Michel Zévaco
SFÎRŞITUL FAUSTEI
1
ÎNCERCUIREA DIN STRADA LA COSSONNERIE
La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei-mamă Măria de Medicis i s-a recunoscut de către Parlament regenţa regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino Concini — mai tîrziu mareşal d’Ancre — şi soţiei sale, Leonora Gali’gai; ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XlII-lea o serie de intrigi împotriva tînărului monarh.
O doamnă ambiţioasă, ducesa de Sorrientes — alias Fausta — acreditată în Franţa ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea, şi consilierul său contele Cris-tobal d’Albaran, îşi propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele d’Auvergne, duce d’Angouleme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientes spera ca prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angouleme să devină ea însăşi regină a Franţei! Pentru a-şi putea realiza proiectele ‘ ambiţioase, a luat în serviciul ei un tînăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.
Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tînărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuţa Loise.
Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan — tatăl lui Jehan — şi de la Landry Coquenard, credincios şi fidel servitor, despre tîlharii din slujba ducesei de Sorrientes, se alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette — pe numele ei adevărat Florence — află că este fiica lui Concini şi a Măriei de Medicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientes o ţine pe Loise sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugînd că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă.
Pardaillan a refuzat un asemenea tîrg dezgustător.
Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientes. Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.
După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.
Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea tîrcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea, şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. În orice clipă risca să se întîlnească nas în nas cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui.
Ar trebui spus că pentru a săvîrşi această nebună bravadă care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite precauţii ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzînd unde îl ducea stăpînul lui, începuse să strige de groază.
Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătînd Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rîndul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuţa Loîse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vînt. Ştia foarte bine ce spune.
Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile.
Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata; cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă.
În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă fiul — pe Jehan — aruncîndu-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui.
Dar ideea de a-şi vedea fiul luptînd împotriva mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.
Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.
Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.
Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpînul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba de micuţa domnişoară Loise, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.
Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise misiunea cu atîta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, punîndu-I pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.
Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo.
După ce i-a povestit cele întîmplate şi a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:
— Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii.
Şi apoi, cu orgoliu:
— Ei, da, sântem bogaţi, slavă Domnului!
Cu un zâmbet de satisfacţie, Pardaillan a înşfăcat punga, a cântărit-o o clipă în mână şi, numaidecît, s-a dus s-o închidă în fundul unui-cufăr, mormăind:
— Iată nişte bani care ajung la timp. Naiba să mă ia, dar nu mă gîndisem la povestea cu banii, care are totuşi importanţa ei!… Din fericire, Jehan, ştiindu-mă bine, s-a gîndit la ea.
Dar imediat după ce a vârît punga la locul cu pricina, a scos-o din ascunzătoare, a luat din ea o bună parte din monede şi le-a pus în altă pungă, băgînd restul la loc. Ţinând punga în mînă, s-a aşezat din nou în faţa lui Escargasse. Şi apoi, cu vocea lui repezită:
— la asta şi ascultă-mă, îi spuse întinzîndu-i banii. Escargasse se conformă: luă banii şi îl ascultă pe
Pardaillan, care vorbi destul de mult. Apoi Escargasse se urcă în şa şi plecă. Ieşi din Paris şi fără să se grăbească peste măsură, ca un om care călătoreşte în voie, a luat-o pe drumul spre Orleans.
Nu ştim exact încotro se îndrepta astfel Escargasse, din ordinul lui Pardaillan. Dar ştim că drumul spre Orleans este în acelaşi timp şi drumul spre Sud: spre Spania. Iar Escargasse, ca bun meridional, putea să se facă înţeles cu uşurinţă în spaniolă sau în italiană, la fel ca şi în provensală, gasconă sau franceză.
Cât despre Gringaille, care era parizian, în timp ce Escargasse se ducea la Saugis, acesta se duse pe strada Saint-Nicaise, unde se găsea palatul Sorrientes, locuinţa Faustei. În fiecare dimineaţă se ducea acolo, iar în fiecare seară venea să spună domnului cavaler tot ce a văzut şi a auzit. Se ducea travestindu-se în fel şi chip şi ştia atât de bine să se facă de nerecunoscut, încît
Valvert, întâlnindu-l de mai multe ori, nu-l recunoscuse.
