PARTEA 1
MOARTEA FAUSTEI
În zorii zilei de 21 februarie 1590, dangătul funebru al clopotului vestitor de moarte suna deasupra Romei papilor — Romei lui Sixt al V-lea. Vuietul surd care se revărsa pe străzile încă învăluite în întuneric arăta că mari mulţimi se îndreptau spre o întâlnire misterioasă, întâlnirea avea loc în Piaţa del Popolo, unde era ridicat un eşafod. Scăpărând în mâinile călăului, securea se va ridica deasupra unui cap. Capul se va rostogoli. Potrivit sentinţei, călăul îl va apuca de păr şi-l va arăta norodului Romei… Şi va fi capul unei femei frumoase şi tinere, al cărei nume celebru, evocator al celei mai stranii aventuri petrecute în acele vremuri de demult, era şoptit cu un fel de admiraţie de către mulţimea adunată în jurul eşafodului :
— Fausta ! Fausta ! Fausta e cea care va muri !
Principesa Fausta era închisă în castelul Saint-Ange de zece luni, de când fusese făcută prizonieră în aceeaşi Romă în care-l atrăsese pe cavalerul Pardaillan… Singurul om pe care-l iubise… căruia i se dăruise… pe care, în cele din urmă, ar fi vrut să-l ucidă, pe care, fără îndoială, acum îl credea mort. Şi astfel, nemaipomenita aventurieră, care visase să reînnoade tradiţia papesei Ioana , aştepta ziua în care va fi executată
Papessa Ioana — personaj feminin, care, după legendă mult timp în circulaţie, ar fi ocupat la o dată incertă tronul pontifical. La originea acestei legende stă influenţa pe care au avut-o în alegerile pontificale prinţesele toscane, Teodora gi Marozia.
sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva ei. Fapt cutremurător, execuţia fusese amânată
pentru că, în momentul când Fausta urma să fie dată pe mâna călăului, se aflase că era pe cale să devină mamă. Dar acum, când copilul venise pe lume, nimic n-o mai putea salva.
în curând va bate pentru ea ceasul când avea să plătească îndrăzneala şi înverşunata-i luptă împotriva lui Sixt al V-ea. în dimineaţa aceea Fausta trebuia să moară !
În dimineaţa aceea, într-una din fastuoasele săli ale Vaticanului, doi bărbaţi stând în picioare, faţă în faţă, îşi aruncau în obraz cuvinte pline de ură ce păreau şi mai înfricoşătoare din pricina atitudinii lor neclintite Şi parcă împietrite. Erau bărbaţi în puterea vârstei şi chipeşi amândoi. Deşi aparţineau bisericii, purtau cu graţie semeaţă armoniosul costum al cavalerilor epocii ; erau mari seniori, de bună seamă. Iar în inimile lor clocotea aceaşi ură, pentru că dragostea pentru aceeaşi femeie îi învrăjbise.
Unul dintre ei se numea Alexandru Peretti ! Numele de familie al sanctităţii sale Sixt al V-lea ! Omul acesta era într-adevăr, nepotul papii. Tocmai fusese numit cardinal de Montalta. Era socotit pe faţă urmaşul lui Sixt al V-lea, al cărui sfetnic şi confident era. Celălalt se numea Hercule Sfondrato şi aparţinea uneia dintre cele mai” bogate familii din Romagna ; îşi îndeplinea funcţia de mare judecător cu o severitate care făcea din el unul dintre cei mai straşnici executori ai ideilor lui Sixt al V-lea.
Iată ce-şi spuneau cei doi bărbaţi :
— Ascultă, Montalta, ascultă ! Iată că sună clopotul.. nimic n-o mai poate salva acum, şi nimeni !
— Am să mă arunc la picioarele papii, gemu nepotul lui Sixt al V-lea şi am să obţin iertarea ei…
— Papa,! Păi,dac-ar avea puterea s-o facă, mai curând ar omorî-o cu mâinile lui, decât s-o salveze. Ştii Montalta, ştii bine că numai eu pot s-o salvez pe Fausta. Ieri i s-a citit sentinţa. Acum eşafodul este ridicat. Întro oră, Fausta va înceta să mai trăiască, dacă nu-mi juri pe Cristos, pe cununa lui de spini şi pe rănile lui, că renunţi la ea …
— Jur … — bâigui Montalta.
Şi se opri, buimăcit de durere, de furie şi de groază.
— Ei bine — mârâi Sfondrato — ce juri ?
Erau acum atât de aproape unul de celălalt, încât se atingeau. Privirile lor rătăcite îşi aruncară o ultimă ameninţare, iar mâinile lor frământară mânerele pumnalelor.
