CONTELE DE MONTE-CRISTO de Alexandre Dumas
Volumul 1
I
MARSILIA — SOSIREA
În ziua de 24 februarie 1815, santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea din Smirna, Triest şi Neapole.
Potrivit obiceiului, o barcă porni îndată din port, o luă pe lângă castelul If şi abordă nava între capul Morgion şi insula Rion.
Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea unui vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai ales când vasul acesta, cum era cazul "Faraonului", fusese construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat în şantierele oraşului Phoceea, şi când el aparţinea unui armator din oraş.
Între timp, vasul trecuse cu bine prin strâmtoarea pe care cine ştie ce zguduitură vulcanică o săpase între insula Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega şi se apropia cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet şi cu un aer aşa de trist încât, cu instinctul care presimte o nenorocire, curioşii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă s-a întâmplat vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condiţiile unei nave cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau desfăcute, iar lângă cârmaciul care se pregătea să îndrume "Faraonul" prin strâmtoarea portului Marsiliei se afla un tânăr cu gesturi repezi şi cu ochi iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a vasului şi veghea fiecare ordin al cârmaciului.
Neliniştea nelămurită, care plana asupra mulţimii, cuprinsese în mod special pe unul dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean în aşa fel, încât acesta nu mai avu răbdare să aştepte intrarea vaporului în port; sări într-o barcă şi vâsli spre "Faraonul" pe care îl ajunse în faţa micului Réserve.
Când îl văzu pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângă cârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.
Un tânăr între optsprezece-douăzeci ani, înalt, zvelt, cu ochi negri, frumoşi, şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa era acel aer de calm şi de hotărâre, specific celor deprinşi din copilărie să lupte cu primejdia.
— A, dumneata eşti, Dantès? strigă omul cu barca. Ce s-a întâmplat, şi ce-i tristeţea asta la bord?
— O mare nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul; o mare ne- norocire, mai ales pentru mine; în apropiere de Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclère.
— Dar încărcătura? întrebă repede armatorul.
— Ea a ajuns cu bine, domnule Morrel, şi cred c-o să fiţi mulţumit în privinţa aceasta; dar bietul căpitan Leclère...
Ce i s-a întâmplat? întrebă armatorul cu un aer vădit uşurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan?
— A murit.
— A căzut în mare?
— Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice. Apoi, întorcându-se spre oamenii săi:
— Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!
Echipajul ascultă. În aceeaşi clipă cei opt sau zece mateloţi se năpustiră la locurile lor.
Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra începutului de mane- vră şi, văzând că ordinele se execută, reveni la interlocutorul său.
— Dar cum s-a întâmplat nenorocirea? continuă armatorul, reluând conversaţia de unde o lăsase tânărul marinar.
— Vai, domnule, în chipul cel mai neaşteptat: după o convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul Leclère a părăsit Neapolul foarte agitat; peste douăzeci şi patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste trei zile era mort... I-am făcut funeraliile cuvenite şi se odihneşte acum, înfăşurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la picioare şi cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi aducem văduvei sale crucea lui de onoare şi spada. Merita osteneala ca, după zece ani de război contra englezilor, să moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un zâmbet melancolic.
— Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă armatorul, care părea că se consolează din ce în ce mai mult, suntem cu toţii muritori, şi e nevoie ca cei vechi să facă loc noilor veniţi; altminteri n-ar exista înaintare; şi din moment ce dumneata mă asiguri că încărcătura...
— ...este în bună stare, domnule Morrel, garantez. O călătorie pe care vă sfătuiesc să n-o scontaţi sub 25.000 de franci beneficiu.
Apoi, pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul marinar dădu alte comenzi.
Ordinul se execută aproape cu tot atâta iuţeală ca pe un vas de răz- boi.
La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava înaintă, alune- când lin, în virtutea inerţiei.
— Şi acum, dacă vreţi să urcaţi, domnule Morrel, spuse Dantès, vă- zând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină şi care vă va da toate informaţiile dorite. Eu sunt nevoit să veghez la acostare şi să pun vasul în doliu.
Armatorul nu aşteaptă să i se spună de două ori. Apucă un cablu zvârlit de Dantès si, cu o iscusinţă care ar fi făcut cinste unui om de mare, urcă treptele ghintuite în flancul rotunjit al vasului, în timp ce Dantès, înapoindu-se la postu-i de secund, ceda conversaţia celui pe care îl anunţase sub numele de Danglars şi care, ieşind din cabină, înainta într-adevăr spre armator.
