AnnaE
#0

CAPITOLUL I
Un copil cânta cu ochii în soare

Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume ruşinos.
Închid ochii şi revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mina unui copil nebunatic.
Eram o gânganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala şi-mi «dese măsa lui» pantaloni de pomană – pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răsfrâng de câteva ori pe glezne şi largi. Trebuia să-i leg strâns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașă desfăcută la gât, cu desene şi flori multicolore, cum sunt cămăşile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui şi ciuf, mi se lasă în cârlionţi pe tâmple.
Trăiam ca o pasăre şi ca un mormoloc.
Ale mele erau maidanele, să le cutreier…
Aveam o pasiune mare: mic cum eram, să lovesc sârma de telegraf. Adunam lângă mine un morman de pietricele, îmi lunecam de câteva ori palmele de turul pantalonilor, să le şterg de praf şi mă condamnam, stăpân şi singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frâng gâtul, ochind sârmele şi să-mi smulg mâna din umăr, aruncând cu bolovani în sus. Eram fericit când auzeam sârma atinsă vibrând.
Îmi scuturam din nou palmele de praf şi plecam fluierând ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roşcovii sălbatici cu praştia, furam pepeni din grădinile sârbilor şi mă scăldam la apă mare, în gârla murdară a oraşului.
Plecam de acasă în zori şi mă întorceam în amurg, cântând, cu ochii mari în soare şi părul fluturat în vânt.
Stam pe şoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o rână, ca o amintire de vis rău şi ca o mustrare.
Erau case puţine pe şoseaua Basarab şi fabrici multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemţoaică grasă şi acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare şi mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de mezeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului şi casa lui Hagiu – casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier şi peste barieră magaziile şi atelierele manufacturii de tutun Belvedere.
Din fața casei lui Hagiu pleca spre oraş calea Plevnei, pe stânga cu umbră firavă de roşcovi sălbatici, prin mijloc cu tramvaiul cu un cal, galben şi minuscul ca o jucărioară, pe dreapta cu stivele de scânduri, atelierele şi coşul uriaş de cărămidă de la fabrica de mobile «Lessel», cu Manutanţa şi cazărmile una lângă alta, până în strada Francmazonă.
Calea Plevnei era atunci largă şi vraişte, cu aspect dezolant de şosea naţională intrând în mahalaua unui oraş provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se pară, în urmă, mai singuratică, mai tristă, în burniţa toamnelor şi deopotrivă, sub cerul tânăr şi limpede al primăverilor.
Bătrânii continuau să-i spună Podul-de-Pământ, ca pe vremea apelpisiţilor şi a cărvunarilor şi era deseori invocată, de bunice, figura de legendă a «văduvei cu trei fete, de la testemele…»
De pe maidanul basculei publice sau când mă urcam pe casă, să mă coc la soare şi să văd omenirea de sus, aveam perspectiva haotică a triajului B.M., cu şiruri interminabile de vagoane încărcate cu lemne de foc, cu scânduri şi buşteni sau maşini agricole. Printre vagoane mişunau hamali albi de var sau murdari, până în lumina ochilor, de cărbuni. Unii încărcau marfa în căruţe, mulţi o cărau de la un şir de vagoane la altul. În umbra, cât o palmă, a cailor cu capişoane albe, căruţaşii stau pe vine şi fumau ori se cinsteau cu braga şi acadele.
Plutea peste tot decorul acesta de muncă şi încovoieri, în arşiţa verii, un nor de praf ca o apăsare.
Pată de funingine şi păcură, pe cer, se ridica în zare matahala de cărămidă şi fier a depoului de maşini.
În spatele cazărmilor, din şoseaua Basarab şi până la gârlă, pe cele două versante ale dealului pe care pleca gâfâind şi se înapoia ca o furtună trenul de Giurgiu, erau maidanele mele de haimanalâc, de joacă şi de isprăvi rele: imperiu cu gunoi în gropile prin cari trecuse Dâmboviţa, înainte de canalizare şi cu păduri minuscule de mărăcini cu frunza cărnoasă de un verde crud şi ţepi de aur, cu ciulini pe cari numai eu ştiam să-i arunc în părul fetelor, ca să nu se mai descurce şi scaieţi cu floarea în puf violet – cea mai frumoasă floare pe care o văzusem până atunci…
Pe stradă, în faţa casei cu nebuni, era o pompă de apă. Veneau sacagiii de câteva ori pe zi, să umple sacalele şi să plece prin mahalale, strigând cu un glas la fel, ca o muzică.
