Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica
Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"