Noul venit era un bărbat între 25-26 de ani, cu figura posomorâtă, slugarnic faţă de superiori, obraznic faţă de subordonaţi; de aceea, în afară de titlul său de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru mateloţi, el era îndeobşte rău văzut de echipaj în aceeaşi măsură în care Edmond Dantès era iubit.
— Domnule Morrel, zise Danglars, cunoaşteţi nenorocirea, nu-i aşa?
— Da, da. Bietul căpitan Leclère! Era un om cumsecade şi de ispravă.
— Şi, mai ales, un marinar excelent, îmbătrânit între cer şi apă, aşa cum îi stă bine unui om însărcinat cu interesele unei case de importanţa casei Morrel şi fiul, răspunse Danglars.
— Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi pe Dantès, care căuta locul de acostare, cred că nu e nevoie să fie cineva un marinar atât de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, pentru a-şi cunoaşte meseria; uite-l pe prietenul nostru Edmond, care cred că şi-o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie să ceară cuiva sfatul.
— Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantès o privire piezişă, în care sclipi o fulgerare de ură, da, e tânăr, nu încape îndoială. Căpitanul abia a închis ochii, şi el a luat comanda, fără să consulte pe nimeni, făcându-ne să pierdem o zi şi jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă direct la Marsilia.
— În ce priveşte comanda navei, declară armatorul, era de datoria lui ca secund; în ce priveşte pierderea unei zile şi jumătate în insula Elba a făcut rău; numai dacă vasul n-a avut cumva vreo stricăciune de reparat.
— Nava era tot aşa de sănătoasă cum sunt eu, şi cum doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua aceea şi jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, pentru plăcerea de a coborî pe uscat; atâta tot.
— Dantès, spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia vino încoa-
— Mă iertaţi, domnule, glăsui Dantès, sunt al dumneavoastră într-o clipă.
Apoi, adresându-se echipajului:
— Aruncaţi ancora! spuse el.
Ancora căzu numaidecât, iar lanţul se desfăşură cu zgomot. Dantès rămase la postul său, cu toată prezenţa cârmaciului, până când şi ultima manevră fu încheiată. După aceea comandă:
— Coborâţi pavilionul! Lăsaţi pânzele!
— Vedeţi, spuse Danglars, pe cuvântul meu, el se şi crede căpitan.
— Şi este, declară armatorul.
— Da, fără semnătura dumneavoastră şi a tovarăşului dumneavoas- tră, domnule Morrel.
— La urma urmei, de ce nu l-am lăsa pe postul acesta? spuse armatorul. Ştiu că e tânăr, dar mi se pare priceput şi experimentat în meseria lui.
Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.
— Iertaţi-mă, domnule Morrel, glăsui Dantès, apropiindu-se; acum când nava e acostată, sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră: m-aţi chemat, nu-i aşa?
Danglars se dădu înapoi cu un pas.
Voiam să te întreb de ce te-ai oprit în insula Elba?
— Nu ştiu, domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima poruncă a căpitanului Leclère, care murind, mi-a încredinţat un pachet pentru mare- le-mareşal Bertrand.
— Şi l-ai văzut, Edmond?
— Pe cine?
— Pe marele mareşal.
— Da.
Morrel privi în juru-i şi îl trase pe Dantès la o parte. — Şi, cum îi merge împăratului? întrebă el repede.
— Bine, după câte am putut să-mi dau seama.
— Aşadar, l-ai văzut şi pe împărat?
— A venit la mareşal când eram acolo.
— I-ai spus ceva?
— Nu, el mi-a vorbit, domnule, spuse Dantès, zâmbind.
— Şi ce ţi-a spus?
— M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre drumul pe care îl urmasem şi despre încărcătura pe care o aveam. Cred că dacă vasul era gol, iar eu eram stăpânul lui, ar fi avut de gând să-l cumpere; i-am spus însă că eu nu sunt decât un simplu secund şi că vasul aparţine casei Morrel şi fiul. "Aha, a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tată în fiu, iar un Morrel servea în acelaşi regiment cu mine, pe când mă aflam în garnizoană la Valencia".
— Într-adevăr, aşa e, exclamă armatorul foarte voios; era Policar Morrel, unchiul meu, care a devenit căpitan. Dantès, să-i spui unchiului meu că împăratul şi-a amintit de el şi ai să vezi cum o să plângă de bucurie. Haide, haide, continuă armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut bine, Dantès, respectând instrucţiunile căpitanului Leclère şi oprindu-te în insula Elba, deşi, dacă s-ar afla că ai predat un pachet mareşalului şi că ai vorbit cu împăratul, lucrul te-ar putea compromite.
