Capitolul 4

Evul Mediu prelungit în Ţările Române

Privire asupra Transilvaniei în secolul XVII

După episodul Mihai Viteazul, luptele, cum am văzut, continuă, dar nu numai între turci şi imperiali, ci şi între diversele partide maghiare, unele fiind sprijinite de austrieci, altele căutând ajutor la Poartă. Cu toate acestea, în perioada când turcii sunt mai puţin prezenţi în Europa, câţiva principi transilvani reuşesc să se menţină mai multă vreme la putere, ba unii chiar să se amestece în politica Europei centrale şi occidentale. Din familiile de magnaţi unguri care au dat atunci principi Transilvaniei, merită reţinute cel puţin trei nume: Bâthori (pe care l-am întâlnit deja), Bethlen şi Răkoczi. In Războiul de Treizeci de Ani (care începe în 1618 în Cehia ca un război între catolici, susţinuţi de împărat, şi principii protestanţi, şi se termină abia în 1648 după intervenţia Franţei catolice de partea protestanţilor — pentru a pune frâu puterii Habsburgilor în Germania), Bethlen Gâbor, care domneşte 16 ani, va juca un rol important, astfel încât Transilvania a apărut atunci occidentalilor ca o ţară de oarecare însemnătate politică, între timp însă, românii, chiar când participă ca ostaşi, rămân în umbră, având doar dreptul să-şi păstreze credinţa ortodoxă, dar nu să şi participe la viaţa politică, în afară de puţini dintre ei, integraţi nobilimii maghiare. Din familia Râkoczi, Gheorghe I şi Gheorghe al II-lea domnesc succesiv între 1630 şi 1660, iar ambii întreţin raporturi strânse cu voievozii din Ţara Românească şi Moldova; sub Gheorghe Râkoczi al II-lea, în 1659, are loc chiar o scurtă şi ultimă încercare de răzvrătire împotriva turcilor, la care participă şi Mihnea al III-lea în Muntenia şi Constantin Şerban în Moldova. Turcii restabilesc grabnic situaţia schimbând domnii în toate trei principatele.

 

 Asediul Vienei în 1683 şi urmările lui. Pacea de la Karlowitz (1699)

La sfârşitul secolului are însă loc un eveniment cu urmări cu totul neprevăzute: într-un ultim elan de agresivitate, turcii, în 1683, sub impulsul unui mare vizir din dinastia albaneză Koprulii, pornesc o mare ofensivă împotriva Habsburgilor şi împresoară Viena. (Armatei turceşti au trebuit să i se alăture, în silă, şi domnii Munteniei şi Moldovei, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca.) După ce a intervenit însă în luptă regele Poloniei Jan Sobieski, turcii au fost înfrânţi, s-au retras de la Viena, şi încetul cu încetul austriecii, aliaţi cu polonii şi veneţienii, mai târziu şi ruşii, pornesc o lungă contraofensivă — războiul ţine 16 ani! — cu continue succese de partea imperialilor, iar în cele din urmă în 1699 se încheie pacea la Karlowitz (pe sârbeşte Sremski Karlovci).

Principalul negociator al acestei păci a fost Alexandru Mavrocordat, Mare Dragoman al Porţii, ajuns un fel de viceministru de Externe. Prin legăturile lui cu ambasadorii străini de la Constantinopol devenise un personaj de anvergură europeană, îndrăznea să poarte corespondenţă cu împăratul (care de altfel l-a făcut „conte al Sfântului Imperiu", titlu foarte râvnit în toată Europa). Mavrocordat reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace, pe turci că imperialii vor pace, şi în cele din urmă se semnează tratatul de la Karlowitz, dezastruos pentru turci: Veneţia păstrează Moreea (Peloponezul) şi o parte din coasta dalmată; Polonia, Pocuţia şi o parte din Ucraina; Rusia, Azovul; iar austriecii capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croaţia şi din Serbia, şi toată Transilvania — după lungi tratative directe cu „stările" din principat.

Şi fiindcă de mai mulţi ani în centrul atenţiei se află gravele evenimente din fosta Iugoslavie (în urmă, drama din provincia Kosovo şi intervenţia Europei occidentale şi a Americii prin NATO), vreau să semnalez un fapt de excepţională dimensiune petrecut în cursul acelui război, acum 300 de ani: la un moment, armatele austriece, care înaintaseră prea departe în Balcani, au fost silite de o contraofensivă turcă să dea îndărăt cu câteva zeci de kilometri.

