Michel Zevaco
SFÂRȘITUL LUI PARDAILLAN
I
STRADA SAINT-HONORE
O dimineaţă senina de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere…
La intrarea în strada Grenelle (.. Rousseau), mai puţin animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câţiva paşi, o escortă de zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în şeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler — altă statuie ecvestră formidabilă — care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlneşti, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o forţă extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili al căror şef de temut era fără nici o îndoială cu ochii aţintiţi asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă.
În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint Honore, supraveghea cu atenţie acest du-te-vino neîncetat al mulţimii.
Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă:
— Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.
Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari şi adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet.
Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini cei ţinea în faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea trecea prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea îşi intona „chemarea”:
— Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi trandafiri!… Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili domni!
În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mişcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înşeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.
Misterioasa doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceaţa straniu de insinuantă:
— Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aş fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât n-am putut s-o abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard?
— Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui Signor Concino Con-cini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este!…
este fiica lui Concini!
— Fiica lui Concini şi a mai cui?… Ştii?
Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar insistenţa cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă era doar afişată.
— Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e păcat., căci aş fi câştigat o avere… cu acest secret!…
Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră asupra lui Brin de Muguet care-şi continua mersul graţios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Şi revenind la bătrână, atentă, insistă:
— Eşti sigură că ea este?… Eşti sigură că nu te-nşeli?
— Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o “până la paisprezece ani pe această micuţă. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea şi am recunoscut-o din prima clipă.
Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse şi vocea seacă ameninţătoare:
— Priviţi-o ce face… Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani…
— În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Iţi voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Şi te voi plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, acum, du-te şi fii blândă… dacă poţi.
Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în timp ce se strecura spre strada Saint-Honore, îi trecu prin minte:
— Viitorul mi-e asigurat!… Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată şi generoasă…
Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar:
„Dacă aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette — pentru că aşa o cheamă acum — dacă aş putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuţa Loi’se pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani în plus. Şi nu-i de dispreţuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că această micuţă Loi’se este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ţinutul său Saugis şi care, sunt sigură, că n-ar ezita să-şi sacrifice averea pentru a-şi regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…”
II
ÎN JURUL STÂLPULUI INFAMIEI DIN STRADA SAINT-HONORÉ
Totuşi, Brin de Muguet îşi vedea în continuare de meseria ei recentă şi delicată.
Taraba sa era aproape goală, nu mai rămăseseră decât câteva mănunchiuri de flori. Deodată, bătrâna îi ieşi înainte, cu mâinile în şolduri. Brin de Muguet păli îngrozitor. Se dădu repede înapoi, ca şi cum ar Fi călcat, în acel moment, pe un şarpe veninos. Şi strigă:
— La Gorelle!
Vocea-i sugrumată de groază îl făcu pe îndrăgostit, care o urma tot timpul, să se apropie imediat, aruncând bătrânei o privire ameninţătoare, care i-ar fi dat de gândit acesteia, dacă ar Fi observat-o. Dar ea nu dădu atenţie acestui tânăr. Rânji:
— Da, micuţa mea, sunt eu Thomasse la Gorelle. Nu te aşteptai să mă-ntâlneşti, nu-i aşa?
— Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, spuse bănuitoare Brin de Muguet.
— Totdeauna, iute, deci! glumi La Gorelle. Tu ai un minut, un minuţel să-mi acorzi. Şi plângând: Saint- Thomasse să-mi ajute, nu sunt mama ta, e-adevărat… Dar te-am crescut… dacă tu ai uitat, eu nu te-am uitat, vezi, eu te iubesc, ca şi cum ai fi propria-mi fiică.
— În fine, ce vreţi?
— Să-ţi cer o mică lămurire, nimic mai mult, făcu La Gorelle cu ardoare, accentuându-şi blândeţea.
Curioşii, care se opriseră, se îndepărtară unii după alţii, văzând că bătrâna nu părea să fie animată de intenţii rele. Chiar îndrăgostitul, liniştit de urmările acestei întrevederi care debutase într-un mod îngrijorător, se îndepărtă şi el. Totuşi, nu merse departe, se opri la câţiva paşi şi îşi reluă urmărirea sa discretă.
Cele două femei se găsiră singure, faţă-n faţă.
