CAPITOLUL I
VIATA RELIGIOASA A EGIPTULUI ÎN PERIOADA GRECO-ROMANA
I.1. Noua ideologie politico-religioasa
Egiptul faraonic va cunoaste o decadere începând cu mileniul I
î. Hr., ceea ce va determina invaziile si ocupatiile libiana nubiana, assiriana, persana, greco-macedoneana si, în cele din urma, romana. Desi fiecare dintre aceste dominatii prezenta anumite particularitati, pâna în epoca lui Alexandru cel Mare Egiptul îsi va pastra, în esenta, vechile structuri si mentalitati.
Începând cu anul 332 î. Hr. societatea faraonica va suferi modificari profunde, însa nu putem accepta parerea conform careia venirea grecilor ar fi însemnat sfârsitul civilizatiei egiptene antice.
Schimbarile care au loc odata cu inaugurarea dominatiei greco-macedoniene au ca rezultat, printre altele, formarea unei societati noi, cea a imigrantilor greco-macedonieni, care vor detine puterea politica. De asemenea, administratia cunoaste noi valente, greaca devine limba oficiala a tarii, iar noua capitala, Alexandria, devine centrul spiritual al lumii medite-raneene, fiind în principal de esenta greaca. Chôra îmbraca obiceiuri si mentalitati grecesti, dar acestea sunt mai putin pregnante comparativ cu Ale-xandria, regiunea Deltei si a Fayyum-lui.
Din anul 30 î. Hr., odata cu ocupatia romana, statutul Egiptului se va schimba considerabil , devenind o provincie dependenta direct de împarat
Înca din Textele Piramidelor se desprinde ideea sacralizarii puterii regale. Faraonii erau socotiti fiii si succesorii zeilor. Ca atare, suveranul în via-ta era reprezentantul divinitatii pe pamânt, respectiv Horus. Dupa moarte faraonul se identifica cu zeul Lumii de Apoi, Osiris
Suveranul era un intermediar între zei si pamânteni, conducând teritoriul si supusii în conformitate cu Maat. Cei care-l validau pe faraon drept succesor al zeilor erau reprezentantii clerului. Ei au jucat rolul hotarâtor în recunoasterea oficiala a lui Alexandru cel Mare ca „rege al Egiptului de Sus si de Jos“.
Probabil, vestitul conducator de osti a fost încoronat dupa vechiul ritual egiptean. În calitatea lui de suveran legitim al celor „Doua Tari“ si prin urmare „fiu al zeului Amon“ a fost primit de preotii templului de la Siwa, admis în sanctuar, ceea ce nu era permis unui muritor de rând.
Ptolemeu, fiul lui Lagos, când era înca satrap al Egiptului, se bucura de bunavointa preotilor, datorita pietatii personale si a generozitatii sale fata de zeii Egiptului. În anul 305 î. Hr., când va fi încoronat rege si va întemeia o noua dinastie, cea ptolemaica, clerul i-a recunoscut autoritatea legitima asupra întregii tari. De la Ptolemeu V Epiphanes ceremonia încoronarii va avea loc din nou în vechea capitala religioasa a Egiptului, Memphis, iar actul în sine nu va însemna o „egiptianizare“ a puterii. Conform Decretelor de la Canopus si Memphis, din a doua jumatate a secolului III î. Hr., statuile suveranilor au fost plasate în templele egiptene, fiind obiectul unor activitati cultice.
Vechea ideologie faraonica a ramas în esenta neschimbata. Regele îsi asuma obligatiile cultice, îsi exercita calitatea de „stapân al Maat“-lui prin asigurarea protectiei regatului si a locuitorilor sai. Pe lânga aceasta doctrina veche, potrivit careia faraonul era un garant al ordinii universale, dar si al stabilitatii propriului regat, apare o noua ideologie de origine greaca. În epoca constituirii statelor elenistice a fost elaborata o noua imagine a regalitatii de catre filosofii greci, sub influenta stoicismului. Aceasta schimbare a fost marcata de personalitatea si cariera lui Alexandru cel Mare. Astfel, suveranul reprezenta încarnarea tuturor virtutilor, întruchipând justitia, vitejia, filantropia, pietatea care-i confereau originea divina.
Prin urmare, începând cu secolul III î. Hr., pe teritoriul Egiptului existau doua ideologii complementare. Una era de esenta faraonica, adica regele era garantul echilibrului lumii, idee exprimata în special în textele templelor. Cealalta era de natura greaca, conform careia suveranul era posesorul tuturor virtutilor, ceea ce îsi gaseste expresia în cultul regal, fiind în strânsa legatura cu propaganda regala, care se manifesta prin intermediul: epitetelor oficiale adoptate de catre suveran, elementelor iconografice specifice si scrierilor cu caracter propagandistic.
În epoca imperiala propaganda era mai putin necesara datorita faptului ca centrul puterii se situa în afara granitelor Egiptului, iar suveranii îsi faceau rareori aparitia în aceasta provincie.
I.2. Atitudinea clerului
Epoca greco-romana cunoaste schimbari treptate ale statutului clerului, care în cele din urma se transforma într-o categorie sociala resemnata în fata noilor stapâni ai Egiptului, respectiv romanii.
