Istoria tainica a Babilonului de Ralph Edward Woodrow - carte de citit online/PDF download

RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI

Antică si modernă

RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI este o relatare biblică şi istorică detaliată a modului, timpului şi locului în care pâgânismul antic a fost amestecat cu crestinismul, precum şi a motivaţiei care a stat la baza acestui amestec. Începând de la primele zile ale existenţei Babilonului şi de la legendele care i-au înconjurat pe Nimrod, Semiramida şi Tamuz, sunt urmărite anumite obiceiuri şi ritualuri în diferiteie lor evoluţii, furnizind astfel chei prin care se dezleagă „taina"! Apostolii au prezis că va veni o apostazie, şi dovada prezicerii lor este acum evidentă în istorie. Având asemenea dovezi în mână, toţi credincioşii adevăraţi ar trebui să caute ca niciodată înainte, simplitatea găsită în Cristos, şi să se lupte cu toată seriozitatea pentru acea credinţă de la început care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna

Capitolul Unu

Babilon - Sursa falsei religii

Începutul Babilonului - Nimrod, primul lui rege - un vânător puternic - un răzvrătit înaintea lui Dumnezeu - soţia lui, Semiramida - copilul ei Tamuz - înşelăciuni. O relatare biblică şi istorică a modului cum s-a răspândit păgânismul babilonian în naţiuni, cum a fost absorbit în Imperiul Roman, şi în final s-a amestecat  creştinismul în Roma

RELIGIA TAINICĂ a Babilonului a fost descrisă în mod simbolic în ultima carte a Bibliei, ca o femeie „îmbrăcată în purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mână o cupă de aur, plină de urâciunile şi murdăria curviei ei; şi pe fruntea ei era scris un nume: O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ŞI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI (Ap.17:l-6).

Când Biblia foloseşte un limbaj simbolic, cuvântul „femeie" poate simboliza o biserică. Adevărata Biserică, de exemplu, este asemănată cu o mireasă, cu o fecioară curată, cu o femeie fără pată şi ireproşabilă (Ef.5:27; Ap.19:7,8). Aici, însă, într-un contrast izbitor, este zugrăvită o femeie necurată, o femeie mânjită, o curvă. Dacă este corect să aplicăm acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar că el se poate referi doar la o biserică mânjită şi decăzută! Cu litere majuscule, Biblia o numeşte „TAINA BABILONULUI.

Când a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul - ca oraş şi imperiu - fusese deja distrus şi lăsat în ruine, după cum prevestiseră profeţii Vechiului Testament (Is.13:19-22; Ier.51:52). Însă conceptele şi obiceiurile religioase care şi-au avut originea în Babilon au continuat şi au fost bine reprezentate în multe din naţiunile lumii. Care a fost însă religia Babilonului antic? Cum a început totul? Ce semnificaţie are aceasta în era modernă? Cum se leagă toate acestea de ceea ce a scris Ioan în cartea Apocalipsei?

Întorcând paginile timpului la perioada chiar de după potop, vedem că oamenii au început să migreze dinspre est: „şi s-a întâmplat, pe când călătoreau dinspre est, că au găsit o câmpie în ţara Şinear; şi au locuit acolo" (Gen.11:2). Aici a fost construită cetatea, oraşul Babilon, iar această ţară a devenit cunoscută sub numele de Babilonia sau mai târziu de Mesopotamia.

Aici, râurile Eufrat şi Tigru acumulaseră bogate depozite de sol ce puteau produce recolte din belşug. Dar existau anumite probleme cu care se confruntau oamenii. În primul rând, ţinutul era năpădit de fiare sălbatice ce constituiau o ameninţare permanentă pentru siguranţa şi pacea locuitorilor (cf. Ex.23:29,30). Evident că oricine putea să ofere cu succes protecţie împotriva fiarelor sălbatice era primit cu urale de către oameni.

În acest timp a apărut pe scenă un bărbat înalt, foarte voinic, cu numele de Nimrod. A devenit renumit ca un mare vânător de fiare sălbatice. Biblia ne spune: „Cuş l-a conceput pe Nimrod: el a început să fie puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic înaintea Domnului: de aceea s-a zis: Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului" (Gen.10:8,9).

După cât se pare, succesul lui Nimrod ca vânător puternic l-a făcut să devină renumit printre acei oameni primitivi. A devenit „un puternic" pe pământ - un conducător renumit în chestiunile sociale. Dobândind acest prestigiu, a născocit un mijloc de protecţie mai bun. În loc să se lupte permanent cu fiarele sălbatice, de ce să nu-i organizeze pe oameni în oraşe, pe care să le împrejmuiască cu ziduri de protecţie? Apoi, de ce să nu organizeze aceste oraşe întrun regat? Este evident că aceasta era gândirea lui Nimrod, deoarece Biblia ne spune că el a organizat un astfel de regat. „Şi începutul REGATULUI său era Babel şi Erec şi Acad şi Calne, în ţara Şinear" (Gen.l0:10). Regatul lui Nimrod este primul menţionat în Biblie.

