Capitolul 4

Evul Mediu prelungit în Ţările Române

Privire asupra Transilvaniei în secolul XVII

După episodul Mihai Viteazul, luptele, cum am văzut, continuă, dar nu numai între turci şi imperiali, ci şi între diversele partide maghiare, unele fiind sprijinite de austrieci, altele căutând ajutor la Poartă. Cu toate acestea, în perioada când turcii sunt mai puţin prezenţi în Europa, câţiva principi transilvani reuşesc să se menţină mai multă vreme la putere, ba unii chiar să se amestece în politica Europei centrale şi occidentale. Din familiile de magnaţi unguri care au dat atunci principi Transilvaniei, merită reţinute cel puţin trei nume: Bâthori (pe care l-am întâlnit deja), Bethlen şi Răkoczi. In Războiul de Treizeci de Ani (care începe în 1618 în Cehia ca un război între catolici, susţinuţi de împărat, şi principii protestanţi, şi se termină abia în 1648 după intervenţia Franţei catolice de partea protestanţilor — pentru a pune frâu puterii Habsburgilor în Germania), Bethlen Gâbor, care domneşte 16 ani, va juca un rol important, astfel încât Transilvania a apărut atunci occidentalilor ca o ţară de oarecare însemnătate politică, între timp însă, românii, chiar când participă ca ostaşi, rămân în umbră, având doar dreptul să-şi păstreze credinţa ortodoxă, dar nu să şi participe la viaţa politică, în afară de puţini dintre ei, integraţi nobilimii maghiare. Din familia Râkoczi, Gheorghe I şi Gheorghe al II-lea domnesc succesiv între 1630 şi 1660, iar ambii întreţin raporturi strânse cu voievozii din Ţara Românească şi Moldova; sub Gheorghe Râkoczi al II-lea, în 1659, are loc chiar o scurtă şi ultimă încercare de răzvrătire împotriva turcilor, la care participă şi Mihnea al III-lea în Muntenia şi Constantin Şerban în Moldova. Turcii restabilesc grabnic situaţia schimbând domnii în toate trei principatele.

 

 Asediul Vienei în 1683 şi urmările lui. Pacea de la Karlowitz (1699)

La sfârşitul secolului are însă loc un eveniment cu urmări cu totul neprevăzute: într-un ultim elan de agresivitate, turcii, în 1683, sub impulsul unui mare vizir din dinastia albaneză Koprulii, pornesc o mare ofensivă împotriva Habsburgilor şi împresoară Viena. (Armatei turceşti au trebuit să i se alăture, în silă, şi domnii Munteniei şi Moldovei, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca.) După ce a intervenit însă în luptă regele Poloniei Jan Sobieski, turcii au fost înfrânţi, s-au retras de la Viena, şi încetul cu încetul austriecii, aliaţi cu polonii şi veneţienii, mai târziu şi ruşii, pornesc o lungă contraofensivă — războiul ţine 16 ani! — cu continue succese de partea imperialilor, iar în cele din urmă în 1699 se încheie pacea la Karlowitz (pe sârbeşte Sremski Karlovci).

Principalul negociator al acestei păci a fost Alexandru Mavrocordat, Mare Dragoman al Porţii, ajuns un fel de viceministru de Externe. Prin legăturile lui cu ambasadorii străini de la Constantinopol devenise un personaj de anvergură europeană, îndrăznea să poarte corespondenţă cu împăratul (care de altfel l-a făcut „conte al Sfântului Imperiu", titlu foarte râvnit în toată Europa). Mavrocordat reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace, pe turci că imperialii vor pace, şi în cele din urmă se semnează tratatul de la Karlowitz, dezastruos pentru turci: Veneţia păstrează Moreea (Peloponezul) şi o parte din coasta dalmată; Polonia, Pocuţia şi o parte din Ucraina; Rusia, Azovul; iar austriecii capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croaţia şi din Serbia, şi toată Transilvania — după lungi tratative directe cu „stările" din principat.

Şi fiindcă de mai mulţi ani în centrul atenţiei se află gravele evenimente din fosta Iugoslavie (în urmă, drama din provincia Kosovo şi intervenţia Europei occidentale şi a Americii prin NATO), vreau să semnalez un fapt de excepţională dimensiune petrecut în cursul acelui război, acum 300 de ani: la un moment, armatele austriece, care înaintaseră prea departe în Balcani, au fost silite de o contraofensivă turcă să dea îndărăt cu câteva zeci de kilometri.

 

Atunci — suntem în 1690 — sârbii, care se încumetaseră să ajute armatele imperiale, s-au temut de răzbunarea turcilor şi, în frunte cu patriarhul lor, Arsenic, au părăsit cu sutele de mii căminele lor de veacuri pentru a se pune la adăpostul graniţei austriece. Această uriaşă deplasare a rămas cunoscută la sârbi cu numele de „Marea migraţie". Aprecierile numerice variază între 200 000 şi 500 000 de oameni. Singura cifră mai precisă dă 37 000 de familii. Or, o zadruga sârbească în acele vremi n-avea, ca o familie modernă, cu bunici şi copii cu tot, vreo 5-6 membri, ci mai curând 10-l5, ceea ce mă face să înclin mai curând către cifra de 500 000 (care corespunde probabil cu populaţia Munteniei întregi pe vremea aceea). Atunci s-au golit mai tot Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei medievale. Austriecii au colonizat pe aceşti refugiaţi, parte în Banat, în dauna românilor, parte în Voivodina, în dauna ungurilor, parte în Croaţia, în regiunea care s-a numit mai târziu Krajna. Aici se află originea multora din conflictele de azi.

 

„Unirea” cu Roma

De prin anii 1690, se petrece şi în Transilvania o schimbare de importanţă majoră: începând de-acum „stăpânul" e la Viena. Ţelul urmărit de Rudolf al II-lea cu o sută de ani în urmă, pe vremea lui Mihai Viteazul, este atins abia acum. Iată ce lungi pot fi scadenţele în Istorie!

Bineînţeles, austriecii nu puteau impune schimbări radicale în noua provincie. Exista o Dietă în care domina nobilimea maghiară, şi de asemeni cu greu s-ar fi putut atinge de privilegiile seculare ale saşilor şi secuilor. Dar împăratul Leopold, care era un catolic convins şi militant, s-a gândit că în Transilvania, unde protestanţii — aparţinând celor trei confesiuni: calvinistă, luterană şi unitariană — erau de acum majoritari, singurul mijloc de a avea din nou o majoritate catolică era de a aduce pe românii ortodocşi sub obedienţa Papei. După trei ani de dificile negocieri cu mitropolitul Atanasie, s-a ajuns, în 1701, la acceptarea de către Biserica română transilvană a punctelor Unirii stabilite la Florenţa în 1439, în schimbul tăgăduirii, pentru preoţimea ortodoxă, a unor privilegii egale cu ale preoţilor catolici. Iezuiţii jucaseră un rol esenţial în negocieri.

 

De atunci întâlnim în Transilvania pe cei ce s-au numit uniaţii. La început toată Biserica a trecut la uniatism. Cu trecerea anilor, s-a constatat însă că stăpânirea austriacă nu-şi respecta toate angajamentele, fiindcă nu îndrăznea să treacă peste rezistenţa îndârjită a „Uniunii celor Trei Naţiuni". într-adevăr, toată politica Habsburgilor — nu numai actul Unirii ortodocşilor — s-a izbit atunci în Transilvania de o violentă opoziţie din partea nobilimii maghiare, majoritar protestantă, şi nu numai a nobilimii. S-a ajuns astfel la o adevărată răscoală populară condusă de principele Francisc Râkoczi al 1l-lea şi care a luat o mare extindere, fiind sprijinită de Franţa lui Ludovic al XIV-lea, pe atunci în război cu Casa de Austria (războiul de succesiune la coroana Spaniei, care s-a sfârşit prin urcarea pe tronul Spaniei a dinastiei franceze Bourbon, care mai domneşte şi azi), Revolta lui Râkoczi a ţinut din 1703 până în 1711 şi a fost foarte populară, mai cu seamă printre secui, inspirând poeme şi un marş rămas celebru (reluat de compozitorul francez Berlioz într-o operă), în 1711, majoritatea nobilimii maghiare s-a împăcat cu Habsburgii, Râkoczi însă s-a exilat, urmat de un grup de partizani fideli, şi a murit în exil.

Au fost şi români printre partizanii lui Râkoczi, în special dintre cei ostili Unirii cu Roma. Mai găsim şi azi familii ardelene purtând patronimul Curuţ. Curuţi erau porecliţi luptătorii din partida lui Râkoczi.

Când românii au văzut că nu erau respectate făgăduielile făcute în momentul Unirii, o parte din preoţime, în cele din urmă peste jumătate din biserică — îndemnaţi şi de fraţii din Muntenia şi Moldova şi de insistente misiuni ale Bisericii ruse — au revenit la ortodoxie, cu toate măsurile de o cumplită brutalitate pe care le luau autorităţile pentru a opri acest proces. (Faptul că atunci armata austriacă a dărâmat biserici şi a tras cu tunul în sate nu justifică măsurile de prigoană pe care le-au luat comuniştii români, două veacuri mai târziu, pentru a-i sili pe uniţi să se lepede de credinţa lor, revenind la ortodoxie.

 

Cu aplicarea la nesfârşit a legii antice „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", nu se va înainta niciodată către Civilizaţie.)

Existau de-atunci în Transilvania două biserici, aproape egale: Biserica unită (sau uniată, sau greco-catolică) şi Biserica ortodoxă. Cea din urmă nu mai avea însă mitropolit (depindea de un mitropolit sârb), iar uniaţii  se  găseau  într-o  situaţie  mai  favorabilă  decât ortodocşii. Pentru a fi cu desăvârşire imparţiali, trebuie să recunoaştem că, cu toate că s-au exercitat presiuni revoltătoare asupra Bisericii ortodoxe ca să treacă la „uniatism", rezultatele, pentru românime, ale Unirii cu Roma au fost benefice. Câteva zeci de ani mai târziu, un episcop unit, Inochentie Micu-Klein, care se luptase pentru a obţine într-adevăr drepturile promise, şi în cele din urmă fusese exilat la Roma, a primit totuşi, ca o compensaţie, dreptul de a trimite tineri preoţi să studieze la Roma şi la Viena. Iar aceşti tineri, pe la mijlocul veacului al XVIIIlea, se întorc entuziasmaţi de descoperirea făcută. Mai întâi, mândria de a fi de origine romană. Tinerii uniaţi vor aduce, primii, elemente de occidentalizare în ţările române. Cei dinţii învăţaţi români care scriu istorie, care fac gramatici, literatură şi ştiinţă în limba română sunt dar foştii elevi uniaţi de la Roma şi din alte mari centre din Apus. Citez numai câteva nume, pe care le cunoaşteţi din cărţi (în care nu se precizează însă niciodată că erau grecocatolici!): Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein; ei răspândesc ideea de romanitate, de origine nobilă a neamului, - ceea ce va constitui „ideea forţă" care va trezi pasiunea naţională la noi.

