AnnaE
#0

Literatura romana pentru copii si tineri

“De ce”- urile sunt simultan farmecul şi
poticneala minţii. Ele semnalează inocenta curiozitate a unei
specii febrile,
în perpetuă expansiune intelectuală, dar şi stupoarea paralizantă a interogaţiei gratuite. “De ce”- întreabă şi deştepţii şi proştii.
“Proştii” produc ceea ce se numeşte “de ce”- ul castrator, adică o întrebare căreia nu i se poate răspunde şi care blochează orice înfăptuire eficientă: nu există soluţie,
dar se suspendă şi bruma de soluţie anterioară întrebării.
E ca şi cum ai spune: nu mă urc în lift
până nu înţeleg cum funcţionează. S-ar putea să urci toată viaţa pe scări… (Andrei Pleşu, Despre îngeri)
“Să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor /…/, că nu e alta mai frumoasă şi mai de folos
în toată viaţa omului zăbavă /…/.” (Miron Costin)
Pledoarie pentru un model problematologic al lecturii
Criza actuală a comunicării a creat adevărate blocaje şi distorsiuni ale dialogului interuman, având drept consecinţă înstrăinarea, alienarea omului şi instituirea unei lumi a forţei înţeleasă ca violenţă şi dominaţie. Ca efect al refuzului sintezei dintre raţional (tehnic, economic, material) şi rezonabil, datorită imprudenţei şi lipsei reflecţiei critice şi filosofice, ne întrebăm, ca dascăli, dacă putem influenţa pozitiv acest fenomen, în rândul tinerei generaţii. Credem că răspunsul este afirmativ: prin educarea/ formarea unei tehnici a dialogului, a comunicării, a dezbaterii, rolul statului – prin şcoală şi educatori – fiind educarea în spiritul non-violenţei şi al libertăţii opiniei publice. În acest sens, întrebarea dascălilor, a pedagogilor şi a psihologilor, dar şi a sociologilor este mereu actuală: Ce fel de personalitate vom forma ?
Analizând conceptul de cultură generală, Jean Chateau spunea că “scopul şcolii este acela de a forma nişte oameni liberi” (Jean Chateau, Ecole et education, în Revista de pedagogie, nr. 9/ 1993, p.21), ceea ce implică “a forma un membru al grupului”, înţeles nu ca un grup închis, care rămâne totdeauna religios, ci membru al unui grup “suficient de deschis la toate ideile, suficient de tolerant pentru a contribui la constituirea unei societăţi de oameni liberi şi egali.” (Jean Chateau).
Socotim, deci, că şcoala trebuie să ofere o educaţie laică, o educaţie care dezvoltă funcţiile spirituale, fără a li se da o orientare precisă, “o educaţie care nu face un credincios, nici un ateu, nici un om de stânga, nici un om de dreapta /…/ O educaţie care, preluând un tânăr în egocentrismul său, ajunge printr-un fel de decentrare să-i deschidă căile de acces spre multiple stiluri de viaţă, fără să îi dea vreunul”.
Astfel înţelegem şi idealul nostru educaţional: formarea unu om liber, capabil să înţeleagă şi să manevreze circumstanţele, şcoala trebuind să asigure mijloace de formare cu accent pe activitate ca atare, nu pe “materia” sa.
Acceleraţia devenirii umane nu este un fenomen nou şi nici unul izolat, fapt pus în valoare şi de multitudinea documentelor şi a informaţiilor pe care textele de frontieră ni le procură. Ea este generală şi se întâlneşte transcendentalizând timpul istoric. Specific pentru momentul actual este că acest fenomen nu se mai produce doar la scară cosmică sau istorică, ci la scară umană, devenind imediat perceptibil şi chiar un fapt banal al experienţei noastre zilnice. Lumea pe care o intuim şi în care trăim nu mai corespunde aproape deloc cu lumea unor opinii şi obiceiuri. Devenirea trece înaintea ideilor, iar cei care cred că nu este vorba decât de o “criză”, de un fenomen trecător, că totul se va reîntoarce la stabilitate dacă avem puţină răbdare, manifestă un optimism sinonim cu orbirea.
Esenţa problemei constă în faptul că trebuie să renunţăm la un ideal de linişte şi să recunoaştem că acceleraţia este legea firească a transformărilor în toate domeniile lucrurilor omeneşti. Nietzsche spunea că revelaţia adevărului este pentru om cea mai grea încercare, dar că dăm întreaga măsură a forţei noastre când suntem în stare să privim realitatea drept în faţă, fără a ne lăsa striviţi de ea. Ideea lui se aplică exact situaţiei noastre, ceea ce trebuie să acceptăm, ceea ce trebuie să înfruntăm fiind adevărul acceleraţiei istoriei.
În faţa unei asemenea realităţi pentru educaţie se nasc noi întrebări, deoarece tineretul trebuie învăţat să trăiască într-o lume decentă, aproape straniu de mişcătoare. Acceleraţia istoriei – de care adulţii iau cunoştinţă comparându-şi tinereţea cu maturitatea – le apare celor tineri sub forma unei nelinişti. Ei simt că viitorul e plin de riscuri, de unde dorinţa lor de a avea lucruri cărora, în genere, li se acordă un preţ, valoare. Prudenţa, care n-a fost niciodată prea seducătoare, nu mai apare acum înţeleaptă. Dintre multiplele soluţii oferite de educaţie acestei realităţi (prelungirea duratei studiilor, realizarea unei educaţii permanente ş.a.) vom propune examinarea soluţiei trecerii educaţiei înaintea instrucţiei, prin a oferi modele de înţelegere de sine în / prin istorie (prin textele de frontieră: memorii/ jurnale/ M. Eliade).

descarcati de aici: Literatura pentru copii si tineri.............

Attachments