Chiar dacă s-ar putea spune că unele din progresele făcute de Nimrod au fost bune, totuşi Nimrod a fost un conducător nereligios. Numele de Nimrod vine de la marad, care înseamnă „el s-a răzvrătit". Expresia „unul puternic înaintea Domnului" poate avea un sens ostil - cuvântul „înaintea" fiind uneori folosit cu sensul de „împotriva" Domnului. The Jewish Encyclopedia (Enciclopedia Ebraică) spune că Nimrod era „cel ce a făcut pe toţi oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu".²

Cunoscutul istoric Josefus Flavius a scris: „Nimrod a fost cel care i-a aţâţat la un astfel de afront şi dispreţ la adresa lui Dumnezeu... El a mai transformat în mod treptat conducerea sa într-o tiranie, nevăzând alt mod de a-i îndepărta pe oameni de frica de Dumnezeu... mulţimile erau foarte pregătite să urmeze hotărârea lui Nimrod... şi au ridicat un turn, necruţând munca istovitoare şi nici neglijând în vreo privinţă lucrarea: şi astfel, datorită mulţimii de braţe de muncă angajate în ea, s-a înălţat foarte mult... Locul pe care au ridicat turnul se numeşte acum Babilon".³

Alexander Hislop a scris amănunţit despre modul în care religia babiloniană s-a dezvoltat în jurul tradiţiilor privitoare la Nimrod, soţia sa Semiramida (Semiramis) şi copilul ei Tamuz, bazându-şi concluziile pe informaţii ce ne-au parvenit prin istorie, prin legende şi mituri.⁴ După cum spun istoriile de demult, când a murit Nimrod, trupul său a fost tăiat în bucăţi, ars şi trimis în diferite ţinuturi. Practici similare sunt menţionate în Biblie (Jud.l9:29; 1.Sam.11:7).

După moartea sa, care a fost foarte jelită de locuitorii Babilonului, soţia lui a pretins că el era acum zeul-soare. Mai târziu, când a dat naştere unui fiu, a pretins că fiul ei, pe nume Tamuz, era Nimrod, eroul lor renăscut. (Imaginea din pagina următoare arată modul în care a ajuns să fie reprezentat Tamuz în arta clasică).

Mama lui Tamuz auzise probabil profeţia despre venirea lui Mesia, născut dintr-o femeie, deoarece acest adevăr era cunoscut din cele mai străvechi timpuri (Gen.3:15). Ea a pretins că fiul ei a fost conceput într-un mod supranatural şi că el era sămânţa promisă, „mântuitorul". Cu toate acestea, în religia ce se dezvolta, oamenii nu s-au închinat numai înaintea copilului, ci şi înaintea mamei!

O mare parte din închinarea babiloniană a fost transmisă prin simboluri misterioase - era o religie „tainică, misterioasă". Deoarece se credea că Nimrod era zeul-soare, se considera că focul este reprezentarea lui pământească. Aşadar, după cum vom vedea, în cinstea lui se aprindeau lumânări şi focuri ceremoniale. În alte forme, el a fost simbolizat prin imagini ale soarelui, peştelui, arborilor, stâlpilor şi animalelor.

Peste secole, Pavel descria foarte potrivit direcţia pe care o urmau locuitorii Babilonului: „Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu... ci au devenit deşerţi în închipuirile lor, şi inima lor nebună s-a întunecat. Dându-se drept   înţelepţi,

Tamuz au înnebunit, şi au schimbat gloria Dumnezeului nepieritor cu o imagine făcută asemenea omului pieritor, şi păsărilor, şi patrupedelor, şi târâtoarelor... ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună, şi s-au închinat şi au slujit creaturii mai mult decât Creatorului...  Din  această  cauză, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi ruşinoase" (Rom.1:21-26). Acest sistem de idolatrie s-a răspândit din Babilon spre naţiuni, căci din acest loc au fost împrăştiaţi oamenii pe faţa pământului (Gen.11:9). Plecând din Babilon, au luat cu ei închinarea adusă mamei şi copilului, împreună cu diverse simboluri misterioase. Herodot, călător prin întreaga lume şi istoricul antichităţii, a fost martor al prezenţei religiei tainice şi al ritualurilor ei în numeroase ţări şi menţionează modul în care Babilonul a fost sursa primară din care au provenit toate sistemele idolatre. Bunsen spune că sistemul religios egiptean se trăgea din Asia şi din „imperiul primitiv din Babel". În cunoscuta sa lucrare, Nineveh and its Remains (Ninive şi relicvele ei), Layard declară că avem mărturia unită a istoriei sacre şi profane, care spune că idolatria şi-a avut originea în ţinutul Babilonia - cel mai vechi sistem religios. Toţi aceşti istorici au fost citaţi de Hislop.⁵

Când Roma a devenit un imperiu mondial, este un fapt cunoscut că ea a asimilat în cadrul sistemului ei zeii şi religiile diferitelor ţări păgâne peste care guverna.⁶ Deoarece Babilonul a fost sursa păgânismului acestor ţări, putem înţelege faptul că religia timpurie a Romei păgâne n-a fost altceva decât închinarea babiloniană dezvoltată în diverse forme şi sub diferite nume în regiunile în care a ajuns.

