Doctrine Pedagogice – Curs 8
Neo-Umanism și Neo-Clasicism în Epoca Luminilor / Iluminismul
- Periodizare. Repere istorice și cronologice
- Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
- Conexiuni și perspective
- Periodizare. Repere istorice și cronologice
Convențional, la nivelul percepției istoriografiei europene, perioada Iluministă este reprezentată, aproximativ, de secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, culminând cu Revoluția Franceză de la 1789 în Europa și cu Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii peste ocean – evenimente considerate, tot convențional, ca debutul epocii moderne.
- Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
Denumirea de iluminism sau epoca luminilor dorește să suprindă caracterul pozitiv, constructiv, orientat către progres, cunoaștere, promovarea valorilor unui neo-umanism și căutarea unei formule de echilibru neo-clasic în cultura acestei perioade.
În aceste secole, ce urmează tulburărilor Reformei și Contra-Reformei și secolelor de aur ale Spaniei și Angliei ca imperii coloniale, civilizația europeană își caută o nouă identitate.
Noile coordonate intelectuale sunt gestionate de cultul rațiunii, al omului ca ființă superioară, de ideea răspândirii culturii și civilizației (bineînțeles – europene) în întreaga lume (inclusiv prin integrarea forțată a populațiilor de pe alte continente sau exterminarea acestora în cazul că refuză convertirea la europenism și creștinism…).
Omulși comportamentul său preocupă insistent scriitorii iluminiști, motiv pentru care mulți dintre ei vor fi numiți și moraliști, mai ales că în concepția epocii, interesul suprem al experimentului intelectual trebuie să fie găsirea unei formule de viață socială și individuală care să poată înlocui vestustele tradiții feudale, ce nu mai cadrează deloc cu noile realități rezultate din triumful social al burgheziei.
Ideea răspândirii culturii, luminării popoarelor, promovării unor idealuri precum egalitatea, libertatea, fraternitatea, îmbunătățirii condiției umane prin cultură și cunoaștere, găsirii unui echilibru și unei armonii în existența pământeană și înlocuirii imaginii unei divinități iraționale (medievale) cu aceea a unei divinități raționale, care este rațiunea însăși sau care oferă omului rațiunea ca facultate esențială a intelectului sunt coordonatele majore ale modului și modelului de gândire în perioada Iluministă.
Conform tradiției europene, toate aceste minunate speranțe și credințe în raționalitatea omului și în posibilitatea îmbunătățirii condiției umane prin cultură vor culmina în Revoluția Franceză de la 1789, care va folosi masacrul ca metodă de acțiune politică și socială în numele egalității, libertății și fraternității…
În această perioadă fecundă și agitată se manifestă curente artistice precum barocul și neo-clasicismul, ale căror coordonate estetice și viziuni etice se vor afirma și în operele principalilor teoreticieni ai pedagogiei.
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
Jean Jacques Rousseau– sau omul natural. Trăiește între 1712 și 1778, născut la Geneva. Studii la Turin și Annency. Principalele lucrări sunt Discurs asupra originii și fundamentelor inegalităților dintre oameni(1754), Noua Eloisă (1760),
Contractul social (1762) și Emil (1762). Este preocupat de teoretizarea unor abordări în domenii precum drept, pedagogie, științe politice, în spiritul enciclopedist al epocii. Nu a fost un cercetător propriu-zis al pedagogiei, dar, ca și alți moraliști iluminiști, a considerat că prin educație se poate schimba tot ceea ce este necesar în om și în lume, idei ilustrate în special în textul Emil, care este un fel de roman eseu cu tentă pedagogică.
Conform teoriei sale, omul este bun de la natură, se naște bun și se deformează prin contactul cu societatea, care a ajuns defectă, pervertă și decadentă. Așadar, educația trebuie făcută astfel încât să păstreze această bunătate naturală a individului și să permită manifestarea ei în societate, pentru a obține o lume, de asemenea, bună. Principiile pe care Rousseau le dorește aplicate în educație ar fi:
– Principiul educației negative: pedagogul nu trebuie să impună o cunoaștere artificială, teoretică educatului, ci doar să îl ferească pe acesta să intre în contact cu aspectele negative ale societății, care l-ar putea deturna de la un mod de viață bun, moral; elevul trebuie lăsat să se dezvolte natural, să descopere natura, lumea;
– Principiul respectării vârstei copilăriei: copilul nu trebuie tratat ca un adult în devenire și nu trebuie educat în perspectiva unei fericiri viitoare sau unei adecvări la standarde ale unei alte vârste; copilul trebuie lăsat să evolueze natural, fără intruziuni ale unor alte modele culturale, din alte vârste;
– Principiul necesității naturale: copilul trebuie lăsat să descopere lumea prin joc, să urmeze calea cererilor naturii, nu trebuie să i se ofere ceva pentru că ar cere, ci doar să i se creeze posibilitatea de a descoperi, conform nevoilor; în copilăriei intelectul se află într-o stare de ,,somn al rațiunii”, care nu trebuie tulburat, ci lăsat să dureze până când are loc o trezire naturală (la momentul pubertății, maturizării etc.);
*discuție: comentați critic sensul formulei ,,somn al rațiunii” propusă de Rousseau în comparație cu folosirea ei în sens modificat de către pictorul spaniol Francisco Goya în varianta ,,somnul rațiunii naște monștrii”, cu referire la faptul că una din fetele care îi poza a rămas însărcinată urmând prea fidel principiile educației și viețiuirii naturale….
