In vreme de razboi – de I.L. Caragiale
I.L.Caragiale este cunoscut ca fiind cel mai de seama dramaturg al literaturii romane. Garabet Ibraileanu l-a supranumit, “cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura”.
Caragiale se remarca prin crearea nuvelei realist-psihologice, in care universal predominant comic din piesele de teatru este inlocuit in nuvelele sale, “O facile de Paste”, “Pacat”, Doua loturi”, “In vreme de razboi”, cu prezentarea laturii dramaturgice a destinului uman.
Textul literar “In vreme de razboi” este publicat in 1898, in revista “Gazeta sateanului”, constituindu-se ca o creatie realista cu ecouri naturaliste, aceasta dezvoltand tema obsesiei, care deriva din avaritia personajului si care ajunge la nebunie.
Opera este o nuvela psihologica, specie a genului epic in proza, cu un singur fir narativ, care prezinta un conflict puternic, redat in maniera obiectiva, intre personaje bine conturate, individualizate prin detalii semnificative. Conflictul se dezvolta pe doua coordonate, una exterioara, care urmareste firul propriu-zis al evenimentelor, si una interioara, prin definirea implicatiilor pe care le au faptele in planul constiintei personajului.
Nuvela “In vreme de razboi” este o proza de factura realista, fapt evidentiat de o serie de trasaturi specific curentului literar: obiectivitatea naratorului, relatarea la persoana a treia, veridicitatea, inspiratia din realitate prin prezentarea societatii, utilizarea descrierii, stilul sobru, fara figuri de stil, exprimarea exacta. In aceasta nuvela realismul prezinta particularitatea folosirii tentelor naturaliste prin analizarea detaliata a unui caz de constiinta, macinat de obsesie, la care contribuie factorul ereditar, gradand evolutia lui pana la pragul pierderii totale a contactului cu realitatea careia ii apartine. Naratorul ii intocmeste personajului o adevarat fisa clinica cu toate detaliile starilor prin care trece.
Semnificatia titlului face referire la Razboiul de independenta din 1877, dar numai aparent. In esenta titlul se axeaza pe ideea razboiului interior, pe conflictul dramatic din constiinta personajului principal, generat de obsesia intoarcerii fratelui sau.
Constructia subiectului este clasica. Firul epic de scurta intindere fiind structurat pe trei capitole, acestea redand framantarile interioare ale personajului principal, carciumarul Stavrache, care devin obsesive si il conduc la o cadere psihica.
Firul epic al nuvelei prezinta un conflict puternic axat pe doua coordonate, exterioara si interioara, dozand momentele de tensiune anticipate prin pauza descriptive iar secvetele narative sunt construite prin inlantuire.
Nuvela debuteaza printr-un incipit sumar care schiteaza cateva informatii despre un personaj enigmatic, preotul Iancu din Podeni, fratele carciumarului Stavrache. Faptele sunt prezentate din punctul de vedere al naratorului neimplicat : “In sfarsit ceata de talhari cazuse prinsa in capatul padurii Dobrenilor . Doi ani de zile, vreo cativa voinici, spoiti cu carbuni pe ochi, foarte-ndrazneti si foarte cruzi, bagasera spaima in trei hotare, intai incepuse cu hotia de cai, apoi o calcare, doua pe cazne, pe urma omoruri. Intre altele facusera acum in urma o vizita despre ziua lui Poa Iancu din Podeni”.
Finalul textului prezinta degradarea umana prin innebunire, singura solutie artistic posibila, verosimila prin curmarea unei obsesii puternice.
Expozitiunea textului se axeaza initial pe prezentarea personajului secundar, a carui existent insa ofera cheia interpretarii nuvelei. Naratorul il caracterizeaza direct :”Popa era un om cu dare de mana, ramas vaduc, desi foarte tanar, traia cu maica-sa. Ii mergeau treburile cat se poate de bine. In timp de un an si jumatate, cumparase doua sfori de mosie, ridicase un han si o pereche de case de piatra; vite multe, oi, cinci cai si mai avea, se zice, si banet. Astea bateau la ochi, toata lumea credea ca popa gasise vreo comoara.”
Desi are un statut social privilegiat, popa Inacu Georgescu prefer sa isi sporeasca averea conducand o banda de talhari si inscenand propria sa jefuire, pentru a parea credibil in fata oamenilor.