La vremea cuceririi macedonene clerul reprezenta înca o casta bine organizata, fiind, în general, considerat detinatorul „puterii“ si mai ales al întelepciunii. De regula, se poate constata ca la sfârsitul secolului IV î. Hr. organizarea si functionarea clerului ramân identice cu cele din epoca fara-onica. Templele care functionau în calitate de centre cvasi-autonome erau cele care au încercat sa pastreze vechea mentalitate faraonica prin intermediul textelor înscrise pe peretii lor. De altfel, aceasta tendinta de izolare a preotilor a fost observata si de unii autori clasici care au vizitat Egiptul.
Revirimentul Memphis-lui, în calitate de cea de-a doua „capitala“ a Egiptului, a atras dupa sine si consolidarea pozitiei familiilor de mari preoti ai zeului Ptah, ceea ce caracterizeaza prima jumatate a secolului III- sfârsitul secolului I î. Hr. Preotii au îndeplinit functii sacerdotale, administrative si militare.
Analizând situatia clerului din diferite zone ale Egiptului putem constata o diferentiere neta între statutul si modul de viata proprii unui înalt functionar al unui sanctuar important (vezi cazul lui Petosiris, sfârsitul secolului IV î. Hr.) si statutul unui preot dintr-un mic templu local.
Alexandru si urmasii sai au adoptat fata de clerul local o atitudine de toleranta, mai ales datorita faptului ca acesta reprezenta un sprijin ideologic important.
O serie de documente cum ar fi: „Stela satrapului“ si mai ales Decretele sinodurilor (secolul III- începutul secolului II î. Hr.) releva buna-vointa noilor stapâni ai Egiptului fata de religia traditionala. Marea majoritate a Ptolemeilor a desfasurat o intensa activitate edilitara, construind, marind, sau restaurând o serie de lacase de cult
Totusi, putem constata uneori o anumita reticenta a clerului fata de Ptolemei. Spre exemplu, o inscriptie biografica a unui mare preot al lui Ptah din Memphis, datând din secolul I î. Hr., îl numeste pe Ptolemeu XII „regele ionienilor“ a carui „resedinta se afla pe malul marii grecesti“. Anumite scrieri cu un pronuntat caracter profetic, cum ar fi: Cronica demotica si Satira olarului, care au fost elaborate, probabil, de preotii din Egiptul de Sus si de Mijloc din epoca elenistica, manifesta o ostilitate vadita fata de grecii „necredinciosi“ si suveranii lor.
Puterea economica a templelor reprezenta un pericol pentru faraonii lagizi, care n-au putut confisca „terenurile zeilor“. Singura posibilitate de a frâna îmbogatirea clerului superior si ascensiunea acestuia, a fost desemnarea a unor înalti functionari regali care-i controlau veniturile începând cu secolul III î. Hr. Preotii nu au acceptat o colaborare neconditionata cu noii stapâni ai tarii, desi sinodul lor a cedat în fata suveranilor ptolemaici. În sprijinul celor afirmate aducem un exemplu elocvent. Decretul de la Memphis atesta faptul ca statuia suveranului, plasata în toate templele Egiptului, urma sa fie adorata de egipteni; mai mult, documentul îi califica pe locuitorii din Lykopolis „necredinciosi“ deoarece s-au razvratit împotriva tânarului faraon, Ptolemeu V Epiphanes.
Cu siguranta, reprezentantii clerului s-au supus noii puteri din considerente economice.
Începând cu secolul II î. Hr. se constata o oarecare încordare între cler si putere, motiv pentru care Ptolemeii au acordat o serie de beneficii în favoarea templelor. Decretul de la Memphis mentioneaza plata unor contributii regale la adresa templelor, care au fost amânate pâna atunci din cauza problemelor interne datorate mortii lui Ptolemeu IV Philopator. De asemenea, în timpul secolului II î. Hr. faraonul a renuntat de mai multe ori la strângerea unor impozite si taxe. În acest context, între 121118 î. Hr., au fost emise o serie de ordonante ale lui Ptolemeu VIII Euergetes II prin intermediul carora templele au fost scutite de impozitele anterioare datorate puterii, garantând în acelasi timp dreptul clerului de a-si administra „domeniile sacre“.
Politica conciliatoare a Ptolemeilor fata de reprezentantii templelor se datora unor miscari de protest. Astfel, începând cu anul 206 î. Hr. grecii au fost alungati din Theba de un egiptean pe numele de Harmakhis, acesta din urma fiind încoronat ca suveran al regiunii. Inscriptiile îi recunosc calitatea de faraon, ilustrata si de fraza „Harmakhis cel care traieste vesnic, îndragit de Isis si de catre Amonrasonther, marele zeu“. Dupa sase ani de domnie, îi va succeda un alt rege indigen, Ankhmakhis , iar grecii cu mari dificultati vor reusi, în august 186 î. Hr., sa elibereze Theba prin intermediul gene-ralului Comanus. Ptolemeu V este recunoscut din nou suveran, iar un decret al preotilor din Philae, din acelasi an, a felicitat faraonul pentru ca a pus capat anarhiei.