Putem găsi astăzi un cusur pasiunii lor de atunci: dorinţa de a afirma originea latină a limbii noastre i-a împins multă vreme către excese de „latinizare" a limbii, şi în ortografie şi în vocabular, care, îndepărtându-se, până la caricatură, de graiul popular, risca să sape o prăpastie între masa populară şi cei şcoliţi şi să producă o limbă artificială, inaptă creaţiei literare autentice. Din fericire, cu vremea, a învins bunul-simţ iar excesele „şcolii latiniste" sau şters.

 

Marea răscoală din 1784

Între timp, situaţia ţăranilor români, indiferent că erau ortodocşi sau uniţi, continua să fie jalnică şi se va ajunge în 1784 la o mare răscoală ţărănească împotriva clasei maghiare dominatoare, răscoală condusă de trei ţărani mai cu vază, porecliţi Horia, Cloşca şi Crişan. Horia, cel mai îndrăzneţ, s-a dus de mai multe ori la împărat (Iosif al II-lea, fiul Măriei Tereza, care trecea drept un suveran luminat — se crease tocmai expresia „despot luminat") şi a crezut în asigurările primite privind soarta iobagilor. Când Horia a văzut că aceste făgăduieli nu erau respectate, a ridicat steagul revoltei şi a început o răscoală pe scară mare a ţărănimii, cu atacuri împotriva conacelor grofilor unguri. Mişcarea a fost înăbuşită în sânge de armata austriacă. Dintre cei trei conducători ai răscoalei, Crişan s-a sinucis în temniţa lui, iar ceilalţi doi au fost traşi pe roată, pedeapsă groaznică în care osânditului i se frâng picioarele şi toate oasele cu răngi de fier — în prezenţa a mii de ţărani, ca să vadă cum sunt pedepsiţi cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva ordinii stabilite. (Guvernator al Transilvaniei, însărcinat cu restabilirea ordinii, era atunci baronul Brukenthal, ale cărui preţioase colecţii de artă pot fi şi azi admirate în frumosul său palat de la Sibiu.)

Ne aflăm în ajunul Revoluţiei Franceze, există de-acum în toată Europa o mişcare liberală şi o presă independentă, astfel încât „revolta valahilor" din imperiu a avut, pentru prima oară, un larg ecou în Europa apuseană.

Aşadar, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ţărănimea română continuă să fie asuprită, dar există acum o intelectualitate, şi Ia uniaţi şi la ortodocşi (care se trezesc stimulaţi de activitatea Bisericii unite), iar aceşti învăţaţi români încep să trimită la Viena proteste şi cereri de libertate mai mare şi de egalitate pentru români. Intelectualii români trimit împăratului, în 1791, o petiţie care şi-a păstrat numele de Supplex Libellus Valachorum, adică expunerea revendicărilor românilor din Ardeal, revendicări foarte clar exprimate, cu argumente istorice, juridice, demografice şi care revelă o influenţă probabilă a ideilor Revoluţiei Franceze.

 

Acest Supplex & rămas fără răspuns   favorabil,   iar   situaţia   românilor   nu   s-a îmbunătăţit decât foarte încet. De pildă, preoţii greco-catolici au căpătat treptat drepturi egale cu cele ale preoţilor protestanţi sau catolici. Apoi s-au deschis din ce în ce mai multe şcoli, au plecat din ce în ce mai mulţi studenţi în Occident. Nu putem spune ca, cu vremea, nu a existat un progres.

Trebuie să ne întoarcem acum — cu aproape două veacuri în urmă — în principatele extracarpatice, care, sub un control mult mai apăsător din partea Porţii Otomane, cunosc o evoluţie foarte diferită.

 

 Veacul al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova

În veacul al XVII-lea în Muntenia şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de oşti. După Radu Şerban, un singur domnitor, Radu Mihnea al III-lea, în 1658, va îndrăzni pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Râkoczi, voievodul Transilvaniei, şi să poarte război cu turcii, însă fără rezultat. De-acum voievozii noştri au înţeles că trebuie să plece capul, nu mai au aproape deloc armată pământeană, ci doar lefegii. Apar însă, în ambele ţări, câteva figuri care au jucat un roi important în cultură: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia şi Vasile Lupu în Moldova.

Matei îşi zice Basarab fiindcă este înrudit cu Craioveştii pe linie maternă. Era de fapt un Brâncovean; înainte de a fi domnitor i se spunea Aga Matei din Brâncoveni.

 

Este un bun ostaş, domneşte timp de 21 de ani, iar domnia lui a fost liniştită, a clădit multe biserici, a refăcut alte biserici vechi. Spre nenorocirea ţării însă, nu i-a dat pace vecinul lui din Moldova, Vasile Lupu, care era de origine albaneză; tatăl lui fusese boierit în Moldova. Şi-a zis Lupu şi s-a prenumit Vasile fiindcă „Vasilevs" înseamnă rege în greaca bizantină. Era deci ambiţia lui nebunească să reînvie Imperiul Bizantin. Avea o Curte bogată, foarte pretenţioasă, oarecum de parvenit, însă domnia lui a dat strălucire Moldovei; străinii erau uimiţi văzând ce Curte cu lux occidental, cu podoabe, ce tacâmuri de argint avea voievodul Moldovei. Din păcate, ambiţia l-a făcut să-şi dorească fiul domn în Muntenia, pentru ca el să domnească de fapt peste ambele principate, şi de aceea cele două principate, deja sleite de puteri, în loc să fie aliate, se bat. Vasile Lupu invadează Muntenia de mai multe ori. în bătălia de la Finta (1653), ultima dintre cei doi voievozi, învinge Matei Basarab, acum în vârstă de 70 de ani. în ambele armate luptă mulţi lefegii şi aliaţi străini: polonezi de partea muntenilor, cazaci de partea lui Vasile Lupu, care-şi măritase o fiică cu fiul hatmanului cazacilor, Bogdan Hmelniţki.

Mercenarii lui Matei Basarab — în majoritate sârbi — se vor revolta în ultimul an al domniei sale, din pricina lefurilor, ucigând mai mulţi înalţi dregători (între care Ghinea vistierul şi marele spătar Preda Brâncoveanu, bunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu) şi provocând mari tulburări în toată ţara, dovadă că şi în popor mocneau profunde nemulţumiri împotriva regimului boieresc. Răzmeriţa nu va putea fi domolită decât după luni de zile, cu ajutor de la Gheorghe Răkoczi al Transilvaniei.

Dacă cei doi domnitori nu mai sunt în măsură să joace un rol politic şi militar în afară, în schimb au o remarcabilă activitate pe plan cultural — şi vor fi urmaţi în aceeaşi direcţie de câţiva dintre succesorii lor, astfel încât veacul al XVII-lea ne apare, retrospectiv, ca un secol de mari prefaceri culturale şi de frumoase realizări artistice.

 

Avânt cultural în veacurile XVI şi XVII

E momentul să facem o pauză în înşirarea evenimentelor, pentru a evoca pe scurt unele aspecte ale vieţii culturale.

E clar că la noi există de la începuturi două culturi, cu anumite interpenetrări, însă deosebite: o artă populară cu rădăcini străvechi şi, în paralel, o cultură mai recentă, de origine bizantină, transmisă — nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori — prin intermedieri slave, bulgăreşti sau sârbeşti.

În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende, poeme), le e foarte greu specialiştilor să stabilească originile, influenţele, inovaţiile locale... Ce ne vine din moştenirea autohtonă, preromană (s-a observat de pildă că croiala iilor este aceeaşi pe care neo arată Columna Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al coloniştilor romani (e surprinzător cazul acelui descântec românesc identic cuvânt cu cuvânt cu un descântec citat de un autor galo-roman tardiv), ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor — căci în muzică şi port popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.

Alături de acest „stoc" local, ne vin deodată (aparent nu înainte de secolul XIII) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă, literatură, care, în manifestările culte, ne fac să aparţinem civilizaţiei bizantine în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferenţieri caracteristice, fie prin creaţie pură, fie prin influenţă apuseană gotică, fie prin trecătoare influenţe turco-arabe (mânăstirea Curtea de Argeş) sau armene (biserica Trei Ierarhi din Iaşi), în Muntenia, fidelitatea faţă de modelul clasic bizantin e mai evidentă, model apărut deja pe vremea împăratului Justinian cu monumentala biserică Sfânta Sofia, prefăcută în moschee, azi muzeu — stil aflat în ruptură totală cu arta greacă antică, al cărui tip nemuritor a rămas Parthenonul de la Atena. Noua artă creştină îşi avea rădăcinile în Siria şi în Iran.

 

În schimb, în Moldova apare influenţa gotică, admirabil îmbinată cu modelul bizantin suddunărean. Şi mai marcată e pecetea gotică la bisericuţele de lemn din Maramureş, care-şi înalţă îndrăzneţele turle de şindrilă spre cer.

în literatură, poezia şi legendele autohtone rămân doar orale până la sfârşitul veacului al XVIlea, literatura scrisă fiind exclusiv slavonă, fenomen care, în interpretarea mea, are şi implicaţii sociale. Dar iată că apare ceva nou o dată cu tiparul şi cu primele traduceri religioase în limba română. Tiparul fusese prima oară introdus în Muntenia de un ilustru refugiat muntenegrean. Dar adevăratul iniţiator al tipăriturilor româneşti va fi diaconul Coresi. Cei precum Coresi şi alţi editori după el sunt conştienţi, şi o spun, că scriu pentru toată suflarea românească, pentru toţi cei ce vorbesc româneşte, din Banat şi până la Nistru. E una din primele dovezi că muntenii, ardelenii şi moldovenii, deoarece vorbesc aceeaşi limbă, se simt un singur neam care „de la Râm" se trage.

Notaţi acest aspect, fiindcă nu e subliniat îndeajuns: suntem singura ţară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite (ca Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Anglia etc.). încetul cu încetul vor apărea scrieri în limba română, religioase mai întâi, istorice mai apoi, opera cronicărească, prin Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, fiind mai bogată şi mai de calitate în Moldova decât în Muntenia, în Muntenia a rămas de cele mai multe ori anonimă, cunoscută numai prin titlul lucrării (Letopiseţul cantacuzinesc, Istoria

Ţării Româneşti etc.) — se reţin abia câteva nume, la început Goran din Olăneşti, spre sfârşit un Radu Popescu, fraţii Greceanu, care sunt şi traducători, la îndemnul lui Şerban Cantacuzino, ai Evangheliilor.

 

Renaşterea, mişcare spirituală şi artistică apărută în mai multe ţări apusene, dar mai întâi concomitent în Italia (mai precis în Toscana) şi în Ţările de Jos în veacurile XIV-XV, apare tardiv şi la noi. Imboldul iniţial venise de la redescoperirea, entuziastă, a culturii greceşti şi romane, redescoperire la care au participat în veacul al XV-lea şi numeroşii învăţaţi greci fugiţi către Apus după căderea Constantinopolului.

La noi, influenţa renascentistă a pătruns prin Ungaria lui Matei Corvin, prin Polonia, adusă de Movileşti şi de tinerii boieri care apucau să studieze la universităţile poloneze. O oarecare influenţă italiană ne parvine şi prin grecii din insule, de veacuri în legătură cu Italia, sau chiar prin cei de la Constantinopol, de unde o anumită elită îndrăzneşte să-şi trimită odraslele la învăţătură la Universitatea de la Padova, posesiune veneţiană, reputată pentru liberalismul învăţământului, care atrăgea şi protestanţi şi ortodocşi (acolo studiase Alexandru Mavrocordat, viitorul Mare Dragoman). Acolo se va afla, pentru scurtă vreme, şi viitorul mare stolnic Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban Vodă Cantacuzino.