 

Atunci — suntem în 1690 — sârbii, care se încumetaseră să ajute armatele imperiale, s-au temut de răzbunarea turcilor şi, în frunte cu patriarhul lor, Arsenic, au părăsit cu sutele de mii căminele lor de veacuri pentru a se pune la adăpostul graniţei austriece. Această uriaşă deplasare a rămas cunoscută la sârbi cu numele de „Marea migraţie". Aprecierile numerice variază între 200 000 şi 500 000 de oameni. Singura cifră mai precisă dă 37 000 de familii. Or, o zadruga sârbească în acele vremi n-avea, ca o familie modernă, cu bunici şi copii cu tot, vreo 5-6 membri, ci mai curând 10-l5, ceea ce mă face să înclin mai curând către cifra de 500 000 (care corespunde probabil cu populaţia Munteniei întregi pe vremea aceea). Atunci s-au golit mai tot Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei medievale. Austriecii au colonizat pe aceşti refugiaţi, parte în Banat, în dauna românilor, parte în Voivodina, în dauna ungurilor, parte în Croaţia, în regiunea care s-a numit mai târziu Krajna. Aici se află originea multora din conflictele de azi.

 

„Unirea” cu Roma

De prin anii 1690, se petrece şi în Transilvania o schimbare de importanţă majoră: începând de-acum „stăpânul" e la Viena. Ţelul urmărit de Rudolf al II-lea cu o sută de ani în urmă, pe vremea lui Mihai Viteazul, este atins abia acum. Iată ce lungi pot fi scadenţele în Istorie!

Bineînţeles, austriecii nu puteau impune schimbări radicale în noua provincie. Exista o Dietă în care domina nobilimea maghiară, şi de asemeni cu greu s-ar fi putut atinge de privilegiile seculare ale saşilor şi secuilor. Dar împăratul Leopold, care era un catolic convins şi militant, s-a gândit că în Transilvania, unde protestanţii — aparţinând celor trei confesiuni: calvinistă, luterană şi unitariană — erau de acum majoritari, singurul mijloc de a avea din nou o majoritate catolică era de a aduce pe românii ortodocşi sub obedienţa Papei. După trei ani de dificile negocieri cu mitropolitul Atanasie, s-a ajuns, în 1701, la acceptarea de către Biserica română transilvană a punctelor Unirii stabilite la Florenţa în 1439, în schimbul tăgăduirii, pentru preoţimea ortodoxă, a unor privilegii egale cu ale preoţilor catolici. Iezuiţii jucaseră un rol esenţial în negocieri.

 

De atunci întâlnim în Transilvania pe cei ce s-au numit uniaţii. La început toată Biserica a trecut la uniatism. Cu trecerea anilor, s-a constatat însă că stăpânirea austriacă nu-şi respecta toate angajamentele, fiindcă nu îndrăznea să treacă peste rezistenţa îndârjită a „Uniunii celor Trei Naţiuni". într-adevăr, toată politica Habsburgilor — nu numai actul Unirii ortodocşilor — s-a izbit atunci în Transilvania de o violentă opoziţie din partea nobilimii maghiare, majoritar protestantă, şi nu numai a nobilimii. S-a ajuns astfel la o adevărată răscoală populară condusă de principele Francisc Râkoczi al 1l-lea şi care a luat o mare extindere, fiind sprijinită de Franţa lui Ludovic al XIV-lea, pe atunci în război cu Casa de Austria (războiul de succesiune la coroana Spaniei, care s-a sfârşit prin urcarea pe tronul Spaniei a dinastiei franceze Bourbon, care mai domneşte şi azi), Revolta lui Râkoczi a ţinut din 1703 până în 1711 şi a fost foarte populară, mai cu seamă printre secui, inspirând poeme şi un marş rămas celebru (reluat de compozitorul francez Berlioz într-o operă), în 1711, majoritatea nobilimii maghiare s-a împăcat cu Habsburgii, Râkoczi însă s-a exilat, urmat de un grup de partizani fideli, şi a murit în exil.

Au fost şi români printre partizanii lui Râkoczi, în special dintre cei ostili Unirii cu Roma. Mai găsim şi azi familii ardelene purtând patronimul Curuţ. Curuţi erau porecliţi luptătorii din partida lui Râkoczi.