Începând cu secolul I î. Hr. raporturile dintre lagizi si cler cunosc noi dimensiuni, care se vor reflecta si în extinderea dreptului de azil acordat templelor. Principalele „motive“ invocate de preoti pentru acest deziderat au fost: faptul ca templele adaposteau imaginile famililor regale si ca atare cultul era celebrat în favoarea acestora si mai ales extinderea violentei fata de lacasurile sfinte. Acordarea dreptului de azil templelor a avut loc în intervalul 97/6-57/6 î. Hr., fiind vizate cu precadere Theadelphia si Euhemeria din Fayyum. Actul în sine reflecta o slabiciune a puterii lagizilor si în acelasi timp o întelepciune a acestora, dându-si seama ca pot controla populatia numai prin intermediul lacaselor de cult, fata de care ofera concesii importante.
Nu detinem date suficiente în legatura cu situatia clerului si a templelor din epoca imediat anterioara cuceririi romane, însa marea majoritate a cercetatorilor nu exclude posibilitatea ca regina Cleopatra VII sa fi determinat ruinarea clerului si a templelor.
Octavian a confiscat terenurile apartinând lacasurilor sfinte, ceea ce a dus la pierderea autonomiei financiare a clerului, dar le-a oferit în schimb un fel de stipendium imperial care consta în grâu sau bani. În cel mai bun caz, clerul avea sansa de a folosi, contra unor sume considerabile, terenuri care cândva le-au apartinut. Mai mult, în anul 20 d. Hr., ideologul a devenit supraveghetorul preotimii egiptene, purtând titlul de „marele preot al Alexandriei si al întregului Egipt“.
Libertatea templelor a fost considerabil îngradita datorita faptului ca au fost obligate sa prezinte anual o evidenta a tuturor preotilor împreuna cu averile lor. Dreptul de azil a fost restrâns, iar liberatea de a se reuni probabil a fost interzisa, deoarece, pâna în momentul de fata, nu cunoastem sinoduri din epoca imperiala. Membrii clerului trebuiau sa plateasca anumite sume pentru a-si exercita functiile ecleziastice, ceea ce aducea beneficii însemnate statului roman. Venitul preotilor, dar si al templelor era modest. Preotii au fost în general remunerati pentru colaborare cu noua putere. Ca atare, templele au ramas un refugiu si un loc de pastrare a traditiilor religioase si culturale indigene. „Casele Vietii“, care elaborau principalele opere teologice, continua sa existe, iar preotii din cauza faptului ca si-au pierdut rolul privilegiat în societatea civila s-au refugiat în lumea „misterioasa“ a templelor.
I.3. Religia faraonica traditionala
Înaltarea unor sanctuare, între secolele III î. Hr. – II d. Hr., dedicate principalilor zei ai tarii (Hathor, Horus, Khnum, Isis, Osiris, etc.) atesta, printre altele, si vitalitatea religiei traditionale în timpul stapânirii greco-romane.
Aceste edificii sunt si marturii în privinta templelor egiptene, pastrându-se traditia de edificare a lor. Aparent, un templu ridicat sub Augustus sau Traian nu difera mult de cele din timpul lui Amenhotep III sau Ramses II, însa o analiza aprofundata ne dezvaluie diversitatea lor. Templele sunt consecinta bunavointei regilor lagizi si a împaratilor romani fata de religia egipteana, începând cu Ptolemeu I Soter si pâna la Decius (mijlocul secolului III d. Hr.). Templul era considerat a fi o imagine a lumii, fiind transpozitia arhitecturala a ordinii cosmice, dar era perceput si în calitate de „casa“ a zeului, adica constructia care adapostea statuia divinitatii. A fonda un templu era echivalent cu a crea lumea din nou.
Marile sanctuare ale epocii greco-romane sunt situate în urmatoarele asezari:
- Dendera
Denumita de greci I,
Printre particularitatile sanctuarului putem include prezenta unui chiosc hathoric, pe acoperisul templului, destinat ritualului „uniunii cu discul solar“, precum si a unor cripte, amenajate pe trei niveluri în peretele sudic, care au servit ca depozite pentru obiecte de cult si poate pentru arhive.
Cele mai interesante texte liturgice au fost consacrate comemorarii mortii si renasterii lui Osiris. Aceasta sarbatoare, care s-a celebrat toamna („Sarbatoarea Khoiak“) dispunea de un ritual complex, incluzând crearea „gradinii lui Osiris“, înmormântarea statuii zeului, apoi ridicarea stâlpului djed, care simboliza renasterea divinitatii.
- Esna
Localitatea este situata la S. de Luxor, pe malul vestic al Nilului, fiind numita de catre greci Latopolis. Sub domnia lui Ptolemeu VI Philopator (180-145 î. Hr.) a început construirea unui templu dedicat zeului Khnum. Din pacate, actualmente s-a conservat numai sala hypostila, care dateaza din a doua jumatate a secolului I (intervalul domniilor lui Claudius si Vespasian), dar sunt vizibile si cartuse ale lui Decius.
La Esna, Khnum avea calitatea de divinitate creatoare, fiind asociat cu mai multe zeite, mai ales cu Neith. Fiul lor, Heqa, a fost elogiat de textele unui mammisi, edificiu astazi disparut.
