Noaptea de decemvrie
"Noaptea de decemvrie" s-a dezvoltat dintr-o legenda in proza intitulata "Meka si Meka", publicata de Macedonski in "Romanul" lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeste despre Mohamed - ben - Hassan, care il sfatuieste inainte de moarte pe fiul sau Ali sa mearga la cetatea sfanta Meka pentru a obtine iertarea pacatelor lui. Conditia pentru aceasta era sa nu se abata de la calea dreapta. Ali strabate cu caravana in linie dreapta pustiul si moare inainte de a pune piciorul in Cetatea Sfanta. In acelasi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrentaros pornit odata cu el la drum si urmand o cale ocolita ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceasta legenda este asemanator cu acela pe care Eminescu il scotea in Luceafarul din basmul "Fata in gradina de aur".
Ca in orice poem romantic, planul real alterneaza in "Noaptea de decemvrie" cu cel fantastic, al visului. La inceput, vedem pe poetul de geniu "trasnit de soarta" cuprins de un somn adanc in camera-i pustie cu focul stins, inconjurat de umbre, ca de nameti:
"Pustie si alba e camera moarta
Si focul sub vatra se stinse scrumit
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit
Iar geniu-i mare e-aproape un mit
"
Se aud geamatul viscolului si urletele sinistre de lupi, realitati externe, dar si simboluri ale zbuciumului interior ale fapturii "de huma".
Deodata o flacara izbucnita
sub forma unui arhanghel de aur, inspiratia, preface pe poet intr-un print arab tanar,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de gramezi de argint si de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de pret, cai repezi, palate si gradini parfumate de roze si crini:
"Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i ori spuza cu flori".
Ca si poetul care a faptuit opere marete, bogatul emir nu este multumit de bogatia sa, el fiind chinuit de dorinta gloriei.
Pentru el atingerea absolutului inseamna cetatea Meka:
"Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,
Cetatea prea sfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea tot sufletu-i vrea
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta".
Constient ca idealul nu e usor de atins, ca cetatea sfanta Meka este despartita de Bagdad printr-un desert, metaforic numit "o mare aprinsa de soare", emirul se pregateste totusi sa-l strabata cu orice risc. In fruntea unei caravane de armasari si camile, emirul pleaca in zori salutat de aurora si condus de multime pana la portile orasului.
La fantana umbrita de curmali unde se opreste sa bea apa, printul zareste un om pocit, in zdrente, dar cu o privire vicleana care ii marturiseste ca se indreapta spre acelasi loc. Emirul isi pune intrebarea, daca acest zdrentaros va ajunge la Meka. El care a renuntat la bogatii pentru a merge la Meka este increzator in fortele sale, isi intelege aspiratiile ca pe o chestiune de onoare si nu concepe sa ocoleasca obstacolele la fel ca si Hyperion. Printul alege drumul drept, ia pustiul in piept, indura zile de-a randul sub flacari de soare setea pe care si-o potoleste la razele oaze, ce ii ies in cale. In vreme ce insotitorii mor cate 3-4 odata, caii si camilele cad, apa si hrana scade, pasarile de prada dau tarnale, cetatea riscata ramane departe de orizont. Emirul ramane in cele din urma singur pe camila ce sovaie, si are o clipa mirajul orasului sfant si posedat de fata morgana naluca inchipuirilor sale, se grabeste sa ajunga la Meka.
Acesta are ziduri albe, poame de aur, porti de topaze si turnuri de argint, dar regina trufasa a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desavarsire, ca perfectiunea pentru artist, de neatins. Marea arta cere efort sau sacrificiu si poetul ce viseaza, emirul in drum spre cetatea sfanta, moare intr-o incordare suprema, nu insa inainte de a-si vedea visul cu ochii, fie si numai sub forma de iluzii.
Poetul spune ca succesul inteles in chip vulgar este rezervat numai spiritelor inferioare, ca acel zdrentaros care urmand drumul ocolit ajunge la Meka.
Ca si Luceafarul lui Eminescu, "Noaptea de decemvrie" se termina cu izolarea poetului de lumea ostila, din jurul sau, incapabila de a intelege avantul creator, efortul artistului de a se desavarsi, de a atinge perfectiunea.
In cadrul poeziei Macedonski foloseste simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiratiei, "elementul hotarator pentru opera unui artist. Framantarile creatorului in timpul elaborarii unei opere de arta are ca simbol vantul, crivatul, urletul lupilor. Emirul reprezinta credinta nestramutata intr-un ideal, capacitatea omului de a ramane fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit strabatut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun.
Poetul foloseste epitete simple, duble si triple, asociatii noi pe baza principiului corespondentelor, a intrepatrunderii senzatiilor de vaz, auz si miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le gasim in poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondete, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. In deosebi refrenul si repetitia dau poemului o cadenta melodioasa, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisa in ritm amfibrahi si metru de 12 silabe. Poetul aduce inovatii de ordin tehnic, in primul rand in dispozitia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rima incrucisata si trei rime alaturate. Unele versuri au functie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbari obsedant.
In ultimii ani ai vietii Macedonski a compus un numar apreciabil de poezii cu forma fixa, rondeluri.
