau mancand pamantul.
Vazand ca nimeni nu-l asculta acesta intoarse carul, hotarat sa le arate troienilor ca nu le era frica de ei. Isi arunca lancea, incercand sa-l loveasca drept in inima pe Hector dar nu reusi. Il lovi pe cobducatorul carului lui Hector.
Zeus, care urmarea intreaga scena arunca un fulger in fata carului lui Diomende. Caii se speriara iar Nestor ii striga sa se opreasca, fulgerul fiind semn de la insusi Zeus ca nu e de partea lor.
Diomede nici nu a vrut sa auda, nu vroia ca cineva vreodata sa spuna ca a fugit ca un las de pe campul de batalie.
Troienii prinsera curaj si sub indemnul lui Hector, pornira ofensiva impotriva grecilor, alergandu-i pana aproape de zidul lor de aparare. Tinta lor era sa ajunga la corabii si sa le dea foc, astfel grecii fara corabii nu vor mai avea cu ce sa fuga si vor pica in mainile lor.
Apusul soarelui ii prinsera pe troieni in plin atac. Hector le-a strigat :”- Ajunge fratilor! Opriti-va! Speram sa atacam si corabiile dusmanului, dar, asa cum vedeti, curand se lasa noaptea. Trebuie sa incetam lupta! De data asta, adauga el, n-o sa ne mai retragem, n-o sa mai parasim teritoriul pe care abia l-am cucerit. Sa trimitem pe cineva sa dea de stire sotiilor si prietenilor nostri ca armata ramane aici. Maine in zori vom navali peste ei si vom da foc la corabii. Cand vor vedea ca nu mai au nici o scapare grecii se vor preda!”.