PARTEA ÎNTÂI
Plecarea la şcoală
Mâine se deschid şcolile. Nu cred să fi aşteptat cineva ziua asta ca mine. Noaptea, care trebuie să-i facă loc pe pământ, rămâne albă. Nu pot să închid ochii. Un frământ, o nerăbdare ciudată îmi fură somnul. Când zorile surâd la ferestre, sar din aşternut şi primul meu gând e să aflu cât e ceasul. Pendula, draga mea prietenă, mi 1-a ghicit. Bate patru lovituri sonore, prelungi, care răsună prin toată fiinţa mea. Peste o oră plec cu tata la Craiova.
Toţi ai casei s-au trezit. în sufragerie, ceaiul mă aşteaptă fierbinte, îl sorb în grabă. Mama, care îmi pregăteşte de trei zile bagajele, tot mai găseşte câte ceva de pus. E îngrijorată şi tristă, de parcă m-aş duce la război. îmi dă mereu sfaturi cum să mă păzesc de răceală, de colegi răi şi de altele.
Vine şi tata. Mama îi spune:
—Stroe, trebuie neapărat să vorbeşti cu directorul să-1 supravegheze îndeaproape.
Tata încuviinţează tăcut. Pare cam plictisit de atâtea stăruinţe, îl cunoaşte pe directorul liceului, au fost colegi de facultate. Asta nu-i rău deloc.
Cobor în curtea casei. Afară e răcoare şi umed. Simt un fior de gheaţă prin şira spinării. încă nu s-a crăpat de ziuă. Văzduhul e o umbră deasă care topeşte zările. Dealul din spatele casei arată ca o matahală apocaliptică, gata să se năpustească asupra mea.
Grivei, dulăul, răsare deodată ca din pământ, se gudură şi sare cu picioarele pe mine. îl cert, dar lui nu-i pasă. O zbugheşte prin ogradă, răsfăţat. Alerg după el, fără să-1 prind. Latră voios şi-i pare bine de joacă. L-aş lua cu mine la oraş, dar nu se poate. E în stare să sfâşie oamenii de acolo, sălbaticul, căci nu prea ştie multe.
Mă abat pe la grajd. Moş Ioniţă a scos trăsura din şopron. Acum înhamă caii şi pufăie tacticos din lulea.
—Bună dimineaţa, moşule!
—Mulţumim dumitale… Te sculaşi cu noaptea-n cap, ai?
—Ce să fac, moş Ioniţă? Trebuie să mă duc la şcoală.
—Hei, domnişorule, e bună învăţătura. Pe vremea mea nu se pomenea de aşa ceva.
Grivei nu se astâmpără. Latră mereu la caii care se sperie şi azvârlă cu picioarele.
—Marş d-aici, jigodie! îl goneşte moş Ioniţă.
Pe urmă, trage trăsura în faţa intrării. Coboară şi tata, însoţit de mama. —Grig, n-ai uitat nimic? —Nu, măicuţă!
îmi iau rămas-bun. Ea mă îmbrăţişează şi-şi şterge pe furiş lacrimile, să n-o
vadă tata. îmi spune la ureche:
—Să-mi scrii, Grig, în fiecare săptămână. Şi fereşte-te să nu răceşti.
îi făgăduiesc totul, ba îmi pun în minte să-i scriu de două ori pe săptămână. Simt cum îmi strecoară ceva în buzunar. Trebuie să fie niscai bănişori. înainte de a pleca, mă pune să-mi fac cruce şi îmi înfăşoară un şal în jurul
gâtului.
Pornim. Flutur batista. Mama face la fel. Grivei latră şi se caţără pe garduri, dar nu le poate sări: sunt prea înalte.
De la Dimeşti până la oraş e cale de câteva ceasuri. Am bătut-o de multe ori. Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales când e vreme bună. Şi ziua de azi arată a fi frumoasă.