Un periplu care îl duce şi mai departe, atât în Occident cât şi în Orient, va face Nicolae

Spătarul (căruia îi zicem Milescu după numele luat de fratele lui şi urmaşii acestuia, iar „Spătarul" şi-a zis fiindcă fusese scurt timp mare spătar în Muntenia). Bănuit de ambiţii domneşti, fusese însemnat la nas (i s-a zis „Cîrnul"), căci tradiţia voia ca un om cu gravă cicatrice să nu poată accede la domnie. Nicolae Spătarul se va retrage în Rusia, unde poliglotul nostru va face o carieră neaşteptată la şcoala slavo-greco-latină înfiinţată de Petru Movilă, şi va inspira atâta încredere ţarului Mihail încât îl va trimite în ambasadă în China, cu un întreg alai. Ani de zile va ţine această expediţie. Spătarul se va întoarce fără a-l fi putut vedea pe împăratul Chinei, fiindcă n-a acceptat, nici în ruptul capului, ceremonia pe care voia să i-o impună protocolul imperial chinez: ar fi trebuit — el, reprezentantul unui suveran ce se considera egal cu împăratul Chinei — să se ploconească cu capul până la pământ în faţa acestuia.

 

S-a întors însă cu o relatare asupra drumului parcurs prin Siberia şi Mongolia şi asupra moravurilor chinezeşti, care mai e şi astăzi unul dintre cele mai preţioase documente asupra Chinei acelor vremuri, în istoriografia rusă e cunoscut doar cu numele de „Nikolai Spătar" — nicăieri nu e menţionat că era român. Onestitatea intelectuală ne sileşte să spunem că şi el, ca şi Constantin Cantacuzino, era, cel puţin dinspre tată, de origine greacă.

Efectele Renaşterii în Muntenia şi Moldova au rămas puţin vizibile: câteva elemente de ornamentaţie arhitecturală, mai nimic în pictura bisericească (pictură de şevalet, pictură „civilă" nici nu se practica), probabil o mai profundă influenţă în orchestrarea muzicală (la noi, ca şi la ruşi). Influenţă în literatură nu prea se putea de atunci exercita, atâta vreme cât scrierile în româneşte se limitau încă la scrieri bisericeşti sau traduceri de legende venite din Orient, ca Alexandria sau Varlaam şi Iosafat Dar răspândirea scrisului îşi croieşte încetul cu încetul calea, provocând la domnii Munteniei şi Moldovei dorinţa de a crea centre de învăţământ, de unde vor ieşi, la sfârşitul secolului XVII la Bucureşti şi la începutul secolului XVIII la Iaşi, vestitele Şcoli Domneşti — despre care vom mai vorbi.

Influenţele renascentiste, mai cu seamă în forma finală a artei baroce, vor fi, bineînţeles, mult mai vizibile în Transilvania, atât în arhitectura religioasă cât şi în arhitectura civilă, şi nu numai în mediile săseşti şi ungureşti, ceea ce era firesc datorită legăturilor cu Occidentul ale bisericilor catolice şi protestante, ci şi — cu vremea — la români, în special la noile biserici greco-catolice.

A mai intervenit şi alt obstacol în pătrunderea ideilor şi artelor apusene la sud şi răsărit de arcul carpatic: o intervenţie din ce în ce mai apăsătoare a Porţii Otomane în viaţa cotidiană a românilor, pe măsură ce primejdia înaintării austriecilor era mai evidentă. Prezenţa unor occidentali la Curtea voievozilor noştri era prost văzută, iar plecarea coconilor (fiilor) domnului sau a tinerilor boieri la studii în străinătate, practic interzisă. Antonio del Chiaro, secretar italian al lui Constantin Brâncoveanu, va povesti că, îndată după sosirea la Curtea de la Bucureşti a vreunui străin angajat, acesta primea în dar câţiva stânjeni de postav ca să-şi croiască straie ca pământenii, să nu fie văzut umblând afară „îmbrăcat nemţeşte".

 

Iar când, la iniţiativa unui boier Colţea, care fusese ofiţer în armata lui Carol al XII-lea al Suediei, s-a clădit un foişor de foc în centrul Bucureştilor (lângă actuala Piaţă a Universităţii şi în faţa spitalului care mai poartă numele de Colţea), turcii au cerut să fie şterse frescele exterioare în care apăreau uniforme suedeze! în mod paradoxal, portul şi moravurile în Principate au fost mai strâns legate de Constantinopol, de la sfârşitul secolului XVII încolo, decât în Evul Mediu.

Turcii ne impun domni străini

După cum am mai spus, chiar din veacul al XVI-lea suzeranul otoman începuse să numească domnitori în Principate, fără învoirea boierilor, adică fără a fi „aleşi de ţară", în veacul al XVII-lea practica devine curentă. Aşa ajung la domnie câteva dinastii străine, dintre care una, de pildă, se va împământeni foarte repede: Ghiculeştii. în 1658, Gheorghe Ghica, albanez ajuns boier moldovean sub Vasile Lupu, şi el de origine albaneză, e impus boierilor ca domnitor de marele vizir Mehmed Koprulii — el însuşi de origine albaneză, însă albanez musulman, pe când Ghica era creştin. Va domni, scurtă vreme, în Moldova şi în Muntenia, şi îi va urma fiul său, Grigore I (Grigoraşcu Vodă); vor fi mai mulţi din această familie în veacul următor, în epoca zisă „fanariotă", despre care vom vorbi îndată, şi încă trei în veacul al XIXlea, când vor fi atât de bine împământeniţi prin căsătoriile lor cu femei din vechea boierime şi prin atitudinea lor patriotică, încât vor fi consideraţi ca „domni pământeni", în opoziţie cu domnii fanarioţi.

Au fost de asemeni doi domnitori Duca, în secolul XVII, greci de origine obscură, şi doi Rosetti, în secolele XVII şi XVIII, dintr-un neam ilustru la Constantinopol (la noi li s-a zis un timp Ruset sau Rusăt: Antonie Vodă Ruset).

 

Nu vă mai încarc memoria cu alte nume, dar reţineţi că, în general, în veacul al XVII-lea Poarta îşi permite să numească domni în Principate fără a mai cere învoirea boierilor, astfel încât începutul perioadei fanariote n-a fost resimţit ca o schimbare de regim. înainte de a ajunge la epoca fanariotă, trebuie vorbit despre doi ultimi şi iluştri domni pământeni în Ţara Românească, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, şi despre unul în Moldova, Dimitrie Cantemir.

 

Şerban Vodă Cantacuzino

Îi spun „pământean" şi lui Şerban Cantacuzino, fiindcă ilustrul său neam bizantin se asimilase atât de bine în ţara noastră, încât se afla în fruntea partidei boiereşti care lupta pentru a restrânge influenţa familiilor greceşti de curând „aciuate" în ţara noastră (pe când capul partidei pro-greceşti era marele boier Gheorghe Băleanu de autentică obârşie românească!). E drept că tatăl lui Şerban Vodă, marele postelnic Constantin Cantacuzino (nepot de fiu al lui Şeitanoglu), se însurase cu o fată a lui Radu Şerban Basarab, aşa încât fiii lui se simţeau oarecum moştenitori ai vechilor noştri domnitori.

Constantin postelnicul a fost o frumoasă figură de mare dregător înţelept, preţuit de domni, în special de Matei Basarab. Din nefericire, în 1663, Grigoraşcu Vodă Ghica, venind în scaun, ascultă de unele zvonuri viclene cum că fiii postelnicului râvnesc domnia, şi pune să fie sugrumat bătrânul sfetnic. De unde s-a iscat o cruntă duşmănie, de tip vendetta, între Cantacuzini şi Ghiculeşti. Iar când ajunge la domnie Şerban Cantacuzino, în 1678, se răzbună cumplit pe boierii partizani ai lui Ghica. (Am şi eu, din partea mamei, un strămoş, Valeu Grădişteanu, care a fost tras în ţeapă la mânăstirea Snagov din porunca lui Şerban Cantacuzino — cu toate că era rudă cu el! Iată deci că un domn luminat, ctitor de biserici şi mânăstiri, putea fi cumplit la mânie; se mai trăgea în ţeapă la sfârşitul secolului XVII!...

 

Dar e drept că în toată Europa supravieţuiesc încă moravuri cumplite: un rege strălucit ca Ludovic al XIV-lea al Franţei foloseşte metode sălbatice, şi în războaiele din Germania, şi înăuntru, contra protestanţilor.)

Despre Şerban Vodă se zice că nutrea speranţa de a relua lupta împotriva turcilor, dar tocmai în timpul domniei lui (1678-l688) Imperiul Otoman are o ultimă zvâcnire de agresivitate şi ajunge să asedieze Viena, în 1683, episod despre care am vorbit. Şerban Vodă, ca şi domnul Moldovei şi principele Apafi al Transilvaniei, fusese nevoit să însoţească armata turcă cu mica lui oştire; şi s-a zis că trăgea cu tunul cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creştinilor asediaţi. Se mai află şi azi lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creştinii din armata turcă. Dar suntem încă departe de o luptă făţişă împotriva turcilor, în octombrie 1688, Şerban Vodă moare subit — s-au ivit fel de fel de zvonuri despre moartea lui.

Dintre fraţii lui, stolnicul Constantin Cantacuzino va fi un mare învăţat, cu studii la Padova, iar spătarul Mihai Cantacuzino, după un hagialâc la mânăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, va fi ctitorul mânăstirii de la Sinaia, a cărei construcţie în munţii împăduriţi, la l 000 de metri altitudine, într-o trecătoare prea puţin umblată pe atunci, a fost, am zice azi, o adevărată performanţă. El a clădit de asemenea, la Bucureşti, spitalul Colţea şi biserica din faţa acestuia, unde i s-a ridicat, în veacul trecut, o statuie.

Tot în vremea lui Şerban Cantacuzino are loc şi începutul unei revoluţii... agricole şi alimentare: se introducea la noi cultura porumbului, plantă descoperită de spanioli cu peste un veac şi jumătate în urmă, în Mexic. Românul constată că făina scoasă din bobul de porumb e aidoma mălaiului de mei din care-şi făcea mămăliga încă din vremea romanilor (e atestat documentar), şi poate chiar dinainte. Meiul a rămas de veacuri cereala de predilecţie a românului, cred, şi din motivul că e cea cu germinaţia cea mai rapidă: dacă-l semeni la 1 mai, îl poţi secera la 15 iunie. Într-o ţară bântuită de razii sălbatice şi de războaie, dacă ai norocul să fie pace în acele şase săptămâni, ai pus deoparte hrana de bază pe tot anul.

Dacă năvălesc turcii sau tătarii, îngrămădeşti sacii şi copiii în căruţă şi fugi la munte.