Intram în curte pe un gang. La stradă, pe o parte a gangului şi lipită de fabrică, era simigeria lui Tino Stavros, cu taraba plină, în fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brânzoaice rumene şi corăbioare proaspete, iar dincolo de intrare, spre maidanul cu basculă, se afla un birt economic cu şopron de scânduri, unde mâncau la prânz şi seara căruţaşii, hamalii din triaj şi de la magaziile gării şi sacagiii.
Birtaşul era un slăbănog deşirat şi ofticos, cu fotă verde, cu mânecile de la cămaşa murdară sumese, cu plaivaz la ureche şi un catastiv verde, pe care nu-l lăsa niciodată din mină.
Numai meseriaşii de la fabricile din împrejurimi mâncau pe cont, într-o încăpere aparte, cu hârtie de împachetat întinsă pe mese şi solniţe de pământ, cu floricele de smalţ. Plăteau, cinstit, în fiecare sâmbătă seara, când luau leafa. Jupânul aduna sumele şi striga totalul, iar datornicul număra gologanii de câteva ori şi-i lăsa pe masă. Birtaşul îi arunca în buzunarul uriaş al şortului, mormăind ceva, poate o mulţumire şi aduna pe altă filă, în alt cont, pentru alt datornic. Lucrătorii aşteptau la rând şi cuminţi, scuipând printre dinţi de câte ori slăbănogul cu catastiv muia plaivazul pe limbă.
Când intram în curte, tropăiam – cu picioarele goale şi repede – pe chepengul pivniţei: spaima din ameninţările bătrânilor, pentru haimanale ca mine.
Mama aştepta în prag, cu un bici în mână.
― Unde mi-ai fost până acum, câine de uşi multe?
Mă opream la câţiva paşi, cu ochii în pământ.
Aşteptam mustrările. Le învăţasem pe dinafară. Plecasem din zori şi o lăsasem singură. O ştiam bolnavă şi nu-i spărsesem un lemn. Se rugase de un vecin să-i aducă o căldare cu apă. La prânz, nu venisem să mănânc. Nici tata nu venise. Ne aşteptase cu masa pusă. Cum era să mănânce singură? A plâns.
Se încuiase în casă şi plânsese.
Avea un glas ce mă înfiora.
― Am să mă spânzur, să scap de voi! Tu şi ăl bătrân, doi câini… Ascultam cu lacrămile prelinse pe obraz.
― Poftim, hal de copil – haimana de şapte străzi…
Mi se înroşiseră ochii umblând prin soare, eram murdar de sudoare şi praf, îmi rupsesem cămaşa şi sfâşiasem un crac al pantalonilor, în garduri. Mă înhăitasem cu pungaşii. Pornisem pe un drum rău. Unde visam să ajung? Am să fiu o puşlama ca oricare alta, hamal în gară dacă nu un puşcăriaş – oricum, un râs al lumii şi o ruşine.
― Dragu’ mamei, mai bine te omor de-acum! Mă apropiam fără sfială. Primeam pedepsele fără murmur, fără cea mai mică tresărire. Eram convins că aşa e normal, că aşa e logic să se întâmple. Nu trebuia să plâng. Mă revoltam în mine şi mă acuzam că sunt o haimana şi un nebun, cu cămaşa ruptă şi cracul pantalonilor sfâşiat de sus până jos. Mă condamnam să îndur loviturile. Aveam impresia că mă bat singur. Se deştepta în mine alt copil, acel «dragul mamei cuminte şi harnic», culcat în fiecare noapte în patul curat şi sugrumat în fiecare dimineaţă, cu întâiul pas spre maidane.
Copilul acesta din vis mi se aduna, ca o lumină, în surâs şi priviri, în ochii mari şi învăluitori cu cari mă uitam la mama, s-o văd cum ridică mâna şi mă loveşte.
