FAUSTA ÎNVINSĂ
LES PARDAILLANS, Fausta vaincue, 1910
I
BICIUIREA LUI ISUS
O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grève. Aşteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraş Paris.
Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.
Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte al monseniorului de Guise; asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea.
Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.
În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.
Nu numai piaţa Grève era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.
Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.
În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grève veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi.
Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos, şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus.
Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.
Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printrun anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.
În spatele lui Joyeuse deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi:
— Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos!
— Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.
La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:
— Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit!…
Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe:
— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…
— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa!
— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui!…
— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci!
— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor.
Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice.
În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.
— Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?
— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus!
— Te-ai întremat, dragul meu Loignes?… Şi rana?
— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de
Guise să, primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o!…
— Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege?…
— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!
— Şi să le dăruiască apoi lui Bussi-Leclerc şi lui Joyeuse! continuă Sainte-Maline.
— Domnilor, zise Chalabre, Joyeuse a strigat adineauri: “Moarte Lefegiilor!” Bussi-Leclerc a strigat: “Moarte celor Patruzeci şi cinci!”… Joyeuse este un păcătos nebun şi nu merită nici măcar o împunsătură de pumnal. Insă Leclerc nu va apuca să ajungă la Chartres. Ne-am înţeles?
— Ne-am înţeles! răspunseră ceilalţi trei.
Lăsându-i pe cei patru spadasini — patru dintre Lefegii lui Henric al III-lea — să-şi urzească planurile de răzbunare şi de omor, să ne întoarcem la fantastica procesiune care se îndrepta spre Chartres şi să ajungem din urmă o litieră închisă, care venea la câteva sute de prăjini în urma coloanei..
Litiera era înconjurată de zece călăreţi. Înăuntru se aflau două femei: Fausta şi Marie de Montpensier.
— Şi omul? întrebă Fausta în clipa când noi ne apropiem de litieră.
— S-a amestecat în mulţimea penitenţilor şi merge în tăcere.
— Eşti sigură că acest călugăr se află în rândurile procesiunii? stărui Fausta.
— L-am văzut, răspunse ducesa, l-am văzut cu ochii mei.
— Pardaillan nu m-a minţit, suspină Fausta. Jacques Clement, liber, merge spre împlinirea destinului său. Ce mai! Valois este condamnat. Acum nimic nu-l mai poate scăpa…
Ce spuneţi, frumoasa mea suverană? Mi se pare că aţi rostit un nume… numele domnului de Pardaillan…
— Da! spuse Fausta, privind-o drept în faţă pe ducesă.
— Vedeţi, fratele meu şi gentilomii lui rostesc adesea numele acesta de vreo trei sau patru zile…
— Ei bine, dacă doreşti ca fratele domniei-tale să nu mai rostească acest nume…
— Eu? Puţin îmi pasă! zise Marie râzând.
— Da, domniei-tale puţin îi pasă. Dar e nevoie ca ducele de Guise să aibă mintea neîmpovărată de gânduri pentru ceea ce se va înfăptui. Şi, pentru a-i despovăra mintea…
— Ce-i de făcut? întrebă Marie.
— Spune-i, trimite-i veste, de îndată ce vom intra în Chartres, că Pardaillan e mort!… Şi, spre a nu avea nici o îndoială, spune-i că eu l-am ucis…
Rostind aceste vorbe, Fausta plecă fruntea şi închise ochii, dând parcă de înţeles că doreşte să se închidă în gândurile ei. Şi aceste gânduri ale ei erau de bună seamă funebre, întrucât chipul neclintit părea că oglindeşte moartea.
Personajele noastre sunt deci astfel împărţite: în fruntea acestui şarpe lung alcătuit de gloata, care mărşăluia pe drum, un grup de călăreţi: de Guise, fraţii săi, gentilomii săi. Alături de el, Maineville nepăsător şi Maurevert neliniştit. Bussi-Leclerc supraveghează procesiunea, fără îndoială, deoarece îi străbate rândurile şi este văzut când într-un loc, când în altul.
Apoi, în urma acestei bande de seniori, la o oarecare distanţă. Începe procesiunea.
Apoi, aproape la coada coloanei, un călugăr merge singur, cu gluga trasă peste faţă, strângând în mâini, la piept, un pumnal lung: este Jacques Clément.
În sfârşit, foarte în urmă, vine litiera Faustei.
