Feodor Mihailovici
Dostoievski
OAMENI SĂRMANI
PREFAŢĂ.
Dintre scriitorii cei mai discutaţi, a căror operă cere a fi reconsiderată cu toată grija şi atenţia de pe poziţiile esteticii marxistleniniste, este şi F. M. Dostoievski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui nume o enigmă de multe ori „ispititoare” pentru cititorul neavizat. Şi nu fără motiv. Decenii dea rândul, atât de cunoscutele romane ca: „Idiotul”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii Karamazov” şi altele au tulburat minţile fragede ale tinerilor generaţii, exercitând de multe ori o influenţă nefastă asupra orientării lor ideologice. De aceea numai o interpretare ştiinţifică, obiectivă, este în măsură să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creaţiei dostoievskiene, în care sunt atât de strâns împletite laturile pozitive cu cele negative.
Acum, cu prilejul publicării în traducerea românească a romanului „Oameni sărmani”, în preajma împlinirii a 135 de ani de la naşterea şi 75 ani de la moartea acestui scriitor rus cu renume mondial, se cuvine să ne oprim asupra fenomenului complex şi complicat pe care îl prezintă moştenirea literară a lui Dostoievski.
Atitudinea apologetică „fără rezervă”, ca şi negarea „totală” a oricărei valori, nu sunt în măsură să facă lumină în problema Dostoievski. Critica burgheză din trecut şi prezent, tot felul de antimarxişti, duşmani ai revoluţiei şi ai clasei muncitoare, au speculat tocmai laturile slabe, momentele subiective, confuziile şi rătăcirile politicoideologice ale scriitorului, proclamindule drept esenţa însăşi a întregii opere, luată în totalitatea ei organică. Tn acest sens, nau fost deloc precupeţite la adresa lui Dostoievski epitete din cele mai variate ca: „mare umanist”, „proroc al armoniei universale”, „apostol al suferinţei”, „genial scriitor realist”, mergând chiar până la consacrarea lui drept „exponent al specificului naţional rus”.
Din noianul, de comentarii şi teze contradictorii, de cele mai multe ori eronate, care sau ţesut pe marginea bogatei moşteniri literare a lui Dostoievski, greu se poate desprinde întreaga complexitate a fizionomiei sale scriitoriceşti. De bunăseamă că imensa forţă de sugestie asupra cititorilor de toate vârstele, îşi are rădăcina în extraordinara lui capacitate de evocare artistică a relaţiilor dintre oameni, în profunda analiză psihologică, căreia uneori forma aşazisei „secţiuni introspective” în cele mai intime şi tenebroase unghere ale sufletului omenesc.
Perspectiva istorică şi realitatea epocii noastre au dărâmat teoriile eticoreligioase false ale scriitorului, dândune posibilitatea să urmărim obiectiv cum un mare talent putea fi deformat în vechea Rusie a ţarilor. In impasul politic al acelei vremi, în loc să se fi integrat în lupta activă a lagărului revoluţionar, în loc săşi fi căutat suportul ideologic în resursele vitale ale poporului, Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării raţiunii şi al proclamării religiei drept unica şi suprema autoritate asupra conştiinţei omului.
Tn lumina complexităţii acestei puternice personalităţi artistice trebuie studiată creaţia lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” şi până la ultimul, Fraţii Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. In căutarea soluţiilor la problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicţiile stridente ale capitalismului, Dosloievski nu sa menţinui integral şi până la capăt pe poziţiile realismului critic, iniţiat de marii săi predecesori: Puşkin, Lermontov şi Gogol. El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democraţii revoluţionari: Bielinski, Gherţen, Dobroliubov, Cemâşevski, Nekrasov şi SaltâkovŞcedrin şi sa făcut, mai cu seamă spre sfârş’itul vieţii, exponentul acelei intelectualităţi micburgheze dezorientate ideologic, care sub apăsarea regimului auiocratpoliţienesc adoptase atitudinea de supunere şi smerenie creştinească. De la marea lui iubire de oameni, de la apărarea demnităţii umane călcate în picioare, de la ideia dreptăţii şi a libertăţii sociale, Dostoievski a lunecat spre teza fatalistă a neputinţei omului, pe care a proclamato în deviza: „Smereştete, omule mândru!” Această atitudine de resemnare, de negare a luptei, se află la extrema opusă principiului enunţat de marele umanist al erei socialiste –
Maxim Gorki: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”
Dar în pofida acestor soluţii, în esenţă reacţionare, pe care lea propovăduit Dostoievski în multe din romanele sale, din sensul obiectiv al operei scriitorului se desprinde o ură neîmpăcată împotriva orânduirii bazate pe oprimare şi exploatare, împotriva relaţiilor inumane care striveau şi deformau personalitatea omului. Forţa artistică uriaşă a talentului său, în ciuda fundamentului ideologic viciat de filosofia mistică a resemnării şi în consecinţă a împăcării între clase, şia găsit realizarea în zugrăvirea realistă a vieţii „oamenilor sărmani”. O găsim nu numai în operele de la începutul activităţii literare, dar şi în romanele cu răsunet mondial ca: „Umiliţi şi obidiţi”, „însemnări din casa morţii”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii K, aramazov”. Tocmai această latură realistă, demascatoare a operei sale vine în contradicţie cu soluţiile pesimiste la care ajunge Dostoievski, contradicţii care trebuiesc căutate în împrejurările vieţii personale a scriitorului, strâns legate de condiţiile istoricosociale şi de complexitatea structurii sate psihice.
