Doctrine pedagogice Curs 6
Reforma & Contrareforma
- Periodizare. Repere istorice și cronologice
- Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
- Conexiuni și perspective
- Periodizare. Repere istorice & cronologice
Istoric, Reforma începe în zona Occidentală a Europei odată cu afișarea pe ușa Catedralei din Wittenberg, în 1517 (la 31 octombrie, potrivit celor consemnate de Philipp Melanchthon), a celor 95 de teze, un text manifest redactat de Martin Luther, un călugăr augustinian, ce denunța astfel aspectele pe care le credea necesar a fi reformate în cadrul Bisericii Catolice. Principalele idei ale lui Luther vizau denunțarea corupției clerului și a practicilor imorale (în viziunea sa) ale Bisercii Catolice de a vinde indulgențe, adică de a acorda iertarea păcatelor în schimbul unor sume de bani plătite de cei interesați.
Trebuie menționat că Reforma este un fenomen ce s-a manifestat mai ales în zona occidentală a Europei și, ceva mai târziu, în America de Nord, și mult mai puțin în zonele de Est ale bătrânului continent, ce au rămas, până azi, fidele unui model de creștinism întemeiat pe criteriile stabilite în primele trei secole ale erei noastre, conturate în primele sinoade ecumenice. După schisma de la 1054, estul (auto)intitulat ortodox (ortheo-doxia = dreapta credință în limba greacă) va refuza orice schimbare și orice evoluție doctrinară și orice control din partea Papei.
Așadar, Reforma a vizat zona catolică a Europei și a pus în discuție, printre altele, inclusiv primatul papal(dogma privind infailibilitatea cunoașterii rezervată persoanei Papei) și dreptul Papei, ca Suveran Pontif de a conduce politic și a îndruma doctrinar ceilalți principi creștini.
Chiar această pretenție e papalității, de a conduce politic, militar, doctrinar și economic întreaga lume creștină a dus la Schisma din 1054 și a întreținut un conflict explicit sau voalat cu monarhii creștini, de-a lungul secolelor. Demersul lui Luther a fost văzut de unii dintre acești regi ca o posibilă rezolvare a acestui conflict, ce dura de la începuturile instituției papalității, astfel că, după inevitabila excomunicare a lui Luther, la Worms, în 1521, acesta a fost adăpostit de către amicul său, Principele Elector Friedrich al III-lea al Saxoniei în Castelul Wartburg, perioadă în care Luther a fost numit de cei cu care ținea legătura ,,cavalerul Geroge”, pentru a nu putea fi identificat și localizat și a fi ferit de o eventuală tentativă de asasinat din partea papalității. În această perioadă el a lucrat la traducerea Bibliei creștine în limba germană.
După o serie de tulburări sociale, inclusiv răboaie – precum Războiul Țărănesc German, Reforma a devenit o religie oficială și a cucerit o zonă importantă din lumea creștină, în special în Germania, Nordul Europei, și America de Nord. În zona Românei, Reforma este prezentă semnificativ în Transilvania și mai recent în București, unde este adusă de persoane ce s-au stabilit aici în cursul ultimelor secole.
Alături de Martin Luther, un important gânditor și promotor al reformei este teologul elvețian, de origine franceză, Jean Calvin. Acesta a propagat o variantă derivată a Lutheranismului, considerată ceva mai radicală la nivel cultic, și a reușit să își desăvârșească opera datorită climatului de cultură civică existent în Elveția, la Geneva, unde și-a petrecut a doua jumătate a vieții.
Discuție: pentru înțelegerea climatului cultural și social-civic al Genevei, comentați un fragment din poemul Conjurații de Jorge Luis Borges:
,,În inima Europei se conjura/ faptul e din 1291/ se căutau oameni de diverse neamuri/ de diverse religii și limbi./ S-a ajuns la ciudata hotarâre: să fie rezonabili./ …/ Au fost soldați ai Confederației și mai apoi/ mercenari/ pentru că erau săraci și obișnuiți cu războiul;/ nu uitau că tot ceea ce face omul este la fel de fără rost
- Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
Într-o istorie intelectuală a Europei, Reforma ar putea fi considerată a urmare predictibilă a Renașterii. După o evoluție de aproape cincisprezece secole, doctrina creștină ajunsese într-un punct în care relațiile sale cu restul ideilor culturale erau afectate de dicrepanțele majore dintre variantele de ficțiune propuse de creștinism și variantele de explicații și reprezentări ale lumii oferite de descoperirile științifice, de cercetările istorice și filologice asupra textelor și zonelor geografice biblice dar și de evoluțiile sociale și economice ale continentului.