Când românii au văzut că nu erau respectate făgăduielile făcute în momentul Unirii, o parte din preoţime, în cele din urmă peste jumătate din biserică — îndemnaţi şi de fraţii din Muntenia şi Moldova şi de insistente misiuni ale Bisericii ruse — au revenit la ortodoxie, cu toate măsurile de o cumplită brutalitate pe care le luau autorităţile pentru a opri acest proces. (Faptul că atunci armata austriacă a dărâmat biserici şi a tras cu tunul în sate nu justifică măsurile de prigoană pe care le-au luat comuniştii români, două veacuri mai târziu, pentru a-i sili pe uniţi să se lepede de credinţa lor, revenind la ortodoxie.

 

Cu aplicarea la nesfârşit a legii antice „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", nu se va înainta niciodată către Civilizaţie.)

Existau de-atunci în Transilvania două biserici, aproape egale: Biserica unită (sau uniată, sau greco-catolică) şi Biserica ortodoxă. Cea din urmă nu mai avea însă mitropolit (depindea de un mitropolit sârb), iar uniaţii  se  găseau  într-o  situaţie  mai  favorabilă  decât ortodocşii. Pentru a fi cu desăvârşire imparţiali, trebuie să recunoaştem că, cu toate că s-au exercitat presiuni revoltătoare asupra Bisericii ortodoxe ca să treacă la „uniatism", rezultatele, pentru românime, ale Unirii cu Roma au fost benefice. Câteva zeci de ani mai târziu, un episcop unit, Inochentie Micu-Klein, care se luptase pentru a obţine într-adevăr drepturile promise, şi în cele din urmă fusese exilat la Roma, a primit totuşi, ca o compensaţie, dreptul de a trimite tineri preoţi să studieze la Roma şi la Viena. Iar aceşti tineri, pe la mijlocul veacului al XVIIIlea, se întorc entuziasmaţi de descoperirea făcută. Mai întâi, mândria de a fi de origine romană. Tinerii uniaţi vor aduce, primii, elemente de occidentalizare în ţările române. Cei dinţii învăţaţi români care scriu istorie, care fac gramatici, literatură şi ştiinţă în limba română sunt dar foştii elevi uniaţi de la Roma şi din alte mari centre din Apus. Citez numai câteva nume, pe care le cunoaşteţi din cărţi (în care nu se precizează însă niciodată că erau grecocatolici!): Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein; ei răspândesc ideea de romanitate, de origine nobilă a neamului, - ceea ce va constitui „ideea forţă" care va trezi pasiunea naţională la noi.

Putem găsi astăzi un cusur pasiunii lor de atunci: dorinţa de a afirma originea latină a limbii noastre i-a împins multă vreme către excese de „latinizare" a limbii, şi în ortografie şi în vocabular, care, îndepărtându-se, până la caricatură, de graiul popular, risca să sape o prăpastie între masa populară şi cei şcoliţi şi să producă o limbă artificială, inaptă creaţiei literare autentice. Din fericire, cu vremea, a învins bunul-simţ iar excesele „şcolii latiniste" sau şters.

 

Marea răscoală din 1784

Între timp, situaţia ţăranilor români, indiferent că erau ortodocşi sau uniţi, continua să fie jalnică şi se va ajunge în 1784 la o mare răscoală ţărănească împotriva clasei maghiare dominatoare, răscoală condusă de trei ţărani mai cu vază, porecliţi Horia, Cloşca şi Crişan. Horia, cel mai îndrăzneţ, s-a dus de mai multe ori la împărat (Iosif al II-lea, fiul Măriei Tereza, care trecea drept un suveran luminat — se crease tocmai expresia „despot luminat") şi a crezut în asigurările primite privind soarta iobagilor. Când Horia a văzut că aceste făgăduieli nu erau respectate, a ridicat steagul revoltei şi a început o răscoală pe scară mare a ţărănimii, cu atacuri împotriva conacelor grofilor unguri. Mişcarea a fost înăbuşită în sânge de armata austriacă. Dintre cei trei conducători ai răscoalei, Crişan s-a sinucis în temniţa lui, iar ceilalţi doi au fost traşi pe roată, pedeapsă groaznică în care osânditului i se frâng picioarele şi toate oasele cu răngi de fier — în prezenţa a mii de ţărani, ca să vadă cum sunt pedepsiţi cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva ordinii stabilite. (Guvernator al Transilvaniei, însărcinat cu restabilirea ordinii, era atunci baronul Brukenthal, ale cărui preţioase colecţii de artă pot fi şi azi admirate în frumosul său palat de la Sibiu.)

