Pedagogia lui Jean Jacques Rousseau
Jean Jacques Rousseau este un reprezentant de primă importanţă al pedagogiei filosofice care a deschis un traseu deosebit de fecund în istoria pedagogiei. Figură destul de controversată a epocii luminilor, Jean Jacques Rousseau a lăsat o imensă bogăţie de idei în perimetrul gândirii pedagogice, devenind unul dintre stâlpii pedagogiei universale. Adept al principiului „educaţiei negative”, Rousseau consideră că rolul educatorului este de a-l păzi şi apăra pe copil de influenţele externe venite din partea societăţii. Face o duioasă pledoarie pentru întoarcerea la natură, la resursele funciare ale existenţei nealterate de intervenţia oamenilor.
Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este intitulată Emil sau despre educaţie. Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi cinci “cărţi” sau capitole. În aceste capitole sunt prefigurate într-o modalitate ascendentă laturile educaţiei dimensionate în conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12 ani, are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este pus pe educaţia morală.
Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile.
Cum remarcă Paroz, Rousseau “a crezut că omul posedă toate lucrurile în natura sa şi că această natură este în sine perfectă. Omul nu avea decât să redevină el însuşi pentru a se întoarce în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază nici în istorie, nici în experienţa personală: ea este imaginară” (1883, p. 279).
Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui om sănătos, armonios dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin racordat la existenţa proximă, lipsit de artificialitate, un om al unui raport echilibrat dintre raţional şi sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem pe Emil din societatea vicioasă şi să-l trimitem într-un mediu natural, la ţară. Dacă Aristotel vedea în educaţie o cioplire, o fasonare a materiei dată, iar Comenius asemăna educaţia cu arta grădinăritului, Rousseau o concepe ca o acţiune de simplă asistare a educatului, acesta având o totală libertate de mişcare. Educaţia “negativă” se concentrează asupra acţiunii de excludere a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a copilului.
Educaţia din primii doi ani de viaţă va fi centrată pe îngrijirea corpului copilului printr-o bună alăptare, băi reci, îmbrăcăminte uşoară, jucării naturale. Alăptarea trebuie făcută nu de doică, ci de mamă, iar mâinile şi picioarele nu se vor înfăşa, ci vor fi lăsate libere.
Educaţia între 2 şi 12 ani se mulează pe dezvoltarea fizică, şi, contribuie la achiziţionarea primelor repere morale dar accentul se pune pe educarea simţurilor. Marea carte a naturii constituie sursa inepuizabilă de captare a primelor impresii şi a cunoştinţelor. Sub conducerea unui preceptor (Rousseau este adeptul învăţământului individual), Emile este introdus pe o cale pregnant intuitivă în tainele naturii, este învăţat să socotească, să cunoască limba, să discrimineze forme. “Copilăria – scrie Rousseau – are feluri de a vedea, gândi şi simţi care îi sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre” (p. 67). Educaţia se va baza pe presupoziţia purităţii şi inocenţei infantile. Cele dintâi porniri naturale sunt întotdeauna drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc. Antrenarea facultăţilor intelectuale este amânată pentru mai târziu, acest aspect constituind un punct vulnerabil al gândirii sale despre educaţie.
Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea intelectuală, pe instrucţia propriu zisă. Împins de o curiozitate interioară, Emil este predispus să înveţe carte. Nu sunt indicate manuale. Singura carte recomandată este Robinson Crusoe, deoarece aceasta face apologia unui un trai în natură şi pentru autonomia individului, capabil să se descurce singur în viaţă. Nu trebuie predată nici gramatica, nici istoria. Se vor da cunoştinţe de astronomie, fizică, geografie, chimie, se va călători şi se vor face vizite în ateliere, în prăvălii, şi se va lucra la modul propriu. “Gândeşte-te bine, ne sfătuieşte Rousseau, că rareori trebuie tu să-i propui ce anume trebuie el să înveţe; el trebuie să fie acela care să dorească, să cerceteze, să găsească acest lucru, iar tu trebuie să-l faci să înţeleagă lucrurile, să-i deştepţi cu dibăcie această dorinţă şi să-i pui la îndemână mijloacele de a o satisface” (p. 160). Pentru a face pe tânăr să judece bine e de preferat să-i formăm bine propria lui judecată în loc să i-o impunem pe a noastră. Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva educaţia intelectuală ar trebuie să înceapă mai devreme. Răspunsul este, categoric, afirmativ. Cum ne demonstrează studiile de psihologie genetică dar şi realitatea dezvoltării copilului, stimularea şi dezvoltarea capacităţilor intelective începând cu vârsta de 6-7 ani este necesară şi recomandabilă.
Educaţia administrată între 15 şi 20 de ani va avea o dominantă morală. Odată cu manifestarea pasiunilor, omul reîncepe o viaţă nouă. Preceptorul îl va îndruma pe Emil spre comiterea faptelor bune şi spre înfrânarea pasiunilor. I se vor inocula sentimentele de pietate, generozitate, prietenie, dreptate şi dragoste. Tot în această perioadă se va face şi educaţia religioasă. În legătură cu această chestiune, Rousseau este propovăduitorul unei religii naturale, fără dogme şi ritualuri.
În ultimul capitol al monumentalei sale opere, Rousseau se ocupă de educaţia femeii, a Sofiei, predestinată să devină soţia lui Emil. Aceasta primeşte o educaţie limitată, în vederea devenirii unei bune soţii, şi are menirea de a se îngriji de gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în acest sens ea, trebuie să devină virtuoasă, blândă şi înţelegătoare. Femeia este făcută anume ca să placă bărbatului iar violenţa ei constă în farmecul pe care-l poartă, căci “cel mai puternic e stăpân în aparenţă şi depinde în realitate de cel mai slab” (p. 347).
Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi contemporani, dar au revoluţionat gândirea psihologică şi pedagogică, influenţând decisiv orientările: filantropinistă, şcoala activă, nondirectivistă, postmodernă. L-au luat ca model, îndeosebi, Lev N. Tolstoi în crearea şcolii de la Iasnaia Poliana, Rabindranah Tagore în şcoala de la Santiniketan, pedagogul suedez Ellen Key, medicul şi pedagogul italian Maria Montessori, dovadă că ideile filosofului iluminist au răzbătut veacurile şi îşi păstrează şi azi valoarea şi actualitatea.
Bibliografie :
http://kativine.blogspot.ro/2011/01/emil-sau-despre-educatie.html
http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Jean-Jacques+Rousseau&d=%C9mile+sau+despre+educa%FEie
http://issuu.com/raducom/docs/jean-jacques_rousseau_-_emil_sau_de