Născut la Moscova, în 1821, în familia unui agent sanitarraznocineţ, Dostoievski’a cunoscut din frageda copilărie existenţa apăsată de nevoi materiale şi umiliri morale caracteristică lumii celor oropsiţi, „oamenilor sărmani”. El se consacră de timpuriu literaturii, socotind anii de studiu cu disciplina cazonă de la Şcoala centrală de mine din Petersburg drept lâncezire „întro atmosferă de îngheţ polar unde nu pătrunde nici măcar o singură rază de soare”. Îşi face intrarea în literatură cu romanul „Oameni sărmani” (184546) afirmânduse ca un demn continuator al umanismului gogolian. Această carte a uimit opinia publică din acea vreme prin profunda ei umanitate, prin zugrăvirea veridicrealistâ a situaţiilor, prin subtila analiză psihologică. Tendinţa critică demascatoare a romanului „Oameni sărmani” a atras atenţia criticii progresiste. In cuvinte entuziaste, Bielinski a apreciat valoarea acestei opere, prezicândui autorului un drum literar glorios. Totodată, marele critic democratrevoluţionar a semnalat laturile slabe ale concepţiei lui Dostoievski din nuvela „Omul dedublat” („Dvoinik”), apărută în aceeaşi perioadă cu „Oameni sărmani”, subliniind tendinţa psihologistă de nuanţă antisocială, care va ‘lua dealtfel proporţii dominante în creaţia dostoievskiană de mai târziu. În această epocă a „veacului crâncen”, când cumplita reacţiune a lui Nicolae I încerca să înăbuşe orice manifestare a gândirii libere, Dostoievski se aruncă în viitoarea luptei de idei, căutând în teoriile socialismului utopic răspuns la frământările ideologice legate de problema viitoarei dezvoltări a Rusiei. El citeşte cu nesaţ lucrările lui Fourier, SaintSimon, Pierre Leroux, George Sand. Ca adept al teoriei fourieriste, el aderă la cercul lui Petraşevski unde, în cadrul discuţiilor literare şi filosofice, declamă cu pasiune versurile protestatare ale poeţilor decembrişti şi ale lui Puşkin şi citeşte celebra „Scrisoare a lui Bielinski către Gogol”.
În anul 1849 are loc o cotitură cu urmări hotărîloare pentru orientarea ulterioară a concepţiei de viaţă a scriitorului. Membru cercului Petraşevski, în număr de 29, printre care şi autorul romanului „Oameni sărmani”, sunt arestaţi sub învinuirea de a fi urmărit „răsturnarea ordinei de stat existente”. Sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată, chiar în momentul execuţiei, în muncă silnică.
Anii petrecuţi la ocnă în Omsk (1849l854), urmaţi de serviciul militar disciplinar întrun batalion din Siberia au lăsat o amprentă puternică în psihologia scriitorului, zdruncinândui echilibrul sufletesc şi încrederea în posibilitatea transformării realităţii sociale, în crearea unei vieţi mai bune pentru cei mulţi şi oropsiţi.
Înveninat de ocnă şi de „ostăşie”, el îşi reneagă pasiunea tinerească pentru ideile socialismului utopic şi o vreme se află la răspânlie ideologică. După ce „casa morţii” din ocna siberiana îl rupsese de viaţa socială, nimerind în viitoarea evenimentelor din preajma reformei de la 1861, în lupta politică şi ideologică ce se ascuţea din ce în ce mai mult, Dostoievski cade sub influenţa unor prieteni slavofili de la redacţia revistei, Moskviteanin” şi se situează pe poziţii antirevoluţionare. Fără să întrezărească vreo posibilitate de luptă activă, el face o încercare chinuitoare de a justifica temeliile ordinei de stat existente. Opunând ideologiei înaintate a democraţilorrevoluţionari – filosofia suferinţei, Dostoievski propovăduieşte izbăvirea morală pe calea smereniei, a supunerii şi pocăinţii.
Totuşi în operele scrise imediat după întoarcerea din Siberia (1859) protestul faţă de regimul burghezomoşieresc, dezvăluirea aspectelor monstruoase ale vieţii sociale contemporane lui, demascarea liberalismului şi marea compasiune pentru suferinţele celor „umiliţi şi obidiţi” domină tendinţele de interpretare mistică a fenomenelor din realitatea obiectivă. „însemnări din casa morţii”, romanul „Umiliţi şi obidiţi”, „Satul Stepancikovo”, „Visul unchiului” (18611862), au în mare măsură rezonanţe, comune cu operele care au marcat începutul pozitiv în creaţia lui Dostoievski („Oameni sărmani”. Netocika Nezvanova”, „O inimă slabă” şi altele). Ele sunt un ţel de variaţii pe tema „omului mic” strivit de contradicţiile capitalismului ascendent, carel sflştau dealtfel şi pe autorul însuşi. Acestei perioade îi corespunde activitatea ca redactor la revistele cu profil reacţionar „Epoha” şi „Vremea” pe care le editează împreună cu fratele său. Urmează apoi marile romane: „Crimă şi pedeapsă”, (1866), „Idiotul” (scris în 1868 în timpul şederii în străinătate), „Fraţii Karamazov” (187980).
Concepţia pe deantregul vicioasă, antiprogresistă, care stă la baza lucrărilor: „Posedaţii” (187l72), „Adolescentul” (1879), „însemnări din ilegalitate” şi „Jurnalul unui scriitor”, pe carel scrie până la sfârşitul vieţii (1881), coincide cu activitatea de redactor începând (din 1871) la revista reacţiunii oficiale „Grajdanin” („Cetăţeanul”), când stabileşte legături strânse cu faimosul oberprocuror al sinodului, obscurantistul Pobedonosţev.
download pdf...