Ele se aflau în mijlocul străzii, Brin de Muguet cu spatele la poarta Saint-Honoré. La câţiva paşi în spatele ei se ridica un stâlp al infamiei. Acesta era situat la capătul străzii Saint-Honoré, în consecinţă foarte aproape de biserica Saint-Honoré. Îndrăgostitul se găsea în spatele tinerei, între ea şi stâlpul infamiei, ascuns după stâlpul unei case.
În acel moment, o ceată destul de numeroasă înainta din strada Coq, (devenită strada Marengo) spre strada Saint-Honoré. Nu după mult timp ea trebuia să ajungă chiar în dreptul celor două femei care nici nu se sinchiseau, nici n-o vedeau.
Chiar în acel moment, doi gentilomi, care părea că vin din strada Saint-Honoré, se apropiara de tânără. Era imposibil ca cineva să aibă o înfăţişare mai semeaţă decât cei doi gentilomi. Nu trebuia să fii un mare fizionomist ca să înţelegi că erau tatăl şi fiul.
Cei doi gentilomi, deci, înaintară spre Brin de Muguet, care nu-i văzuse deloc, căci le întoarse spatele.
În schimb, îndrăgostitul nostru necunoscut îi văzu foarte bine. Şi cum îi văzu roşi ca un şcolar, prins cu mâţa-n sac, îşi acoperi imediat faţa cu mantaua şi bombăni contrariat:
— Vărul meu Jehan de Pardaillan şi tatăl său! Ei drace!…
Cei doi Pardaillan, pentru că ei erau trecură fără să-l vadă. Cel puţin, el aşa crezu şi respiră uşurat. Numai după doi paşi, cel pe care-l numi vărul meu Jehan, se aplecă spre tatăl său şi-i strecură zâmbind:
— Vărul meu Odet de Valvert!… El veghează de departe pe cea pe care-o iubeşte:
frumoasa Muguette, aici în faţa noastră.
— De ce nu se căsătoreşte cu ea, dacă este atât de pasionat.
— Mergeţi cam departe, domnule! strigă Jehan râzând. Vă asigur că sărmanul Valvert n-a îndrăznit încă să-şi declare dragostea. Şi apoi, înainte de a se căsători, ar trebui să găsească acea avere pe care a venit s-o caute la Paris.
În acel moment, cei doi Pardaillan aproape ajunseră în dreptul celor două femei. La Gorelle, care nu-i văzu, se apropie de Brin de Muguette aproape s-o atingă, şi coborând glasul spuse:
— Ascultă, când m-ai părăsit, ai luat-o şi pe mica Loîse…
Cei doi Pardaillan auziră. Jehan, la numele de Loîse auzit pe neaşteptate, păli îngrozitor şi strângând braţul tatălui său, într-un suflet:
— Loise! Pentru Dumnezeu, domnule, să ascultăm. Brin de Muguete o întrerupse cu violenţă pe bătrână:
— Da, am luat-o!… O iubeam pe această mică Loîse. Şi ştiam bine că dacă v-aş fi lăsat-o aţi fi făcut-o să moară încet, puţin câte puţin, cum mă făceaţi pe mine să mor. Aţi fi lăsat-o!… Dar ar fi fost o crimă monstruoasă! Am luat-o, am salvat-o din ghearele dumneavostră… Ceaveţi de spus de asta?
— Nimic, bineînţeles, gemu La Gorelle, ai făcut bine… nu-ţi reproşez nimic… Dar timpurile s-au schimbat.. Nu mai sunt aceeaşi… Mizeria, vezi tu, mă făcuse rea. Vezi bine cum îţi vorbesc de blând. M-am bucurat sincer să te văd într-o sănătate înfloritoare şi fâcând atât de bune afaceri, care sunt o binecuvântare… aş vrea să-ţi spun că la fel mă bucur să ştiu acest copil fericit şi sănătos!
— Dacă nu-i decât asta, bucuraţi-vă; ea estefericită şi se simte bine!
— Şi unde ai dus-o pe această mică şi dragă creatură a bunului Dumnezeu?
— Asta n-o s-o ştiţi, La Gorelle.
— Hai, văd că tu continui să mă bănuieşti. Nu ai dreptate, micuţa mea, nu-ţi vreau răul, nici ţie, nici copilului. Adio.
