Intre 1 an jumătate şi 2 ani intră în acţiune reprezentările. Acum se face trecerea între acţiunea concretă şi reprezentarea acţiunii înainte de a trece la executarea ei prin operarea pe plan mental cu simboluri ale obiectelor. Capacitatea de a-şi reprezenta ceva printr-un simbol se poate realiza prin : imitaţia amânată, jocul simbolic, desenul, imaginile mentale, limbajul. Intre dezvoltarea limbajului şi reprezentări este o strânsă legătură. Sub influenta limbajului reprezentările se supun unei profunde restructurări. Limbajul, la rândul sau, se dezvolta pe seama creşterii capacitaţilor de reprezentare a obiectelor, acţiunilor.
Tot acum copilul poate să mimeze acţiuni astfel încât el se poate preface că mănâncă chiar dacă nu are o linguriţă sau mâncare în farfurie.
Iniţial reprezentările apar involuntar şi abia mai târziu voluntar, în urma unei solicitări verbale. Copilul poate fi solicitat pe la 2 ani jumătate să caute şi să aducă un anumit obiect la solicitările adulţilor.
Dezvoltarea gândirii în această perioadă este în strânsă legătură cu dezvoltarea limbajului. Pe la 2 ani datorită întrebării “ce este asta?” copilul identifică şi diferenţiază diferite obiecte iar întrebarea “de ce?” care apare puţin mai târziu vizează relaţia dintre obiecte.
Caracteristică perioadei de 1 an / 1 an jumătate este căutarea de noi mijloace pentru a acţiona şi experimentarea unor noi posibilităţi de utilizare a unui obiect (reacţii circulare terţiare). Apar o serie de conduite noi: de exemplu copilul se urcă pe un scaun pentru a lua un obiect la care nu ajunge altfel. Activitatea sa trece de la perioada de “reproducere” la perioada de “explorare”. Acum copilul nu doar repetă mişcările pe care le vede, ci experimentează şi unele noi.
În perioada 18-24 luni are loc interiorizarea schemelor de rezolvare a problemelor. Acum copilul începe să găsească soluţii la problemele lui şi inventează modalităţi pentru a-şi atinge scopurile. De exemplu dacă vrea să deschidă o cutie cu o jucărie înăuntru, dacă nu reuşeşte,acum începe să analizeze situaţia întorcând cutia pe toate părţile căutând o soluţie.
La 2 ani debutează un nou stadiu, cel al inteligenţei preoperatorii care este considerat şi stadiul reprezentărilor. Până la 4 ani gândirea copilului este preconceptuală. Preconceptele sunt „noţiunile” empirice care ocupă o poziţie intermediară între general şi particular, adică nu cuprind toate exemplarele dintr-o categorie ci doar pe acelea care apar în existenţa concretă.
La sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă modificarea care are loc la nivelul abilităţilor cognitive este masivă, copiii devenind capabili acum să se angajeze în gândire simbolică, nemaifiind legaţi de realitatea imediată. Un simbol este un cuvânt sau o imagine care înlocuieşte altceva (de exemplu copilul care ia un cub şi spune că e o cană, prefăcându-se că bea din ea). Tot acum în loc să se angajeze doar în activităţi senzorio-motorii cu jucăriile – scuturare lovire, aruncare, supt – copiii încep acum să se joace jocuri imaginative de exemplu un băţ este o maşină. Copilul poate să se angajeze în gândirea de tip reprezentaţional, adică el poate folosi cuvinte sau imagini pentru a înlocui diferite obiecte, pe care le poate manipula pe plan mental pentru a crea lumea pe care o vrea el. În loc să interacţioneze direct cu mediul, acum copilul poate să utilizeze reprezentările mentale ale mediului şi să interacţioneze cu acestea.
În această perioadă gândirea are un caracter egocentric adică lumea e abordată dintr-un unghi de vedere foarte personal. De exemplu, întrebat fiind un copil dacă are un frate şi el spune „da”, întrebat apoi dacă fratele lui are un frate foarte probabil va spune „nu”.
Între 1-3 ani memoria copilului se dezvoltă foarte mult pe linia recunoaşterii şi reproducerii cuvintelor. Ontogenetic memoria verbală începe în al doilea an de viaţă datorită perfecţionării mecanismelor verbale pe de o parte şi progreselor cognitive pe de altă parte.
În această perioadă memoria are un caracter predominant involuntar şi afectogen, copilul reţinând mai ales lucrurile care i-au plăcut sau care i-au displăcut, care au fost cele mai pregnante. Memoria este alimentată prin achiziţia evenimentelor şi conduitelor zilnice implicate în satisfacerea trebuinţelor şi nevoilor copilului.
În această perioadă graniţa dintre real şi fantastic este foarte flexibilă copilul crede tot ceea ce i se povesteşte.
Este important ca părinţii să stimuleze încă din această perioadă imaginaţia copilului, spunându-le cât mai des scurte povestioare care pot fi însoţite şi de imagini.
Dezvoltarea comunicării
Între 18 şi 24 de luni are loc formarea vorbirii în propoziţii, iar între 48 şi 60 de luni are loc organizarea sintaxei (regulilor gramaticale) în vorbire, ceea ce ordonează vorbirea totală.
După 1 an, copilul construieşte propoziţii simple de 2, apoi de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul nume în referinţele despre sine, după modelul luat de-a gata de la ceilalţi (vorbeşte despre sine la persoana a treia o perioadă de 2-3 luni).