Sala hypostila poseda multe texte mitologice si liturgice. Tematica principala a acestora o reprezenta creatia (adica „ridicarea cerului“), conform careia omenirea a fost modelata de zeul olar, nascându-se prin intermediul „celor sapte cuvinte creatoare“ ale zeitei Neith
- Edfu
Asezarea, denumita de greci Apollonospolis megale, este situata la sud de Esna, pe malul V. al Nilului. La 23 august 237 î. Hr. , în timpul domniei lui Ptolemeu III Euergetes I, a avut loc ceremonia fondarii unui templu dedicat zeului Horus, care nu a fost terminat decât în 57 î. Hr. Edificiul este cel mai bine conservat templu egiptean antic.
Constructia se remarca prin existenta unor încaperi speciale pentru adapostirea obiectelor de cult si a unor capele destinate zeilor asociati cu Horus. Cândva, dispunea si de o biblioteca, care nu s-a conservat, însa textele hieroglifice ale salii hypostile prezinta inventarul acesteia. Peretii templului au fost gravati cu texte care ne fac cunoscute marile ceremonii religioase si ne ofera informatii privind cultele practicate. În acest context, se remarca „Sarbatoarea victoriei lui Horus“
Ceremoniile religioase care au avut loc în cadrul acestui ansamblu monumental sunt expresii ale ideologiei regale egiptene. Horus a fost înca de la începuturile civilizatiei faraonice divinitatea protectoare a suveranului.Victoria zeului asupra lui Seth este o imagine a trimfului regal asupra fortelor haosului.
S-a presupus ca egiptenii care au elaborat ritualurile templului de la Edfu au identificat inamicul sethian cu Ptolemeii aflati la conducere, asteptând sosirea lui „Horus cel adevarat“, cel care va elibera Egiptul de sub stapânirea straina. Desi pare atractiva, aceasta ipoteza a fost combatuta.
- Kom Ombo
Situat la N. de Assuan, pe malul estic al Nilului, Ombos este un an-samblu monumental cu un caracter neobisnuit: templul a fost consacrat soimului Haroeris si crocodilului Sobek.
În epoca ptolemaica, importanta asezarii a crescut: Ombos a devenit metropola primei nome a Egiptului de Sus, iar constructia templului a demarat sub Ptolemeu VI Philometor, terminându-se pe vremea Severilor (primele decenii ale sec. III d. Hr.).
Templul se conformeaza unui plan traditional, însa totul este dublat astfel: curtea, sala hypostila, sala sarbatorilor, sala ofrandelor, sala Eneadei sunt traversate de doua axe mediane, salile vecine comunica între ele prin doua porti. Cele doua sanctuare au intrari separate si nu comunica între ele, iar întreg ansamblul arhitectonic este înconjurat de un perete dublu de piatra.
Cei doi zei, stapâni ai templului, au propria lor „familie“ divina: ca atare, exista triadele Sobek-Hathor-Khonsu si Haroeris-Tasentneferet („Sora cea buna“) - Panebtaui („Stapânul celor Doua Pamânturi“). Tânarul zeu Panebtaui dispunea de un mammisi, destinat ceremoniilor nasterii divine.
Sistemul teologic de la Kom Ombo este extrem de complex. Textele si reliefurile care acopera peretii templului se refera la liturghii cultice, iar ritualul difera oarecum de cel al altor temple din aceeasi epoca. În schimb, compozitiile cu caracter mitologic, evocând zeii din Ombos si legendele lor, contin doctrinele oficiale ce constituie theologia specifica templului, în care se confrunta si se completeaza doua tendinte: una cu caracter universal si alta cu caracter local
5) Philae
Ansamblul monumental de la Philae, dedicat zeitei Isis, a fost edificat începând cu Ptolemeu II Philadelphos pâna la Hadrian inclusiv, însa anumite vestigii dateaza înca din timpul domniei lui Nektanebo I.
Spre deosebire de celelalte temple din epoca greco-romana, complexul de la Philae si-a pastrat debarcaderul, precum si porticurile de acces, elemente importante ale arhitecturii sacre, deoarece statuile divine au fost îmbarcate pe Nil pentru a-si efectua voiajul de la un sanctuar la altul.
Pe lânga templul principal al zeitei Isis se mai întâlnesc si alte edificii: un templu dedicat zeitei Hathor, altul lui Imuthes (zeul vindecator asimilat cu grecul Asklepios), un templu ridicat în onoarea zeului nubian Arensnuphis si mammisi-ul unde s-a celebrat nasterea fiului zeitei Isis, Harpokrates. Unul dintre elementele remarcabile ale acestui ansamblu este kyosc-ul, edificat sub Traian.
Textele înscrise pe peretii templui zeitei Isis si mammisi-ul ne ofera o imagine edificatoare cu privire la atributiile acesteia, recunoscuta la acea vreme ca o zeita universala.
În epoca greco-romana complexul a reprezentat un loc de pelerinaj pentru locuitorii Egiptului, pastrându-se nenumarate inscriptii si graffiti.