Ţinând seama de această realitate, constatăm că în vremea în care Roma guverna

lumea S-a născut, a trăit printre oameni, a murit şi a înviat adevăratul Mântuitor, Isus Cristos. El S-a înălţat la ceruri, a trimis Duhul sau Spiritul Sfânt, iar pe pământ a fost întemeiată biserica nou-testamentală. Ce zile glorioase! Trebuie doar să citim cartea Faptele Apostolilor pentru a vedea cât de mult a binecuvântat Dumnezeu pe po-porul Său în zilele acelea. Mulţimi de oameni au fost adăugaţi Bisericii. Se făceau semne mari şi minuni în timp ce Dumnezeu îşi confirma Cuvântul prin semnele însoţitoare.

Creştinismul, uns de Duhul Sfânt, s-a răspândit în  lume ca focul într-o stepă. A înconjurat munţi şi a străbătut oceane. I-a făcut pe regi să tremure şi pe tirani să se teamă. S-a spus despre acei creştini din primul secol că au „întors lumea cu susul în jos"! - atât de puternic era mesajul şi spiritul lor (Fap.17:6).⁷

Nu după prea mult timp însă, oamenii au început să se pună pe ei înşişi ca „domni" peste poporul lui Dumnezeu în locul Duhului Sfânt. În loc să cucerească prin mijloace spirituale şi prin adevăr - ca în primele zile -, oamenii au început să le înlocuiască pe acestea cu ideile şi metodele lor. Încercări de contopire a păgânismului cu creştinismul s-au făcut chiar pe vremea când se scria Noul Testament, pentru că Pavel menţiona că „taina fărădelegii" era deja la lucru; el a avertizat că va veni o „apostazie", iar unii se vor

„îndepărta de la credinţă, dând atenţie duhurilor amăgitoare şi învăţăturilor demonilor" -  doctrine-le înşelătoare ale păgânilor (2.Tes.2:3,7; l.Tim.4:2).

Pe când scria Iuda cartea care îi poartă numele, era necesar ca el să-i îndemne pe oameni să „lupte cu seriozitate pentru credinţa care era dată sfinţilor „odată pentru totdeauna", pentru că se furişaseră între ei unii oameni care încercau să aducă lucruri ce nu făceau parte din credinţa originară (Iuda 1:3,4).

Creştinismul   se   confrunta   cu păgânismul babilonian în diversele lui forme ce se statorniciseră în Imperiul Roman. Primii creştini au refuzat să aibă de a face cu obiceiurile şi convingerile lui. De aici au rezultat persecuţii intense. Mulţi creştini au fost acuzaţi pe nedrept, aruncaţi la lei, arşi pe rug, torturaţi şi martirizaţi în diferite moduri. Apoi au început să fie făcute schimbări mari. Împăratul Romei şi-a mărturisit convertirea la creştinism. Ordinele imperiale de încetare a persecuţiilor au străbătut imperiul. Episcopilor li s-au dat onoruri înalte. Biserica a început să primească recunoaştere şi putere din partea lumii. Dar pentru toate acestea trebuia să se plătească un mare preţ! S-au făcut multe compromisuri cu păgânismul. În loc ca biserica să fie separată de lume, a devenit parte a acestui sistem lumesc. Împăratul acordând favoruri, a cerut să i se dea un loc de conducere în biserică, deoarece în păgânism se credea că împăraţii sunt zei. Din acest moment, s-a făcut pe scară mare un amestec de păgânism cu creştinism, în special în Roma.

Credem că paginile ce urmează dovedesc faptul că tocmai acest amestec e cel care a produs acel sistem cunoscut astăzi ca biserica Romano-catolică. Nu ne îndoim de faptul că sunt mulţi catolici serioşi, sinceri şi devotaţi. Nu este intenţia noastră să nu luăm în serios sau să ridiculizăm pe cineva cu ale cărui convingeri nu suntem aici de acord. În schimb, sperăm ca această carte să-i inspire pe toţi oamenii - indiferent de apartenenţa lor religioasă - să părăsească învăţăturile şi concepţiile babiloniene şi să caute o reîntoarcere la credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.