Puţin uluită de această plecare atât de precipitată, care semăna a fugă, Brin de Muguet respira mai puţin stânjenită. În acel moment, cavalerul de Pardaillan se apropie de ea, luă toate florile care mai rămăseseră şi puse un ban de aur pe taraba ei. Şi cum ea se făcea că scotoceşte în pungă pentru a-i da restul, el făcu un gest larg de mare senior:
— Păstrează restul, copila mea frumoasă, păstrează, făcu el cu blândeţe.
Brin de Muguet mulţumi, făcu o reverenţă graţioasă pe care Pardaillan şi fiul său o admirară ca fiind cunoscători. Şi văzând că se îndepărtează, Pardaillan o opri cu un gest şi spuse cu un aer indiferent:
— Vorbeaţi, cred, despre un copil pe care l-aţi luat de la această bătrână ce-l maltrata.
— Aşa este. domnule.
_Un copil care se numeşte Loise.
— Da, domnule.
Pardaillan păru că se gândeşte o clipă şi plin de blândeţe:
— Scuzaţi-mă, copila mea, dacă vă pun câteva întrebări care vă vor părea poate indiscrete, dar sunt dictate de motivele cele mai serioase, nicidecum de o curiozitate deplasată, aşa cum aţi fi în drept să presupuneţi. Vreţi să-mi faceţi favoarea de a răspunde?
— Cu plăcere, domnule, făcu fără voia ei şi fără a pierde nimic din brusca seriozitate,.
— Ştiţi care este vârsta acestei micuţe Loîse? reluă Pardaillan.
— Trei ani şi jumătate.
— Această copilă este rudă cu voi?
— Este fiica mea.
— Fiica voastră! tresări Pardaillan.
— Da, domnule.
— Sunteţi prea tânără, mi se pare, pentru a avea un copil de trei ani şi jumătate.
— Par mai tânără decât sunt. Am nouăsprezece ani, domnule.
— Mi-aţi spus atâtea. Vă mulţumesc de mii de ori, doamnă, pentru gentileţea cu care aţi binevoit să-mi răspundeţi. Când veţi trece pe strada Saint-Denis, intraţi, din când în când, la hanul Crand-Passe-Partout. Acolo locuiesc. Să întrebaţi de cavalerul Pardaillan şi, Fie că sunt, fie că nu sunt acolo, să-mi lăsaţi câteva din florile înmiresmate ale dumneavoastră, în schimbul cărora veţi primi un ban de aur.
— Nu voi pierde prilejul, domnule cavaler, promise Brin de Muguet, răspunzând cu o reverenţă la salutul larg, cu pălăria, foarte politicos, al celor doi Pardaillan.
Tatăl şi fiul, ţinându-se de braţ, se îndepărtară.
— Sărmanul Odet, murmură Jehan, pentru el va fi o mare lovitură, când va afla.
— Da, spuse Pardaillan posomorât, mare păcat… căci ar fi în stare să moară. Drăcia dracului! Cine ar fi putut să spună asta despre această micuţă căreia i s-ar da iertarea păcatelor fără spovedanie.
— Poate este măritată, domnule. Ea nu părea nici ruşinată, nici jenată.
— Am observat, într-adevăr, că n-avea un aer de vinovăţie. Nu este mai puţin adevărat că este pierdută pentru Valvert şi asta mă întristează pentru el, care este un copil brav şi demn şi îl iubesc.
Îşi reluară mersul şi dădură colţul, la stânga, pe strada d’Orléans (azi strada Luvru). După câţiva paşi, Jehan oftă:
—Încă o falsă emoţie. Ah! domnule, încep să cred că niciodată n-o voi regăsi pe sărmana mea micuţă Loîsette.
— Şi eu, cavalere, îţi spun că o vom regăsi. Doar pentru asta am venit aici, drăcia dracului! Şi apoi, eu nu o cunosc pe această mică Loîsette şi vreau ş-o cunosc înainte de a pleca în marea călătorie din care nimeni nu se întoarce. Pe Pilat, frumos ar fi ca un bunic să se ducă fără să-şi îmbrăţişeze nepoata. O vom găsi, îţi spun eu.
— Să vă asculte Dumnezeu, domnule.
O luară încă o dată la stânga, pe strada Deux-Ecus, care urma să-i ducă obligatoriu în strada Grenelle.
descărcați cartea direct de aici:...