SUBIECTE MODEL - TITULARIZARE ÎNVĂȚĂTORI 2016
SUBIECTUL I
- LIMBA ROMÂNĂ
Se dă textul:
Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese şi mai aventuros şi Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit, şi fu ascultat cu uimire. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele – până şi cei trei − că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfârşit cei trei se dezmeticiră, sfâşiară vraja care îi ameţise şi căzură pe gânduri... (Marin Preda, Moromeţii)
- Triftongi: des-co-pe-reau, ve-deau
- Cuvinte derivate: vedere, nevăzut.
- ,,Într-o”: Cratima, semn ortografic, s-a folosit în secvența citată pentru a evita hiatul și pentru a marca rostirea într-o singură silabă a două părți de vorbire diferite: prepoziția simpla 'într' și articolul nehotărât 'o'.
- Al doilea = numeral ordinal cu valoare adjectivală
Când = conjuncție
- Drum = atribut genitival, G
,,Aspectul drumului îl deprimă și mai mult.”
- ,, …când se întoarse…” – prop. circumstanțială de timp
- ,,Îmi doresc ce nu pot avea.” – prop. completivă directă introdusă prin pron. relativ ,,ce” (…ce nu pot avea).
- Cei din jurul lui Ilie Moromete aveau o părere greșită despre acesta, astfel încât, uneori îi surprindea cu atitudinea și vorbele sale profunde, ironice. Cocoșilă, soția, fetele, până și cei trei băieți superficiali, sunt surprinși de capacitatea sa de a vedea lucrurile așa cum ei nu le puteau vedea.
- LITERATURA
O SCRISOARE PIERDUTA
I.L. CARAGIALE
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţa. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume).
Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru cameră) şi de familie (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe) a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă.
Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici intre personaje.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin luptă de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută" – pretextul dramatic al comediei.Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre" adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitaţie nejustificată şi se rezolvă printr-o împăcare generală şi neaşteptată.
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatură română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături.
Limbajul oral este mai spontan, mai puţin elaborat, fiind marcat prin: forme populare sau familiare, repetitii, exprimare eliptică, interogaţia, exclamaţia, simplitatea frazei. Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale.
Comicul de moravuri vizează viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe –Trahanache – Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale).
Comicul de intenţie, atitudinea scriitorului faţă de personaje, se identifică prin limbajul lor, şi anume utilizarea neologismului reflectă adâncimea contrastului comic (ceea ce vor să pară / ceea ce cred că sunt faţă de ceea ce sunt cu adevărat). Personajele mai modeste în pretenţii sunt ironizate: ele doar pronunţă greşit (Pristanda, Cetăţeanul turmentat), fapt care sugerează dorinţa de integrare într-o lume superioară, în consonanţă cu noua lor stare socială. În schimb, ambiţiosul Caţavencu, incult, dar snob, cu pretenţii de erudiţie, este satirizat: pronunţă corect, dar atribuie sensuri greşite neologismelor. Un singur personaj este grotesc: Dandanache, „alesul" trimis de la centru. Senil, căzut în copilărie, mai prost decât oricare provincial, este incapabil de a asimila neologismul, nici măcar în mod incorect. Vorbirea lui este incoerentă, iar neologismul este înlocuit de interjecţie şi onomatopee.
Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv (acumularea progresivă, coincidenţă, repetiţia), răsturnarea de statut / evoluţia inversă a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi – Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache, care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipatescu şi interferenţa finală a intereselor în împăcarea ridicolă a forţelor adverse.
Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care Caragiale le sancţionează prin râs (de exemplu: demagogia lui Caţavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache).
Comicul numelor proprii este o formă prin care autorul sugerează dominanta de caracter, originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor: numele Trahanache este provenit de la cuvântul „trahana", o cocă moale, ceea ce sugerează că personajul este modelat de „enteres"; numele Dandanache vine de la „dandana" (boacăna, gafa), nume sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile; numele Farfuridi şi Branzovenescu au rezonanţe culinare, sugerând prostia.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage atenţia cititorilor / spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane".
Stefan Tipătescu este personajul principal al operei, el participã la toate acțiunile ei, iar celelalte personaje acționează și reacționează în funcție de ce face el. Tipătescu este prefectul județului de munte si este stăpânit de aroganța celui ce se știe atotputernic.
După cum reiese, în mod direct, din conflictul principal al piesei, Tipătescu este tipul amorezului, fiind amantul Zoei Trahanche, soția celui mai bun prieten al său, Zaharia Trahanache. De-a lungul operei, Tipătescu dovedește că este un tip instruit, fapt sugerat prin replicile sale, intrând astfel în antiteză cu celelalte personaje care fac greșeli de exprimare și au ticuri verbale. El dă dovadă de inteligență în jocurile politice, dar uneori devine impulsiv și violent, la fel cum se întâmplă și într-unul dintre conflictele sale cu Nae Cațavencu. Acest fapt este reliefat în mod direct prin vorbele lui Zaharia Trahanache: „băiat bun, dar iute”.