Copilul începe să denumească numeroase acţiuni ca: gătitul, scrisul, desenatul, călcatul, dormitul, mâncatul, jocul, etc. La 3 ani copilul dispune de aproximativ 1.100 cuvinte.
Progresele privind exprimarea sunt evidente la 2 ani şi în alte direcţii. Copilul începe să-şi transfere foamea de experienţă senzorială pe planul interogaţiei verbale: la 2 ani, se manifestă o fază de acută insistenţă în întrebarea „Ce este asta?”. Se consideră acest moment ca un fel de „mare identificare” a lumii obiectuale. Copilul începe să-şi exprime verbal dorinţele, voinţa, dificultăţile, sentimentele. Dorinţa de comunicare
devine intensă, copilul se străduieşte să povestească din ce în ce mai mult ceea ce i s-a întâmplat sau ar fi voit să i se întâmple.
La 3 ani copilul intră într-o fază complicată de dezvoltare a limbajului (ca instrument al gândirii). Se instituie o nouă etapă interogativă, în care întrebările perseverente sunt „de ce?”, „cum?”. Această fază atrage atenţia şi interesul asupra planului gândirii în plină expansiune, spre numeroasele interrelaţii şi dependenţe (inclusiv de cauzalitate) dintre fenomenele din jurul copilului, dar şi dintre acţiunile înfăptuite de cei din jurul lui.
Interogaţia „de ce?”, „pentru ce?” permite o vastă acumulare de experienţă, dar şi creşterea curiozităţii faţă de relaţiile şi interrelaţiile dintre fenomene şi obiecte şi sensibilizarea faţă de explicaţii ca expresie a inteligenţei ce se adaptează la condiţiile realităţii ca obiect al cunoaşterii.
Dezvoltarea evidentă a inteligenţei practice, a mişcărilor animate de curiozitate care se transformă în momente de interes, contribuie la acumularea de experienţă umană şi la transformarea acesteia în conduite.
Dezvoltarea afectivităţii şi a comunicării afective
La 18 luni rezonanţa afectivă creşte, copilul este mai impresionabil şi intuieşte dispoziţia mamei. Ataşamentul faţă de mama sau de persoana care o înlocuieşte devine acaparant. Se manifestă gelozia, dacă mama acordă atenţie altui copil sau dacă nu-i acordă lui (copilului) destulă atenţie. Gelozia este la copiii mici un spaţiu dramatic al trăirilor psihice în care se activează ambiguitatea legată de intrusiune (o a treia persoană în relaţiile de afecţiune dintre copil şi mamă).
Timiditatea faţă de persoanele străine, simpatia, antipatia încep să fie nuanţate. Copilului de 2 ani îi place „păcăleala”, gluma, comicul, surâde la complimente, are multe accese de generozitate.
După 2 ani, copilul devine impulsiv, neînţelegător şi instabil. Tendinţele ostile faţă de adult cresc, deoarece creşte câmpul frustraţiilor. Se constituie negativismul primar ce devine vehement de multe ori. Copilul se trânteşte, plânge, ţipă dacă i se ia un obiect oarecare (jucăria); dacă i se restituie – îl aruncă.
Deosebit de pregnant se manifestă la copiii antepreşcolari ataşamentul. Această rezonanţă afectivă (ataşamentul) face ca în momentul de teamă (de ceva cu totul neobişnuit) copilul să se refugieze în braţele mamei, sau (după 2 ani) să se ascundă în spatele ei. Ataşamentul se exprimă ca o dorinţă de conservare a unei apropieri emoţionale de o persoană dată. Conduitele de ataşament se complică şi se diferenţiază, pot să se manifeste şi faţă de o jucărie sau obiect, pe care copilul le poartă cu el peste tot.
Ataşamentul este selectiv activ şi faţă de membrii familiei. Aspecte deosebite sunt legate şi de anxietate.
Se consideră că în copilăria timpurie se manifestă următoarele forme de anxietate:
(a) anxietatea faţă de persoane şi situaţii străine, (b) anxietatea de separaţie. Treptat se constituie şi (c) anxietatea morală ca teamă de pedeapsă şi trăire a sentimentelor de vinovăţie.
(a) La unii copii de 12-14 luni, anxietatea faţă de persoane străine este foarte intensă. Teama de persoane străine se diminuează spre vârsta de 3 ani. În schimb, anxietatea de acest tip se conservă faţă de „necunoscut”. Astfel, copilul poate manifesta teamă de „bau-bau”, de „baba-cloanţa”, de „moşu” etc. În astfel de situaţii se exprimă însă şi aspecte de teamă morală (de pedepsire).
(b) Anxietatea de separaţie (mai ales de mamă) capătă în jurul vârstei de 21-24 luni forme dramatice, mai ales dacă copilul este obişnuit ca mama să fie cu el tot timpul, sau dacă persoana care îngrijeşte copilul, substituind mama, este puţin tandră. Fenomenul de hospitalism, de abandon, în caz de avitaminoză afectivă operează prin mărirea anxietăţii care acţionează asupra resurselor intime ale dezvoltării, deteriorând-o.
(c) După vârsta de 2 ani, copilul începe să intuiască mai clar limitele ce i se impun şi să sesizeze conduitele admise, corectitudinea lor, etc. Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsă. Acestea au un rol deosebit în formarea identităţii.