— Jură, hai, jură odată ! repetă Sfondrato.
— Jur — tună Montalta — să-mi smulg mai curând inima decât să renunţ la a o iubi pe Fausta, chiar dacă ea’ mi-ar purta o ură la fel de nepieritoare pe cât e dragostea mea. Jur că, atâta timp cât voi trăi, nimeni nu se va atinge de Fausta, fie el călău, mare judecător sau papa însuşi. Jur s-o apăr singur, împotriva întregii Rome, dacă va fi nevoie. Şi până una alta, judecătorule, mori tu primul, pentru că tu eşti cel care ai rostit sentinţa !
În aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, cardinalul Montalta, nepotul papii Sixt al V-lea, ridică pumnalul şi-l înfipse în umărul lui Hercule Sfondrato.
Apoi, cu un fel de horcăit, care era poate un blestem sau poate o rugăciune, Montalta se repezi afară.
Primind lovitura, Hercule Sfondrato căzu în genunchi. Dar aproape imediat după aceea se ridică, îşi desfăcu tunica şi-şi dădu seama că pumnalul lui Montalta nu străbătuse prin zalele care-i acopereau pieptul.
— Cămăşile astea de oţel care se fabrică la Milano sunt într-adevăr bine călite — murmură Hercule cu un zîmbet sinistru. Consider că am primit lovitura, Montalta ! Şi-ţi jur că pumnalul meu va şti să găsească drumul spre inima ta Alergând prin labirintul coridoarelor, al sălilor imense, al curţilor şi al scărilor, Montalta pătrunsese în pasajul boltit care lega Vaticanul de castelul Saint-Ange şi ajunse la temniţa în care Fausta, înfrântă, aştepta clipa morţii.
Montalta se apropie tremurând de uşa grea păzită de doi halebardieri. Cei doi soldaţi schiţară un gest, ca pentru a-şi încrucişa halebardele. Dar fie din pri-cina autorităţii, desigur, imense, pe care o avea la Vatican nepotul lui Sixt al V-lea, fie din pricină că înfăţişarea lui, în momentul acela, era înfricoşătoare, cei doi paznici se dădură înapoi.
Montalta deschise ferestruia prin care se putea vedea ce se petrece în interiorul temniţei.
Şi iată ce văzu atunci cardinalul Montalta prin fe-restruie… Fugară şi fericită viziune de vis funerar.
Pe un pat îngust sta culcată o femeie tânără … mama cea tânără… Fausta… fiinţă de o frumuseţe orbitoare. A luat copilul în braţe şi l-a ridicat cu un gest plin de forţă şi de bunătate, privindu-l cu ochii ei mari şi adînci, strălucitori ca nişte diamante. Lîngă pat se afla confidenta ei.
Iar Fausta, cu un glas ciudat de calm, rosti :
— Myrthis, îl vei lua şi-l vei duce departe de Roma, departe de Italia. Nu-ţi fie teamă, nimeni nu te va împiedica să ieşi din castelul Saint-Ange ; am obţinut ca, o dată cu mine, să se stângă şi răzbunarea lui Sixt al V-lea.
— Nu mă voi teme de nimic — răspunse Myrthis cu un zel înflăcărat. Căci dacă dumneavoastră veţi muri, eu va trebui să trăiesc, şi voi trăi pentru el.
Fausta încuviinţă din cap, ca pentru a lua act de această promisiune. După un minut de tăcere, rosti cu ochii aţintiţi spre copil :
— Fiu al Faustei !… Fiu al lui Pardaillan !.. ce se va întâmpla cu tine ?… Mama ta, pe patul de moarte, îţi dă sărutul mândriei şi al forţei prin care speră că sufletul ei să trăiască în fiinţa ta !… Fiu al lui Pardaillan şi al Faustei, ce se va întâmpla cu tine ?…
S-a sfârşit : Myrthis l-a luat în braţe pe copilul pe care va trebui să-l ducă departe de Roma, departe de Italia, pe fiul Faustei şi al lui Pardaillan. Şi se retrase, întorcându-se cu spatele, ca pentru a-i ascunde micuţului , nevinovat, de-abia intrat în viaţă, vederea mamei sale, ce păşeşte spre moarte.
Cu un gest de un calm funebru, Fausta deschide medalionul de aur, pe care-l poartă la gât, şi toarnă întrun pocal dinainte pregătit boabele de otravă ascunse în acel medalion.
S-a sfârşit : Fausta goleşte pocalul dintro sorbitură şi se prăbuşeşte pe pernă … Moartă.