Hangiul Stavrache, instarit si el, “on cu dare de mana cu han in drum”, reactioneaza impulsive cand afla cine era de fapt, fratele sau mai mic, ocarandu-l mai des ca si el se temea ca va fi pradat de respective banda de hoti. Constient fiind ca odata prinsi tovarasii sai de talharie, oamneii legii vor ajunge negresit sa-l dovedeasca, preotul gaseste de cuviinta sa I se confenseze carciumarului, pentru a gasi impreuna o solutie. Stavrache elaboreaza un plan rapid, mai ales ca la han poposise in acea noapte un grup de voluntary, care mergeau la razboi; astfel, el se gandeste ca plecand cu ei, fartele isi va pierde urma si va scapa de acuzatiile grave.
Intriga si desfasurarea actiunii sunt concentrate in cea de-a doua parte a nuvelei, cand ne arata ca Stavrache isi pierde orice speranta sa mai primeasca vesti de la fratele sau, primeste doua scrisori.
Prima este redactata de Iancu, care-l instiinta despre faptele sale vitejesti de pe front, moment in care Stavrache, devine iritat si “mototoli hartia dup ace mai privi bine data: in adevar, scrisoarea era expediata cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma….”
De fapt carciumarul a sperat ca fratele sau sa nu se mai intoarca dar afland ca fusese decorat pe front, dar si ca la judecata banda de talhari nu pomenise nimic de capetenia ei, se intreba retoric, daca fratele sau va mai reveni vreodata, condamnand in gandul sau, justitia pentru omiterea inculparii.
A doua scrisoare ii readuce sperantele de a nu-si mai vedea fratele, observand ca era scrisa cu “slova straina”, comunicandu-i-se fatul ca fratele sau murise. Prima reactive a carciumarului a fost una obisnuita. “a plans mult,mult, zdrobit de trista veste”, dar “a strans bine scrisoarea”, fara sa o mototoleasca, ea reprezentand dovada ca este unicul mostenitor al averii fratelui.
Asa zisa tristete a lui Stavrache nu a durat mult, caci nu a durat mult si s-a grabit sa caute un avocat, sa se informeze cum poate intra ”in stapanirea averii un frate bun pierdut”.
Firul epic prezinta in continuare imbinarea dintre planul real si cel halucinatoriu, pana la confuzia totala a lor, caci Stavrache are cosmaruri legate de intoarcerea fratelui. Dupa cinci ani de la terminarea razboiului, singurul care perturba existenta hangiului este preotul Iancu, “volintirul care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul sa nelinisteasca pacinica stapanire a hangiului”.
Tensiunea creste pe masura ce actiunea este generata de obsesiile hangiului, care deriva din cosmarurile sale, in care ii apare imaginea fratelui sau disparut. Cele doua vise rau-prevestitoare il infatiseaza pe Iancu in haina de ocnas, respectiv de capitan, rostind aceeasi replica-laimotiv al textului :”Gandeai c-am murit, neica?”
Desi incearca sa se linisteasca, sa supuna constientul planului real, desi merge la biserica pentru a scapa de halucinatii, destinul sau se subordoneaza total obsesiei, care il conduce treptat, dar sigur, catre pierderea totala a ratiunii. Ambele cosmaruri releva agresivitatea celor doi, dar si frica inexplicabila a lui Stavrache de o posibila dorinta de razbunare a fratelui.
Capitolul al treilea al nuvelei concentreaza punctual culminant si deznodamantul. Prezentarea unei nature ostile, continuand parca atmosfera incarcata din planul visului, se impleteste cu obsesia perpetua a hangiului, care atinge, in curand apogeul.
Intoarcerea fratelui sau il arunca pe hangiu intr-o stare de confuzie, trecand de la vis la realitate, de la halucinatie la un dialog real cu fratele crezut mort. Gandul ca pierdea averea, pe care cu atatea sacrificii o aparase si aceasta sa revina la propietarul de drept, il face sa paraseasca definitiv realitatea si sa se cufunde ireversibil intr-un univers al tenebrelor, care ii guverneaza propria constiinta.
La final, dupa o lupta inclestata intre frati, Stavrache este invins si halucinand preia trasaturi ale personalitatii fratelui sau, caci incepu sa cante popeste. Reactia fratelui e la fel de bizara, completand scena in mod laconic prin invocarea norocului :”-Ce-i de facut?[…] – N-am noroc ! raspunse fratele”.