După a treia zi de mers, procesiunea se odihni în satul Latrape, unul dintre popasurile organizate de domnul Cruce, însărcinatul cu încartiruirea acestui exod. Penitenţii ajunseră în sat pe la ora patru şi, de îndată, se aşezară la masă, adică năvăliră pe o pajişte întinsă unde se lungiră pe iarbă.
Fireşte, de Guise şi suita sa se instalaseră în cele mai bune case din sat.
Pe pajişte, sătenii din Latrape umblau de colo până colo, străduindu-se să le facă o bună primire penitenţilor. Bravii oameni puseseră la copt nenumărate pâini, dădură cep la vreo treizeci de butoaie de cidru sau de vin şi aprinseră pe pajişte, focuri mari la care se frigeau berbeci întregi, hălci de boi şi de porci.
După asemenea chiolhan, fiecare se înfăşură in mantie şi-şi căută un locşor unde să se culce. Orologiul din clopotniţa mică a satului bătu ora zece.
În clipa asta, în penultima casă cum mergi spre Chartres, doi bărbaţi dormeau alături, întinşi pe snopii de paie din şură.
Sau, cel puţin, dacă unul dintre cei doi nu izbutea să adoarmă, oftând şi tot răsucindu-se pe paie, celălalt în schimb dormea pentru amândoi.
În aceeaşi casă, dar nu în şură şi nici pe paie, ci într-o odaie destul de curăţică, dormea un alt personaj. Acela care s-ar fi apropiat de omul adormit l-ar fi recunoscut pe unul dintre cei mai credincioşi, mai de nădejde şi mai strălucitori gentilomi ai ducelui de Guise, adică domnul de Bussi-Leclerc în persoană.
Îndată după ce orologiul sună de ora zece, patru bărbaţi se apropiară de casa pe care am zugrăvit-o: erau cei patru soldaţi credincioşi ai lui Henric al III-lea care, profitând de procesiune pentru a ajunge la rege fără primejdia de a fi arestaţi, merseseră până aici împreună cu convoiul. Erau Montsery, Sainte-Maline, Chalabre şi Loignes, care pândeau prilejul de a-şi pune în valoare talentele de spadasini pe pieptul domnului de Bussi-Leclerc.
Eşti sigur că-i aici? întrebă Sainte-Maline.
— Nu l-am slăbit din ochi, răspunse Chalabre. Cu siguranţa că-l vom găsi pe mistreţ în vizuina lui.
— Cum o să facem? întrebă Montsery.
— Eu aş vrea să mă bat cu el, spuse Sainte-Maline.
— Şi dacă te omoară?
— O să mă răzbunaţi voi…
— Aşa, bravo! strigară Chalabre şi Montsery. O luptă!…
— Domnilor, spuse Loignes, cred că v-aţi pierdut capul. După ce că bădăranul ăsta v-a ocărât cum i-a venit la gură, cât v-a ţinut închişi la Bastilia, acum vreţi ca, pe deasupra, să vă scoată şi maţele, la toţi…
Loignes era cel mai vârstnic dintre cei patru. Era un bărbat serios şi cumpănit, care îşi făcea cu pricepere meseria de asasin regal.
Ceilalţi trei, foarte tineri, aşa cum am mai spus, nu aveau încă destulă experienţă. În faţa observaţiilor înţelepte ale mai marelui lor — meşter şi în capcane — îşi plecară capul.
— Ce trebuie să facem? întrebară ei.
— E foarte simplu. O să-l strigăm, ca şi când ducele lui l-ar chema grabnic. Să avem pumnalele în mână. Şi când iese îl ciuruim pe cinste, până când o să-şi dea blândul suflet în mâinile diavolului.
Trebuie să recunoaştem meritul celor trei tineri smintiţi de a se alătura pe loc acestui plan atât de limpede.
— Pe unde se intră? întrebă contele de Loignes.
— Trebuie să dăm ocol casei, zise Chalabre, care toată ziua îl pândise pas cu pas pe Bussi-Leclerc. Luaţi-vă după mine, domnilor!
Chalabre o porni îndată pe o potecă şi, la douăzeci de paşi depărtare de drumul mare, sări sprinten peste un pârleaz. Ceilalţi îl urmară. Se pomeniră într-o curte mustind de bălegar. În spatele lor era o şură unde. pe paie, dormeau cei doi necunoscuţi despre care am vorbit adineauri. Dinaintea lor, casa, sau mai degrabă coliba, împărţită în două: la dreapta, locuinţa destul de încăpătoare a stăpânilor casei, şi la stânga o odaie izolată, cu o uşă a ei. Chalabre arătă uşa cu degetul.