Marile sanctuare cum ar fi Dendera, Edfu sau Philae erau centre cu o intensa activitate teologica si cultica, care au atras numerosi vizitatori de pretutindeni. Se pare ca au fost cazuri izolate, atât pentru perioada greco-romana, cât si pentru etapele anterioare ale civilizatiei egiptene. În marea lor majoritate templele erau mici sanctuare locale, care aveau un cler mai putin numeros, la fel ca si numarul credinciosilor. Papirii grecesti ne informeaza despre aceste temple si dispunerea lor în chôra. Astfel, în oraselul Philadelphia din Fayyum, în timpul secolului III î. Hr., au existat zece temple, care au fost dedicate zeilor greci sau elenizati, cum ar fi Sarapis, Demeter, sau chiar regina Arsinoe Philadelphos divinizata. Au fost însa si temple ridicate în onoarea zeilor egipteni Isis, Thueris, Poremanre (adica Amenemhat III); templul denumit Hermaion a fost dedicat atât lui Hermes, cât si lui Thoth.
Într-un alt orasel din Fayyum, Theadelphia, în timpul sec. I î. Hr.,
au existat sapte sanctuare, dintre care patru aveau drept de a acorda azil; ele au fost dedicate zeitei Isis, lui Herakles si zeului crocodil, Pneferos.
Kerkeosiris, tot din Fayyum, cu o populatie de 1500 de locuitori, dispunea în sec. II î. Hr. de cincisprezece temple, dintre care treisprezece erau dedicate divinitatilor egiptene.
În schimb, la Dush ( Kysis ), în oaza Kharga, nu exista în intervalul secolelor I- II d. Hr. decât un singur templu de piatra.
Aceste edificii nu aveau dimensiunile si particularitatile arhitecturale ale marilor sanctuare, însa unele dintre ele beneficiau de un plan original, cum este cazul templelor zeului crocodil de la Karanis si Narmuthis din Fayyum.
În epoca greco-romana, activitatea desfasurata de Casele Vietii în ca-drul templelor era destul de intensa. Inventarul Bibliotecii templului din Edfu ne ofera o imagine asupra activitatilor desfasurate de preotii sanctuarului, prin intermediul textelor: liturgice („Cartea desfasurarii cultului“), teologice („A cunoaste toate formele secrete ale zeului“), tehnice („Instructiuni cu privire la decorarea unui perete“), astronomice („Cunoasterea aparitiei periodice a astrelor“) si cu caracter magic („Cartea de a înlatura demonul, de a îndeparta crocodilul“, „Cartea de a proteja prin intermediul magiei regele în palatul sau“, „Formule de înlaturare a ochiului rau“). Unele temple con-tineau tratate medicale, liste geografice (v. P. Jumilhac ) si chiar texte litera-re (v. o învatatura provenita de la Tebtynis )
Asa cum era de asteptat, cucerirea greaca face posibila si existenta unor centre de raspândire a culturii, cum ar fi cazul marilor institutii de la Alexandria (Museul si Biblioteca), iar în metropolele din chôra, si chiar în asezarile mai mici, unde au fost instalate comunitati grecesti, s-au creat gimnazii.
Egiptenii au avut acces la limba si cultura greaca, arhivele de la Narmuthis, recent publicate de E. Bresciani, fiind dovada unui bilingvism (demotico-grecesc). Au existat situatii în care preotii egipteni s-au adresat propriilor zei prin intermediul limbii grecesti; este cazul celor patru imnuri ale templului de la Narmuthis, redactate în secolul I î. Hr. în onoarea zeitei Isis si a familiei sale, zeul crocodil Sokonopis si zeulcopil Ankhoes. Intentia redactorului textelor, probabil un preot al templului , era de a face cunoscute grecilor, numele si binefacerile zeilor egipteni, însa aceste texte reprezinta o exceptie, deoarece templele vor fi centre în care se vor conserva traditiile religioase si culturale, fata de o cultura greaca dominanta.
În Epoca greco-romana, ca si în perioadele precedente, textele antice au fost copiate în „Casele Vietii“. O parte dintre textele mitologice sau teolo-gice ne sunt cunoscute prin intermediul unor copii tardive; este cazul Mitului Ochiului Solar, care s-a conservat prin intermediul mai multor variante demotice si a unei variante în limba greaca. Un alt exemplu este si „Cartea de a cunoaste manifestarile lui Re “ (P. Bremner-Rhind), copiata în secolul IV î. Hr., de pe un text mult mai vechi.
Preocuparile sacerdotale nu s-au marginit numai la copierea unor texte antice. În temple s-a desfasurat o reala activitate teologica, care implica reflectii asupra miturilor, naturii zeilor, preum si elaborarea unor noi sinteze, cu menirea de a adapta diferite traditii, la particularitatile unui zeu oarecare. Astfel, un papirus de la Berlin, redactat în demotica la sfârsitul secolulu I î. Hr., prezinta o sinteza cosmogonica, oferind lui Ptah rolul central în actul de creatie, coroborând traditia memphita cu traditia hermopolitana a celor opt zei primordiali, precum si cu alte doctrine. Textele cosmogonice de la Esna prezinta o imagine complexa a actului de creare a Lumii de catre Neith si Khnum. La Kom Ombo textele templului foloseau numeroase traditii straine localitatii în cauza, prin intermediul carora divinitatile de la Ombos au fost încorporate în sistemul heliopolitan. Aceste texte nu pot fi privite ca fantezii, speculatii sau jocuri de cuvinte, ci mai degraba constituie reflectii asupra structurii divinului si a multiplelor sale forme, fiind încercari ale coroborarii traditiilor mitice regionale cu „traditiile universaliste“ (dupa A. Gutbub). Acestea din urma reprezinta un ansamblu de teme si notiuni care se regasesc în fiecare sanctuar (mai ales în textele rituale) si care, pe buna dreptate, corespund unor structuri generale ale religiei egiptene.