Aşa încît, după cum se vede, Pardaillan nu rămînea deloc inactiv şi probabil că pregătea una din acele lovituri pe care Fausta avea s-o resimtă straşnic, când o va atinge. Dar e de remarcat că nu-l folosea pe Valvert. Asta pentru că ajutorul tînărului nu-i era absolut indispensabil pentru moment. Şi apoi îl ştia îndrăgostit şi Pardaillan, plin de delicateţe şi îngăduinţă, îşi făcea scrupule; nu vroia să-l abată de la iubirea lui în timpul celor cîteva momente de răgaz pe care le permiteau duşmanii lor.
Pentru că Pardaillan ştia foarte bine că această linişte care dura de trei zile, acum nu mai putea ţine mult. De altfel, este şi ceea ce îi spunea lui Odet de Valvert, care se mira de inerţia prelungită a Faustei şi a lui Concini.
— Să fii sigur, îi spunea el, că nici nu ne uită, nici nu dorm. îşi pregătesc treaba şi când vor fi gata, în curînd, bănuiesc, vor lovi. Noi trebuie să fim gata să parăm lovitura când ne va fi dată.
— Vom încerca să parăm, răspunse Valvert, cu aerul său liniştit, care însă nu-l înşela pe Pardaillan, dat fiind că el îl formase.
Trebuie spus că Pardaillan nu se înşela deloc. Fausta şi Concini nu erau mai puţin activi ca el. Fausta avusese chiar ideea să se alieze deocamdată cu Concini împotriva lui Pardaillan. Şi s-a dus să-l vadă pe favorit.
Rezultatul a fost că Leonora şi Concini au condus-o numaidecât pe Fausta la Luvru şi au ajutat-o să obţină pe loc o audienţă particulară la regina regentă, audienţă la care cei doi asistau de
drept.
Măria de Medicis, ca şi Leonora de altfel, avea pentru prinţesa Fausta, compatrioata ei, o admiraţie care nu era lipsită de un vag sentiment de teamă. A primito foarte bine, cu atât mai mult cu cât fiind în afara dedesubturilor secrete ale acestei alianţe, credea că Fausta venea să-i facă un real serviciu, total dezinteresat.
Fausta ţinea să placă. A făcut tot ce-i stătea în putinţă şi-a dezvăluit toată puterea ei de seducţie, care era ce-i drept irezistibilă, când voia ea. Şi a cucerit-o pe această femeie superficială şi — hai s-o spunem — cu o minte destul de îngustă, care era Măria de Medicis.
A ieşit cum a vrut Fausta: ea a fost cea care a luat conducerea acestui consiliu secret, ce se ţinea între ei patru şi ea a fost cea care a dictat măsurile cuvenite. Şi a făcuto cu atîta dibăcie şi fineţe, încât Leonora — care era singura ce-i putea ţine piept — până şi ea s-a lăsat păcălită. Putea foarte bine să se creadă că măsurile erau luate de ei toţi, când de fapt ele fuseseră sugerate doar de Fausta.
Aşa încât, atunci când s-au despărţit, toţi patru erau încîntaţi unul de altul, ceea ce nu era în măsură să-i displacă Faustei; ba mai mult, Măria de Medicis nu mai vedea decât prin ochii ducesei de Sorrientes. Pentru că, oficial, Fausta nu avea alt nume.
Deci, pentru a ne întoarce de unde am plecat, trecuseră trei zile în timpul cărora nici Fausta, nici Concini nu dăduseră semn de viaţă. A patra zi, pe când se întorcea după unul din misterioasele drumuri pe care le făcea în Paris, Pardaillan găsi un bilet pe care îl deschise în grabă, recunoscînd scrisul lui Valvert. Biletul conţinea doar atît: – Vă aştept la mine. Veniţi, domnule, cât mai urgent.