II
MARELE INCHIZITOR AL SPANIEI
De dincolo de uşa grea se auzi un ţipăt înfricoşător, de spaimă şi de groază. Era Montalta care-şi striga uluirea, Montalta care gemea, lovit ca de-un trăsnet de acest deznodământ neprevăzut.
— Moartă ?… Cum ? ! Ea e moartă ! O, nebunie ! Cum de nu m-am gândit că Fausta, ca să n-o atingă călăul, îşi va lua viaţa !
Şi aproape în aceeaşi clipă se năpusti, cu toată forţa, în uşă, izbind-o furios cu pumnii şi bîiguind :
— Repede, repede ! Ajutor !… Cine ştie, ar mai putea fi salvată !
Apoi, dîndu-şi seama de zădărnicia acestei încercări, se adresă halebardierilor, care asistau nepăsători la deznădejdea lui :
— Deschideţi ! Deschideţi o dată ! Vă spun că moare… că trebuie salvată !
Unul dintre cei doi paznici răspunse :
— Uşa aceasta nu poate fi deschisă decât de către monseniorul mare judecător.
— Hercule Sfondrato !… Blestemat să fiu !…
Şi Montalta căzu în genunchi, cu capul în mâini, zguduit de hohote de plîns. în clipa asta, o voce calmă rosti :
— Şi eu am dreptul să deschid această uşă …. şi o şi deschid !
Montalta se ridică dintr-o săritură. îl privi o clipă pe omul care vorbise astfel şi, cu o teamă surdă, amestecată cu respect, murmură :
— Marele inchizitor al Spaniei !
Inigo de Espinosa, cardinalul arhiepiscop de Toledo, mare inchizitor al Spaniei, rudă apropiată şi urmaş al lui Diego de Espinosa, era un om de cincizeci de ani, înalt, puternic şi o figură aproape blândă, sau, mai bine zis, căruia rar i se întâmpla să exprime deschis
vreun sentiment. Inchizitorul se afla de o lună la Roma. Venise să îndeplinească acolo o misiune pe care nimeni nu o cunoştea. Avusese cu Sixt al V-lea numeroase între vederi la care nu’ mai fusese nimeni de faţă. Se observase însă că bătrânul papă, un combatant îndeobşte atât de puternic şi de primejdios în discuţiile diplomatice, ieşise din întâlnirile sale cu Espinosa din ce în ce mai slăbit, din ce în ce mai îmbătrânit. Se mai ştia, de asemenea, că inchizitorul trebuia a doua zi să ia din nou drumul Spaniei.
La un gest poruncitor al lui Espinosa, cei doi paznici se înclinară tremurând şi merseră. tocmai în celălalt capăt al îngustului coridor, pentru a-şi relua veghea monotonă.
Fără să mai rostească vreo vorbă, Espinosa deschise uşa şi pătrunse în temniţă, aşa cum spusese.
Montalta se grăbi să-l urmeze, cu inima plină de o bucurie nestăpînită, cu sufletul copleşit de o speranţă pe cât de puternică, pe atât de nebunească. Fără să ştie de ce, dar având certitudinea că acolo se va produce o minune, sub ochii lui şi pentru el, se năpusti spre patul îngust pe care zăcea trupul Faustei.
Şi deodată, rămase pironit în loc… Privirile lui rătăcite se aţintiră cu durere, cu furie… cu ură, asupra făpturii micuţe din braţele confidentei.
Simpla vedere a copilului fusese de ajuns ca să dezlănţuie în sufletul acestui om puternic o lume întreagă de gânduri furtunoase, a căror suflare otrăvită mătura şi nimicea orice sentiment omenesc, nelăsând nimic în jur… nimic altceva decât o ură de moarte… căci acest copilaş era fiul lui Pardaillan !
Nevinovata făptură, prevenită fără îndoială de vreun instinct misterios şi sigur, începu să seîncească şi se ghemui în braţele celei care, de aci înainte, avea să-i fie mamă.
Iar Myrthis, stând în picioare, cu ochii aţintiţi pe chipul răvăşit al acestui necunoscut, strânse şi mai tare copilul, într-o îmbrăţişare aproape maternă, pentru a-l ocroti.
Nici un amănunt al acestei scene fulgerătoare şi nespus de grăitoare prin însuşi mutismul ei nu scapă ochiului ager al marelui inchizitor. –
Dar cu o voce calmă, aproape blândă, acesta spuse, arătând spre uşa deschisă :
— Femeie, eşti liberă. îndeplineşte-ţi . misiunea de mamă ce ţi-a fost încredinţată. Pleacă, şi ‘Dumnezeu să te aibă în pază !