Ne aflăm în ajunul Revoluţiei Franceze, există de-acum în toată Europa o mişcare liberală şi o presă independentă, astfel încât „revolta valahilor" din imperiu a avut, pentru prima oară, un larg ecou în Europa apuseană.

Aşadar, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ţărănimea română continuă să fie asuprită, dar există acum o intelectualitate, şi Ia uniaţi şi la ortodocşi (care se trezesc stimulaţi de activitatea Bisericii unite), iar aceşti învăţaţi români încep să trimită la Viena proteste şi cereri de libertate mai mare şi de egalitate pentru români. Intelectualii români trimit împăratului, în 1791, o petiţie care şi-a păstrat numele de Supplex Libellus Valachorum, adică expunerea revendicărilor românilor din Ardeal, revendicări foarte clar exprimate, cu argumente istorice, juridice, demografice şi care revelă o influenţă probabilă a ideilor Revoluţiei Franceze.

 

Acest Supplex & rămas fără răspuns   favorabil,   iar   situaţia   românilor   nu   s-a îmbunătăţit decât foarte încet. De pildă, preoţii greco-catolici au căpătat treptat drepturi egale cu cele ale preoţilor protestanţi sau catolici. Apoi s-au deschis din ce în ce mai multe şcoli, au plecat din ce în ce mai mulţi studenţi în Occident. Nu putem spune ca, cu vremea, nu a existat un progres.

Trebuie să ne întoarcem acum — cu aproape două veacuri în urmă — în principatele extracarpatice, care, sub un control mult mai apăsător din partea Porţii Otomane, cunosc o evoluţie foarte diferită.

 

 Veacul al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova

În veacul al XVII-lea în Muntenia şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de oşti. După Radu Şerban, un singur domnitor, Radu Mihnea al III-lea, în 1658, va îndrăzni pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Râkoczi, voievodul Transilvaniei, şi să poarte război cu turcii, însă fără rezultat. De-acum voievozii noştri au înţeles că trebuie să plece capul, nu mai au aproape deloc armată pământeană, ci doar lefegii. Apar însă, în ambele ţări, câteva figuri care au jucat un roi important în cultură: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia şi Vasile Lupu în Moldova.

Matei îşi zice Basarab fiindcă este înrudit cu Craioveştii pe linie maternă. Era de fapt un Brâncovean; înainte de a fi domnitor i se spunea Aga Matei din Brâncoveni.

 

Este un bun ostaş, domneşte timp de 21 de ani, iar domnia lui a fost liniştită, a clădit multe biserici, a refăcut alte biserici vechi. Spre nenorocirea ţării însă, nu i-a dat pace vecinul lui din Moldova, Vasile Lupu, care era de origine albaneză; tatăl lui fusese boierit în Moldova. Şi-a zis Lupu şi s-a prenumit Vasile fiindcă „Vasilevs" înseamnă rege în greaca bizantină. Era deci ambiţia lui nebunească să reînvie Imperiul Bizantin. Avea o Curte bogată, foarte pretenţioasă, oarecum de parvenit, însă domnia lui a dat strălucire Moldovei; străinii erau uimiţi văzând ce Curte cu lux occidental, cu podoabe, ce tacâmuri de argint avea voievodul Moldovei. Din păcate, ambiţia l-a făcut să-şi dorească fiul domn în Muntenia, pentru ca el să domnească de fapt peste ambele principate, şi de aceea cele două principate, deja sleite de puteri, în loc să fie aliate, se bat. Vasile Lupu invadează Muntenia de mai multe ori. în bătălia de la Finta (1653), ultima dintre cei doi voievozi, învinge Matei Basarab, acum în vârstă de 70 de ani. în ambele armate luptă mulţi lefegii şi aliaţi străini: polonezi de partea muntenilor, cazaci de partea lui Vasile Lupu, care-şi măritase o fiică cu fiul hatmanului cazacilor, Bogdan Hmelniţki.