Pardaillan avea spada la cingătoare. îşi strecură un pumnal în tunică, luă, pentru orice eventualitate, o pungă bine garnisită şi plecă numaidecât în strada Cos-sonnerie.
Această stradă, pe care vechile planuri ale Parisului o desemnează sub numele de Cochonnerie, ca toate străzile învecinate Halelor, îşi datora numele unui anume tip de negoţ.
Strada Cossonnerie era în mare parte locuită de cos-sonieri Care îşi făceau negoţul. Ce este un cossonierl — un vînzător de păsări.
În momentul în care a ajuns Pardaillan, probabil că tîrgul era în toi, pentru că erau o mulţime de cumpărători. Dacă Pardaillan ar fi fost mai puţin preocupat de biletul laconic şi oarecum îngrijorător al lui Valvert, ar fi observat cu siguranţă înfăţişările dubioase şi mutrele bune de spînzurătoare ale unui mare număr dintre aceşti amatori de păsări care umpleau strada. Probabil că asta i-ar fi dat de gîndit.
Şi, fără îndoială, s-ar fi întors din drum numaidecât, trimiţînd un băiat de la han pentru a afla ceva, la locuinţa lui Valvert.
Dar Pardaillan, preocupat fiind, n-a dat nici o atenţie acestei pieţe pe care o cunoştea prea bine, pentru că locuia la doi paşi. A intrat pe alee şi a urcat sprinten scările.
Cheia era în uşa lui Valvert. Lucrul nu l-a surprins pentru că fusese chemat „de urgenţă” şi a năvălit înăuntru.
Valvert era acolo. Singur. Se plimba agitat între uşă şi fereastră. îndată ce-l zări pe cavaler, strigă:
— în fine, domnule, iată-vă! De două ore îmi macin nervii de nerăbdare şi grijă, aşteptîndu-vă!
— Dar ce se întîmplă? întrebă Pardaillan.
— Cum, ce se întîmplă! se holbă Valvert, dar, domnule, aştept să-mi spuneţi!…
Pardaillan îl fixă cu ochi scânteietori.
Văzu că celălalt are aerul unuia picat din lună. Se încruntă arcuindu-şi sprânceana şi, cu aerul acela rece pe care şi-l lua întotdeauna când simţea bătălia iminentă, zise:
— Iată ce ciudăţenie! Mă chemaţi, alerg în graba mare, dau să vă întreb despre ce este vorba şi îmi întoarceţi întrebarea!
— Nu v-am chemat deloc, domnule, protestă Valvert, din ce în ce mai uluit. Dimpotrivă, dumneavoastră mi-aţi ordonat să vă aştept aici şi să nu mă mişc până nu veniţi.
Şi Valvert avea aerul că trece de la mirare la stupefacţie, în timp ce Pardaillan îşi regăsise acel sânge-rece cu totul special care nu-l părăsea niciodată când acţiona. El începea să întrevadă adevărul. A priceput din instinct că nu era cazul să mai întîrzie. Foarte calm, foarte stăpîn pe el, întrebă:
— Răspundeţi-mi scurt. Şi răspundeţi-mi fără să puneţi întrebări: unde, când şi cum v-am ordonat să mă aşteptaţi la voi şi să nu vă mişcaţi până nu sosesc?
— Aici. Acum două ore. Printr-un bilet pe care l-am găsit pe masa mea, răspunse laconic Valvert.
— Arată-mi biletul.
— Iată-l.
Valvert căută pe masă acolo unde pusese biletul şi i-l întinse lui Pardaillan. Acesta îl luă şi îl citi.
— Este atât de perfect imitat scrisul meu încât şi eu m-aş fi păcălit. Dar ascultă bine, Odet. N-am venit aici în absenţa dumitale, cum spune acest bilet. Biletul ăsta nu lam scris eu. Aşa cum nici dumneata nu ai scris celălalt bilet pe care l-am primit eu.
Spunînd acestea, Pardaillan scoase din buzunar biletul ce-l primise la Grand PassePartout şi i-l întinse lui Valvert.