Porumbul însă aducea deodată o serie de noi foloase: randamentul la pogon e mai mare, gustul mălaiului e mai bun, iar grăuntele se potriveşte mai bine pentru hrana cailor şi orătăniilor — dar, mai cu seamă, coceanul poate fi pus pe foc şi, chiar uscat, poate hrăni boii toată iarna. De aceea, încet-încet, în tot veacul al XVIII-lea cultura porumbului se întinde în întreaga ţară până devine, an de an, cultura principală atât în Ardeal, cât şi dincoace de Carpaţi, căci obiceiurile alimentare sunt foarte statornice la un popor, în Muntenia i se va zice porumb (din cauza asemănării ştiuletelui cu pasărea!), în Moldova păpuşoi, iar în Ardeal, cu un nume nemţesc, cucuruz.

Unii autori consideră că introducerea culturii porumbului ar fi una din cauzele creşterii populaţiei în Principate în secolul XVIII, în ciuda vitregiei vremurilor.

 

 Constantin Brâncoveanu, iscusit om politic, ctitor şi martir

La moartea lui Şerban Cantacuzino s-au adunat marii boieri ca să aleagă un nou domn — de data asta n-a intervenit Poarta — iar boierii, considerând că fiul lui Şerban e încă un copil, îl aleg pe nepotul răposatului domn, pe Constantin Brâncoveanu, om matur şi experimentat care deţinuse mai multe dregătorii. El a vrut să-şi spună mai întâi, după maică-sa, CantacuzinoBrâncoveanu, dar tot neamul cantacuzinesc, prea mândru, s-a împotrivit cu indignare, zicând că a vrut să se facă armăsar când era doar catâr! Atunci a urcat cu o generaţie mai sus, a luat numele bunicii (Elina lui Radu Şerban Basarab) şi şi-a zis: Basarab-Brâncoveanu...

 

Nu voi insista asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar e de ştiut că a fost un domnitor înţelept, şiret totodată, ascunzându-şi acţiunile faţă de turci, austrieci şi ruşi; a căutat de asemeni să-şi impună candidaţii lui în scaunul Moldovei, a fost deci un om ambiţios şi iscusit, şi a domnit 25 de ani — e ultimul domnitor din ţările noastre care reuşeşte să rămână în scaun atâta timp. După el va veni lungul şir de domni fanarioţi care, în general, nu vor fi lăsaţi în scaun, de turci, decât vreo 2-3 ani la rând. în timpul domniei sale a refăcut multe din clădirile şi bisericile înălţate din vechime de neamul său, a construit multe noi monumente şi chiar a „inventat" un stil (cunoscut azi sub numele de „stil brâncovenesc") în care intră, pe lângă vechea tradiţie locală sau balcanică, şi o anumită influenţă italiană, adusă bunăoară de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Mânăstirea Horezu, în Oltenia, sau palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti (frumos restaurat în secolul nostru de prinţesa Marta Bibescu, e azi singurul monument civil mai vechi şi mai arătos din raza Bucureştilor) sunt reprezentative pentru stilul brâncovenesc.

A fost deci, din punct de vedere cultural, o domnie de cea mai mare importanţă, continuând şi încurajând dezvoltarea unor forme de expresie autohtone — deja sub unchiul său, Şerban Cantacuzino, se începuse traducerea Bibliei în româneşte şi se înfiinţase Şcoala Domnească. Sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, trebuie să recunoaştem, ne mai impresionează şi azi. Turcii l-au bănuit că ar unelti împotriva lor, încercând să se alieze în secret cu austriecii sau cu ruşii. Vom vedea mai jos ce se întâmplă în 1710-l711, în Moldova, când Dimitrie Cantemir trece făţiş de partea lui Petru cel Mare al Rusiei. Brâncoveanu, mai prudent, refuză să participe la această alianţă, dar suspiciunea persistă după ce doi veri ai lui, Cantacuzini, trec la ruşi (unde vor da naştere unei spiţe de prinţi ruşi Cantacuzino). Turcii sunt încredinţaţi că şi Brâncoveanul e de partea apusenilor, în special a austriecilor, o dată ce împăratul i-a conferit titlul de „principe al Sfântului Imperiu".

 

El, de fapt, o ştim acum, a dus în mai multe rânduri tratative secrete şi cu ţarul Rusiei şi cu împăratul, dar s-a ferit să facă pasul hotărâtor câtă vreme i s-a părut că turcul e încă prea tare. Ba chiar, în august 1690, a trecut Carpaţii către Ardeal alături de principele transilvan pro-turc Thokoly şi i-a învins pe austrieci la Zărneşti, pe când ginerele lui Şerban Vodă, Constantin Bălăceanu, murea ca general în armata austriacă!

Acum, în 1714, s-a zvonit chiar că unchii săi Cantacuzini, Mihai spătarul şi Constantin stolnicul, îngrijoraţi că Brâncoveanul nu mai asculta de sfaturile lor înţelepte, l-ar fi pârât la Constantinopol. Atunci Poarta, în primăvara lui 1714, trimite la Bucureşti un capugiu ca să-l aducă la Constantinopol pe Brâncoveanu cu toţi ai lui. Iată în ce stare de slăbiciune se află deacum Ţara Românească, la numai un veac după faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul şi ale lui Radu Şerban Basarab: e de ajuns să sosească un capugiu turc însoţit doar de câţiva ostaşi, să vină în palatul lui Brâncoveanu, să-i pună pe umăr panglica neagră, semn că este „mazilit", şi să nu mişte nimeni, toată familia lui Brâncoveanu să fie urcată în rădvane şi dusă la Constantinopol — fără nici un semn de împotrivire din partea curtenilor, din partea celor din jurul lor. Episodul e grăitor în privinţa gradului de decădere militară şi politică la care ajunseseră ţările noastre.

Brâncoveanu e dus la Constantinopol, închis în Cetatea celor Şapte Turnuri (ledikule), supus la chinuri ca să spună unde-şi ascunde averile — căci se ştia că era foarte bogat —, iar în ziua de 15 august 1714, ziua Adormirii Maicii Domnului, marea sărbătoare creştină, în faţa sultanului, a tuturor vizirilor, paşalelor şi ambasadorilor străini, este adus Constantin

Brâncoveanu, în cămaşă lungă albă, cu cei patru fii ai lui şi cu sfetnicul său cel mai apropiat,

Ianache Văcărescu. Acolo e călăul, cu securea şi cu un butuc. Cade mai întâi capul lui Văcărescu, apoi vine rândul fiului mai mare al lui Brâncoveanu, urmează cel de-al doilea, apoi al treilea. Fiecăruia la rând i se spune că, dacă trece la Islam, dacă „se turceşte", cum se zicea, scapă cu viaţa. Al patrulea, un copil de 12-l3 ani, răspunde că vrea să se turcească pentru a scăpa de moarte.

 

Tatăl îl dojeneşte atunci aspru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă." Cel mic retractează şi spune că va muri şi el creştin, pune gâtul pe butuc, şi cade şi tânărul cap în nisip. După care l-au tăiat şi pe al bătrânului domn. Moartea aceasta cutremurătoare a impresionat întreaga Europă — l-a impresionat şi pe bardul popular care a cântat peste veacuri pe „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi Domn creştin..."

 

 Dimitrie Cantemir, intelectual de talie europeană şi politician nerealist

Pentru a înţelege instalarea, mai târziu, a regimului fanariot, trebuie să evocăm şi un scurt moment din istoria Moldovei, scurt, dar de însemnătate majoră: domnia lui Dimitrie Cantemir în 1710-l711.

Dimitrie Cantemir era fiul unui voievod ales, Constantin Cantemir, care fusese un simplu ostaş, provenit din răzeşimea moldoveana din Tigheci, la graniţa Bugeacului tătăresc, foarte viteaz; el fusese mai întâi mercenar la polonezi, ajuns la cele mai înalte grade militare, apoi boierit în ţară şi în cele din urmă înălţat la domnie de către boierii moldoveni, la bătrâneţe, în 1685, oarecum accidental, fiindcă nu se putuseră înţelege asupra vreunui candidat coborâtor din foştii domni sau ieşit din marea boierime. Domneşte din 1685 până în 1693 şi, cu toate că a fost atâta vreme în slujba Poloniei, îi ţine piept regelui Jan Sobieski când acesta încearcă să cucerească Moldova (de atunci datează legenda „Sobieski şi plăieşii").

Constantin Cantemir a avut doi fii care au domnit apoi pe rând, Antioh şi Dimitrie. Acesta din urmă era de o inteligenţă ieşită din comun. Cronicarul povesteşte cum bătrânului domn, care nu ştia carte, îi plăcea să-l pună pe copil să-i citească din slovele vechi. Dar, după o străveche rânduială, domnitorul a trebuit să-l trimită pe tânărul Dimitrie ostatic la Constantinopol, ca garanţie că voievodul nu se va răzvrăti împotriva turcilor; la fel fuseseră ostatici, chiar din veacul al XV-lea, Vlad Ţepeş şi fratele său, Radu cel Frumos.

 

Dimitrie stă ostatic la Constantinopol 20 de ani. învaţă toate limbile vorbite curent acolo la vremea aceea: araba, persana şi turca, bineînţeles; limbile antice (greaca, latina); greaca modernă; dintre limbile apusene: italiana, germana şi ceva franţuzeşte — astfel că, adăugind româna şi rusa, pe care o va învăţa în exil în Rusia, avem ceea ce se numeşte un adevărat poliglot. Cunoaşte cultura bizantină, fireşte; cunoaşte perfect cultura islamică, trăind în mediul ei (e inventatorul unui mod de transcriere a muzicii turceşti! se mai ştie şi azi în Turcia că notele muzicale turceşti sunt o invenţie a lui „Cantemiroglu", adică a fiului lui Cantemir Vodă tatăl); latina şi greaca antică le cunoaşte temeinic din cărţi; cunoaşte ceva şi din cultura apuseană, căci e citit şi frecventează pe ambasadorii străini: olandez, englez, francez, german... Când a ajuns să fie apreciat la Curtea Otomană, marele vizir a crezut că el e omul potrivit să fie trimis domn în Moldova, pentru că se zvonea că ţarul Petru (căruia i se va spune „cel Mare"), după ce l-a învins pe regele Suediei Carol al XII-lea, ilustru căpitan, se pregătea de război împotriva turcilor.

Dar iată că abia ajuns în scaun la Iaşi, Cantemir caută să ia legătura cu ţarul pentru ca, împreună, să pornească un război de eliberare de sub dominaţie turcă. In 1697, în vârstă de 24 de ani, asistase, în rândurile armatei otomane, la înfrângerea de la Zenta în faţa imperialilor, înfrângere sfârşită în adevărată derută, de unde Cantemir trăsese concluzia pripită că puterea otomană era definitiv decăzută. Prin emisari de-ai lui, aleşi din mica boierime care-i era mai credincioasă, încheie, în primăvara lui 1711, un tratat cu Petru cel Mare, prin care pune Moldova sub protecţia ţarului, într-un cuvânt făcea din Moldova o ţară vasală Rusiei. Noi, care ştim ce a urmat vreme de trei veacuri, ne dăm seama ce imprudenţă comitea: dacă ruşii ar fi ieşit învingători atunci, Moldova toată ar fi avut, cu timpul, soarta Ucrainei, a Georgiei sau a Basarabiei, prefăcute în simple provincii sau gubernii ale imperiului rus.

