Stejarul şi trestia
Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei asa: - Poti sa te plângi de soarta ta.
O pasare micuta îti este o povara
Si chiar usorul vânt
Ce fata apei misca, din simpla întâmplare,
Te-apleaca la pamânt
Si te doboara -
În timp ce fruntea mea de Caucaz semet Nu numai ca opreste chiar razele de soare, Ci-nfrunta si furtuna, îndraznet.
Ce pentru tine este crivat, zefir e pentru mine
Si de te-ai fi nascut încaltea
Sub ramurile mele-nalte, Ferita de furtuni te-as tine. Dar tu te nasti, vezi bine, În umede tinuturi de vânt cutreierate.
Natura ti-e ingrata, cum nici nu se mai poate.
Si trestia îi spuse-ndata:
- De o atare mila ma simt profund miscata.
Dar sa lasam aceasta, caci dupa cât îmi pare, Îi e 'Naltimii Voastre cu mult mai de temut Decât e pentru mine, când bate vântul tare:
M-apleaca, nu ma frânge puternica-i suflare.
În ce priveste însa tot ce ati sustinut - Ca rezistati din temelii
Oricarei vijelii,
Sa asteptam sfârsitul dar. Abia rostise-acest cuvânt, Ca dinspre nord s-a napustit cel mai teribil vânt. Rezista la-nceput stejarul si trestia se înmladie. Dar vântul creste, creste, si celui care pâna-n cer Îsi înaltase capul, deodata fortele îi pier...
Izbit si smuls din radacina, s-a prabusit pentru vecie.