Toţi patrii îşi scoaseră pumnalele din teacă. Sainte-Maline şi Montsery se aşezară în stânga uşii, gata să sară la Bussi-Leclerc de îndată ce se va arăta. Chalabre se aşeză la dreapta. Apoi Loignes, după ce aruncă o privire plină de mulţumire asupra dispozitivului de atac, izbi zdravăn în uşă cu garda săbiei.
— Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! răcni contele de Loignes. Repede! Sculaţi-vă şi duceţivă în fuga mare la monsenior care vă cheamă să veniţi într-o clipă!
— Să-l ia dracu pe monsenior! mormăi Bussi-Leclerc. Aşteptaţi, domnilor, să mă îmbrac.
— Nu, nu! Eu alerg să-l trezesc pe domnul de Maineville, căci şi pe el îl cheamă ducele. Grăbiţi-vă, aşadar!
Acestea fiind spuse, Loignes se lipi de zid, lângă Chalabre. Leclerc, obişnuit cu asemenea alarme necurmate, nu avea nici o bănuială. Cei patru, încordaţi şi cu pumnalul în mână, aşteptau. Deodată auziră zgomotul pe care îl făcea Bussi-Leclerc încercând să deschidă uşa.
— Bună seara, domnilor! spuse în aceeaşi clipă un glas foarte potolit şi fără umbră de batjocură. S-ar părea că vreţi să-l înjunghiaţi pe bunul domn de Bussi-Leclerc.
— Drace! mormăi Leclerc, care, înăuntru, ezita să mai deschidă uşa. Ce înseamnă asta?
— Trădare! strigară cei patru spadasini, îndreptându-şi pumnalele ridicate spre bărbatul care vorbise şi care înainta salutând politicos şi repetând:
Bună seara, domnilor!
Pumnalele ridicate se plecară. Cei trei tineri se opriră şi făcură o plecăciune adâncă. O rază de lună se juca pe obrazul cutezător şi calm al celui care intervenise şi, astfel, îi recunoscură chipul.
Lignes, neînţelegând nimic din această scenă neaşteptată, făcu un salt spre a se năpusti asupra nedoritului apărător al lui Bussi-Leclerc. Dar, în acelaşi timp, se simţi prins de brâu.
— E salvatorul nostru! zise Chalabre.
— E cel care ne-a scos din Bastilia! zise Montsery.
— E cavalerul de Pardaillan! zise Sainte-Maline.
Loignes se dădu un pas îndărăt, îşi scoase pălăria şi spuse:
— Şi papa dacă-aţi fi fost, tot aţi fi simţit gustul săbiei mele pentru tot răul pe care-l faceţi aici. Dar sunteţi domnul de Pardaillan, şi nu mai am nimic de spus. Retrageţi-vă deci, cavalere, şi lăsaţi-ne să ne ducem la sfârşit treaba.
— Dacă vă mai las eu acum! strigă glasul batjocoritor al lui Bussi-Leclerc din spatele uşii.
— Bine, bine! Mai rabdă tu puţin şi o să vezi cum se sparge o uşă şi cum se striveşte un piept! răspunse Loignes. Domnule, adăugă el adresându-se lui Pardaillan, înăuntru e BussiLeclerc, duşmanul domniei-voastre şi al nostru, deopotrivă. Cred că, dacă nu vreţi să ne ajutaţi, ne veţi lăsa cel puţin să-l ucidem în tihnă pe acest nevrednic.
— Domnilor, spuse Pardaillan, când am avut fericirea de a vă scoate din mâinile guvernatorului Bastiliei, mi-aţi făgăduit trei vieţi şi trei libertăţi, în schimbul alor voastre.
— E-adevărat! spuseră într-un singur glas Chalabre, Montsery şi Sainte-Maline.
— Am deci onoarea să vă rog a plăti în noaptea asta o treime din datoria domniilorvoastre. Vă cer viaţa şi libertatea domnului de Bussi-Leclerc.
Dintr-o singură mişcare, cei trei spadasini se înclinară. Până şi Loignes îşi vârî în teacă pumnalul şi spada.
— Domnule, zise Sainte-Maline salutând curtenitor, vi-l cedăm pe Bussi-Leclerc.