Apoi, poruncitor, către cele două străji, încremenite la capătul coridorului :
— Lăsaţi-o să treacă, din mila mărinimosului Sixt ! Strângând la pieptul ei, în tăcere, pe fiul lui Pardaillan, Myrthis trecu pragul porţii şi se îndepărtă cu paşi repezi.
Espinosa închise uşa după ea şi se aşeză în linişte la căpătîiul Faustei, moartă.
Când copilul dispăru, cardinalul Montalta se întoarse spre Fausta, a cărei faţă, ce începuse să pălească, aureolată de splendoarea părului ei lung, ieşea la iveală din albeaţa pernei. O privi o clipă, apoi se prăbuşi, luă mâna Faustei, care atîrna afară din pat, sărută îndelung această mână care se şi răcise şi izbucni în hohote de plîns :
— Fausta ! Fausta !… Să fie oare adevărat că eşti moartă ?…
Deodată însă, sări în picioare, cu ochii injectaţi, strângând în mână pumnalul şi urlînd :
— Vai de cei care mi-au ucis-o !
în clipa aceea se trezi faţă în faţă cu inchizitorul şi, fulgerător, îşi redobîndi simţul realităţii. Cu o voce
când pătimaşă, când rugătoare, i se adresă astfel lui Espinosa : .
— Monseniore ! Monseniore ! De ce m-aţi adus aici ? De ce ?… Ah, iată, «monseniore, nu ştiu dacă nu mi s-au tulburat minţile, dar mi se pare… da, ghicesc… simt… văd că sunteţi aici ca să faceţi o minune… Mi-o veţi învia, nu-i aşa ?… Vă implor, vorbiţi monseniore !… Dar vorbiţi o dată. căci altfel, pe Dumnezeu, mă duc după ea!
Cu un gest furios, îşi îndreptă pumnalul spre piept, gata să-l străpungă.
Atunci Espinosa, cu glasul lui mereu potolit, rosti
— Domnule, otrava pe care a luat-o sub ochii dumi tale, principesa Fausta, i-a fost dată de Magni , negustorul de ierburi pe care-l cunoşti… Acest Magni e omu meu… Există un singur antidot… Şi acest antidot îl am la mine… Iată-l !
Şi spunând acestea, Espinosa scotoci prin punga Lui şi scoase din ea un flacon minuscul.
Un strigăt de nestăpînită bucurie ţîşni de pe buzele lui Montalta. Apucând mâinile inchizitorului, îi spuse cu glas plin de emoţie :
— Ah, monseniore, salvaţi-o !… Salvaţi-o şi apoi luaţi-mi mie viaţa… v-o ofer.
— Domnule cardinal, viaţa dumitale este prea preţioasă pentru noi… Ceea ce am să-ţi cer este, slavă Domnului, de mai mică însemnătate.
Aceste cuvinte fură rostite pe un ton foarte simplu şi chiar cu blîndeţe.
Montalta avu senzaţia foarte precisă că inchizitorui îi va propune un tîrg înfricoşător, de care va atîrna moartea Faustei. Dar îl privi pe Espinosa drept în faţă şi-i spuse :
— Orice, monseniore ! Cereţi !
Espinosa se apropie de el, gata-gata să-l atingă şi, dominându-l cu privirea, îi spuse :
— Ia aminte, cardinale !… Ia aminte !… O salvez pe femeia aceasta pentru că viaţa ei îţi este mai preţioasă decât orice… Dar, în schimb, dumneata îmi aparţii… nu uita acest lucru…
Montalta încuviinţă cu furie din cap, în semn că hotărîrea lui era nestrămutată, şi rosti cu o voce aspră :
— Nu voi uita, monseniore. Salvaţi-o şi sunt al dumneavoastră… Dar, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă — adăugă el, ştergându-şi fruntea brobonită de sudoarea spaimei.
— Am luat notă de angajamentul dumitale a spus Espinosa cu gravitate. Şi adăugă, înaintând spre trupul ţeapăn al Faustei :
— Ajută-mă !
Magni — iorborist cunoscut la Roma, bănuit de a-l fi otrăvit pe Sixt al V-lea din ordinul Inchiziţiei din Spania
Cu gesturi blînde ca nişte mângîieri, Montalta luă în mâinile sale tremurătoare capul Faustei şi, fremătând de speranţă, îl ridică uşor, în timp ce Espinosa îi turnă pe gură conţinutul flaconaşului său.
— Şi acum, să aşteptăm — spuse inchizitorul. După câteva clipe, o uşoară roşeaţă coloră obrajii Faustei.