– Principiul rezistenței și stăpânirii de sine: cine se mulțumește să fie ceea ce este și să facă aceea ce poate, conform naturii sale, este fericit și liber; adecvarea omului la starea și coordonatele sale naturale reprezintă cheia unei vieți normale, departe de excesele medievale de negare a naturii umane;
– Principiul intuiției și activității spontane: copilul nu trebuie obligat să învețe, ci trebuie lăsat și încurajat să descopere și să experimenteze; educația nu trebuie să consiste în transmiterea de cunoștințe, ci în stimularea cunoașterii; cunoașterea trebuie să fie pe cale naturală, prin contact direct cu lucrurile, nu prin transmiterea de cunoștințe abstracte, cum ar fi cuvinte sau concepte.
Ideea lui Rousseau era de a pregăti omul la nivel moral, intelectual și religios, el considerând că idealul pedagogic este salvarea omului natural de vicisitudinile societății degradate și, urmare a apariției acestui nou model educațional, crearea unei noi societăți.
Școala pedagogiei filantropistice– sau omul fericit
Unii dintre primii discipoli ai gândirii lui Rousseau au fost adepții curentului filantropist, dezvoltat în Germania și ilustrat, în special de Johann Bernard Basedow (1723-1790), Cristian G. Salzman (1744-1811), Ernest Cristian Trapp (1745-1818) și scriitorul Ioachim Heinrich Campe (1746-1818). Aceștia au dezvoltat și nuanțat concepțiile lui Rousseau, la care au adăugat moștenirea lui Locke și Comenius.
Una din cele mai interesante concepții ale școlii filantropiste este aceea că virtutea este o valoare-mijloc ce servește la dobândirea fericirii, care poate fi considerată o valoare-scop, un scop al vieții omului, această schimbare de optică fiind definitorie pentru diferența între școlile iluministe de gândire pedagogică și școlile anterioare, tributare concepțiilor religioase în care virtutea era o valoare scop.
*discuție: comentați critic fomula de la finalul primul paragraf al Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii ,,and the pursuit of happiness”, în sensul că fiecărui om i se recunoaște dreptul nativ la urmărirea fericirii; observați nuanța forte a verbului pursuit, care este un neologism în limba engleză, preluat din verbul latin persequo, -ere, ce are un sens dur, de a urmări chiar în mod insistent și violent, și a dat formele pentru a persecuta în alte limbi neolatine;
Immanuel Kant– sau omul moral/ist. Personalitate complexă, devenit adevărat simbol al condiției filosofice europene, Kant a ilustrat magistral modelul academic al veacului său și a lăsat o impresie cu rezonanțe inclusiv la nivel monden asupra mediilor universitare până în contemporaneitate. A trăit între 1724 și 1804 la Konigsberg și a creeat o operă monumentală în domeniul filosofiei, preocupările sale pedagogice fiind, de fapt, secundare și legate de preocuparea majoră pentru filosofie, în domeniul filosofiei morale și politice.
A scris un volum intitulat Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii. Concepția sa de bază, care va domina gândirea germană până în secolul XX, este aceea că idealul suprem al existenței și activității umane este legea morală, care este imuabilă și trebuie să reprezinte valoarea-scop a oricărui sistem filosofic, demersurile științelor, artelor și filosofiei fiind subordonate atingerii acelei stări de echilibru ideal în care omul se conformează activ și conștient acestui deziderat moral ce subzistă în ordinea naturală a lucrurilor, este inerent lumii.
După Kant, omul nu este bun de la natură, cum credea Rousseau, ci este divizat între impulsuri animalice, instinctuale și anarhice și, pe de altă parte, tendințe ordonatoare și civilizatoare, echilibrul între acestea urmând a fi atins prin cultivarea propensiunii naturale a omului, ca ființă rațională, de a urma legea morală, acest dat de ordin metafizic al condiției sale unice. Sistemul de educație kantian este asemănător cu cel propus de Rousseau din perspectiva etapelor educației, dar tinde spre o viziunea mai rigidă a umanității omului, dependentă de caracteristicile metafizicii idealiste a docentului de la Konigsberg.