— De ce să mă compromită, domnule? întrebă Dantès; eu nu ştiu ce duceam, iar împăratul nu mi-a pus decât întrebările pe care le-ar fi pus primului venit. Iertaţi-mă însă, reluă Dantès, uite că sosesc Sănătatea şi Vama; îmi daţi voie, nu-i aşa?
— Te rog, te rog, dragă Dantès.
Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se apropie din nou:
— Se pare, nu-i aşa, că a justificat cum trebuie acostarea lui în Porto- Ferrajo? întrebă acesta.
— Admirabil, scumpe domnule Danglars.
— A, cu atât mai bine, răspunse acesta, căci e totdeauna neplăcut să vezi că un camarad nu-şi face datoria.
— Dantès şi-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul, şi nu i se poate imputa nimic. Căpitanul Leclère îi ordonase popasul acela.
— Apropo de căpitanul Leclère, nu v-a predat o scrisoare a lui?
— Cine?
— Dantès.
— Mie, nu. Avea una?
— Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i-a încredinţat o scrisoare.
— Despre ce pachet vorbeşti, Danglars?
— Despre cel pe care Dantès l-a depus în trecere la Porto-Ferrajo.
— De unde ştii că avea de predat un pachet la Porto-Ferrajo?
Danglars roşi.
— Treceam pe dinaintea uşii întredeschise a căpitanului şi l-am văzut încredinţându-i lui Dantès pachetul şi scrisoarea.
— Nu mi-a vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are scrisoarea, mi-o va da.
Danglars chibzui un moment.
— În cazul acesta, domnule Morrel, vă rog, spuse el, să nu-i pomeniţi nimic lui Dantès; poate m-am înşelat.
Tânărul se înapoie în clipa aceea; Danglars se depărtă.
— Dragă Dantès, eşti liber? întrebă armatorul.
— Da, domnule.
— Inspecţia n-a durat mult.
— Nu, am dat vameşilor lista mărfurilor noastre; cât priveşte inspecţia sanitară au trimis o dată cu barca un om căruia i-am predat hârtiile noastre.
— Atunci nu mai ai nici o treabă aici?
Dantès aruncă o privire grăbită în juru-i.
— Nu, totul e în ordine, spuse el.
— Poţi, în cazul acesta, să iei masa cu noi?
— Scuzaţi-mă, domnule Morrel, scuzaţi-mă, vă rog, dar trebuie să fac prima vizită părintelui meu. Nu sunt însă mai puţin recunoscător pentru cinstea ce-mi faceţi.
— E drept, Dantès, e drept. Ştiu că eşti un fiu bun.
— Dar... întrebă Dantès, cu oarecare şovăiala, părintele meu e sănă- tos, nu-i aşa?
— Cred că da, dragă Edmond, deşi nu l-am zărit.
— Da, stă zăvorât în odăiţa lui.
— Ceea ce dovedeşte că, cel puţin, nu a dus lipsă de nimic în absenţa dumitale.
Dantès zâmbi.
— Tare e mândru, domnule, şi chiar dacă ducea lipsă de toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva, cuiva, în afară de Dumnezeu.
— Atunci, după vizita aceasta, contăm pe dumneata.
— Încă o dată vă rog să mă scuzaţi, domnule Morrel; dar, după vizita aceasta, mai am de făcut una la care ţin tot aşa de mult.
— Adevărat, Dantès; uitasem că la Catalani este cineva care te aş- teaptă, desigur, cu nu mai puţină nerăbdare decât părintele dumitale:
frumoasa Mercédès!
Dantès zâmbi.
— Aha, glăsui armatorul, nu mă mai miră faptul că ea a venit în trei rânduri să-mi ceară veşti cu privire la "Faraon". La naiba, Edmond, nu eşti câtuşi de puţin de plâns, căci ai o amantă drăguţă.
— Nu e amanta mea, domnule, spuse tânărul marinar cu gravitate, e logodnica mea.
Câteodată este acelaşi lucru, glăsui armatorul râzând.
— Pentru noi nu, domnule, răspunse Dantès.
— Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu te reţin; te-ai achitat prea bine de interesele mele pentru ca eu să nu-ţi dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani?
— Nu, domnule; am apuntamentele mele de călătorie, adică solda pe aproape trei luni.
— Eşti un băiat chibzuit, Edmond.
— Adăugaţi că am un părinte sărac, domnule Morrel.
— Da, da, ştiu că eşti un fiu bun. Du-te şi-ţi vezi părintele: am şi eu un fiu şi i-aş purta ciudă celui care, după o călătorie de trei luni, l-ar reţi- ne departe de mine.