Mercenarii lui Matei Basarab — în majoritate sârbi — se vor revolta în ultimul an al domniei sale, din pricina lefurilor, ucigând mai mulţi înalţi dregători (între care Ghinea vistierul şi marele spătar Preda Brâncoveanu, bunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu) şi provocând mari tulburări în toată ţara, dovadă că şi în popor mocneau profunde nemulţumiri împotriva regimului boieresc. Răzmeriţa nu va putea fi domolită decât după luni de zile, cu ajutor de la Gheorghe Răkoczi al Transilvaniei.

Dacă cei doi domnitori nu mai sunt în măsură să joace un rol politic şi militar în afară, în schimb au o remarcabilă activitate pe plan cultural — şi vor fi urmaţi în aceeaşi direcţie de câţiva dintre succesorii lor, astfel încât veacul al XVII-lea ne apare, retrospectiv, ca un secol de mari prefaceri culturale şi de frumoase realizări artistice.

 

Avânt cultural în veacurile XVI şi XVII

E momentul să facem o pauză în înşirarea evenimentelor, pentru a evoca pe scurt unele aspecte ale vieţii culturale.

E clar că la noi există de la începuturi două culturi, cu anumite interpenetrări, însă deosebite: o artă populară cu rădăcini străvechi şi, în paralel, o cultură mai recentă, de origine bizantină, transmisă — nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori — prin intermedieri slave, bulgăreşti sau sârbeşti.

În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende, poeme), le e foarte greu specialiştilor să stabilească originile, influenţele, inovaţiile locale... Ce ne vine din moştenirea autohtonă, preromană (s-a observat de pildă că croiala iilor este aceeaşi pe care neo arată Columna Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al coloniştilor romani (e surprinzător cazul acelui descântec românesc identic cuvânt cu cuvânt cu un descântec citat de un autor galo-roman tardiv), ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor — căci în muzică şi port popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.

Alături de acest „stoc" local, ne vin deodată (aparent nu înainte de secolul XIII) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă, literatură, care, în manifestările culte, ne fac să aparţinem civilizaţiei bizantine în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferenţieri caracteristice, fie prin creaţie pură, fie prin influenţă apuseană gotică, fie prin trecătoare influenţe turco-arabe (mânăstirea Curtea de Argeş) sau armene (biserica Trei Ierarhi din Iaşi), în Muntenia, fidelitatea faţă de modelul clasic bizantin e mai evidentă, model apărut deja pe vremea împăratului Justinian cu monumentala biserică Sfânta Sofia, prefăcută în moschee, azi muzeu — stil aflat în ruptură totală cu arta greacă antică, al cărui tip nemuritor a rămas Parthenonul de la Atena. Noua artă creştină îşi avea rădăcinile în Siria şi în Iran.

 

În schimb, în Moldova apare influenţa gotică, admirabil îmbinată cu modelul bizantin suddunărean. Şi mai marcată e pecetea gotică la bisericuţele de lemn din Maramureş, care-şi înalţă îndrăzneţele turle de şindrilă spre cer.

în literatură, poezia şi legendele autohtone rămân doar orale până la sfârşitul veacului al XVIlea, literatura scrisă fiind exclusiv slavonă, fenomen care, în interpretarea mea, are şi implicaţii sociale. Dar iată că apare ceva nou o dată cu tiparul şi cu primele traduceri religioase în limba română. Tiparul fusese prima oară introdus în Muntenia de un ilustru refugiat muntenegrean. Dar adevăratul iniţiator al tipăriturilor româneşti va fi diaconul Coresi. Cei precum Coresi şi alţi editori după el sunt conştienţi, şi o spun, că scriu pentru toată suflarea românească, pentru toţi cei ce vorbesc româneşte, din Banat şi până la Nistru. E una din primele dovezi că muntenii, ardelenii şi moldovenii, deoarece vorbesc aceeaşi limbă, se simt un singur neam care „de la Râm" se trage.

Notaţi acest aspect, fiindcă nu e subliniat îndeajuns: suntem singura ţară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite (ca Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Anglia etc.). încetul cu încetul vor apărea scrieri în limba română, religioase mai întâi, istorice mai apoi, opera cronicărească, prin Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, fiind mai bogată şi mai de calitate în Moldova decât în Muntenia, în Muntenia a rămas de cele mai multe ori anonimă, cunoscută numai prin titlul lucrării (Letopiseţul cantacuzinesc, Istoria

Ţării Româneşti etc.) — se reţin abia câteva nume, la început Goran din Olăneşti, spre sfârşit un Radu Popescu, fraţii Greceanu, care sunt şi traducători, la îndemnul lui Şerban Cantacuzino, ai Evangheliilor.