 

Închipuiţi-vă că de pe atunci s-au găsit câţiva mari boieri, ca Iordache Rosetti sau Lupu Costache, care au înţeles că politica lui Cantemir era nesocotită, că puterea rusă în plină expansiune reprezenta de acum pentru neatârnarea ţării o şi mai mare primejdie decât dominaţia turcă, şi au făcut tot ce au putut pentru a sabota acţiunea domnitorului şi întreaga expediţie. Ţarul Petru soseşte cu armata lui la Iaşi, unde Cantemir a adunat în pripă 20 000 de oameni, nu prea bine pregătiţi, dar iată că aprovizionarea — se folosea atunci cuvântul turcesc zaherea — cu care fusese însărcinat marele vornic Lupu Costache, aprovizionare de altfel greu de adunat într-o ţară bântuită de secetă, nu soseşte. Armata rusă, cu contingentul moldovenesc, coborând pe valea Prutului, e încercuită de turci la Stănileşti, iar după două zile capitulează — nu învinsă de arme, ci de foame. Ţarul încheie atunci o pace cu vizirul turc — o pace în condiţii relativ uşoare: ruşii cedează doar portul Azov de la Marea Neagră, pe care-l cuceriseră abia de puţini ani. Se zice că ţarul l-a cumpărat pe vizir cu bani grei, ţarina, prezentă, cedând şi toate bijuteriile ei. Important pentru noi e că Dimitrie Cantemir, trădător în ochii turcilor, a putut să se retragă în Rusia cu toată familia lui şi cu vreo 5 000 de moldoveni, boieri, curteni, simpli ostaşi voluntari. Destui dintre ei, nefericiţi pe-acolo, s-au întors după câţiva ani în Moldova — între ei boierul Ion Neculce, viitorul cronicar, de la care aflăm multe despre această mare aventură.

Cantemir a rămas în Rusia până la moartea lui, în 1723, tot nădăjduind că ţarul va relua lupta împotriva otomanilor, ceea ce nu s-a întâmplat atunci. Ţarul l-a ţinut pe Cantemir la mare cinste, făcându-l prinţ rus, sfetnic de taină şi membru în „senatul" său. De atunci ne-a rămas celebrul portret pe care-l vedeţi în toate cărţile de istorie, unde ne apare fără barbă, în ţinută apuseană, cu armură, perucă franţuzească şi baston de mareşal — căci Petru cel Mare începuse deja în chip autoritar occidentalizarea Rusiei. La noi, înainte de pribegirea lui, îl vedem pe Cantemir ca pe toţi voievozii noştri, cu barbă, işlic şi caftan...

 

Şi trebuie să ne dăm seama că fără acea nefericită bătălie de pe Prut şi cei 12 ani de pribegie în Rusia, Cantemir n-ar fi lăsat operele care au făcut faima lui în toată Europa, precum Istoria Imperiului Otoman sau Descrierea Moldovei, ambele scrise în latineşte (iar ultima destinată Academiei din Berlin, al cărei membru fusese ales). Aşadar, în perspectiva timpului, trebuie să recunoaştem că exilul lui Cantemir a avut urmări pozitive pentru posteritatea lui. Să mai adăugăm şi celebritatea fiului său, Antioh, geniu precoce, care a fost primul poet rus de stil occidental, şi, fiind trimis, tânăr încă, ambasador al Rusiei la Paris, apoi la Londra, a făcut mult pentru faima tatălui său, favorizând publicarea în engleză şi franceză a Istoriei Imperiului Otoman şi intrând în legătură cu cărturari de renume, de pildă, la Paris, cu Voltaire.

 

 Paşalâc sau ţară autonomă cu domni străini?

Aceste două momente cruciale în desfăşurarea raporturilor noastre cu Poarta Otomană, trădarea lui Dimitrie Cantemir în 1711 şi destituirea şi tăierea capului lui Brâncoveanu în 1714, au avut drept urmare o înăsprire a controlului otoman asupra Principatelor. Nemaiavând încredere în domnii pământeni pe care şi-i alegeau boierii noştri, turcii au hotărât de-acum să numească ei domnitorii, alegându-i printre marii lor slujitori greci proveniţi din acea oligarhie — aristocraţie a banului şi a naşterii — care se reconstituise în cartierul Fanar al Constantinopo-lului. De-atunci începe ceea ce s-a numit la noi în ţară „Epoca fanariotă" — de la 1711 în Moldova, de la 1716 în Muntenia, după ce turcii au tăiat şi pe succesorul lui Brâncoveanu, pe vărul său Ştefan Cantacuzino, împreună cu tatăl său, învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, şi cu unchiul său, marele spătar Mihai Cantacuzino. Dacă-i adevărat că ei uneltiseră căderea Brâncoveanului, atunci au plătit la rândul lor.

Pentru a înţelege mai bine situaţia Principatelor şi dilema care se ridica, trebuie spus în două cuvinte ce era un paşalâc turcesc şi ce era un ţinut sub protectoratul Porţii Otomane.

 

Am văzut cum au căzut rând pe rând ţările creştine din jur: două tarate bulgăreşti, regatul sârb după faimoasa bătălie de la Kossovo, rămăşiţele Imperiului Bizantin, în cele din urmă şi regatul ungar — toate prefăcute în provincii ale Imperiului Otoman, guvernate fiecare de un paşă, general şi guvernator turc, de unde numele de paşalâc pe care-l dăm fiecărei mari împărţiri administrative (turcii le numeau mai curând vilayef). în aceste paşalâcuri, deci în Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, turcii puteau stabili colonişti turci, puteau clădi moschei, puteau face, prin tot felul de metode, prozelitism musulman — ceea ce a avut urmări durabile, perceptibile şi azi în mai multe zone din Balcani: două treimi din Albania, jumătate din Bosnia, o parte din Bulgaria şi din Macedonia au fost islamizate, de unde, până azi, conflictele dramatice din Bosnia, din Kosovo etc.

De ce au rămas Muntenia şi Moldova, mai apoi şi Transilvania, cu o guvernare autohtonă şi nau fost transformate în paşalâc şi guvernate direct de administratori turci? Aici istoricii nu sunt toţi de aceeaşi părere — nu există explicaţie unică şi satisfăcătoare. Unii spun că rezistenţa îndârjită a unor voievozi ca Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş e cauza. Alţii, că turcii au înţeles interesul de a avea un fel de „zonă tampon" între ei şi regatele ungar şi polon, ţinuturi fără prezenţă militară turcă directă care să îngrijoreze acele două state creştine, dar care, tributare Porţii Otomane şi silite să-i fie credincioase, nu mai prezentau o primejdie pentru Constantinopol. O a treia explicaţie originală a sugerat-o, în perioada interbelică, istoricul Petre P. Panaitescu: turcii ar fi constatat că ţinuturile administrate de ei sărăciseră în scurtă vreme, nemaiputând fi folosite ca surse de aprovizionare a împărăţiei şi în special a capitalei Constantinopol. în schimb, ţările române, lăsate în semiindependenţă, în orice caz sub ocârmuire autohtonă, puteau rămâne grânarul Constantinopolului, ceea ce au fost într-adevăr timp de veacuri, Poarta impunând un monopol la export pentru grâne, vite, lemne, miere şi ceară — la preţuri stabilite de ea.

 

Probabil că toate explicaţiile au un sâmbure de adevăr, dar cred că dorinţa de a avea spre nord o zonă relativ neutră — mai întâi faţă de Ungaria, apoi faţă de Polonia, în sfârşit faţă de Rusia şi Austria — trebuie să fi fost determinantă. S-a adăugat, în epoca fanariotă, un motiv suplimentar, mai puţin evident, şi în orice caz nemărturisit, dar de mare importanţă pentru turci: domnii fanarioţi trimişi la Bucureşti şi Iaşi erau folosiţi ca informatori privind cele ce se petreceau în Apus, în Polonia, în Rusia. Prin cunoaşterea limbilor, prin lectura şi interpretarea ziarelor din Occident, prin negustori şi prin agenţi de-ai lor, domnii fanarioţi au fost, timp de generaţii, spionii oficiali ai Porţii privind treburile apusene. Iar când devii informator, tentaţia de a face dublu joc e mare!

Veacul fanarioţilor (1711-l821)

Aşa-numita „epocă fanariotă" a fost foarte hulită în veacul trecut şi în veacul nostru. Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momentul când turcii sau temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam şanse să redevenim independenţi. Puteam ori să fim paşalâc, ori să avem guvernatori greci veniţi de la Constantinopol. A doua variantă era de preferat, cu atât mai mult cu cit primii domnitori fanarioţi nu au fost răi. Nicolae Mavrocordat avea o bunică muşatină şi se considera os de domn. Tatăl său, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adică „păstrătorul tainelor", un fel de „secretar de stat" (n-avea voie să fie ministru, dar era al doilea în ministerul de externe otoman), era un om de o mare iscusinţă şi inteligenţă, încât el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii părăseau toată Ungaria şi Transilvania, precum şi părţi din Serbia şi Croaţia. Iar turcii nu i-au tăiat capul. Au tăiat capul ministrului turc, dar el a rămas în viaţă, şi amândoi fiii lui, Nicolae şi Ioan, vor deveni voievozi ai Munteniei şi Moldovei. Soţia lui, Sultana Hristoscoleos, era fiica domniţei Casandra a Moldovei, strănepoată a lui Ştefan cel Mare.

 

Aceşti Mavrocordaţi s-au considerat deci os de domn, nu se aflau ca nişte străini la noi în ţară. Interesant este că toate familiile fanariote care au venit pe urmă, în afară de un fel de nebun care s-a numit Nicolae Mavrogheni (1786-l790), toate aceste familii care au ajuns a da domnitori la noi erau înrudite cu Mavrocordaţii, ca şi când ar fi fost os de domn „de gradul doi", chiar şi Ghiculeştii, care domniseră deja în secolul XVII, şi cele două familii de origine română, Racoviţă şi Callimachi (Călmaşul). Epoca fanariotă n-a început deci printr-o ruptură totală cu trecutul. Boierii noştri, sau chiar poporul, nu au simţit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situaţia a devenit din ce în ce mai grea. Toţi aceşti domnitori fanarioţi care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba şi peşcheşuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulţi oameni de-ai lor, din Fanar, rude sau creditori.

Fanarul era un cartier din Constantinopol, în afara zidurilor oraşului, spre golful care se numeşte Cornul de Aur. Se pare că numele de Fanar vine de la franţuzescul „fanai", adică un far care s-ar fi aflat acolo pe timpul aşa-zisului Imperiu Latin, după cruciada de la 1204. In acest cartier al Fanarului, turcii, câteva decenii după cucerirea Bizanţului, când au început să repopuleze Constantinopolul, au permis grecilor să revină. Bunăoară, au lăsat mai întâi ţăranii din jurul oraşului să vină să-şi vândă marfa, să aprovizioneze, să hrănească noua populaţie turcească de funcţionari, ostaşi, meseriaşi şi negustori. Iar ţăranii greci, când erau opriţi la porţile oraşului de vameşul turc care-i controla şi-i întreba: „Unde mergi?", răspundeau în limba lor: (Merg) „în oraş", pe greceşte: is tin polin! De unde a ieşit numele actual al Constantinopolului: Istanbul! Grecilor care cu vremea au fost consideraţi folositori bunului mers al capitalei şi al împărăţiei, li s-a îngăduit deci să se aşeze în această mahala a Fanarului, care a devenit un fel de „ghetto" grecesc la Constantinopol. Aici vin unele familii vestite pe vremea Bizanţului, cum au fost Cantacuzinii, Nottara, Ralli. Majoritatea însă sunt familii care fac comerţ şi acum se îmbogăţesc, iar, pe de altă parte,

Poarta — adică sultanul şi vizirii săi — alege dintre ei administratori ai împărăţiei. De ce? Fiindcă turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învaţă limbile creştinilor, considerate ca „spurcate"! Au deci nevoie de aceşti greci care au învăţat limbi apusene, italiana, franceza, precum şi latineşte, şi-i folosesc ca tălmaci şi „funcţionari", cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înfiinţează postul de „Mare Dragoman", adică mare interpret pe lângă sultan şi marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanţă nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului şi a legăturilor cu toţi trimişii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori", în acele vremi titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri).