*Discuție: comentați idealul moral kantian ilustrat în formula sa ,,cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine!” – epitaful filosofului.
Johann Wolfganf Goethe– sau omul echilibrat și armonios. Dacă pentru Rousseau natura prevala asupra datoriei morale, pentru Kant legea morală și datoria erau superioare sentimentelor, și pentru filantropiști urmărirea fericirii era un țel demn de nașterea unei națiuni, pentru Goethe echilibrul între toate tendințele ce se regăsesc în om este cheia unei pedagogii de succes. Personalitate emblematică a culturii mondiale, Goethe a trăit între 1749 și 1832, cea mai mare parte a vieții petrecându-o la Weimar, oraș în care a cunoscut prietenia unor spirite de elită ale culturii contemporane lui și a primit onoruri deosebite din toate zonele sociale, ajungând să fie considerat un model de reușită academică, socială, politică și personală.
Foarte probabil succesul său s-a datorat și abordării echilibrate și deschise a problematicii educației și integrării omului în lume și societate.
Idealul pedagogic și cultural al lui Goethe este echilibrul neo-clasic, unitatea armonioasă a existenței – conform propriei formulări, adică un sistem în care să se regăsească în echilibru și armonie toate pulsiunile și formele de cunoaștere și experiență umane, subordonate unei morale utilitariste și realiste.
Fiecare trebuie să își descopere calitățile și slăbiciunile, prin contactul cu natura și cu ideile culturale și fiecare trebuie să învețe a se înțelege și prețui astfel cum este și la nivelul la care se află. Conflictele între pasiuni și rațiune trebuie gestionate conform principiului utilității sociale a fiecărui individ și a interacțiunii optime între indivizi. Principalele texte în care Goethe își expune ideile pedagogice și filosofice sunt romanele Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Mister, Afinitățile elective și Suferințele tânărului Werther.
Scriitorul pledează pentru o căutare calmă și profundă a identității personale, în acord cu coordonatele culturii în care se manifestă spiritul uman și o împăcare a pulsiunilor personale și egoiste cu idealurile morale și sociale ale lumii ordonate de respectul față de Dumnezeu, față de pământ și față de semeni – cele trei coordonate fundamentale ale oricărui demers pedagogic.
Friedrich Schiller– sau omul estetic. Prieten apropiat (după unii mult prea apropiat…) al lui Goethe, Schiller a trăitîntre 1759 și 1805, cea mai mare parte a vieții petrecându-o la Jena, unde a predat la Universitatea locală. S-a preocupat de educație din perspectivă filosofică, în lucrările sale Eseu asupra legăturii dintre natura animală și cea spirituală a omului (1780), Despre grație și demnitate (1793) și Scrisori asupra educației estetice a omului (1795).
Doctrina sa este axată pe ideea că omul trebuie să atingă stadiul de ființă estetică, să viețuiască la nivel spiritual, echilibrându-și toate manifestările prin sublimarea lor în artă, care este forma supremă de manifestare a spiritualității și vieții intelectuale umane.
Fiecare individ poate și trebuie să contemple arta și să creeze artă, dacă este capabil. Modelele educației trebuie să fie principiile naturale dar și reperele creației artistice.
Educația trebuie să fie estetică și tot estetică trebuie să fie și viețuirea omului, astfel încât să sintetizeze pulsiunile sale animalice, dorințele obscure și trebuințele fizice cu toate aspirațiile către elevare spirituală și adecvare la idealurile sapiențiale ale epocii.
Conflictul dintre aceste tendințe și tentativa de rezolvare a acestuia sunt ilustrate și în textul dramatic ,,Don Carlos”, ce anunță epoca următoare în literatură – romantismul.
- Conexiuni și perspective
Epoca Luminilor a fost un preludiu al modernității, ea fiind perioada în care concepțiile anterioare sunt complet înlocuite cu o formulă în care accentul se mută pe alte ficțiuni fondatoare. Noua divinitate este rațiunea, noul punct de reper central al sistemelor de gândire este omul , iar noua valoare supremă este fericirea, dar nu cea din viața veșnică, precum în epocile anterioare, ci fericirea pământeană și concretă, de urmărit prin activitatea cotidiană a omului, activitate în care acesta este educat să îmbine pasiunile și dorințele sale cu idealurile morale.
Tot în această perioadă se manifestă deplin și se stabilizează modelul intelectual al disidentului, în special prin personalități precum Baruch Spinoza și Marchizul de Sade, care, fiecare în felul său, se situează pe poziții critice extreme față de societatea contemporană lor și refuză reconcilierea cu această societate în numele unei libertăți personale totale, ce va ilustra un model pedagogic despre care vom vorbi cu ocazia discuției despre modernism și post-modernism.
Lector dr. Suciu Raluca Ștefania