— În cazul acesta îmi daţi voie? glăsui tânărul salutând.
— Da, dacă nu mai ai ce-mi spune.
— Nu.
— Căpitanul Leclère nu ţi-a dat, când a murit, o scrisoare pentru mi- ne?
— I-ar fi fost cu neputinţă să scrie, domnule; dar întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte că va trebui să vă cer un concediu de cincisprezece zile.
— Ca să te însori?
— În primul rând; apoi pentru a mă duce la Paris.
— Bun, bun; ia-ţi concediu cât vrei, Dantès; descărcarea vasului o să ne ceară cel puţin şase săptămâni şi n-o să putem porni iarăşi pe mare înainte de trei luni... Peste trei luni va trebui însă să fii aici. "Faraonul", continuă armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar putea să pornească fără căpitanul lui.
— Fără căpitanul lui? exclamă Dantès cu ochi strălucitori de bucurie; gândiţi-vă la ce spuneţi, domnule, căci dumneavoastră aţi răspuns celor mai tainice speranţe ale inimii mele. Aveţi cumva de gând să mă numiţi căpitanul "Faraonului"?
— Dragă Dantès, dacă aş fi singur, ţi-aş întinde mâna, spunându-ţi: "S-a făcut"; dar am un asociat şi ştii proverbul italian: Che a compágno a padróne, Dar jumătate din afacere e făcută, căci din două voturi, ai de pe acum unul. Ai încredere în mine, ca să-l ai şi pe celălalt, şi am să fac tot ce pot.
— O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând cu ochi în- lăcrimaţi mâinile armatorului; domnule Morrel, vă mulţumesc în numele părintelui meu şi al lui Mercédès.
— Bine, bine, Edmond, la naiba! Există un Dumnezeu în cer pentru oamenii de ispravă. Du-te de-l vezi pe parâmele dumitale, du-te de-o vezi pe Mercédès şi pe urmă vino la mine.
— Nu vreţi să vă cobor pe uscat?
— Nu, mulţumesc; rămân să aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei?
— Depinde de sensul pe care îl daţi întrebării, domnule. Dacă înţele- geţi bun camarad, atunci nu, căci cred că nu mă poate suferi din ziua când, în urma unei neînţelegeri dintre noi doi, am făcut prostia să-i pro- pun să ne oprim zece minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; propunere pe care am avut naivitatea să i-o fac şi pe care el a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebaţi însă dacă a fost bun contabil, cred că nu e nimic de obiectat şi că veţi fi mulţumit de modul cum şi-a îndeplinit datoria.
— Ascultă, Dantès, întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul "Faraonu- lui", l-ai ţine pe Danglars cu plăcere?
— Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea totdeauna cele mai mari menajamente pentru cei care se vor bucura de încrederea armatorilor mei, răspunse Dantès.
— Haide-haide, Dantès, văd că eşti un băiat de ispravă în toate privinţele. Să nu te mai reţin, domnule, căci văd că stai ca pe cărbuni.
— Aşadar, sunt liber? întrebă Dantès.
— Du-te, îţi spun.
— Îmi daţi voie să iau barca dumneavoastră?
— Ia-o.
— La revedere, domnule Morrel, şi mii de mulţumiri.
— La revedere, dragă Edmond; noroc bun.
Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupa şi dădu ordin să o- prească la Cannebiera. Doi mateloţi se plecară îndată asupra vâslelor, iar barca lunecă cu toată iuţeala printre nenumăratele ambarcaţiuni care străbat trecerea îngustă ce duce, între două şiruri de vase, de la intrarea portului, la cheiul Orléans.
Armatorul îl urmări din ochi, zâmbind, până la ţărm, îl văzu sărind pe lespezile cheiului şi pierzându-se îndată în mulţimea pestriţă care, de la cinci dimineaţa până la nouă seara, umple faimoasa stradă Cannebiera, de care Phoceenii moderni sunt aşa de mândri, încât spun cu toată seriozitatea şi cu accentul acela ce dă atâta greutate spuselor lor: "Dacă Parisul ar avea Cannebiera, Parisul ar fi o mică Marsilie".
Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe Danglars, care, în aparenţă, părea să-i aştepte ordinele, dar care, în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar, cu privirea.
Numai că cele două priviri, care urmăreau acelaşi om, exprimau sentimente cu totul deosebite.
Piesa de teatru în paru părți o poți asculta dând pe linkul acesta
Partea I
https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-1-4/
Partea a II - a
https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-2-4/
Partea a III - a
https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-partea-3-4/
Partea a IV - a
https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-mp3-partea-4-4/