Aceasta activitate teologica, care conserva si reînnoieste gândirea mitica, cunoaste o evolutie aparte, mai ales sub domniile lui Domitian si Traian, ce reflecta tendinta de conservatorism a clerului egiptean, care a con-tribuit substantial la mentinerea limbii, gândirii si a vechilor traditii.
La mijlocul secolului V î. Hr., Herodot nota (II. 42) ca singurii zei adorati în întregul Egipt au fost Isis si Osiris, ceea ce s-a accentuat în Epoca greco-romana.
Religia Egiptului a ramas preponderent politeista. Divinitati ca Hathor, Horus, Thoth sau Sobek, care posedau marile sanctuare amintite au atras numerosi credinciosi, însa continuau sa existe si sub aspectele lor locale, caz în care cultul lor nu se extindea în afara templului propriu-zis. În acest sens, vom oferi exemplul lui Sobek cel care, independent de marele sanctuar de la Kom Ombo, a fost adorat într-o serie de temple locale, în regiunea Fayyum, sub nume diferite, acestea fiind simple conotatii geografice ale zeului, astfel: Pneferos („Cel cu o fata agreabila“) la Theadelphia si Karanis; Soknopaios („Sobek stapânul insulei“) la Soknopeones; Soknebtunis („Sobek stapânul din Tebtynis“) la Tebtynis, Sokonopis la Narmuthis, Sokanobkonnis la Bacchias, etc. Aceste nume trimit la una si aceeasi divinitate, zeul crocodil, exprimând atasamentul adoratorilor fata de o manifestare particulara a divinitatii, respectiv cea de divinitate a propriului lor oras.
Existenta unor culte locale aflate în continua ascendenta nu împiedicau afirmarea anumitor divinitati, care au preluat atributele altor zei; incontestabil, Isis a fost una dintre aceste zeite.
Isis a fost una dintre vechile divinitati ale Egiptului, care începând cu Regatul Vechi a fost cunoscuta în calitate de „mama divina“, aceasta fiind functia ei primordiala. Totusi, în universul religios al Egiptului ea nu era decât o zeita a Deltei. Treptat, ea a fost inclusa aproape în toate marile „sisteme“ religioase ale Egiptului si mai întâi în ciclul osiriac si Eneada din Heliopolis. Începând cu mileniul I ea a reusit sa acapareze aproape toate functiile marilor zeite atât din Egipt, cât si din afara granitelor sale71. Începând cu Epoca Ptolemaica în cinstea ei au fost edificate marile sanctuare Behbeit el-Hagar din Delta (unde primele edificii se leaga de numele lui Nektanebo II) si Philae.
Zeita beneficia de lacasuri de cult în toata zona Vaii Nilului: la Assuan (unde poseda un sanctuar construit sub Ptolemeu III si IV), la Deir Sheluit (decorat sub Hadrian si Antoninus Pius), la Coptos (unde ea este prezenta în templul lui Min în calitate de sotie divina), la Dendera (unde templul ei era în incinta celui dedicat zeitei Hathor), la Hermopolis, Oxyr-hynchos, Memphis, etc.
În unele cazuri lacasurile ei de cult erau simple capele de tara, având un numar redus de credinciosi. Uneori, serviciul cultic era asigurat de un singur preot, care era în acelasi timp si proprietarul Isieion -lui sau; deci, Isis în afara de templele care i-au fost dedicate, era prezenta în cadrul numeroaselor sanctuare ca zeita synnaos („asociata, în acelasi sanctuar“).
Zeita cunoaste o extindere progresiva a functiilor, iar asimilarea ei cu marile zeite (Hathor, Neith, Selqis, Satis, Opet, Sekhmet, etc.) o transforma în Epoca ptolemaica si romana în zeita universala. Ca atare, fiind mama lui Horus, cea care îl va proteja de Seth, ea se va încarna în zeita mama. De asemena, fiind sotia lui Osiris, pe care-l va reînvia, ea va deveni o zeita a mortilor, protectoare a Vietii de Apoi. Asimilata cu Renenutet, zeita recoltei, ea va simboliza fertilitatea pamântului arabil. Isis a îndeplinit si functia de protectoare a regalitatii, astfel devenind „suverana zeilor“.
Acest caracter universal al zeitei se regaseste si în textele grecesti, iar cultul ei se va raspândi si în afara granitelor Egiptului, ea simbolizând, în ochii strainilor, vechea civilizatie egipteana.
