Miezul Iernii
Vasile Alecsandri
Ipoteză
Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale relaţiei nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.
Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.
Argumentare
Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade, tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din poezia Singurătate.
Miezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.
Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul „fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de liniştea absolută.
Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!", punctele de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator îndrăgostit de natură.
Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.
Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric), constituie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însufleţit din natură, lupul.
Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive (muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.
Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină", „câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii de iarnă în planul terestru.
Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos", la epitet „O! tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.
Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas". Propoziţia interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune perspectiva subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.
Nivelul fonetic şi prozodic
- pauzele marcate de punctele de suspensie;
- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a doua şi a treia).
Particularităţi prozodice clasice:
- patru catrene;
- măsura versurilor: 15-16 silabe;
- ritm trohaic;
- rimă împerecheată.
Nivelul morfosintactic
- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;
- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;
- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic, obiectiv- subiectiv;
- topica afectivă (inversiuni).
Nivelul lexico-semantic
- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";
- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;
- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".
Nivelul stilistic
- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei, a comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.
Concluzia
Miezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoziţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.
Vasile Alecsandri - Miezul Iernii
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!