Edmondo de Amicis
Cuore
Inimă de copil
Prefaţa autorului
Această carte e, mai cu seamă, închinată copiilor din şcolile primare, care sunt în vârsta de la nouă până la treisprezece ani; ea s-ar putea intitula: Istoria unui an de şcoală, scrisă de un elev din clasa a III-a al unei şcoli orăşeneşti din Italia.
Când spunem că e scrisă de un elev din clasa a IlI-a, nu voim să zicem că el a scris-o întocmai cum este aici tipărită. Dânsul însemna zi cu zi într-un caiet, după cum se pricepea, tot ce văzuse, simţise, cugetase: în şcoală şi afară din şcoală; iar la sfârşitul anului, tatăl său scrie aceste pagini după notele lui, silindu-se a nu schimba nimic din gânduri, ci a păstra, pe cât se poate, cuvintele fiului său.
Patru ani în urmă, acesta fiind în gimnaziu, îşi reciti manuscrisul şi mai adăuga prin el câte ceva de la sine, folosindu-se de amintirile sale încă vii, despre persoanele şi faptele din trecut.
Acum copii, citiţi şi voi această carte, şi trag nădejde, că veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos.
OCTOMBRIE
Întâia zi de şcoală Luni, 17.
Azi e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele trei luni de vacanţă! Mama m-a dus azi dimineaţă la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la ţară şi mă duceam la şcoală cu inima rea. Pe toate uliţele mişunau copii; cele două librării erau pline de părinţi, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie, şi în faţa şcolii se grămădise atâta lume, încât portarul şi poliţistul abia puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simţii că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roşu şi zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:
— Va să zică, Enrico, iată-ne despărţiţi pentru totdeauna!
Lucrul acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă întristară.
Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meşteşugari, ofiţeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână şi cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala şi scara, făcând atâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu uşile celor şapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de şcoală.
Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din uşa clasei sale şi-mi zise:
— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Şi se uită la mine cu întristare.
În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieţi crescuseră, alţii se îngrăşaseră.
În etajul de jos, unde se şi făcuse împărţirile, erau copilaşi din clasa I inferioară, care nu voiau să intre în clasă şi se opinteau ca nişte măgăruşi; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alţii, văzând pe părinţii lor că pleacă, începeau să ţipe şi aceştia erau siliţi să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cu dânşii.
Profesoarele nu mai ştiau unde le stătea capul. Pe frăţiorul meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toţii în clasă: cincizeci şi patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau şaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna premiul I. Ce mică şi tristă mi se păru şcoala pe lângă pădurile şi munţii unde-mi petrecusem vara!
Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era şi ce micuţ! Părea că este un şcolar de-ai noştri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roşu şi zbârlit! Profesorul de acum e înalt şi n-are barbă, părul îi e cărunt şi lung, are o dungă adâncă pe frunte. Glasul îi este gros, se uită ţintă la noi ca şi cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi ziceam în mine: "Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârşitul lunilor! Ce de osteneală!" Îmi păru bine că găsii pe mama la uşa şcolii, căci simţeam nevoia de a mă arunca în braţele ei. Ea mi-a zis:
— N-ai grijă, Enrico, o să învăţăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu profesor, care ne zâmbea aşa de blând şi vesel. Şcoala nu mi se mai pare aşa de frumoasă ca mai înainte!
Profesorul nostru.
Marţi, 18.
De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca să-l salute.
— Bună ziua, domnule profesor!
— Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strângeau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea:
— Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, şi rămânea serios după fiecare salutare; dunga de pe frunte i se adâncea şi mai tare; sta întors spre fereastră, uitându-se la acoperişul casei din faţă; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simţea mâhnit.
După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră şi ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roşu la faţă şi cu chipul plin de bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are şi-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.
În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ridică şi început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede şi-şi plecă uşor capul, aşteptându-şi pedeapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap şi îi zise numai atât:
— Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedră şi începu să dicteze. Când sfârşi de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultaţi, copii! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învăţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi să fiţi mângâierea şi fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiţi acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare din voi a şi răspuns "da"; de aceea vă şi mulţumesc!
Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei. Ieşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el şi îi zise cu sfială:
— Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe frunte şi-i răspunse:
— Du-te, fătul meu!
O nenorocire.
Vineri, 21.
Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineaţă, pe când mergeam la şcoală, spuneam tatălui meu, ce ne zisese profesorul, când deodată văzurăm o mulţime de lume grămădită la poarta şcolii. Tata zise îndată:
— Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar începe anul!
Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinţi şi de copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. Toţi stăteau cu faţa întoarsă către cancelaria directorului şi din toate părţile se auzea zicându-se: "Bietul băiat! Săracul Robetti!" Chipul gardistului şi capul pleşuv al directorului se zăreau pe deasupra capetelor, în fundul cancelariei. Puţin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi şoptindu-se: "E doctorul!"
Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat.
— O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse acesta; şi l-a frânt! adăugă un altul.
Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la şcoală prin uliţa Dora- Grossa, văzu că un băieţel din clasa 1 inferioară, scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp să-şi tragă piciorul destul de repede şi roata omnibuzului îl călcă. E băiatul unui căpitan de artilerie.
Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieşi înainte şi se aruncă în braţele ei plângând: era mama copilului scăpat. Amândouă se repeziră în odaie şi se auzi îndată un ţipăt sfâşietor: "Pietro", dragul mamei. În timpul acesta se opri o trăsură la poartă şi directorul ieşi pe pragul uşii ţinând în braţe pe băiatul rănit, care-şi rezema capul pe umărul lui; era galben la faţă şi cu ochii închişi. Se făcu o mare tăcere, numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la faţă, se opri puţintel, ridică pe băiat în sus cu amândouă mâinile, ca să-l arate mulţimii grămădite. Atunci, profesori, profesoare, părinţi, băieţi: toţi şoptiră într-un glas:
— Să trăieşti, Robetti, dragă! El deschise ochii şi întrebă:
— Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de primejdie i-l arătă plângând şi-i zise:
— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraş! Totodată sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din plâns. Ieşiră, aşezară binişor băiatul în trăsură şi porniră; iar noi, cu toţii, intrarăm prin clase în tăcere.
download carte...