Primii doi domni Mavrocordaţi au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiţi de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova — şi a devenit aproape o regulă: fanariotul ambiţios, care visa să ajungă domn în Principate, ştia că trebuie să ajungă întâi mare dragoman.

În veacul al XVIII-lea — de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia — încep vremuri foarte grele pentru ţările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur şi corupt, caracteristic perioadei de decadenţă a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iaşi şi Bucureşti pe bani grei. Şi la suma „oficială" se adăugau daruri, peşcheşuri, către marele vizir sau alţi demnitari care înlesniseră „târgul". Domnitorul, plin de datorii, îşi aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în ţară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situaţie şi mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o şi mai mare sărăcire a păturii ţărăneşti, ba şi cu nemulţumirea boierilor pământeni. întru apărarea domnilor fanarioţi, trebuie să semnalăm şi câteva aspecte pozitive — şi este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul.

 

Unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură şi s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea ţării, în special, de pildă, Grigore II Ghica şi vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură şi de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) şi s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi serbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că ţăranii care lucrau pe moşiile altora nu mai erau legaţi de glie, şi de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia şi 12 în Moldova (trebuie subliniat că în ţările învecinate — Transilvania, Polonia, Rusia, chiar şi în Prusia orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână! De altfel, serbia în aceste ţări n-a fost desfiinţată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin uşurarea controlului statului, peste capul boierimii, şi concomitent cu creşterea exigenţelor băneşti ale turcilor, reforma a fost interpretată de duşmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, şi pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea şi ţăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populaţia ţărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ.

Constantin Mavrocordat a reformat şi cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau consideraţi boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din ţară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generaţii la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puţin privilegiată, între boieri şi moşneni (răzeşi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie. în orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogăţit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu ruşii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, e atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-şi poată pregăti plecarea!

 

Mavrocordat soseşte în Moldova, încearcă să apere cu armată turcă graniţa, dar nu reuşeşte, cade prizonier şi e omorât de un soldat rus care-l loveşte cu patul puştii în cap. Comandantul rus, cam ruşinat, i-a făcut totuşi o înmormântare domnească.

O generaţie după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiţi Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, şi cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioţii au început să trădeze Poarta!

După „trădarea" Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Şuţu, Caragea şi Callimachi (aceştia de origine moldoveana, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupţia, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat — şi de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile ţării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor şi boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim... Şi uneori de a fi profitat de el.

Totuşi, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puţin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-l782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiţă Văcărescu, mare boier dar şi mare învăţat, a gospodărit bine ţara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De altfel, fanarioţii au adus o tradiţie de evergeţi, adică de donatori pentru binele obştesc, în special pentru îngrijirea bolnavilor, în vremea lor s-au întemeiat mai multe spitale, gerate de eforii înzestrate cu întinse moşii — lucruri admirate de unii călători occidentali.

De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-l818) — cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! — Şi a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-l819), s-au alcătuit primele două coduri relativ moderne din ţările noastre — întâiul, rămas apropiat de tradiţia bizantină, al doilea, mai influenţat de dreptul austriac.

 

Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărţi în limba română decât în greceşte. Pe de altă parte, cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit în epoca fanariotă instituţii de învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toţi greci, erau oameni învăţaţi, şcoliţi în universităţi apusene, iar unele cursuri s-au predat şi în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecinţe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca — adică mijlocul general de comunicare — în Europa apuseană.

Un alt canal de penetraţie a influenţei franceze a fost, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, instituţia secretarilor francezi ai domnitorilor. Sub cuvânt că le trebuia în cancelaria lor un bun redactor în limba franceză, domnii fanarioţi au început să aibă pe lângă ei secretari propuşi de ambasadorul Franţei la Constantinopol, dintre care unii au fost oameni de distinsă cultură, care au comunicat în Apus veşti despre ţările noastre; alţii au rămas în ţară şi s-au amestecat cu boierimea noastră. Unii au fost poate şi cei care au introdus francmasoneria la noi — fenomen despre care vom mai vorbi.

 

Războaiele austro-ruso-turce

Un lucru, în sfârşit, nu trebuie uitat pentru a înţelege lunga tragedie reprezentată de veacul fanariot: acest regim a apărut guvernului turc ca o necesitate din cauza noului pericol pe care-l reprezenta pentru Imperiul Otoman subita agresivitate a puterilor creştine, în speţă Austria şi Rusia. Aduceţi-vă aminte: 1. pasul uriaş pe care-l fac Habsburgii între asediul Vienei în 1683, când însăşi capitala lor e în primejdie, şi pacea de la Karlowitz, când dobândesc Ungaria şi Transilvania; 2. tentativa lui Petru cel Mare, sprijinit de Dimitrie Cantemir, în 1711.

 

Or, în toată epoca fanariotă războaiele între aceste trei puteri s-au ţinut lanţ, de cele mai multe ori pe teritoriul ţării noastre, aducând de fiecare dată convoiul lor de mizerii, fără să mai vorbim de rechiziţiile turceşti.

Iată un „calendar" succint al războaielor austro-ruso-turce după pacea de la Karlowitz şi încercarea neizbutită a lui Petru cel Mare din 1711:

—1716-l718, război austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz (în sârbă Pozarevac). Turcii cedează banatul Timişoarei şi Oltenia. După ce au dobândit Banatul, care, ca toate fostele posesiuni otomane, era în mare parte depopulat, austriecii au purces la o intensă colonizare a ţinutului în special cu germani din regiunea Suabiei, apoi cu germanofoni din Lorena (după ce au trebuit să cedeze, în 1738, acest ducat Franţei — recte temporar socrului regelui Franţei, Stanistaw Leszczynski). Această populaţie de limbă germană şi religie catolică a căpătat la noi denumirea generică de şvabi.

—1735-l739, război austro-ruso-turc. Ruşii înaintează în Ucraina către Marea Neagră; austriecii sunt mai puţin norocoşi, iar prin pacea de la Belgrad trebuie să restituie Oltenia Ţării Româneşti, în decursul a peste 20 de ani de ocupaţie, austriecii au introdus însă câteva reforme administrative, şi în orice caz ne-au lăsat recensământuri preţioase, pe care nu le aveam înainte, sub dominaţie turcă. Românii însă nu s-au împăcat bine cu stăpânirea austriacă — în afară de câţiva boieri „colaboraţionişti". A existat o temere de a fi despărţiţi de fraţii de dincolo de Olt, iar, în cercurile bisericeşti, o teamă de presiunea catolicismului — astfel încât pacea de la Belgrad, negociată pentru partea otomană de Ioan Vodă Mavrocordat, a fost bine primită.

— 1768-l774, război ruso-turc (deja pomenit în legătură cu moartea lui Constantin Mavrocordat). Pacea se încheie la Kuciuk-Kainardji. Ruşii înaintează până la Bug şi obţin libertatea de navigaţie în Marea Neagră, precum şi drept de intervenţie în treburile Principatelor române. Boierii români se folosesc de împrejurare ca să înainteze rapoarte politice la Sankt-Petersburg, cu o serie de revendicări care sunt precursoarele programului politic al patrioţilor români din veacul următor: revenirea la vechile orânduieli ale ţării, domni pământeni etc.

 

 „Răpirea"Bucovinei (1775). Pierdem prima oară Basarabia (1812)

 

Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kainardji a avut şi o urmare neprevăzută şi dramatică: Austria, ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771, porţiune ce capătă de acum numele de Bucovina (pădure de fag, în limbile slave). Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată". A fost în zadar. Nu chiar în zadar, căci marele vizir a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Vodă în palatul lui (1777).

Provincia Bucovina a fost bine administrată — ca toate ţinuturile guvernate de austrieci —, însă fiind prea puţin populată, administraţia a favorizat imigrarea rutenilor, deja prezenţi, dar în număr mic, astfel încât cu vremea ponderea populaţiei s-a schimbat în dauna românilor, cu atât mai mult cu cât tot pe acolo se va scurge, după 1830, marea migraţie evreiască din Galiţia şi Rusia.

Între 1787 şi 1792 are loc un nou război austro-ruso-turc. Austriecii, care înaintaseră adânc în ţările noastre, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident o dată cu Revoluţia Franceză (pacea de la Şiştov, august 1791). Ruşii încheie la rândul lor pacea la Iaşi (ianuarie 1792). Atunci atinge pentru prima oară Rusia ţaristă graniţa Nistrului. Vedeţi deci că nu suntem dintotdeauna vecini cu ruşii. Am fost vecini cu rutenii şi, mai la răsărit, dincolo de stepe multă vreme pustii, cu cazacii, dar ruşii moscoviţi abia după Petru cel Mare au început să se apropie de Marea Neagră, şi, în toate războaiele pe care le-am pomenit, de fiecare dată înaintează, ocupând ţinuturi odinioară dependente de tătarii din Crimeea sau chiar direct de turci (Ucraina apuseană).

 

Aşa ajung pe rând la Nipru, la Bug, iar acum, în 1792, la Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul următor să fie anexarea ambelor „Principate dunărene", cum ni se zice de-acum în cancelariile europene. Până atunci, din cauza ambiţiilor rivale ale Austriei, ruşii nu se încumetau să râvnească şi la Muntenia. Dar iată că, o dată cu războaiele Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon, Austria e ţintuită la apus. Rusia profită de ocazie şi dezlănţuie un nou război cu turcii, ocupând ambele principate timp de şase ani (1806-l812). Negocierile de pace tărăgănează luni şi luni de zile — în cele din urmă au loc la Bucureşti în hanul lui Manuc, de curând construit de un negustor armean, figură de mare aventurier. Acum ruşii se grăbesc, căci se vădeşte că Napoleon se pregăteşte să atace Rusia. Anglia, care e sufletul rezistenţei antinapoleoniene, se străduieşte din răsputeri să-i aducă pe ruşi şi pe turci la masa negocierilor. Şi atunci asistăm la o incredibilă greşeală a diplomaţiei lui Napoleon: postul de ambasador al Franţei la

Constantinopol e deocamdată vacant, iar noul ambasador desemnat călătoreşte ca un crai şi soseşte când pacea e semnată (16/28 mai 1812)! Ruşii au renunţat la Muntenia, chiar şi la jumătatea apuseană a Moldovei, dar capătă Moldova dintre Prut şi Nistru, pe care o vor boteza Basarabia (nume purtat în Evul Mediu doar de extremitatea sudică a ţinutului). Şase săptămâni mai târziu, „Marea Armată" a lui Napoleon intră în Rusia — dar diviziile ruseşti, care făceau faţă armatelor turceşti de la Dunăre, sunt de-acum în drum spre Rusia şi vor participa, pe râul Berezina, la dezastrul armatei napoleoniene în retragere.

