Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost Domn al Țarii Românești între anii 1688 - 1714.Lunga sa domnie (1688-1714) s-a desfașurat pe fondul decaderii Imperiului Otoman și al conflictelor în care erau angajate marile imperii vecine, a caror expansiune ajunsese pâna la hotarele Țarii Românești.
Biografie :
Constantin Brâncoveanu s-a nascut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comuna în jude?ul Olt), într-o veche familie boiereasca. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancai, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. Ramânând orfan de tata la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al sau, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seama al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educație aleasa pentru acele vremuri, învațând, printre altele, greaca, latina și slavona.
Casatorit cu Marica, nepoata lui Antonie Voda din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Balașa și Smaranda.
Domnia :
Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Tarii Românesti, la 29 octombrie 1688, când în Europa trei mari imperii, otoman, rus si habsburgic, se luptau pentru suprematie prin cucerirea de noi teritorii si impunerea propriei religii.
Pastrarea religiei ortodoxe în Țara Româneasca
Tara Româneasca era ortodoxa si desi sub stapânire turca nu fusese islamizata, habsburgii impuneau trecerea la catolicism în teritoriile cucerite. În cei aproape 26 de ani de domnie, voievodul a actionat cu multa abilitate diplomatica pentru a apara interesele religioase ale românilor amenintate de mahomedanism si catolicism si pentru ca pastrarea bunelor relatii cu Imperiul tarist însemna de fapt apararea ortodoxiei.
Strictul, severul si fanaticul aparator al Ortodoxiei, cum îl numea Nicolae Iorga, a cautat sa formeze un front antiotoman al celor trei Tari Române, pe baza unor întelegeri cu domnii Moldovei si Principii Transilvaniei.
Voievodul dorea sa apere lumea ortodoxa din Balcani si sa pastreze integritatea ortodoxiei în Transilvania împotriva tendintelor de catolicizare, într-o vreme când Biserica Catolica ameninta adevarata unitate a neamului românesc si multi dintre unguri trecusera deja la calvinism.
De numele lui Brâncoveanu se leaga în special tiparirea în 1688 a primei editii a traducerii integrale în limba româna a Bibliei. S-a numit Biblia de la Bucuresti, traducerea a început în timpul domniei lui Serban Cantacuzino în jurul anului 1682, dar a fost tiparita în timpul domniei lui Brâncoveanu. La traducere au lucrat un grup de carturari între care si fratii Serban Greceanu si Radu Greceanu. Acesta avea sa devina în 1693 cronicarul oficial al domniei lui Constantin Brâncoveanu, scrierea sa cea mai cunoscuta fiind intitulata „Începatura istoriii vietii luminatului si preacrestinului domnului Tarii Românesti Io Constantin Brâncoveanu Basarab voievod”.
Brâncoveanu, de-a lungul vietii sale, detine diferite functii de seama ale tarii:aga, postelnic, spatar si logofat. Moarte subita a lui Serban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu în rolul de domn al Tarii Românesti între 1688 si 1714. Tara cunoaste o mare înflorire culturala si spirituala în aceasta perioada.
De asemenea domnul a avut o activitate diplomatica intensa. În anul 1695 primeste titlul de principe al Imperiului Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia pe viata.
Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost:
- întarirea rolului domniei;
- reorganizarea sistemului fiscal;
- promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.
Constantin Brâncoveanu a încercat sa mențina o politica echilibrata între Imperiul Otoman, caruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a carui expansiune ajunsese pâna la hotarele Țarii Românești (dupa cucerirea Transilvaniei, recunoscuta de Poarta Otomana prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).
Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 pâna în 1730. Este perioada de dupa chemarea domnitorului român la Adrianopol, când i se pregatea mazilirea, precum si perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluita, turcii asteptau doar sa obtina o cât mai mare parte din averea „Printului Aurului“, cum îl numeau. Motivarea unei sentinte de mult hotarâte a fost servita tocmai de boierii tarii.
În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl numeste mare vizir pe ginerele sau, Silahdar Ali Pasa, prilej cu care acesta din urma primeste titlul de „Damat“ („ginere“, atribuit barbatilor care intrau în dinastie prin casatoria cu o printesa otomana)
În 1709, o conjunctura europeana nefavorabila ?i unele gre?eli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfâr?itul sau tragic ?i la dezastrul familiei sale.
Brâncoveanu joaca la doua capete
Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de catre țarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusa a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliații lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat sa se alieze cu rușii, trimițându-i țarului o scrisoare în care îi promitea ca îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulțumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acel timp, turcii îi dadusera domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însarcinarea expresa de a raporta Divanului orice mișcare facuta de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a facut însa Cantemir a fost sa se alieze cu țarul.
Prudent, Brâncoveanu a încercat sa mențina un echilibru între cele doua tabere. El și-a adunat oștile în tabara de la Urlați (județul Prahova), aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi intrat în țara Româneasca, s-ar fi aliat cu ei; daca însa turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi ramas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de catre varul sau, spatarul Toma Cantacuzino, care, împreuna cu mai mulți boieri, a trecut în tabara țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în batalia de pe Prut (Stanilești, 1711), care s-a vazut nevoit sa încheie pace cu turcii.