— Mai rămân doi, spuse liniştit cavalerul.
— Foarte adevărat, zise Montsery, şi ne vom ţine de cuvânt până la capăt.
Cei patru bărbaţi salutară şi se retraseră fără să-i răspundă lui Bussi-Leclerc care, din dosul uşii, striga:
— La revedere, domnilor! Am să vă pregătesc o carceră demnă de voi. la Bastilia…
Dar Sainte-Maline se întoarse brusc:
— Domnule cavaler, spuse el, ar fi o mare indiscreţie dacă v-am întreba de ce îl salvaţi pe blestematul ăsta de Leclerc, care vă doreşte răul atât domniei-voastre, cât şi nouă?
— Deloc, domnule, răspunse Pardaillan. I-am făgăduit domnului de Bussi-Leclerc că-şi va lua revanşa. Or, cum mi-aş fi ţinut făgăduiala dacă aş fi lăsat să fie ucis în seara asta?
Sainte-Maline îl privi mirat pe cavalerul care zâmbea, salută şi se grăbi să-i ajungă din urmă pe tovarăşii săi.
Pardaillan se apropie de uşa în spatele căreia se afla Bussi-Leclerc şi bătu cu pumnul, strigând:
— Domnule! Hei! Domnule de Bussi-Leclerc!
— Ce doriţi, domnule de Pardaillan?! întrebă Leclerc, în zeflemea.
— Eu? Nimic. Vreau doar să vă spun că, acum, sunt singur. Aşa că, dacă vă convine să încercaţi a vă lua revanşa după care tânjiţi de multă vreme, ei bine, sunt omul domniei-voastre.
— Bine! Prefer să aştept…
— Cum doriţi, domnule, dar am toate şansele să fiu ucis de alţii, încât poate nu vă mai rămâne nici una să mai daţi de mine. Cine ştie dacă voi apuca să ajung la Chartres?
Dacă muriţi până atunci, zise Bussi-Leclerc duşmănos, fiţi sigur că o să-mi pară rău, căci acum, cea mai dulce speranţă a mea este să mă gândesc la clipa fericită când am să vă pun maţele la uscat!
— Mulţumesc, zise Pardaillan. Ce vă împiedică, în acest caz, să încercaţi a vă satisface aceasta dulce poftă pe loc?
— A! răspunse Leclerc. Faptul că nu sunt egoist. Am să vă spun. Suntem patru oameni care vă urâm şi ne-am legat să vă ucidem. Pot chiar să vă spun cum se vor petrece lucrurile.
— Aş fi măgulit s-o aflu…
— O să vedeţi cât e de simplu: mai întâi, o să vă străpung burta cu sabia, fără ca totuşi să vă ucid. Apoi Maineville o să vă lege de aripa primei mori întâlnite în cale. Asta-i o manie a lui, pricepeţi? Apoi, după ce vă veţi fi învârtit îndeajuns, adică după ce vă veţi da duhul, Maurevert o să vă scoată inima din piept, căci a făcut prinsoare că o va mânca friptă şi împănată cu slănină. În sfârşit, monseniorul de..
Guise vă va da hoitul pe mâna călăului pentru a fi tras de cai în cele patru vânturi.
Pardaillan înţelese că Bussi-Leclerc, vorbind astfel, făcea spume la gură. Auzi cum îi scrâşneau dinţii.
— Înţelegeţi că, reluă Leclerc, dacă v-aş ucide acum, ceilalţi trei asociaţi ai mei m-ar sorti unei morţi tragice. Încercaţi deci să mai rămâneţi în viaţă câteva zile, până când vom putea pune mâna pe domnia-voastră.
— Voi încerca, zise Pardaillan. Dar, zău, vă repet, mă tem că nu voi ajunge viu până la Chartres. Ar trebui să profitaţi de ocazie…
— Nu! răcni Bussi-Leclerc.
— Atunci, asta înseamnă că ţi-e frică, Leclerc!
Pe dinăuntru, uşa fu lovită cu vârful pumnalului. Se auzea cum omul bătea furios din picioare.
— Lui Bussi-Leclerc i-e frică! strigă Pardaillan în gura mare.
— Haimana, jerpelitule, nemernicule! Dacă Maurevert îţi mănâncă inima, eu o să-ţi mănânc ficaţii!