Şi, ca şi Pardaillan, tînărul strigă:
— Dar este chiar scrisul meu!
— Pe toţi dracii! N-am avut nici umbră de îndoială.
— Dar nu eu v-am scris, domnule! Ce înseamnă asta?
— Asta înseamnă, explică cu răceală Pardaillan, că se vroia ca noi doi să fim împreună aici! Asta înseamnă că în dedesubturile acestei poveşti este Fausta!
Şi, aranjîndu-şi spada cu un gest rapid, spuse cu vocea sa de bătălie:
— S-o luăm din loc, Odet. Tavanul se va nărui deasupra capetelor noastre, podeaua se va prăbuşi înghiţindu-ne, casa va sări în aer sau va arde, cine ştie! S-o luăm din loc cât mai repede, şi să dea Domnul să nu fie deja prea tîrziu!…
Se repeziră spre scară, pe care o coborîră în trombă. Valvert, din momentul în care se văzu lansat în acţiune, îşi regăsise numaidecît acel sânge-rece care-l făcea să semene cu Pardaillan… Pardaillan la douăzeci de ani. Coborîră deci, în goană. Dar, cum amîndoi aveau sângerece, îşi măsurau salturile astfel încât să facă, pe cât posibil, cât mai puţin zgomot. Cu toate astea, făcură ceva mai mult zgomot decât ar fi vrut. Cineva, acolo jos, îi auzise. O voce care gîfîia le strigă, mai curînd urlă:
— Nu ieşiţi pentru numele lui Dumnezeu! Se opriră brusc.
— Tu eşti Landry? strigă Valvert aplecîndu-se peste balustradă.
— Da, domnule, răspunse Landry Coquenard, căci într-adevăr, el era. Şi adăugă:
— Urcaţi înapoi, domnule, urcaţi înapoi. Este prea tîrziu.
Pardaillan îl măsurase pe Landry Coquenard cu privirea sa sigură.
Şi trebuie admis că privirea i-a prins bine încât nu avu nici o secundă de ezitare:
— Trebuie să urcăm, spuse el.
— Şi încă repede, fir-ar să fie! rosti Landry, ca şi cum l- ar fi auzit.
Urcară din nou treptele cîte patru, de data asta fără să~se mai îngrijească de zgomot. Ajunşi pe palier, Landry Coquenard fu numaidecît lângă ei. Intrară în locuinţă.
Dar Pardaillan, care se gîndea la tot, înainte de a intra scoase cheia din broască, o puse pe dinăuntru şi încuie de două ori. După care privi atent uşa. O singură privire îi ajunse.
„Nu va rezista la patru lovituri” îşi spuse stăpînindu-şi un oftat.
O lăsă baltă. Ascultă ce spunea Landry Coquenard răspunzînd la o întrebare a lui Valvert.
— Domnule, până în strada Marche-aux-Poirees drumul este barat de arcaşi sub comanda şefului poliţiei, domnul Louis Seguier în persoană. Strada Saint-Denis este barată de alţi arcaşi comandaţi de cei doi locotenenţi ai comandantului, domnii Ferraud şi Lefour. sânt cam cincizeci de fiecare parte. Ar fi curată nebunie dacă am încerca să trecem. Nu avem altă soluţie decât să fugim pe fereastră, chiar cu riscul de a ne rupe oasele dacă ne împiedicăm sau dacă ne vine ameţeală.
— Să vedem fereastra, spuse Pardaillan.
Se duse la lucarnă, care era deschisă. Odet şi Landry îl urmară.
Toţi trei priviră pe fereastră evitînd să se arate. Pardaillan scoase un lung şuierat de admiraţie. —Concini… şi Rospignac!…. în faţa porţii!… spuse Valvert.
— Roquetaille şi Longval şi toată turma lor, mai spuse Landry Coquenard, a cărui furie nu contenea niciodată.
— Contele d’Albaran, care o reprezintă aici pe Fausta, spuse la rîndul-i Pardaillan, cu un râs înfundat.
Din nefericire era adevărat.
schimbat fisier....