Ideile creștine de viață trăită în castitate și sărăcie nu mai erau la fel de atractive după contactul cu bogățiile de pe continentele nou descoperite sau dechise explorării – Americile, Africa Neagră etc.
Din punct de vedere teoretic, evoluția cea mai semnificativă a mentalității perioadei finale a Renașterii ar putea fi ilustrată prin formula lui Niccolo Machiavelli ,,scopul scuză mijloacele”, pe care acesta a inserat-o în lucrarea sa ,,Il Principe” ca pe un dicton ce ar putea fi de folos unui politician și unui om de acțiune.
Discuție: comentați critic aserțiunea lui Machiavelli.
Răspândirea textelor prin metoda tiparului a dus la posibilitatea ca tot mai mulți cititori să descopere anumite aspecte ale doctrinei creștine pe care nu le putuseră analiza în detaliu până atunci, dar a permis, totodată, și răspândirea unor altfel de informații, de cărți, de idei etc.
Se poate spune că lumea europeană și omenirea odată cu ea au intrat într-o nouă etapă istorică din punctul de vedere al relației cu informația / relației cu textul, într-o primă variantă de societate a cunoașterii, ce poate fi considerată prototipul modernismului.
Doctrina Reformată a transferat accentul demersului doctrinar al creștinismului de la latura mistică a sacramentelor către zona etică și pragmatică a unei existenței cotidiene, orientată către o mântuire individuală în acord cu un ideal social și comunitar.
Aceste abordări se vor regăsi și în viziunea padagogică a gânditorilor reformați.
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
Este de la sine înțeles că personalitatea emblematică a Reformei este Matin Luther. Ca orice reformator, acesta a fost preocupat în mod special de un sistem de răspândire a ideilor sale și de instruire în spiritul doctrinei sale. Deși a urmărit permanent o reformă a bisericii creștine, Luther a rămas fidel doctrinei, afirmând că, din punctul său de vedere, nu există alt adevăr în afara Bibliei. Problema sa nu era să pună la îndoială validitatea Bibliei sau viabilitatea creștinismului ca doctrină. Luther era preocupat mai mult de modul de raportare la conținutul Bibliei și de gestionarea aspectelor de organizare a cultului, ca și de aspectele de etică în viața cotidiană. El a pledat insistent pentru organizarea unui sistem de educație publică, în care să fie cuprinse toate persoanele, indiferent de starea lor materială, pentru că studiul personal (mai ales studiul Bibliei) este o modalitate de acces la mântuire, fiind un mod de relaționare cu divinitatea.
A insistat pentru o reformă universitară, pentru universalizarea / democratizarea învățământului și pentru crearea învățământului obligatoriu de stat, enunțând ideea că puterea culturală a unei comunități, a unui popor este superioară puterii militare a acestuia și poate asigura prosperitate, stabilitate, progres.
Principalele texte ale lui Luther au fost Catehismul Mare – pentru preoți și învățători, Catehismul Mic – pentru elevi, un Abecedar, o culegere conținând Crezul și Cele Zece Porunci – pentru a putea fi citite în limba germană.
Alături de Luther a lucrat amicul său Philipp Melanchton, care a contribuit la stabilirea unui program de studii pentru școlile populare, înființate și dezvoltate după îndemnul lui Luther. În acest program erau cuprinse filologia clasică – greacă, latină și ebraică (pentru a putea citi Bibilia în ,,original”), matematică, științe ale naturii, trivium (gramatica, retorica, dialectica), și o formă de educație fizică.