Montalta, aplecat deasupra ei, urmărea cu nespusă spaimă efectele antidotului, având sentimentul că acesta acţiona cu o încetineală ucigătoare.
În sfârşit, printre buzele întredeschise se strecură o răsuflare uşoară, abia perceptibilă, iar Montalta, simţind pe obrazul lui acest suflu uşor, suspină şi el adine, ca şi cum ar fi vrut să-întărească efortul prea slab depus de organismul femeii.
Îi puse mâna pe piept şi se ridică în picioare, cu ochii strălucitori ; inima bate… foarte slab, e drept, dar, în
sfârşit, bate !
— Trăieşte ! Trăieşte ! strigă el, înnebunit de bucurie, în aceeaşi clipă, Fausta deschise ochii şi-i îndreptă spre Montalta, care stătea aplecat asupra ei. Aproape numaidecât îi închise la loc.
O răsuflare ritmică îi sălta pieptul. Părea să doarmă.
Atunci Espinosa, care privea nepăsător întreaga această scenă, spuse :
— Nu vor trece nici două ore şi principesa Fausta, îşi va recăpăta pe deplin cunoştinţa.
încredinţat acum că minunea a fost săvârşită, Montalta dădu din cap în semn că lua act de această afir-
maţie şi, înclinându-se în faţa lui Espinosa, îi spuse :
— La ordinele dumneavoastră, monseniore !
— Domnule cardinal — zise inchizitorul — am venit din Spania la Roma anume pentru a căuta un document ce poartă iscălitura lui Henric al III-lea al Franţei, precum şi pecetea lui. Acest document este închis în scrinul ce se află în camera sfinţiei sale. în lipsa papii, nimeni nu poate pătrunde în camera sa… Nimeni, afară de dumneata, Montalta ! Documentul acesta — urmă el după o scurtă pauză — documentul acesta ne trebuie.
Şi odată cuvintele rostite, Espinosa îl privi pe Montalta drept în ochi.
— Bine… Am să-l caut — răspunse cu răceală cardinalul.
Şi ieşi numai decât cu un pas greu şi apăsat.
Rămas singur, Espinosa păru o clipă cufundat într-o adîncă meditaţie. Apoi se apropie de Fausta, îi atinse uşor umărul ca .s-o trezească, şi-i spuse :
— Aveţi destulă putere, doamnă, ca să mă auziţi şi să mă înţelegeţi ?
Fausta deschise ochii aţintindu-şi-i, gravi şi lucizi, asupra inchizitorului, care se mulţumi cu acest răspuns mut şi continuă :
— Înainte de a pleca, vreau să vă dau toate asigurările, doamnă, cu privire la soarta copilului dumneavoastră… Trăieşte… La ora asta confidenta dumneavoastră, Myrthis, trebuie să fi părăsit Roma, ducând cu dînsa comoara sfîntă pe care i-aţi dat-o în păstrare… Totuşi, să nu credeţi că Sixt al V-lea a lăsat în viaţă copilul numai pentru a-şi ţine jurământul pe care vi l-a făcut… Dacă acest copil trăieşte, doamnă, este pentru că Sixt ştie că dumneavoastră aţi ascuns într-un loc zece milioane şi că le-aţi lăsat moştenire fiului dumneavoastră… Dacă Myrthis a putut să părăsească Roma fără nici o piedică, e pentru că Sixt ştie că ea cunoaşte locul unde sunt ascunse aceste milioane.
Espinosa se opri o clipă, ca să-şi dea seama de efectul produs de vorbele lui.
Fausta continuă să-l privească cu ochii ei mari, negri. Dar ochiul încercat al inchizitorului nu desluşea pe această faţă nemişcată nici cea mai mică urmă de emoţie ; vrând să se convingă, el stărui :
— M-aţi auzit ?… M-aţi înţeles bine ?… Printr-un semn. Fausta îi dădu a înţelege că da. Espinosa se mulţumi încă o dată cu răspunsul acesta mut —. Asta e tot ce voiam să vă spun, doamnă.
Şi cu un soi de plecăciune solemnă se îndreptă încet spre uşa pe care o deschise. Dar, înainte de a trece pragul, se întoarse şi adăugă :
— încă un cuvânt- doamnă ; domnul de Pardaillan a reuşit să scape din incendiul de la palatul ‘ Riant…
Pardaillan trăieşte, doamnă … Mă auziţi ?… Pardaillan… e viu ! De data aceasta, Espinosa ieşi liniştit.
descărcați cartea direct de aici:....schimbat fisier..