Tipătescu este unul dintre stâlpii puterii locale, cãruia îi revine totul, încălcând legea și acceptând compromisuri. Astfel, după ce încearcă să scoată de la Cațavencu scrisoarea compromițătoare, el îi promite acestuia diferite funcții și moșia „Zăvoiul”, numai să intre în posesia „răvașului” cu pricina. Această postură de a dispune de tot după bunul plac este caracterizată de Ghiță Pristanda: „moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica”, sugerând că Tipătescu apărea în ochii polițaiului drept deținătorul tuturor izvoarelor fericirii. De asemenea, opinia lui Pristanda pune în evidență, în mod indirect, altă trăsătură a prefectului, și anume imoralitatea.
Tipătescu, cu abilitate, știe să-l facă servil pe polițai, care se prezintă la ordin în orice moment. De-a lungul acțiunii se observă o pendulare a prefectului între dorința de ascensiune politică și sentimentele pentru Zoe. Dă dovadă de luciditate când cedează insistențelor amantei și promite susținerea candidaturii lui Cațavencu. De remarcat la Tipătescu este arta disimulării: față de Trahanache se preface că nu știe nimic de scrisoare, iar față de cuplul Farfuridi-Brânzovenescu joacă rolul victimei.
Caragiale reliefează defectele și viciile lui Stefan Tipătescu, trăsături general-umane. El nu este încadrat în grupul politicienilor demagogi și inculți. Postura de amant este subliniată prin comicul de moravuri, autorul critică astfel moralitatea vieții de familie. Numele personajului este deosebit de sugestiv: „Tipătescu” ne duce cu gândul la un tip important în viața politică, dar și capabil de aventuri amoroase, datorită poziției sale.
SUBIECTUL AL II-LEA
Procesul de învățământ este principalul subsistem al sistemului de învățământ în cadrul căruia se realizează instruirea si învățarea elevilor si studentilor prin intermediul activitătilor proiectate, organizate si dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite norme și principii didactice, într-un context metodic adecvat, apelând la resurse materiale și didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educației.
Procesul de învățământ reprezintă dimensiunea dinamică a sistemului de învățământ, deoarece în cadrul lui are loc activitatea de învățare, iar elevii și studentii sunt îndrumați de către profesori cum să învețe. Funcțiile generale ale sistemului de învățământ sunt realizate în cadrul procesului de învățământ prin intermediul programelor de instruire formală (dar și nonformală) structurate și ierarhizate pe cicluri și ani de studii.
Procesul de învățământ este subordonat din punct de vedere structural și funcțional față de sistemul de învățământ. Dimensiunea operațională a procesului de învățământ, dependentă de decizia profesorului, conferă acestuia un anumit grad de libertate în proiectarea, realizarea și dezvoltarea curriculară a instruirii, dinamizând și actualizând permanent sistemul de învățământ.
Perspectiva dinamică privește procesul de învățământ ca un sistem “deschis unui sistem superior (suprasistem), cu o dinamică proprie (fluxuri de intrare, “input” – și fluxuri de ieșire – “output”), cu capacitate de autoreglare.”
Analizat din punct de vedere sistemic, procesul de învăţământ poate fi definit ca o entitate cu o structură unitară şi dinamică, constituită din multimea componentelor, a relaţiilor cu contextul și a produselor, rezultate din interacţiunea multiplă a componentelor. Analiza sistemică permite cunoaşterea mai completă a componentelor şi a intercondiţionărilor, a funcţionalităţii procesului, a cauzelor care determină anumite distorsiuni, oferind posibilitatea unui management ştiinţific, pedagogic şi metodic al activităţii de predare - învăţare şi evaluare, ca procese fundamentale ale actului didactic.
Caracteristicile procesului de învăţământ sunt considerate urmatoarele:
1. Caracterul bilateral (profesor-elev) -biunivoc(1-1) -inter-activ.Procesul de învăţământ se realizează între partenerii principali care sunt profesorul şi elevul.
2.Calitatea de obiect şi subiect al elevului. Până la gimnaziu elevul este în mod predominant obiect al procesului de învăţământ deoarece profesorul are rolul determinant în formarea şi modelarea personalităţii acestuia în şcoală. Treptat în perioada preadolescenţei şi adolescenţei creşte rolul elevului în dobândirea cunoştinţelor, acesta devenind din ce în ce mai mult din obiect în subiect al educaţiei.
3.Caracterul informativ şi formativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ are ponderea cea mai mare în transmiterea cunoştinţelor generale şi de specialitate din toate domeniile de activitate, dar şi în formarea capacităţilor cognitive, afective şi acţionale ale elevilor.Pe măsura dezvoltării personalităţii elevului se creează un raport optim între caracterul informativ şi cel formativ al procesului educaţional, deplasindu-se accentul de pe aspectul cantitativ spre cel calitativ-formativ al predării- învăţării.