Următoarea generație de pedagogi, continuatoare a ideilor lutherane, a fost reprezentată în special de doi discipoli ai lui Luther: Valentin Trotzendorf și Johann Sturm.
Trotzendorf a organizat o școală în Goldberg, pe care a condus-o personal, inspirat de idei preluate de la Platon și filtrate prin gândirea reformatoare a maestrului său, astfel că instituția al cărei rector era Trotzendorf era organizată ca o comunitate, sau ca o mică republică. Conform principiului autonomiei, unii elevi se ocupau de asigurarea igienei (economi), unii de asigurarea hranei (efori), unii de supravegherea fracvenței (questori), iar alții supervizau respectarea regulilor și snacționau abaterile (senatul scholarilor).
Johann Sturm și-a desfășurat activitatea la Strassburg, unde a condus un colegiu, în care modelul educațional era antichitatea latină, ceea ce a însemnat o abatere de la gândirea lutherană inițială, ce punea accentul pe cultura biblică.
- Conexiuni și perspective
De observat că odată cu Luther, și urmând tendința generală a mentalității post-renascentiste, reformadevine un model intelectual, ideea de reformă devine o preocupare a intelectualității europene. Totodată este de reținut că Luther și colegii săi – Calvin, Melanchthon etc. au rămas în istoria culturală europeană ca exemple de intelectuali disidenți, ianugurând un model de viață intelectuală în cultura occidentală, alternativ la modelul impus de biserica catolică, aceea care pretindea că ar trebui să dețină monopolul vieții intelectuale a lumii creștine. Pornind de la modelul lutheran, o serie de alți gânditori creștini au dezvoltat variante de cult cunoscute ca neo-protestante, ce s-au răspândit mai ales în zona Nord Americană.
Contra Reforma
După eșecul demersului de anihilare a lui Martin Luther, papalitatea s-a văzut confruntată cu necesitatea de a combate la nivel doctrinar ideile acestuia și la nivel social, politic și chiar militar noua mișcare, ce a reușit să cucerească o parte a lumii occidentale scoțând această zonă de sub controlul catolicismului.
Reacția inițială a fost una armată, dar, treptat, această represiune militară a eșuat, iar lumea occidentală a rămas împărțită în zone catolice și zone reformate.
Astfel a apărut necesitatea unui demers teoretic, subtil.
La nivel politic acest demers s-a concretizat prin înființarea și susținerea Ordinului Iezuit (Compania lui Iisus), al cărui inițiator și organizator a fost nobilul spaniol Ignatius de Loyola. Organizația a fost înființată efectiv în 1534 și a dobândit consacrarea papală în 1540.
Din primul moment, iezuiții au devenit cei mai aprigi apărători ai variantei conservatoare de catolicism și cei mai înflăcărați propagandiști ai ideilor radicale ale clerului papal
Discuție: comentați deviza Ordinului Iezuit: ,,Omnia ad majorem Dei gloriam!” – ,,Totul către/pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu!”
Pentru a compensa eșecul represiunii armate și a recuceri anumite zone ale lumii catolice, intrate sub influența ideilor Reformei, dar și pentru a menține alte zone sub controlul doctrinei catolice, iezuiții au început o vastă operă de dezvoltare a unui sistem de școli, care să formeze o nouă variantă de om catolic, instruit și capabil să reziste tentațiilor unor noi curente de gândire dar și gata să servească în lupta bisericii cu inamicii săi, astfel cum aceștia erau stabiliți de către Papă, în baza gândirii sale infailibile.
Școlile iezuite au cunoscut un succes notabil. Ele se bazau programatic pe Ratio Studiorum (1591), un document elaborat de un colectiv de teologi la Roma, spre a servi drept programă.
Conform acestui document, în școlile iezuite se sudiau literele, filosofia și teologia. Metodele de lucru erau explicația, repetiția, memorarea, exercițiile de scriere și imitarea maeștrilor (profesorilor), aceștia având obligația de a fi un permanent exemplu pentru studenți.