De aproape 200 de ani, istoricii, diplomaţii, oamenii politici îşi pun întrebarea: cum au putut face turcii o pace atât de păguboasă cu numai câteva săptămâni înainte de atacul lui Napoleon contra Rusiei? Bineînţeles, chestiunea s-a pus îndată şi la Constantinopol.

 

Şi s-a găsit pe loc un ţap ispăşitor în persoana marelui dragoman Dimitrie Moruzi, fiu de domn fanariot şi candidat la domnie, vinovat chipurile de a fi sfătuit încheierea păcii. Lucrul e poate adevărat. Ştim însă astăzi, prin publicarea unor documente din arhivele otomane, că guvernul turc a avut atunci în mână toate elementele pentru a cântări alternativa: însărcinatul cu afaceri al Franţei (locţiitorul ambasadorului) înmânase ministrului turc de externe o notă din partea guvernului napoleonian îndemnând stăruitor Poarta să nu încheie pacea, atacul împotriva Rusiei fiind iminent. Nota a fost îndelung discutată în Divan, cu sultanul, marele vizir, toţi „responsabilii", şi după matură chibzuinţă s-a luat hotărârea de a semna îndată pacea, o eventuală victorie a Iui Napoleon apărând acelor guvernanţi turci, probabil pe drept cuvânt, ca reprezentând o mai mare primejdie pentru împărăţia turcă decât vecinătatea Rusiei.

Aşa a început drama Basarabiei, acum aproape 200 de ani. Să-i învinuim doar pe fanarioţi? Sunt şi astăzi istorici care susţin că grupul de familii fanariote care vreme de sute de ani au uneltit în culisele puterii otomane — plătind adesea cu capul ambiţia şi îndrăzneala lor — au urzit un complot „cu bătaie lungă", în care scopul era să sape în ascuns puterea otomană până ar fi fost în măsură să reconstituie, sub conducerea lor, o împărăţie creştină cu toate popoarele ortodoxe din regiune. Fapt e că grecii (toţi grecii, nu numai fanarioţii!), prea mândri de trecutul lor bizantin, au avut întotdeauna un complex de superioritate faţă de popoarele vecine, inclusiv, bineînţeles, românii, şi era deci firesc să nu ţină seama de interesele locale, regionale, deoarece numai ei (nu-i aşa?) erau chemaţi să conducă toate naţiunile ortodoxe. La perpetuarea acestei mentalităţi a mai contribuit şi faptul că, la puţin timp după cucerirea Constantinopo-lului în 1453, sultanul Mehmet chemase pe noul patriarh Ghenadie (care se opusese Uniunii de la Florenţa) şi-i încredinţase păstorirea tuturor creştinilor din fostul Imperiu Bizantin şi din Balcani, astfel încât, în mod paradoxal, Biserica de la Constantinopol a avut mai multă influenţă politică sub turci decât în perioada anterioară.

 

 

Popoarele creştine se revoltă împotriva turcilor. Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821)

La începutul secolului XIX încep revolte de mai mare amploare printre popoarele creştine din Balcani. Imboldul a venit în parte de la Revoluţia Franceză, care trezise la mai toate popoarele setea de libertate şi adusese noţiunea de egalitate socială.

Primii care se răscoală sunt sârbii, minaţi pe rând de doi conducători ieşiţi din ţărănimea chiabură de crescători şi negustori de porci —^ căci ţara nu mai are nici aristocraţie feudală, pierită o dată cu căderea statului medieval (în afară de cei ce s-au turcit sau au fugit, dintre care mulţi la noi), deocamdată nici burghezie (care se va naşte în mare parte printr-o imigrare aromână). Primul, Gheorghe Petrovici, poreclit Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), se proclamă principe al sârbilor în 1808, dar e învins şi în cele din urmă eliminat de un rival, Milos Obrenovici, mai diplomat şi mai şiret, care obţine în 1817 o cvasi-independenţă, el devenind un fel de paşă, adică ţara rămâne sub suzeranitate otomană, fără mari schimbări, plătind tribut, dar fără prezenţa trupelor turce. Milos capătă în faţa marilor puteri titlul de principe, Serbia peste care domneşte e însă departe de a-i cuprinde pe toţi sârbii. Milos duce, aparent, o viaţă de chiabur îmbogăţit; în realitate, ca şi paşalele cărora le succedă, cam confundă vistieria statului cu caseta lui particulară şi cumpără întinse moşii în Muntenia. Urmaşii lui vor da mai mulţi principi, apoi regi — dinastia Obrenovici, cu regine alese din boierimea română, Keşcu, Catargi — alternând cu descendenţii Karagheorghe viei, care în 1903 vor rămâne singuri, măcelărind tot neamul Obrenovici.

Mai importantă pentru urmările de la noi din ţară a fost revolta grecilor, care începe în 1821 concomitent în Grecia propriu-zisă şi la noi, în Principate.

 

De ce? Din cauza domnilor fanarioţi şi chiar a unor boieri români care au crezut că, aliindu-se cu grecii, vor ajunge să aibă mai multă libertate în Ţara Românească şi în Moldova. Asistăm deci la o dublă acţiune împotriva turcilor: în Grecia propriu-zisă (condusă de un descendent din domnitori fanarioţi, Alexandru Mavrocordat, care a devenit celebru prin apărarea orăşelului Missolonghi) şi în ţările române (unde vine din Rusia alt fiu de domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti).

Nu numai dintre boierii români s-au înscris unii în această „Eterie" grecească, dar şi din popor sau dintre moşneni, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu este un personaj excepţional. Mai întâi, ca tânăr, s-a înrolat voluntar în armata rusă. în timpul războiului din 1806-l812, care se desfăşoară pe teritoriul ţărilor noastre, Tudor Vladimirescu, împreună cu alte mii de români din toate clasele sociale, luptă alături de ruşi şi chiar capătă rangul de parucic, adică locotenent, cum s-ar spune astăzi, în armata rusă. El ştie deci cum se luptă, cum se folosesc armele moderne, tunurile ş.a.m.d.

După pacea de la Bucureşti din 1812 — catastrofală pentru Principate, după cum spuneam —, începe agitaţia şi la noi şi printre greci, şi ne punem problema cum să scăpăm de dominaţia turcă. Tudor Vladimirescu este printre cei care visează la o luptă împotriva otomanilor, iar, atunci când izbucneşte revoluţia grecilor în 1821, se află alături de ei cu vreo opt mii de panduri, moşneni din Oltenia care, ca şi el, fie luptaseră alături de ruşi în război, fie se înrolaseră la noi în ţară. Pentru prima oară după mai multe generaţii, oamenii se înrolau ca să constituie o pază împotriva incursiunilor unui fioros aventurier bosniac ajuns paşă de Vidin, Pasvantoglu, care devastase în mai multe rânduri Oltenia şi chiar trecuse o dată Oltul, stârnind panică la Bucureşti. (De pe vremea lui a rămas expresia populară: „Ca pe vremea lui Pasvante"!)

Tudor Vladimirescu porneşte din Oltenia spre Bucureşti, la îndemnul unor mari boieri favorabili Eteriei, ca Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, care l-au însărcinat să ridice „norodul".

 

Când se apropie însă de capitală, mai toţi boierii fug în Transilvania, la Braşov, de teama unei răscoale ţărăneşti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, păstrează o ordine chiar brutală în armata lui, aşa încât pandurii sosesc la Bucureşti fără să fi provocat dezordini. La Bucureşti se întâlneşte Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei greceşti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din păcate, ei nu înţeleg războiul în acelaşi fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care să se întindă până în ţările noastre, pe când Tudor înţelegea să lupte numai pentru români. Şi aici se petrece altă dramă: Ipsilanti, care fusese aghiotant al ţarului, minţise într-un fel pe români afirmând că vor intra în război din nou şi ruşii. Dar iată că ţarul îl dezminte. De ce? Fiindcă puterile care-l învinseseră pe Napoleon în 1815, precum şi Franţa regală, formaseră ceea ce se numea Liga Sfântă, pentru a se apăra împotriva revoluţiilor. Ţarul nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor — ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvântul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai în acel moment sunt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotărî o intervenţie împotriva unei revoluţii la Napoli! Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gând să sprijine revolta grecilor. Vestea descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi dă seama că revoluţia este pierdută, şi intră în negocieri secrete cu turcii. Cele două armate înaintează de la Bucureşti, spre vest, în paralel (cea a lui Ipsilanti trecând pe la poalele munţilor, cea a lui Vladimirescu prin câmpie), neştiind cum şi când să se unească în cazul unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti interceptează corespondenţa dintre comandantul turc de la Dunăre şi Tudor. Atunci grecii îl prind pe acesta în conacul de la Goleşti şi, după un simulacru de proces, îl ucid mişeleşte şi îi aruncă trupul într-un puţ. Ne miră totuşi faptul că mica trupă de eterişti, care l-au luat pe Tudor de la Goleşti, n-a întâmpinat nici o împotrivire din partea pandurilor. Excesiva lui severitate cu trupa — până la cruzime — poate fi o explicaţie, în momentul arestării, atârnau spânzuraţi într-un pom, din ajun, tânărul Urdăreanu, frumos, zicese, ca un arhanghel, şi un alt căpitan, amândoi iubiţi de trupă.

 

Am mai putea trage şi alt învăţământ din jalnicul sfârşit al lui Tudor Vladimirescu: Tudor, neam de moşnean din nord-vestul Olteniei, dintr-o regiune de plaiuri unde nu era nici un sat de clăcaşi, ci numai sate de ţărani liberi, de moşneni, n-a avut alături de el în acţiunea revoluţionară, totodată naţională şi socială, nici un „intelectual" pământean. Nu se încropise încă în Principate o „burghezie" naţională. Exista deja o pătură destul de largă de negustori şi meseriaşi (mulţi dintre ei însă străini) care-şi trimiteau copiii la Şcolile Domneşti, dar ei nu aveau încă simţământul clar că formează o clasă, cu dreptul la revendicări şi, încă mai puţin, la conducere. Politica era treaba boierilor. De altfel şi Vladimirescu trebuie să fi avut convingerea că, dacă ar fi ajuns la putere, tot cu boierii trebuia să guverneze ţara. Nu se ridicase oare şi el la un mic rang de boierie? Nu-şi zidise culă şi nu se lăsase zugrăvit în biserica satului în straie boiereşti? Că a sperat să ajungă domn al Ţării Româneşti mi se pare neîndoielnic. Purta işlic alb, culoare rezervată domnitorului, şi lăsa pe panduri să-i zică „Domnul Tudor". Exemplele lui Karagheorghe şi Milos Obrenovici în ţara vecină l-au putut încuraja — dar, repet, n-a avut pământeni printre locotenenţii lui. Dintre tovarăşii lui mai apropiaţi, nici unul nu-i născut „pământean"! Episcopul de Argeş, Ilarion, e născut în Bulgaria; fraţii Macedonski sunt probabil sârbi, în orice caz balcanici; Farmache şi Iordache Olimpiotul sunt aromâni, ca şi comandantul arnăuţilor, serdarul Diamandi Giuvara.

