PARTEA I.
Subterana 1
Sunt un om bolnav. Sunt un om rău. Un om lipsit de farmec. Cred că sunt bolnav de ficat. La drept vorbind, nam nici cea mai mică idee despre boala mea şi nu ştiu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez şi nu mam tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori. Pe deasupra, mai sunt şi superstiţios până la exagerare; ei, măcar atât de superstiţios, încât să am respect faţă de medicină. (Sunt destul de cultivat ca să nu fiu superstiţios, însă sunt superstiţios.) Nu, roguvă, răutatea nu mă lasă să mă tratez. Uite, sunt sigur că aşa ceva domniile voastre nu veţi binevoi a pricepe. Astai, roguvă, dar eu înţeleg. Desigur, naş fi în stare să vă lămuresc cui îi fac „un pustiu de bine” în cazul de faţă, cu răutatea mea; ştiu prea bine că doctorilor nu le pot face nicidecum o „şotie” dacă nu mă tratez la ei; ştiu mai bine decât oricine că prin asta numai mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Şi totuşi, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară şi mai tare!
Trăiesc de mult aşa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum no mai am. Am fost un slujbaş răutăcios. Eram grosolan şi îmi găseam plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, înseamnă că trebuia să mai recompensez măcar aşa. (E o butadă proastă, dar no so şterg. Am scriso crezând că va ieşi ceva foarte caustic; iar acum, după ce miam dat singur seama că nam vrut decât sămi dau nişte aere mârşave – nici gând so mai şterg!). Când se întâmpla că de biroul la care şedeam eu se apropia câteun om cu jalba în mână, ca sămi ceară vreo lămurire, scrâşneam din dinţi la el şi simţeam o desfătare nesăţioasă dacă izbuteam săl mâhnesc. Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, aveam dea face cu oameni timizi: aşas cei cu jalbele, ştiţi şi dv. Însă dintre filfizoni cel mai mult nul puteam înghiţi pe un ofiţer. Nu voia nicidecum să se umilească şişi zornăia oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an şi jumătate am purtat război cu el. Până la urmă, lam biruit. A încetat să şio mai zornăie. De altminteri, asta sa întâmplat pe când eram tânăr. Dar ştiţi dv., domnilor, care era punctul principal al răutăţii mele? Păi toată chestia, mârşăvia cea mai mare era că în fiecare clipă, chiar şi atunci când îmi vărsăm cel mai mult fierea în mine, recunoşteam cu ruşine în sinea mea că nu sunt rău, că nus nici măcar un om înrăit, că nu fac decât să sperii vrăbiile degeaba şi cu asta mă distrez. Am spume la gură, dar ia aduceţimi o păpuşică acolo, daţimi un ceai cu zahăr şi o să vedeţi că mă potolesc. Chiar şi la suflet mă înduioşez, deşi mai pe urmă voi scrâşni din dinţi la mine însumi şi, de ruşine, câteva luni voi suferi de insomnie. Aşa miera obiceiul.
De fapt, mai adineaori mam vorbit singur de rău spunând că am fost un slujbaş răutăcios. Din răutate mam vorbit de rău. Pur şi simplu, mă ţineam de ştrengării şi cu cei cu jalbele, şi cu ofiţerul, însă în realitate nam putut fi rău. Clipă de clipă simţeam în mine multe şi nenumărate elemente, total opuse răutăţii. Simţeam cum colcăie elementele astea în mine. Ştiam că toată viaţa au colcăit în mine şi tot mă rugau să le las să iasă afară. Mă chinuiau de mi se făcea ruşine; mă împingeau până în starea de convulsii – şi, până la urmă, mi sa urât de ele, ah, ce mi sa mai urât! Nu cumva vi so fi părând, domnilor, că mă căiesc de ceva în faţa dv., că vă prezint scuze pentru ceva? Sunt sigur că vi se pare. De altminteri, vă asigur că mie puţin îmi pasă dacă aşa vi se pare. Nu rău, dar nici măcar altcumva nam izbutit să ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă. Iar acum îmi duc zilele, câte miau mai rămas, în ungherul meu, întărâtândumă cu consolarea răutăcioasă, care nu serveşte la nimic, că un om deştept nu poate face nimic din propria sa persoană şi că numai prostul poate. Da, roguvă, un om deştept din veacul al nouăsprezecelea trebuie şi este obligat din punct de vedere moral să fie o fiinţă eminamente lipsită de caracter; iar un om de caracter, un militant – trebuie să fie o fiinţă eminamente mărginită. Astai convingerea mea, la cei patruzeci de ani pe care îi am. Am acum patruzeci de ani şi când te gândeşti că patruzeci de ani înseamnă viaţa întreagă; doar înseamnă bătrâneţea cea mai adâncă. Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! la răspundeţi-mi sincer, cinstit.
Cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc. Tuturor bătrânilor o să leo spun de la obraz, tuturor acestor bătrâni respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb şi parfumaţi! Lumii întregi o să io spun de la obraz! Am dreptul să vorbesc aşa pentru că o să trăiesc până la şaizeci de ani. Până la şaizeci de ani o să trăiesc!
O să trăiesc până la optzeci de ani! Staţi puţin! Lăsaţimă sămi trag sufletul. Veţi fi crezând, poate, domnilor, că vreau să vă fac să râdeţi? Şi în privinţa asta aţi greşit. Nu sunt câtuşi de puţin un om vesel cum vi se pare sau cum vi sar putea părea; de altfel, dacă, iritaţi fiind de această vorbărie (şi simt deja că sunteţi iritaţi) var trece prin cap să mă întrebaţi: cine sunt eu? – vă voi răspunde: sunt un asesor de colegiu. Am muncit ca să am ce mânca (dar numai pentru asta) şi când, anul trecut, prin testament, una din rudele mele îndepărtate mia lăsat şase mii de ruble, mam retras deîndată de la serviciu şi mam instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am locuit în acest ungher, dar acum mam statornicit în acest ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la marginea oraşului. Drept servitoare am o ţărancă bătrână, rea de proastă cei, care, pe deasupra; mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la Petersburg, clima începe sămi dăuneze şi că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viaţa va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu mai bine decât aceşti sfătuitori experimentaţi şi prea înţelepţi, care dau din cap plini de importanţă. Dar rămân la Petersburg; nu plec din Petersburg! Şi nu plec pentru că. Eh! De fapt, e cu desăvârşire totuna dacă plec sau nu. De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere?
Răspuns: despre el însuşi.
Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine.
descarcare directă de aici………