Puica era înaltă şi slabă, cu figura prelungă. Purta părul lins, în cărare la mijloc. Nu o văzusem încă zâmbind. Umbla prin casă ca o umbră. Când sta pe scaun, îşi lăsa mâinile în jos, cu un gest de renunţare şi ofta. Tata, când o auzea, o certa: «nu mai cobi, nevastă, că-mi iau lumea-n cap»! Eu o adoram în adevăr.
Nu uitasem că, odată, mă mângâiase pe creştet şi-mi spuse: «dragul mamei» – cald, muzical, robitor…
Cu fiecare lovitură de bici mi se părea c-o aud, ca un cântec închis în mine şi numai al meu: «dragul mamei!» Asta îmi da putere să rabd. Ea se supăra că nu mă apăr, că nu încerc să fug, că nu plâng.
― Să te ia dracu! Dau în tine ca-n bivol şi nu simţi… O dezarmam.
― De ce nu te faci om de treabă? Tu nu înţelegi, nu simţi că dau în tine şi mă doare mai mult pe mine, când dau?
Mă mustra cu o privire adâncă şi tristă.
Mâncam în sală, după ușă şi singur, mestecând rar, fără foame, fără gând. Mă uitam înainte şi nicăieri, prosteşte. Câinii intrau peste mine, să-mi fure pâinea din mână, iar pisicile se ridicau în două labe, pe măsuţa de brad şi-mi mâncau din strachină. Nu le goneam. Parcă mă lega cineva de mâini.
În sală era strâmt. Te oprea, în prag, un miros înecăcios de petrol ars şi de pivniţă. Zidul din fund îşi ascunsese igrasia după un covor. Lampa îşi cârpise sticla cu o foiţă de țigară. Maşina de gătit era de tablă, fără ușă, cu cuptorul spart. Burlanele, lipite la încheieturi cu hârtie, afumaseră tavanul. Cizmele de lângă pat, încă pline de praf şi păcură, îşi făcuseră carâmbii armonică. Sub maşină era un coş cu legume. Un gândac negru pleca obişnuit la plimbare, pe zid, ca un gând duşman umblând cu picioare multe şi mici sub frunte.
Sus, într-o ramă descleiată, era o fotografie mare, murdară de muşte. Un mort, o rudă a nu ştiu cui, un bătrân cu capul ţugui şi gura strânsă ca o pungă. Mă speriam de câte ori mă uitam la ei. Aveam impresia că mă urmăreşte prin casă cu ochii lui de vulpe vicleană, că îmi fură gândurile şi le spune tuturor. Eram sigur că noaptea, când dorm, se dă jos din ramă şi se prelinge pe ziduri sau pleacă pe stradă, strigoi. Odată, rămăsesem singur acasă, am pus un scaun pe masă şi m-am urcat la bătrân, să-i scot ochii cu foarfeca. M-a prins mama şi m-a tras de turul pantalonilor, rostogol, cu rama pe umăr şi fotografia în braţe.
Duşmănia între mine şi strigoiul cu buzele smochină, era făţişe acum. Intram în casă cu pumnii strânşi şi mă închinam în gând. Când mâncam, mi se părea că-l aud clefăind cu gura lui fără dinţi. Mă supăram şi aruncam în el cu toţi morcovii şi cartofii din coşul de sub maşină.
Nu mă lăsam până nu-l dam peste cap, cu ramă cu tot.
Mama îl ridica de jos, mă certa că sunt nebun şi iar îl atârna în cuiul cu cârlig.
Mă culcam în fiecare noapte cu un baston lângă mine, hotărât să-i crăp capul bătrânului, cum s-o da jos din cadră. Tresăream, în întuneric şi încovrigat sub plapumă, la cel mai mic zgomot. Adormeam târziu şi-l visam când şarpe, când câine turbat, fugind după mine. Mă dezmeticeam la ziuă, lac de sudoare, cu dinţii clănţănind de spaima din vis. Dar bătrânul cu capul ţugui era în ramă. Mă amenința parcă: «acum nu te-am prins, dar la noapte pun sigur mâna pe tine şi nu mai scapi!» Scoteam limba la el, căutam praştia sub pernă şi începeam să-l bombardez cu pietricele. Îl ocheam în vârful nasului şi în frunte.