Bussi-Leclerc începu să lovească în uşă cu pumnalul. Pardaillan ridică din umeri şi, în curte, la lumina lunii, văzu oamenii din colibă, care, treziţi de zgomot, ieşiseră din casă şi, albi la faţă de spaimă, asistau a fantastica discuţie. Fără să-i pese de ei, poate chiar fără să- vadă, cavalerul se îndreptă spre şură şi, la intrare, îşi întâlni tovarăşul care, cu arma în mână, aştepta sfârşitul incidentului.
— O! murmură tânărul duce de Angoulême. E îngrozitor. Ameninţările acestui om sunt oribile.
— Da, e destul de hidos. Să plecăm, monseniore. Aerul din satul ăsta e nesănătos pentru noi acum. Iar, în ce-l priveşte pe Maurevert, desigur că-l vom găsi la Chartres.
Cei doi bărbaţi se înfăşurară în mantii şi, cu paşi iuţi porniră pe drumul spre Chartres. Bussi-Leclerc, cu pumnalul şi sabia în mâini, ieşi mormăind:
— Unde-i? Să-l omor!
Un ţăran răspunse:
— Nu ştiu pe unde a luat-o, monseniore, dar fapt este că a fugit şi gândesc că a ajuns departe.
— Am să dau eu de el, bombăni Leclerc.
Ieşi în grabă din colibă şi, pe o scurtătură pe care i-o arătară gazdele, ajunse în piaţa bisericii, în colţul căreia se înălţa o troiţă mare. În jurul troiţei fuseseră ridicate câteva corturi şi ducele de Guise dormea într-unui din ele pe un pat de campanie, pe când Maurevert şi un alt ofiţer dormeau pe paie. Maineville, ca şi Bussi, căutase adăpost în sat.
Leclerc trimise după Maineville care, după o jumătate de oră, sosi înjurând de mama focului că fusese trezit din somn. Atunci, puse oamenii să-l trezească şi pe duce şi. primind îngăduinţa de a intra în cort, cei patru se aflară împreună. Şi Bussi-Leclerc povesti ceea ce se întâmplase mai înainte. Furios, de Guise şuieră printre dinţi un blestem. Maineville îşi scoase pumnalul din teacă şi-i cercetă vârful. Maurevert rosti aceste cuvinte stranii:
— Dacă-i vorba pe-aşa, monseniore, călătoria la Chartres este inutilă. Ar fi mai bine să facem cale-întoarsă la Paris.
— De ce? exclamară Maineville şi Bussi-Leclerc.
— Pentru că, spuse cu glas înfundat Maurevert, dacă Pardaillan se află în convoi, convoiul este blestemat! Pentru că nu Henric al III-lea va fi ucis, ci noi!
Şi cei patru bărbaţi, la fel de bravi, petrecură restul nopţii discutând cum să scape de aventurier. De Guise, întunecat şi gânditor, îi asculta pe cei trei sfetnici ai săi, fără să spună nimic. Dar, când se iviră zorile, dădu poruncă să se pornească la drum.
— Spre Paris? întrebă Maurevert.
— Spre Chartres! răspunse ducele.
Maurevert ridică din umeri şi verifică dacă pieptarul său de zale era bine prins în catarame.
Convoiul porni iarăşi la drum şi, îmbulzindu-se prin poarta Guillaume în bunul oraş Chartres, se îndreptă spre catedrală.
După ce trecu de poartă, capul procesiunii se pomeni în faţa unei numeroase trupe înarmate. De Guise îl recunoscu pe Crillon călare, care îi spuse salutându-l:
— Majestatea-sa, pentru a vă cinsti după merit, a stăruit să vă ies în întâmpinare cu opt mii de archebuzieri şi trei mii de călăreţi, pe care i-am adunat în jurul oraşului Chartres. Dar mi-am îngăduit să-i spun majestăţii-sale că două sau trei mii de oameni erau de ajuns pentru a escorta o procesiune…
— Bine aţi făcut, domnule. Unde şi când l-aş putea vedea pe rege împreună cu corpul de consilieri municipali din Paris?
— Regele este acum în catedrală.
— Să mergem deci la catedrală! zise de Guise.
— Monseniore, să vă arăt drumul. N-ar avea rost ca cinstiţii penitenţi să încerce a găsi un altul. Într-adevăr, toate străzile sunt pline de ostaşii noştri atraşi de o legitimă curiozitate, fără să-i mai punem la socoteală pe târgoveţii din acest minunat oraş, veniţi să-l aclame pe rege.