Situatia lui Osiris este putin diferita. Fiind mult mai cunoscut la început, rolul sau era legat de cel al regalitatii, iar dupa traditia veche, el ar fi domnit ca rege al Egiptului . De altfel, el a fost si zeu al fertilitatii, iar Textele Piramidelor ni-l prezinta ca pe un zeu care a cunoscut atât moartea, cât si renasterea.
Cel mai vechi oras de cult al sau a fost probabil Busiris din Delta si din Regatul Mijlociu, Abydos a jucat un rol de seama printre locurile sale cultice, deoarece acolo s-ar fi gasit mormântul sau. S-au conservat putine temple care i-au fost dedicate, însa a fost prezent în numeroasele sanctuare ale altor divinitati.
În Epoca ptolemaica si romana una dintre cele mai importante sarbatori religioase se lega de moartea si renasterea lui Osiris (v. Herodot, II. 62). În textele egiptene aceasta sarbatoare a fost numita „Sarbatoarea din luna Khoiak“, deoarece ea a avut loc în timpul lunii a patra a anotimpului inundatiei. Se presupune ca aceasta sarbatoare ar fi fost în strânsa legatura cu puterea regala si modalitatea de transmitere a acesteia.
Caracterul universal al adorarii lui Osiris în Egipt, în timpul Epocii greco-romane, este dat de rolul sau în credinta funerara. Fiecare defunct avea ocazia sa devina „un Osiris“, cu conditia de a fi îndeplinit riturile osiriace, respectiv copierea textelor din Cartile Mortilor, si depunerea statuetelor lui Osiris în morminte, pentru a asigura protejarea celui defunct.
Cu toata acestea, nu se poate spune ca în Egipt se tindea spre mono-teism, deoarece asistam mai degraba la un sincretism specific, prin intermediul caruia nici o divinitate nu-si pierdea identitatea.
I.4. Zei si culte noi
Cultele grecesti au patruns pe teritoriul Egiptului faraonic cu mult timp înainte de venirea la putere a Ptolemeilor, odata cu instalarea colonistilor greci pe teritoriul Deltei, în regiunea Memphisului si în zona Vaii Nilului, din a doua jumatate a secolului VII î. Hr.
Conform unei relatari a lui Herodot, Psammetik I a apelat la mercenarii greci pentru înlaturarea assirienilor, instalându-i în punctele strategice, mai ales din zona orientala a Deltei.
Dupa Herodot (II, 78-79), la începutul secolului VI, faraonul Amasis a oferit grecilor orasul Naukratis, asezarea devenind o enclava greaca pe teritoriul egiptean, fiind administrata de magistrati greci, iar locuitorii au practicat propriul lor cult. Aceste afirmatii sunt întarite prin descoperirea vestigiilor templelor Aphroditei, Herei din Samos, lui Apollo, etc.
La Memphis, eleno-memphitii posedau un templu consacrat lui Zeus Basileus, iar caromemphitii un templu dedicat lui Zeus din Labraunda.
În epoca lui Herodot, se pare ca echivalentele grecesti pentru zeii egipteni erau deja bine stabilite si sunt dupa cum urmeaza: Dionysos = Osiris; Demeter = Isis; Apollo = Horus; Artemis = Bastet; Zeus = Amon; Athena = Neith; Aphrodita = Hathor; Hermes = Thoth; Hephaistos = Ptah; Typhon = Seth, etc., cu exceptia lui Poseidon si Dioscuri. Acest sistem de echivalente a ramas în vigoare si în Epoca greco-romana. Numai parcurgând documentatia papirologica se poate sti daca un nume grecesc se referea la divinitatea greaca sau la echivalentul ei egiptean, ca atare, fiecare caz trebuie judecat în particular, tinând cont de context.
La sfârsitul seccolului IV si începutul secolului III, se poate vorbi de o raspândire a cultelor grecesti, în special în orasele Alexandria, Ptolemais si regiunea Fayyum, ca urmare a patrunderii masive a grecilor în Egipt. În Ale-xandria principalele culte existente erau cel al lui Sarapis, care beneficia de un important sanctuar si cel al zeitei Isis, care avea mai multe sanctua-re (la capul Lochias, pe insula Pharos, unde sub numele de Isis Pharia era venerata în calitate de protectoare a marinarilor si a navigatiei).
Strabon, cel care a vizitat Alexandria în timpul lui Augustus, mentiona templul lui Poseidon si Paneion-ul din centrul orasului (v. XVII.10).