Acestea sunt grupate in 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vanturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile senei si Rondelurile de portelan. Aceste cicluri au fost adunate si publicate postum in 1927 cu titlul "Poema rondelurilor". Dintre aceste rondeluri putem aminti "Rondelul rozei ce infloreste" in care poetul exprima emotia pe care i-o trezeste inflorirea trandafirului. Macedonski se insenineaza contempland frumosul, simtind ca natura ii ofera recompensa pentru suferintele vietii. El uita necazurile imobilizandu-si existenta prin arta:
"O roza-nfloreste, suava
Ca nor risipit e necazul.
Puternic ma poarta extazul
Spre-o nalta si tainica slava."
O alta latura a activitatii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egala cu spontaneitatea.
In articolul "Poezia viitorul" sau "Despre logica poeziei" el considera poezia in primul rand forma si muzica. Originea poeziei se afla in misterul universal si se construieste dupa o logica proprie. El afirma "arta versurilor este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii". El pune in evidenta capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emotiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el aparand ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii romanesti prin noi motive poetice, forme noi de poezie si specii noi.
Elemente clasiciste:
- Simetria poemului: poemul incepe cu ilustrarea spatiului poetic simbolizat de odaia alba a acestuia, imagine care se afla si tn finalul poeziei;
- Stilul elevat al poemului, eleganta si claritatea imaginilor artistice.
Argumentarea acestor elemente romantice, simboliste si clasiciste trebuie realizata prin ilustrarea lor cu versuri din poezie.
Noapte de decemvrie de Alexandru Macedonski versuri
Pustie si alba e camera moarta...
Si focul sub vatra se stinge scrumit...
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scanteie in ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o scanteie in ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa campie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Salbatica fiara, rastristea-l sfasie,
Si luna-l priveste cu ochi-otelit...
E-n negura noptii un alb monolit...
Si luna-l priveste cu ochi otelit.
Nametii de umbra in juru-i s-aduna...
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna
Chiar alba odaie in noapte-a murit... —
Faptura de huma de mult a pierit.
E moarta odaia, si mort e poetul...
In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit...
Iar crivatul tipa... — dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Si luna e rece in el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste...
Pe ziduri, alearga albastre naluci...
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste...
"Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? "
Si flacara spune: "Aduc inspirarea...
Asculta, si canta, si tanar refii...
In slava-nvierii ineaca oftarea...
Avut si puternic emir, voi sa fii. "
Si flacara spune: "Aduc inspirarea
Si-n alba odaie alearga vibrarea.
Rastristea zapezii de-afara, dispare...
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare,
Si iata-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul paraului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc... —
Havuzele canta... — voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i — ori spuza, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita
Bagdadul, poiana de roze si crini
Djamii — minarete — si cer ce palpita.
Si el e emirul, si toate le are...
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este — dispare
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l rapeste credinta — vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flacari — departe
De ea o pustie imensa-l desparte,
Si prada pustiei cati oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Si dulce e viata in rozul Bagdad.
Si dulce e viata in sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
In vie lumina tronand ca un astru,
Cu albele forme de silfi imprejur,
In ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iata si ziua cand robii si-armeaza...
Camile gateste, si negri-armasari,
Convoiul se-nsira — in zori scanteiaza,
Porneste cu zgomot, — multimea-l urmeaza,
Spre porti napustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila...
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe cand, de sub dealuri, al soarelui disc
In gloria-i de-aur incet se ridica...
Si lacrima, clara, luceste, si pica...
Din apa fantanii pe care o stie
In urma, mai cere, o data, sa bea...
Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea
Si-ntreaga, fantana, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, — dar, searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata...
Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l intreaba emirul, deodata,
S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata
— La Meka, plecat-am a merge si eu.
— La Meka? La Meka?... — si vocea ciudata
— La Meka! La Meka! rasuna mereu.
Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbad, abia se tareste...
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca
Pustia l-asteapta in largu-i s-o treaca...
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai.
In largu-i pustia, sa treaca-l asteapta
E dreapta — tot dreapta — dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg
Si el nainteaza, dar zilele curg.
Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
In ochi o naluca de sange — in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nisip, si deasupra, cer rosu — s-atat
Si toti nainteaza sub flacari de soare.
Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfant
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant
Luceste, vibreaza, si-ntruna se-ntinde.
Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata...
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna in clipa le scurg
Dar chinul reincepe, si zilele curg.
Si tot nu s-arata naluca sublima...
Si apa, in foale, descreste mereu...
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.
Si tot nu s-arata cetatea de vise...
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc...
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca...
Cand setea, cand foamea, grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile...
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile...
Nainte — in laturi — napoi — pestetot,
Oribil palpita aceeasi culoare...
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tamplele... ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti...
Bat tamplele... ochii sunt demoni cumpliti.
Abia mai paseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta...
Dar iata... parere sa fie, sau, ea?...
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste... Emirul puterea si-o strange...
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.
Spre albele ziduri, alearga — alearga,
Si albele ziduri, lucesc stralucesc,
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, stralucesc!
Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca...
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Si poamele de-aur lucesc stralucesc
Iar alba cetate ramane naluca.
Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta...
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta...
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta...
Si moare emirul sub jarul pustiei
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.