Deși pe moment Brâncoveanu și-a pastrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de tradare din 1711. Razbunarea lor a venit abia dupa trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai banuia ca ar mai putea avea dușmani puternici. Însa, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijinisera pâna atunci domnia, se întoarsera de aceasta data împotriva lui. Deși Brâncoveanu facuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani ca gestul spatarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul razboiului ruso-turc din 1711, nu exprimase și voința sa, o noua acuzație s-a adaugat la adresa sa.
În 1714, marele vizir primea din partea lui Constantin Brâncoveanu o scrisoare însotita de un dar de 4.000 de galbeni si o blana de samur. Scopul corespondentei era pregatirea casatoriei dintre Radu, al treilea fiu al domnului Tarii Românesti, si Maria, fiica lui Antioh Cantemir, fost domnitor al Moldovei refugiat la Constantinopol. Raspunsul dregatorului turc parea pozitiv, încurajator, dar era, de fapt, un „cal troian“: „Sa trimeata cu cea mai mare pompa, cum se cuvine unui print de rangul sau a se lua sotia, care sa fie condusa din Constantinopol pâna în Valahia cu un cortegiu maret, sa celebreze nunta cu fastul si veselia cuvenita, caci prin gratia lui Dumnezeu.
Capetele de acuzare ale Brâncovenilor :
„Întâiul. Ca întretinea corespondenta secreta cu Împaratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia si cu Republica Venetiei, carora procura informatii privitoare la turci.
Al doilea. Ca împaratul Leopold, prin diploma data la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toata forma pe Brâncoveanu cu succesorii sai în linie barbateasca, ca Print al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestatii Sale Chesariene.
Al treilea. Ca, pentru acumulare de considerabile averi, a saracit tara prin grele asupriri si impozite, neaflatoare pe timpul predecesorilor sai.
Al patrulea. Ca, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 pâna la 7 luni la Târgoviste, aducând prin aceasta pagube, atât supusilor sai cât si traficului din Bucuresti, si aceasta pentru a putea mai usor fugi, într-o buna zi, cu toata familia si bogatiile sale în Transilvania.
Al cincilea. Ca a cumparat multe mosii, pe una din ele pregatindu-se chiar cladirea unui mare palat.
Al saselea. Ca a depus sumi mari, nu numai la Viena, dar si la Venetia, tinând agenti în ambele aceste locuri.
Al saptelea. Ca fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimtamântul sau.
Al optulea. Ca si-a procurat din Viena timpane si trâmbite de argint, ceia ce era insolent, caci însasi Marele Sultan nu le poseda.
Al noualea. Ca a batut în Transilvania monede de aur, în forma de medalii, de o valoare de la 2 pina la 10 galbeni una.”, arata Maria del Chiaro.
Brâncoveanu a cautat prietenia celui mai puternic Una dintre principalele acuzatii, pentru care a si fost mazilit si ucis Brâncoveanu, a fost tradare fata de Imperiul Otoman.
Turcii au gasit dovezi ca Brâncoveanu îi tragea pe sfoara si ca, în timp ce se arata fatis ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici de toate miscarile acestora. Turcii au intrat în posesia tuturor scrisorilor trimise si primite de Brâncoveanu. Majoritatea au confirmat tradarea acestuia. Cel care a predat corespondenta lui Brâncoveanu în mâinile turcilor a fost Ienache Porfirita, capuchehaia domnitorului si dragoman împaratesc.
Acesta, grec la origine, a fost cumparat usor de ambasadorul francez al regelui Ludovic al XIV-lea, care îl banuia de necinste pe Brâncoveanu. Doua pachete de scrisori au fost predate marelui vizir otoman. Pe lânga acesta, Cantacuzinii, rudele Brâncoveanului, au ajuns, de la bani si ranguri, dusmani neîmpacati ai acestuia. Alaturi de Mihai Racovita, fost prieten al domnitorului muntean, îl pârau necontenit sultanului si marelui vizir aratând politica sa duplicitara. De altfel, acuzele nu era tocmai neîntemeiate. Constantin Brâncoveanu a jonglat cu marile puteri ale vremii, uneltind în secret, dupa cum se schimba raportul de forte în zona Balcanilor.
Pe 15 august 1714, când creștinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, a fost adus, împreuna cu ceilalți prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul marii”). Erau prezenți sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei, Rusiei și Austriei.
Li s-a cerut sa renunțe la credința ortodoxa stramoșeasca, pentru a fi grațiați, dar voievodul și-a încurajat fiii sa fie statornici în credința, fiind singurul bun ce le-a mai ramas. Înfuriat, sultanul a poruncit sa fie taiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând ca astfel îi va înfrânge credința. Dar Brâncoveanu, îndurerat, și-a facut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta!” și a întins singur capul sau calaului. Cele șase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe ulițele cetații.
Iata cum descrie Gheorghe Sincai în Cronica românilor martiriul dreptcredinciosului voievod:
„Odata cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, carora el le-a grait astfel în ora morții: „Iata, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Sa nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și barbatește, dragii mei! sa nu bagați seama de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a rabdat pentru noi și cu ce moarte de ocara a murit. Credeți tare întru aceasta și nu va mișcați, nici va clatiți din credința voastra pentru viața și lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împaratul de le taiara capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânar, și mai pe urma a taiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncara trupurile în mare. Si creștinii, dupa aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.
Bibliografie : Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românesti si a vietii religioase a Românilor,
istorie pe scurt
historia.ro