Stendhal – Manastirea din Parma vol.2
MĂNĂSTIREA DIN PARMA
Volumul 2
Partea a doua
Prin neîncetatele ei cârteli, republica aceasta ne-ar împiedica să ne bucurăm de cea mai bună dintre monarhii. Mănăstirea din Parma (cap. XXIII)
Capitolul al paisprezecelea
În timp ce Fabricio, ascuns într-un sat din vecinătatea Parmei, umbla după dragoste, procurorul general Rassi, care nici nu-l bănuia atât de aproape, continua să trateze cazul lui ca şi cum ar fi fost vorba de al unui liberal: se prefăcu a nu găsi martori sau, mai bine zis, băgă spaima în martorii apărării; în cele din urmă, după tot felul de matrapazlâcuri ce ţinură aproape un an, cam la vreo două luni după ultima întoarcere a lui Fabricio la Bolonia, într-o vineri, marchiza Raversi, nebună de bucurie, anunţă în mod public celor adunaţi în salonul ei că, a doua zi dimineaţă, sentinţa, care fusese pronunţată doar cu o oră înainte împotriva tânărului del Dongo, avea să fie înfăţişată suveranului spre semnare şi încuviinţată de el. Câteva minute mai târziu, ducesa cunoscu spusele duşmanei sale.
„Înseamnă că Mosca e foarte prost slujit de agenţii lui! îşi zise ea. Nu mai departe decât azi-dimineaţă, credea că sentinţa are să fie dată abia peste opt zile. Dar poate că nu i-ar displăcea chiar atât să mi-l trimită pe Fabricio undeva, cât mai departe de Parma; numai că, adăugă ea fredonând, într-o zi se va reîntoarce şi va fi arhiepiscopul nostru.” Ducesa sună.
— Adună toate slugile în sala de aşteptare, îi spuse ea valetului, cheamă-i chiar şi pe bucătari; apoi du-te şi cere comandantului pieţii învoirea să luăm patru cai de poştă şi, până-ntr-o jumătate de oră, pune să-i înhame la cupeaua mea. Slujnicele începură să umple de zor cuferele, iar ducesa se pregăti în grabă de drum; toate astea, fără să trimită contelui o vorbă: gândul de a face puţin haz pe socoteala lui o distra la culme.
— Prieteni, le vorbi ea slugilor adunate, aflu că sărmanul meu nepot va fi condamnat în lipsă, fiindcă a avut îndrăzneala să-şi apere viaţa de atacurile unui nebun; căci Giletti era cel care voia să-l omoare. V-aţi putut da cu toţii seama ce fire blândă şi potolită are Fabricio. Sunt, pe drept cuvânt, revoltată de această groaznică nedreptate şi de aceea m-am hotărât să plec la Florenţa; las fiecăruia din voi leafa pe zece ani înainte. Dacă aveţi vreodată vreun necaz, scrieţi-mi şi, atâta timp cât voi avea un ban al meu, se va găsi ceva şi pentru voi.
Ducesa credea întocmai tot ceea ce spunea şi, la ultimele ei cuvinte, slugile izbucniră în plâns; ochii ducesei erau şi ei împăienjeniţi de lacrimi; adăugă cu glas tremurător:
— Rugaţi-vă Domnului pentru mine şi pentru monseniorul Fabricio del Dongo, prim mare vicar al arhiepiscopiei noastre şi care mâine dimineaţă va fi condamnat la galere sau – ceea ce ar fi mai puţin nătâng – la pedeapsa cu moartea.
Suspinele slugilor se preschimbară în hohote de plâns şi, puţin câte puţin, aproape în strigăte de revoltă; ducesa se urcă în cupeu şi porunci vizitiului s-o ducă la palatul principelui. Deşi ora era cât se poate de nepotrivită, îi ceru generalului Fontana, aghiotantul de serviciu, să solicite o audienţă; văzând că nici măcar nu e în ţinută de gală, acesta rămase de-a dreptul uluit, în schimb stăpânul său nu se arătă câtuşi de puţin mirat şi cu atât mai puţin supărat de această cerere de audienţă. „Vom vedea acum râuri de lacrimi izvorând din nişte ochi fermecători, îşi zise el, frecându-şi mâinile. Vine să-mi ceară iertare; în sfârşit, femeia aceasta frumoasă şi mândră are să se umilească! Era şi timpul, căci prea ajunsese nesuferită cu ifosele de independenţă pe care şi le dădea! La cea mai mică nemulţumire, ochii ei, atât de grăitori, păreau să spună: «La Neapole sau la Milano ar fi mult mai plăcut de locuit decât în mica dumneavoastră Parmă». Şi iată că, fără să fiu stăpân la Neapole sau la Milano, această nobilă doamnă vine să-mi ceară un lucru care depinde numai şi numai de mine şi pe care moare să-l obţină; am ştiut eu că venirea acestui nepot la curtea mea are să-mi aducă apa la moară.”
download ..............adăugat link nou