Procesul de învătământ este un ansamblu de activităţi organizate şi dirijate care se desfăşoară etapizat, în cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.
În cadrul procesului de învăţământ se desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:
a) de predare, învăţare şi evaluare;
b) manageriale;
c) economico-financiare;
d) administrativ-gospodăreşti;
e) în afara clasei şi a şcolii.
Analiza sistemică a procesului de învățământ evidentiază 3 perspective de abordare:
- functională: urmăreste anumite finalităti;
- structurală: include resurse umane materiale, strategii, continuturi etc;
- operatională: se desfășoară prin operațiile de predare-învățare-evaluare;
Dimensiunea funcţională a procesului de invăţănânt reflectă legătura acestuia cu sistemul de învăţământ, legătură realizată la nivelul raporturilor existente intre finalităţile pedagogice macrostructurale şi finalităţile pedagogice microstructurale.
Dimensiunea structurală a procesului de invătământ vizează sursele pedagogice angajate de sistem pentru realizarea calitativă a activității didactice si relatiile de colaborare instituite de "scoală" cu societatea civila in general, cu comunităţile educative, teritoriale şi locale, in mod special.
Dimensiunea operaţională a procesului de invălţămănt vizează activitatea concretă de predare-invătare-evaluare, realizată de cadrul didactic cu preşcolarii, elevii, studenţii.
Această dimensiune operaţională a procesului de invăţământ poate fi analizată ca acţiune cu scop de instruire şi ca acţiune didactică. Ambele sunt subordonate activităţii/actiunii educaţionale care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane. Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ o constituie procesul de predare - învăţare - evaluare, strategiile didactice si metodele de invăţământ.
Funcţionalitatea procesului de învăţământ este asigurată de interacţiunile existente între componentele sale, obiectivele şi conţinuturile fiind cele care determină alegerea formelor de organizare, a strategiilor, a metodologiei şi tehnologiei didactice.
Cu alte cuvinte, procesul de învăţământ poate fi definit şi ca un ansamblu de elemente (obiective, continuturi, resurse umane — personal didactic şi de conducere, didactic auxiliar şi administrativ, elevi — resurse materiale — spaţii de învățămant, materiale didactice, terenuri şi baze sportive, poligoane de instruire-strategii de instruire, forme de organizare, tehnici de evaluare), care interacţionează în cadrul unei activităţi complexe, desfășurate în mod organizat şi sistematic, pentru realizarea unor finalităţi dinainte stabilite.
SUBIECTUL AL III-LEA
Programa de Limba şi literatura română, clasa a IV-a (OMEC nr. 3919/20.04.2005), cuprinde:
- obiectivul de referinţă Să manifeste atenţie şi toleranţă faţă de partenerul de dialog;
- conţinutul învăţării Comunicare orală. Adaptarea la particularităţile interlocutorului.
1. a) Numiţi metoda cea mai potrivită pentru realizarea obiectivului de referinţă şi învăţarea
conţinutului asociat, menţionate anterior.
b) Precizaţi patru valenţe formative ale metodei numite.
2. Pe baza informaţiilor menţionate, referitoare la obiectivul de referinţă şi la conţinutul învăţării,
formulaţi un obiectiv operaţional (folosind un model de operaţionalizare la alegere), o sarcină de
învăţare şi un item de evaluare, astfel încât să evidenţiaţi corelaţia obiective – sarcini de învăţare –evaluare.
Cea mai potrivită metodă pentru realizarea obiectivului de referință și învățarea conținutului asociat este jocul de rol.
Acesta este o metodă activă de predare-învățare, bazată pe simularea unor relații, contexte de comunicare diverse, în care elevii experimentează din multiple perspective receptarea și emiterea unui mesaj. Caracterul său formativ, stimulator și interactiv contribuie la apariția unor deprinderi, care le permit acestora să înțeleagă mai bine situațiile întâlnite în viața cotidiană. Valențe formative: activează din punct de vedere cognitiv, afectiv, acțional, asigură problematizarea unei situații, sporește gradul de înțelegere și participare activă, pune în evidență modul corect/incorect de comportare în anumite situații, fiind una dintre metodele eficiente de formare rapidă și corectă a convingerilor, atitudinilor și comportamentelor.
Obiectiv operațional: -să respecte reguli simple de desfășurare a schimburilor verbale care pot determina reușita comunicării (se consideră realizat dacă jumătate +1 din numărul elevilor respectă regulile unui dialog).
Sarcină de învățare:
Simulați o situație de comunicare între un profesor și elev!
Item de evaluare:
Item subiectiv de tip eseu (liber)
Realizează un dialog între tine și bibliotecarul școlii căruia îi ceri sfaturi pentru a împrumuta o carte de literatură! Folosește corect formulele de salut și de solicitare!