Nu mă dam jos din culcuş până nu se scula mama. Bănuiam că mai e un bătrân cu capul ţugui, sub pat şi mi-era frică să nu mă prindă de picior.
Puica aduna pietricelele de jos, în timp ce ibricul de cafea, cuprins de flacăra albastră a spirtului, da în fiert.
― Drace, nici noaptea n-ai astâmpăr! Ce-ai, mă, cu moşu din ramă? Ia uite, i-ai scos ochii. Să nu-l vadă tac-tu, aşa, că te omoară!
Mă ridicam în patru labe, peste plapumă şi întrebam, cu necazul prins în dinţi, să nu mă audă tata.
― Cine-i moşu ăsta, de ce-l ţinem în casă?
Mama îmi afunda capul în pernă, cu o palmă plicită pe ceafă.
― Taci, că eşti mic şi prost.
Mă supăram, îmi legam brăcinarul, strâns, peste pantalonii largi şi săream din pat prin uşa deschisă, în curte.
Erau dimineţi limpezi de primăvară, înviorătoare.
Rândunica pleca din cuibul de sub streaşină, cu zborul ca o săgeată fiinţă.
Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi şi bărbia în palmă.
Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat şi pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprânceană, se închina de trei ori şi rar, spre răsărit, mişcând buzele în rugăciune pe care numai el o ştia şi aştepta să-i aducă mama cafeaua. Se aşeza pe alt scăunel, lângă mine şi sorbea din ceaşcă țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră şi ridicând mult, în cutele frunţii, sprâncenele. Mă uitam la el, lung şi îngânam, fără gând anume: «tata…» ― Tu şi ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de voi.
Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimţire.
Puişor era un om voinic, cu palmele mari şi umerii laţi. Purta, ca mine, cămașă cu flori şi culori lipoveneşti, larg desfăcută la gât. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată, ochii albaştri erau streini – ochi umezi de copil încovoiat de un gând robitor.
Eram amândoi, nişte câini.
Întrebam în mine: «de ce» – fără răspuns…
Tata pleca de acasă când fluiera la fabrică «fără un sfert», cu haina pe umăr şi pasul rar, legănat.
― Să vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.
El da din cap şi se uita în pământ, oprit după câţiva paşi.
― Tu, dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă şi nu mai pune tot la inimă, că destul îl pun eu!
Ofta, săltând haina pe umăr.
― Mănâncă, Puică şi lasă-mă pe mine – că eu… Acelaşi gest, greu de descurajare.
Mama fugea în curte, cu şorţul dus repede la ochi.
Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu paşii mici şi repezi după stăpân.
Puica îmi spusese că tata e tâmplar mecanic. Lucra la o maşină cu alămuri şi curele multe, în atelierul pentru industria lemnului, de alături.
La poarta mare, sub firma uriaşe pe care o măsurasem deseori, numărând paşi egali între cei doi stâlpi susţinători, mă opream cu mâinile la spate şi inima mică.
― Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile…
Lucrătorii, unii numai în cămăşi, alţii cu haina zvârlită pe un singur umăr, cum o purta şi tata, dar toţi cu figuri supte, veştede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa umerii – cu pasul rar, obosit şi ochii nicăieri, azi ca ieri sau acum cinci ani.
― În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară, Puişor, că-mi încep viaţa de la început, cu toate necazurile şi dezgusturile, prin tine! O să fiu tare amărât în ziua aia blestemată, Puişor – dacă n-o să mor până atunci…
Fabrica fluiera pentru a doua oară, ca o poruncă.
Puişor se uita abia acum la mine, cu un surâs şters pe figură şi mă mângâia, fără cuvânt, cu palma lui mare şi aspră.
Îmi venea să plâng.
Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede şi i-o sărutam – cum sărutam, uneori, icoana.
Mă întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un spin.
Mă opream la poartă şi mă uitam înapoi.
Tata, rămas sub firma uriaşe, flutura palma spre mine – ca la o despărţire din urmă…

 

Maidanul cu dragoste – G.M.Zamfirescu – carte pdf download.........adăugat link nou

Attachments