 

Renaşterea, mişcare spirituală şi artistică apărută în mai multe ţări apusene, dar mai întâi concomitent în Italia (mai precis în Toscana) şi în Ţările de Jos în veacurile XIV-XV, apare tardiv şi la noi. Imboldul iniţial venise de la redescoperirea, entuziastă, a culturii greceşti şi romane, redescoperire la care au participat în veacul al XV-lea şi numeroşii învăţaţi greci fugiţi către Apus după căderea Constantinopolului.

La noi, influenţa renascentistă a pătruns prin Ungaria lui Matei Corvin, prin Polonia, adusă de Movileşti şi de tinerii boieri care apucau să studieze la universităţile poloneze. O oarecare influenţă italiană ne parvine şi prin grecii din insule, de veacuri în legătură cu Italia, sau chiar prin cei de la Constantinopol, de unde o anumită elită îndrăzneşte să-şi trimită odraslele la învăţătură la Universitatea de la Padova, posesiune veneţiană, reputată pentru liberalismul învăţământului, care atrăgea şi protestanţi şi ortodocşi (acolo studiase Alexandru Mavrocordat, viitorul Mare Dragoman). Acolo se va afla, pentru scurtă vreme, şi viitorul mare stolnic Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban Vodă Cantacuzino.

Un periplu care îl duce şi mai departe, atât în Occident cât şi în Orient, va face Nicolae

Spătarul (căruia îi zicem Milescu după numele luat de fratele lui şi urmaşii acestuia, iar „Spătarul" şi-a zis fiindcă fusese scurt timp mare spătar în Muntenia). Bănuit de ambiţii domneşti, fusese însemnat la nas (i s-a zis „Cîrnul"), căci tradiţia voia ca un om cu gravă cicatrice să nu poată accede la domnie. Nicolae Spătarul se va retrage în Rusia, unde poliglotul nostru va face o carieră neaşteptată la şcoala slavo-greco-latină înfiinţată de Petru Movilă, şi va inspira atâta încredere ţarului Mihail încât îl va trimite în ambasadă în China, cu un întreg alai. Ani de zile va ţine această expediţie. Spătarul se va întoarce fără a-l fi putut vedea pe împăratul Chinei, fiindcă n-a acceptat, nici în ruptul capului, ceremonia pe care voia să i-o impună protocolul imperial chinez: ar fi trebuit — el, reprezentantul unui suveran ce se considera egal cu împăratul Chinei — să se ploconească cu capul până la pământ în faţa acestuia.

 

S-a întors însă cu o relatare asupra drumului parcurs prin Siberia şi Mongolia şi asupra moravurilor chinezeşti, care mai e şi astăzi unul dintre cele mai preţioase documente asupra Chinei acelor vremuri, în istoriografia rusă e cunoscut doar cu numele de „Nikolai Spătar" — nicăieri nu e menţionat că era român. Onestitatea intelectuală ne sileşte să spunem că şi el, ca şi Constantin Cantacuzino, era, cel puţin dinspre tată, de origine greacă.

Efectele Renaşterii în Muntenia şi Moldova au rămas puţin vizibile: câteva elemente de ornamentaţie arhitecturală, mai nimic în pictura bisericească (pictură de şevalet, pictură „civilă" nici nu se practica), probabil o mai profundă influenţă în orchestrarea muzicală (la noi, ca şi la ruşi). Influenţă în literatură nu prea se putea de atunci exercita, atâta vreme cât scrierile în româneşte se limitau încă la scrieri bisericeşti sau traduceri de legende venite din Orient, ca Alexandria sau Varlaam şi Iosafat Dar răspândirea scrisului îşi croieşte încetul cu încetul calea, provocând la domnii Munteniei şi Moldovei dorinţa de a crea centre de învăţământ, de unde vor ieşi, la sfârşitul secolului XVII la Bucureşti şi la începutul secolului XVIII la Iaşi, vestitele Şcoli Domneşti — despre care vom mai vorbi.