Dintre cultele grecesti, cele mai raspândite în Alexandria elenistica erau cele ale lui Demeter si Dionysos, cu toate ca nu s-a descoperit templul lor. Sabatorile în cinstea zeitei Demeter se numeau Thesmophoria si Demetria. Dionysos, împreuna cu Herakles, au fost considerati stramosii dinastiei ptolemaice, iar începând cu domnia lui Ptolemeu II Philadelphos s-au celebrat sarbatori fastuoase în onoarea lor. În oraselele din Fayyum (Tebtynis, Theadelphia, Karanis, Magdola) ei au fost la fel venerati, împreuna cu zeul cavaler trac, Heron
Cucerirea romana n-a modificat acest aspect, cultele grecesti au ramas în vigoare, însa au aparut sporadic si o serie de culte romane, cum ar fi cele ale lui Iupiter, Hercule, Mercur, etc. Cu exceptia lui Iupiter Capitolinus, care beneficia de un templu la Arsinoe, se pare ca romanii stabiliti în Egipt n-au practicat cultul altor zei în mod oficial. Ulterior, a devenit cult oficial si cel al lui Antinoos, favoritul lui Hadrian, cel care s-a înecat în Nil în anul 130, dupa care a fost divinizat
Echivalente între zeii romani si cei egipteni au fost foarte rare, cum ar fi cazul lui Iupiter-Hammon-Khnubis, atestat printr-o inscriptie descoperita la Philae. Acest fenomen se explica prin faptul ca romanii nu s-au stabilit în numar mare în Egipt, iar elementele grecesti ori elenizate au stat la baza administratiei romane.
Grecii si romanii n-au exclus cultele egiptene si n-au ezitat sa le practice, însa egiptenii nu au avut o atitudine pozitiva fata de zeii cuceritorilor. Cu toate acestea, modalitatea greaca de reprezentare a zeilor a influentat-o pe cea egipteana.
Pentru a explica cultul regal elenistic este necesar sa subliniem influenta orientala si în particular cea achemenida. În orasele grecesti, oamenii, morti sau vii, au fost considerati sacri, chiar daca nu erau zei, si ca atare beneficiau de manifestari cultice. Fiecare oras îsi arata respectul fata de fondatorul decedat, fapt pentru care si Ptolemeu I Soter practica la Ptolemais un cult al fondatorului (ktistes). De asemenea, generalii victoriosi puteau beneficia de un cult, fiind venerati în calitate de binefacatori si eli-beratori. Astfel, în gândirea politica a secolului IV î. Hr. s-a dezvoltat ideea unor calitati divine sau semi-divine ale sefilor, asemanati zeilor (isotheoi ), fara a fi însa considerati zei.
Ptolemeu I Soter a instituit în onoarea lui Alexandru sacrificii si jocuri gimnice, încredintând practicarea cultului unui preot eponim, al carui nume a servit pentru datarea documentelor grecesti, dar si demotice.
Ptolemeu II Philadelphos a instituit un cult în onoarea tatalui defunct (cultul filial). Istoricul Calixene (secolul III î. Hr.) relata marea procesiune dionisiaca pe care Ptolemeu II a organizat-o la Alexandria în 271/270 cu ocazia celei de-a treia Ptolemaia, destinata consolidarii prestigiului dinastiei în fata tuturor grecilor, deoarece era un agôn isolympios. Procesiunea dionysiaca, care atasa zeul Dionysos de dinastie, era înca o modalitate de a sublinia caracterul divin al regelui. Ptolemeu II Philadelphos a asociat cultului tatalui sau si pe cel al mamei sale, Berenike I.
Un alt cult instituit de catre Ptolemeu II Philadelphos a fost cultul „dinastic“, care se refera la zeii „frate-sora“ (theoi adelphoi), respectiv Ptolemeu II si Arsinoe II. Papirusul el-Hibeh 199 atesta acest cult din
272/1, chiar înainte de moartea lui Arsinoe II, care a fost asimilata cu Aphrodita si a devenit sub aceasta forma patroana imperiului maritim al lagizilor. Daca bazele cultului dinastic au fost puse de catre Ptolemeu II, inaugurarea oficiala a acestuia i se datoreaza lui Ptolemeu IV Philopator.
Cultul imperial a fost o continuare a cultului dinastic ptolemaic, dar cu diferente notabile. Prin urmare, împaratii primelor doua secole, în marea lor majoritate, n-au acceptat , decât cu rezerve, onorurile aduse persoanei lor ca putere divina. Augustus a acceptat onorurile divine, cu conditia ca acestea sa se adreseze în acelasi timp si zeitei Romei. Cultul imperial s-a dezvoltat rapid în Egipt, astfel ca, în timpul domniei lui Augustus, anul 6 d. Hr. apare „Caesar, împarat, fiul lui Zeus liberatorul, Augustus“. Luna egipteana Athyr (28 octombrie-26 noiembrie) a devenit frecvent Neos Sabastos (No-ul August) în onoarea lui Tiberius, succesorul lui Augustus. Preotesele epo-nime ptolemaice au disparut, dar a fost creat un corp de preoti ai cultului imperial. De exemplu, la Euhemeria din Fayyum este amintit, în 32 d. Hr., un „preot al lui Tiberius Cesar Augustus“. Trebuie mentionat faptul ca sarbatorile cultului imperial erau celebrate la date fixe.
Spirit erudit, Plutarch n-a fost strain de realitatile Egiptului greco- roman, mai ales de aspectele vietii religioase. În acest capitol am scos în evidenta, înainte de toate, trasaturile activitatilor religioase ale Egiptului elenistic, deoarece principalele surse utilizate de gânditorul din
Chaeroneea pentru a concepe sa constituie lucrari ale personalitatilor din acea perioada. Desigur, pe lânga alte citate preluate de la clasicii secolelor VIIV î. Hr., Plutarch n-a ignorat nici religia sincretista a Egiptului roman timpuriu.
download pdf..........