Cântec de Nichita Stănescu
Poezia "Cantec", aparuta în volumul "O viziune a sentimentelor", este un cântec de varsta, scris cu o anumita candoare si cu multa libertate a asociatiei, în care însa cuvintele n-au decat rolul de a transporta emotiile, ele însesi neavând corp, materie.
Iubirea produce o senzatie de plutire, un sentiment al imponderabilitatii: "Duma fericire in sus, si izbeste-mi tâmpla de stele", pâna când starea din launtru se transmite întregii lumi. Poetul compara aceasta traire cu o coloana a infinitului.
Exista aici o "viziune a sentimentelor" proprie lui Nichita Stanescu. Indragostitii sunt "doua cantece diferite, lovindu-se, amestecându-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata", dar care se întâlnesc uimite în "neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt", pentru ca iubirea înseamna, în fond, sansa de a trai în miezul minunilor.
Usoarele ecouri argheziene în imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai universului într-un cuprinzator cântec al fericirii (v. Morgenstimmung — "Eu veneam de sus, tu veneai de jos...") nu indica neaparat o filiatie în lirica erotica a lui Nichita Stanescu, ci sunt rezultatul aceluiasi mod ingenuu de a contempla misterele iubirii.
Povestea sentimentala din "Cantec" era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o poveste a cuvintelor.
Cuvintele nu mai sunt doar mijlocul notional de a exprima emotii, ele devin substanta inefabila a poemului: continutul, ca si forma lui, ideea, ca si materia lui. E o poveste de cuvinte si din cuvinte. Cuvintele au capatat evidente proprietati materiale: zboara în vârtej, înclina iarba în cadere, se rotesc, imitând "structura materiei de la-nceput". Trebuie subliniata intentia poetului de a face din cuvânt un cu totul altfel de instrument decât acela de care se foloseste limbajul prozaic: în locul transparentei notionale de acolo, ele ne ofera un cuvânt opac, un sens care se comporta ca o imagine si o imagine abstracta ca un sens, un continut care e tot una cu corpul sonor. Obiectul, notiunea si realitatea sonora se identifica brusc, sub apasarea unei forte uriase de felul acelora care se folosesc la laboratoarele moderne pentru experiente asupra moleculelor. Ceea ce rezulta seamana cu o molecula uriasa în care nu mai putem separa un "semnificat" de un "semnificant", o notiune de un lucru.
In cazul lui Nichita Stanescu, aventura limbajului este deci urmatoarea: cuvintele se comporta ca niste obiecte (având calitatile fizice ale unor obiecte), iar obiectele (pe care, în principiu, cuvintele le exprima) se comporta ca niste cuvinte, ca parti ale unui limbaj, ca semne. Semnul devenit obiect si obiectul devenit semn: iata metamorfoza cea mai frapanta.
Inceputul metamorfozei îl constituie totdeauna felul în care poetul gândeste relatia dintre cuvinte: mai libera decât înainte. Spatiul poeziei se populeaza de cuvinte: verbe si substantive, adjective si pronume, care se ciocnesc sau se îndeparteaza unele de altele, se sfarâma sau se unesc în configuratii ciudate, dupa legi necunoscute. Poetul cauta si descopera o stare de gratie a limbajului în care cuvintele exista înainte de a exprima, în care sensul nu mai apartine adâncului notional al poemului, ideii sugerate ori obiectului desemnat, ci cuvintelor însesi, devenite semne-obiecte, capabile de miscare si de liniste, de viata si de disparitie.
In poezia lui Nichita Stanescu sunt folosite neologismele si cuvintele abstracte, dar efectele poetice se obtin, îndeosebi, prin reactiile metaforice înlantuite. Prin limbajul poetic încearca sa materializeze concepte, idei în forma plastica a poeziei. Este poetul unei cugetari lirice originale si captivante.
Cantec de Nichita Stanescu
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.