Școlile iezuite erau organizate pe două cicluri de studii:
– Studia inferiora: cu ore de gramatică, filologie clasică și retorică;
– Studia superiora: cu ore de filosofie
Accentul era pus, însă, pe folosirea tuturor acestor cunoștințe pentru abordarea teologiei, care se studia la Universitate, fiind principala (de fapt – singura) materie de sudiu la nivelul ultim de pregătire.
Științele nu erau foarte interesante pentru programa iezuită, iar atmosfera era destul de severă, conservând practici din perioada medievală, scholastică – memorarea mecanică, pedespe corporale dacă se considera necesar.
Școlile iezuite au avut o inovație pedagogică aptă să cucerească destul de mult public: programul de lucru era împărțit între ore de studiu și ore de recreație, drumeții, discuții etc., ceea ce a creeat impresia unei relative libertăți și a diferențiat aceste școli de altele, unde nu se acorda importanță timpului pentru recreație.
Discuție: absolvenți celebri ai unor școli iezuite au fost Rene Descartes, James Joyce, Fidel Castro. Comentați asupra profilului unor asemenea instituții de învățământ prin prisma performanțelor absolvenților. Abordați, comparativ, problematica ,,olimpicilor” din sistemul românesc de învățământ și perspectiva evaluării performanțelor unui sistem de învățământ prin prisma calității absolvenților.
După o perioadă în care catolicismul ți Reforma s-au confruntat militar și ideologic, ele au sfârșit prin a se acomoda și a se așeza alături, în paradigma civlizației occidentale.
În ceea ce privește tendința Bisericii Catolice de a reprima orice disidență, o a doua armă folosită în cadrul Contra-Reformei a fost Inchiziția. Aceasta era o instituție eceziastică, ce dispunea de un sistem complex de culegere de informații, supraveghere a societății și anchetare a cazurilor ce păreau suspecte a aduce atingere valorilor catolicismului.
Înființată în secolul XIII, sub coordonarea lui Dominic de Guzman, care a întemeiat și Ordinul Dominican, Inchiziția a fost reformată de mai multe ori, odată în perioada următoare Reformei, pentru a căpăta atribuții anti-reformă. Ea a acționat împotriva oricăror forme de disidență față de doctrina și ideologia catolică, atât în Europa, cât și în Lumea Nouă, având la activ victime ce au căzut pradă torturii și execuțiilor pentru vina de a nu fi corespuns idealului catolic de supunere față de autoritatea Papei și legislația religioasă.
Inchiziția nu era obligată să probeze ceea ce afirma, ci acela ce era acuzat trebuia să se dezvinovățească, procedura de cercetare penală incluzând tortura.
Inchiziția a dezvoltat și a folosit un vast sistem de delațiune, pe care l-a încurajat prin acordarea de stimulente financiare secrete informatorilor și prin practicarea unor metode abuzive de anchetă, asociate cu eludarea răspunderii celor ce comireau abuzurile și participau la exterminarea idezirabililor.
În memoria culturală a occidentului, Inchiziția a rămas ca o instituție exemplară pentru ceea ce înseamnă practici abuzive, crimă politică, fanatism și obscurantism.
Discuție: comparați metodele de investigare și anchetă ale Inchiziției cu ideile politice contemporane ce urmăresc suprimarea libertăților individuale în numele luptei anti-teroriste, anti-corupție etc.
Reforma și Contra-Reforma au constituit o perioadă de vaste și profunde transformări ale continentului european, perioadă ce a precedat apariția premiselor realismului padagogic modern.
Evenimentul creat de Reformă a avut un ecou excepțional în cultura occidentală, demonstrând că o înnoire la nivel cultural este posibilă chiar și când aceasta vizează structuri de mentalitate ce par imuabile.
Nu întâmplător, modelul reformat de gândire este văzut de Max Weber ca una din premisele dezvoltării capitalismului (Etica protestantă și spiritul capitalismului). Modelul reformat de gândire a stat și la baza evoluției politice a lumii Nord Americane în secolele ce au urmat. Astăzi se poate observa că majoritatea statelor care fac parte din eșalonul celor mai dezvoltate economic și avansate democratic sunt dintre acelea ce aveau o majoritate protestantă cu câteva secole în urmă.