— Porniţi, domnule! spuse de Guise. Am venit ca supuşi credincioşi şi ne vom alătura ovaţiile acelora ale oraşului.
Şi, ridicându-şi toca împodobită cu pene şi cu trei şiraguri de perle, de Guise, cu glas puternic, strigă:
— Trăiască regele!
Dar, în spatele lui, o imensă aclamaţie răspunse:
— Trăiască Henric cel Sfânt!…
Era procesiunea care îşi spunea astfel părerea, aşa încât, pentru o clipă, Crillon se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să închidă porţile şi să lase în afara zidurilor trei sferturi din penitenţii care aşteptau. Dar Crillon, bărbat viteaz, îşi zise că ar fi caraghios să pară că se teme de nişte purtători de lumânări. Ordonând deci oamenilor săi, dintr-o privire, să supravegheze îndeaproape pe noii sosiţi, se îndreptă spre catedrală. De Guise îl urmă împreună cu gentilomii săi. În spatele acestui grup venea procesiunea parizienilor, pe care locuitorii oraşului, înghesuiţi la ferestre, îi cerceta cu curiozitate şi nu fără o anumită simpatie.
Apariţia lui Isus, năduşind sub crucea enormă de carton şi mai biciuit ca oricând, fu salutată printr-un murmur prelung de milă.
Dinaintea catedralei, mulţimea era mai deasă, mai nestăpânită, şi de Guise citi pe toate chipurile de provinciali cumsecade o curiozitate vie. Într-adevăr, după ce fugise, Henric al III-lea fusese primit de locuitorii oraşului Chartres cu mare curtenie, dar fără pic de entuziasm. Aici, ca şi în tot regatul, numele lui de Guise era popular şi numele regelui dispreţuit sau detestat.
Ducele îşi plimbă privirea în jur, căutând să-l zărească pe călugăr. În aceeaşi clipă, porţile imensei catedrale se deschiseră şi o grămadă de gentilomi ieşiră din lăcaş. făcându-i pe târgoveţi să se dea îndărăt. Totodată, soldaţii lui Crillon, printr-o manevră abilă, tăiară firul procesiunii şi nu lăsară în jurul lui de Guise decât vreo zece dintre oamenii săi.
— Nu prea inspirăm încredere! zise ducele încruntând sprânceana.
— Ba nu, monseniore, vi se dau onorurile cuvenite, răspunse Crillon.
Joyeuse, câţiva dintre apostoli şi doi flagelatori se aflau înăuntrul cercului alcătuit din ostaşi, gentilomii regali şi mulţime.
— Loviţi! Loviţi! spuse Joyesse.
Cei doi flagelatori începură să-l biciuiască vârtos, cu falsele curele ale cnuturilor.
— Sire! strigă Isus. Unde sunteţi? Vedeţi ce-mi fac hughenoţii! Şi totuşi nu mă plâng!…
Un vuiet al mulţimii de târgoveţi răspunse acestor cuvinte. Şi, la fel ca şi la Paris, izbucniră strigătele: Trăiască Henric cel Sfânt! când Isus, adică Joyeuse, începu să geamă, de data asta fără să se prefacă. Într-adevăr, patru penitenţi se apropiaseră de el şi începuseră să-l biciuiască, nu cu fâşii de cârpă sau cu betelii de carton, ci cu adevărate şi solide curele de piele.
Asta dură câteva minute, timp în care soldaţii potoleau mulţimea, iar de Guise, palid şi uluit, se întreba dacă nu cumva venise să se arunce singur în gura lupului. Cei patru îndrăciţi loveau cu sete.
— Destul! rosti deodată un glas puternic.
Un bărbat apăruse sub portalul catedralei. Cei patru flagelatori se opriră pe loc şi, intrând grabnic în biserică unde îşi scoaseră rasele, se arătară sub trăsăturile lui Chalabre. Montsery, Loignes şi Sainte-Maline.
Bărbatul care intervenise înainta cu un fel de demnitate spre nefericitul Joyeuse. La vederea lui se făcu mare tăcere, oamenii lui Crillon prezentară armele, de Guise descălecă şi, descoperindu-şi capul, făcu o plecăciune adâncă.
Bărbatul acesta era regele Franţei.
descărcați cartea direct de aici:…schimbat fisier...