După moartea lui Tudor, pandurii, rămaşi fără comandant, se împrăştie, unii continuă războiul alături de greci, alţii se întorc la căminele lor. Turcii au intrat în ţară, îi înving pe greci la Drăgăşani („batalionul sacru" al „Ma-vroforilor" luptă eroic, până la ultimul, dar Ipsilanti fuge în Austria, unde va fi închis şi va muri în captivitate).

Iată Principatele din nou ocupate în mod crunt de către turci pentru cel puţin un an, cu răzbunări, jafuri şi crime. Şi dacă au plecat după un an, este fiindcă puterile occidentale i-au silit să plece de la noi.între timp, războiul continuase în Grecia continentală şi în Peloponez, unde orăşelul

Missolonghi, apărat de Alexandru Mavrocordat, opusese o lungă rezistenţă turcilor. Acest război din Grecia, datorită prestigiului Greciei antice, s-a bucurat în ţările occidentale de un larg ecou şi de multă simpatie, atrăgând luptători voluntari din Franţa, Anglia, Germania — cel mai ilustru dintre ei fiind celebrul poet englez Lord Byron, care a şi murit de friguri la Missolonghi. Văzând că nu răzbesc singuri, turcii au chemat în ajutor pe noul bei al Egiptului, Mehemet-Ali, de origine albaneză, care l-a trimis pe fiul său Ibrahim cu o flotă şi o întreagă armată. Atunci au intervenit, pentru prima oară împreună (suntem în 1827), Rusia, Anglia şi Franţa — iar flotele lor reunite au distrus, la Navarino, flota turco-egipteană. Intervenţia marilor puteri a con-strâns pe turci, în 1830, să acorde independenţă Greciei, care în 1832 a devenit regat, cu un rege din familia regală bavareză.

Aş vrea acum, în câteva cuvinte, să evoc rolul pe care şi aromânii l-au jucat în această redeşteptare a Greciei.

 

Soarta romanităţii sud-dunărene. Aromânii în Grecia şi în diasporă

Am spus, când am vorbit despre cotropirea de către slavi a întregii Peninsule Balcanice, începând din veacul al VI-lea, că locuitorii de limbă latină care ocupau pe vremea Imperiului Roman cam toată Iugoslavia contemporană plus Bulgaria la nord de Haemus (Munţii Balcani) şi formau nuclee compacte mai la sud, în Macedonia, în special de-a lungul fostului drum strategic de la Durazzo, pe malul Adriaticii, la Constantinopol, s-au găsit din ce în ce mai strâmtoraţi, mai izolaţi, înconjuraţi de o mare slavă către nord, iar mai la sud amestecaţi cu grecii şi albanezii. Cu vremea s-au despărţit patru grupuri dialectale, cei din nordul Bulgariei şi din Serbia vorbind acelaşi dialect ca românii nord-dunăreni — lingviştii îi zic dacoromâna.

 

Dintre aceştia s-au ridicat cei care au pornit revolta antibizantină de la sfârşitul secolului XII în frunte cu fraţii Asăneşti şi au fost deci la originea renaşterii politice a taratului bulgar. Din ei n-ar mai rămâne decât câteva comune în nord-vestul Bulgariei şi în Serbia, în special în Valea Timocului.

Tot de aceeaşi origine, probabil, sunt cele câteva comune din peninsula Istria, pe coasta Adriatică, azi fiind numai câteva sute de vorbitori ai acestui dialect zis istroromân.

în împrejurimile marelui port Salonic (pe greceşte Thessaloniki) căruia pe graiul românesc de acolo i se zice Săruna (dovadă că le-a fost transmis direct din latinescul Salona, şi că de la ei, iar nu de la greci, au preluat numele şi slavii — bulgari şi macedoneni — care îi zic Solun), acolo se află un grup de localităţi unde se vorbeşte alt dialect românesc, denumit de lingvişti megleno-român.

În fine, gruparea cea mai compactă şi mai numeroasă s-a aflat în tot Evul Mediu în regiunile muntoase ale Pindului, ale Gramostei şi ale Olimpului. Ei sunt cunoscuţi sub numele de aromâni sau mai corect armâni (cu toate că într-una din regiunile lor îşi zic şi rumâni). Tuturor acestor latinofoni vecinii slavi, iar mai apoi grecii şi albanezii, le-au zis vlahi, ca şi românilor nord-dunăreni.

A mai existat în Peninsula Balcanică şi un al cincilea grup de vlahi, de-a lungul Coastei Adriatice şi mai cu seamă la portul Dubrovnic, care a fost în tot Evul Mediu un mare centru comercial, reuşind, chiar sub dominaţia otomană, să păstreze o anumită autonomie. Lingviştii contemporani consideră însă că acest dialect dalmatic, al cărui ultim vorbitor, din insula Kîrk, a murit pe la 1900, era mai curând un dialect al italienei decât al românei. Se vede din acest exemplu cât de înrudite sunt româna şi italiana, încât s-a putut pune întrebarea dacă un anumit dialect aparţine uneia sau alteia.

Asupra aromânilor trebuie să insistăm mai mult. Mai întâi fiindcă au jucat un rol în istoria Balcanilor, apoi fiindcă mulţi dintre ei au imigrat în România în ultimele două veacuri şi au dat ţării personalităţi ale vieţii culturale şi politice, în fine, fiindcă situaţia lor actuală şi perspectivele lor de viitor sunt, în ochii noştri, îngrijorătoare.

 

Acest grup etnic, din cauza prea marii sale împrăştieri şi din cauza unei lipse de voinţă politică, n-a prezentat niciodată o reală unitate şi un adevărat proiect politic. O singură dată, la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV, avem o familie aromână, Buia Spata, care constituie un ducat în părţile Tesaliei şi Epirului, adică în Albania şi Grecia de nord, lângă Vlahia din Balcani — de unde confuzia cu Valahia nord-dunăreană, care a dat naştere unei lungi enigme cu privire la stema cu capete de negri, socotită ca fiind a unui „rege" de lângă Valahia, la Conciliul de la Konstanz (1414-l418), şi care a indus în eroare mulţi heraldişti şi istorici români, printre ei şi genialul Bogdan Petriceicu-Hasdeu (Hâşdău), care au crezut că era una dintre stemele Basarabilor. Enigma a fost rezolvată de curând de cercetătorul Constantin Rezachevici: era stema familiei Buia Spata din Balcani.

Sub turci, aromânii s-au bucurat de o relativă autonomie. Erau împărţiţi în vreo 12 „căpitănii" având în fruntea fiecăreia un „căpitan de armatori", răspunzător faţă de turci cu menţinerea ordinii, în secolul XVII, o dată cu slăbirea autorităţii centrale la Constantinopol şi cu o agresivitate crescândă a musulmanilor albanezi, asistăm la un început de revoltă printre aromâni: unii căpitani de armatoli se transformă în clefţi — pe greceşte bandiţi sau haiduci — duşmani ai puterii otomane. Documentele, dar şi cântecele bătrâneşti, şi aromâneşti şi greceşti, pomenesc pe mai mulţi dintre ei, de pildă Iani Bucovală, Iani Belu, Nicolo Giuvara, Panu Meitani; numele lor s-au regăsit uneori printre familiile emigrate apoi către ţările române. Paralel cu aceste îndepărtate preliminarii ale revoluţiei greceşti, asistăm la o remarcabilă înflorire a talentelor negustoreşti ale acestor vlahi. Un oraş în special a făcut faima lor, Moscopole, în Albania. Când acest centru prosper a fost distrus de musulmani, în special după un cumplit atac în 1789, moscopolitanii şi alţi aromâni din regiune s-au împrăştiat în Macedonia, în Serbia, în Ungaria, în ţările române, în Serbia au constituit sâmburele viitoarei burghezii din Belgrad şi din Serbia întreagă; la Viena şi Budapesta au dat generaţii de mari bancheri şi industriaşi, Şina, Dumba, Darvari, Belu, Mocioni (Moc-sony), probabil şi Karajan.

 

În ţările române aportul lor va fi şi mai însemnat. E de ajuns să pomenesc, în Ardeal, pe poeţii Octavian Goga şi Ştefan Iosif, dar mai cu seamă frumoasa figură a renovatorului Bisericii ortodoxe, mitropolitul Andrei Şaguna, care era născut în Ungaria de nord din părinţi aromâni stabiliţi acolo de mai multe generaţii. Şi predecesorul lui Şaguna, episcopul Moga, fusese aromân — din familia lui se trage şi ascendenţa maternă a poetului şi filozofului Lucian Blaga.

În timpul războiului grec de independenţă, aportul aromânilor a fost masiv. Unul din marii precursori ai revoluţiei a fost Constantin Rhigas Phereos Velestinlis (Riga Fereu din satul aromânesc Velestin), autorul cântecului denumit „Marseillaise a grecilor". Pătruns de ideile Revoluţiei Franceze, el visa la un mare stat condus de greci, dar înglobând pe toţi creştinii din Balcani. Predat de austrieci turcilor, a fost executat la Belgrad în 1798. Celui mai vestit dintre căpitanii acelui război, Coloco-tronis, i s-a zis „Regele Vlahilor", fără ca să putem dovedi că el însuşi, originar din Peloponez, era vlah. în schimb, alt general, Coletti, mai târziu şi primministru, e cert că a fost aromân.

Pe măsură ce s-a dezvoltat regatul Greciei, într-o epocă de intens naţionalism în toată Europa, vorbitorii de aromână s-au simţit din ce în ce mai marginalizaţi, dacă nu se lăsau complet elenizaţi, renunţând la graiul strămoşesc. E adevărat că de veacuri, şi prin biserică şi prin şcoală, cei mai răsăriţi dintre ei erau de cultură greacă şi ţineau la acea ţară care fusese dintotdeauna a lor. Astfel, mai toţi „vlahii" îmbogăţiţi prin străinătăţi, în bănci, industrie şi comerţ, ca Şina, Maruzzi, Averoff şi atâţia alţii au fost mari binefăcători (evergeţi) ai Atenei şi Greciei în general. Pentru cei rămaşi la vatră însă, exclusivismul naţional grecesc a fost din ce în ce mai apăsător şi a dus, către sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului nostru, la grave şi sângeroase ciocniri.

 

Interesul pe care România l-a arătat acestor fraţi îndepărtaţi, de la Cuza Vodă încoace, cu ministrul său Dimitrie Bolintineanu (el însuşi de origine aromână), a luat probabil o cale greşită: s-au deschis şi întreţinut în regiunile locuite de aromâni — mai întâi în Turcia, apoi în ţările succesoare, Grecia, Bulgaria, Albania — zeci de şcoli şi licee, unde s-a predat însă în româna noastră, nu în dialectul local, ceea ce a produs un rezultat diametral opus celui dorit: absolvenţii şcolilor româneşti, în loc să întărească comunitatea lor, s-au dovedit inadaptabili mediului local şi deci doar buni de imigrare în România!

Azi, după două războaie balcanice şi două războaie mondiale, cu grave consecinţe în toate domeniile, situaţia aromânilor din Balcani e dramatică. Dacă nu se reuşeşte să se impună statelor din zonă, foarte curând, şcoli sau clase cu predare în aromână, limba care a rezistat pe acele meleaguri mai bine de două mii de ani se va stinge de tot, sub ochii noştri.