Nu vorbim nimic. E ciudat lucrul ăsta, dar cu tata nu mă pricep să vorbesc. Dacă nu mă întreabă, nu ştiu ce să-i spun, nu-mi vine nimic în minte. Poate din cauză că e rece, închis, ca un diplomat. Mă contrazice mereu, din te miri ce, opunându-mi argumente pe care nu i le pot răsturna… în logică, e foarte tare, nu mă pot măsura cu el. Orice-i spun, parcă ar fi o prostie care trebuie doborâtă. Tot mai bine-i să nu vorbim. Aşa am răgaz să fiu mai mult în tovărăşia gândurilor mele.
Sunt vesel. Pentru mine începe o viaţă nouă, necunoscută. Cu şcoala mea e o poveste întreagă. Primele două clase gimnaziale le-am trecut, în particular, la Londra. A treia am dat-o la Geneva, unde ne-am mutat după aceea. A patra am isprăvit-o – tot ca pregătit în particular – la Bucureşti, iar a cincea şi a şasea, la Paris.
în timpul învăţăturii, m-a ajutat mama, iar la matematici, fiindcă nu se pricepea, mi-a luat preparatori când englezi, când francezi, după cum găsea. Pe la începutul verii, ne-am întors în ţară, instalându-ne la Dimeşti; după cât am înţeles, pentru mai multă vreme.
Mama ar fi vrut să dau şi clasa a VH-a tot în particular, şi chiar îmi găsise un preparator, dar tata s-a împotrivit. El susţinea că-i mai bine să urmez la zi, să mă obişnuiesc şi eu să trăiesc în lume, nu legat toată ziua de fustele mamei.
Din cauza asta părinţii s-au certat. Câteva săptămâni nu şi-au vorbit deloc. în cele din urmă, mama n-a avut încotro şi a trebuit să se supună. Mai ales că, de rândul acesta, nici eu nu-i dădeam dreptate.
Câteodată mă apucă o nelinişte ciudată. Cum o fi să urmezi la şcoală? îmi închipui că trebuie să fie tare plăcut. în primul rând, te bucuri de libertate, în al doilea rând, îţi faci prieteni câţi vrei şi, mai ales, te plimbi nesupravegheat pe unde ai poftă. E puţin lucru? Pentru mine astă-vară era o sărbătoare când plecam în oraş singur de capul meu. In sfârşit, îmi trec prin minte o grămadă de lucruri.
După o oră şi mai bine de tăcere, tata mă întreabă:
—Ţi-e răcoare, Grigore?
—Nu.
Tăcem din nou, fiecare cu gândurile lui. Mă uit cum iese soarele de sub pământ. E roşu ca arama topită; toată bucata de cer din jurul lui s-a aprins şi arde mocnit ca jăraticul. Văzduhul se umple de lumină proaspătă şi caldă. Mă simt înviorat, mândru şi atât de mare, încât nu mai încap în mine. Mă dor ochii de atâta strălucire, întorc capul: uite că şi caii au simţit ceva, pentru că îndeamnă la drum mai sprinteni şi mai voioşi. Nici nu prind de veste când soarele se ridică de-o suliţă pe cer. Acum nu mai e roşu, ci sclipitor ca argintul viu, încât nu poţi să te uiţi la el mai mult de o clipă.
Trecem prin pădurea Cotmeana. Un iepure ţâşneşte dintr-un tufiş, ne taie scurt calea şi se face nevăzut. Moş Ioniţă tresare de pe capră:
— Pii! Cum de n-avusei o flintă, că-i făceam de petrecanie!
Tata nu se clinteşte, rămâne tăcut şi nepăsător, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Mă uit la copacii care ţin tovărăşie şoselei. Sunt trişti şi amărâţi pentru că frunzele lor au început să ruginească şi multe cad moarte la poalele lor ca într-un ţintirim.
Las capul uşor pe spate, sprijinit de pernele trăsurii. Apoi închid pleoapele şi mă cufund în lumea visurilor mele. Ea nu seamănă deloc cu viaţa searbădă pe care o 4
duc.
Vreau să mă gândesc la Alina. E departe de mine, nu ştie ce dor mi-i de ea…
Mă las în voia închipuirii şi retrăiesc împrejurările atât de minunate în care am cunoscut-o…
Elevul Dima dintr-a şaptea de Mihail Drumeș carte online pdf download..adăugat link nou
ascultati piesa de teatru aici..........