Influenţele renascentiste, mai cu seamă în forma finală a artei baroce, vor fi, bineînţeles, mult mai vizibile în Transilvania, atât în arhitectura religioasă cât şi în arhitectura civilă, şi nu numai în mediile săseşti şi ungureşti, ceea ce era firesc datorită legăturilor cu Occidentul ale bisericilor catolice şi protestante, ci şi — cu vremea — la români, în special la noile biserici greco-catolice.

A mai intervenit şi alt obstacol în pătrunderea ideilor şi artelor apusene la sud şi răsărit de arcul carpatic: o intervenţie din ce în ce mai apăsătoare a Porţii Otomane în viaţa cotidiană a românilor, pe măsură ce primejdia înaintării austriecilor era mai evidentă. Prezenţa unor occidentali la Curtea voievozilor noştri era prost văzută, iar plecarea coconilor (fiilor) domnului sau a tinerilor boieri la studii în străinătate, practic interzisă. Antonio del Chiaro, secretar italian al lui Constantin Brâncoveanu, va povesti că, îndată după sosirea la Curtea de la Bucureşti a vreunui străin angajat, acesta primea în dar câţiva stânjeni de postav ca să-şi croiască straie ca pământenii, să nu fie văzut umblând afară „îmbrăcat nemţeşte".

 

Iar când, la iniţiativa unui boier Colţea, care fusese ofiţer în armata lui Carol al XII-lea al Suediei, s-a clădit un foişor de foc în centrul Bucureştilor (lângă actuala Piaţă a Universităţii şi în faţa spitalului care mai poartă numele de Colţea), turcii au cerut să fie şterse frescele exterioare în care apăreau uniforme suedeze! în mod paradoxal, portul şi moravurile în Principate au fost mai strâns legate de Constantinopol, de la sfârşitul secolului XVII încolo, decât în Evul Mediu.

Turcii ne impun domni străini

După cum am mai spus, chiar din veacul al XVI-lea suzeranul otoman începuse să numească domnitori în Principate, fără învoirea boierilor, adică fără a fi „aleşi de ţară", în veacul al XVII-lea practica devine curentă. Aşa ajung la domnie câteva dinastii străine, dintre care una, de pildă, se va împământeni foarte repede: Ghiculeştii. în 1658, Gheorghe Ghica, albanez ajuns boier moldovean sub Vasile Lupu, şi el de origine albaneză, e impus boierilor ca domnitor de marele vizir Mehmed Koprulii — el însuşi de origine albaneză, însă albanez musulman, pe când Ghica era creştin. Va domni, scurtă vreme, în Moldova şi în Muntenia, şi îi va urma fiul său, Grigore I (Grigoraşcu Vodă); vor fi mai mulţi din această familie în veacul următor, în epoca zisă „fanariotă", despre care vom vorbi îndată, şi încă trei în veacul al XIXlea, când vor fi atât de bine împământeniţi prin căsătoriile lor cu femei din vechea boierime şi prin atitudinea lor patriotică, încât vor fi consideraţi ca „domni pământeni", în opoziţie cu domnii fanarioţi.

Au fost de asemeni doi domnitori Duca, în secolul XVII, greci de origine obscură, şi doi Rosetti, în secolele XVII şi XVIII, dintr-un neam ilustru la Constantinopol (la noi li s-a zis un timp Ruset sau Rusăt: Antonie Vodă Ruset).

 

Nu vă mai încarc memoria cu alte nume, dar reţineţi că, în general, în veacul al XVII-lea Poarta îşi permite să numească domni în Principate fără a mai cere învoirea boierilor, astfel încât începutul perioadei fanariote n-a fost resimţit ca o schimbare de regim. înainte de a ajunge la epoca fanariotă, trebuie vorbit despre doi ultimi şi iluştri domni pământeni în Ţara Românească, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, şi despre unul în Moldova, Dimitrie Cantemir.

 

Şerban Vodă Cantacuzino

Îi spun „pământean" şi lui Şerban Cantacuzino, fiindcă ilustrul său neam bizantin se asimilase atât de bine în ţara noastră, încât se afla în fruntea partidei boiereşti care lupta pentru a restrânge influenţa familiilor greceşti de curând „aciuate" în ţara noastră (pe când capul partidei pro-greceşti era marele boier Gheorghe Băleanu de autentică obârşie românească!). E drept că tatăl lui Şerban Vodă, marele postelnic Constantin Cantacuzino (nepot de fiu al lui Şeitanoglu), se însurase cu o fată a lui Radu Şerban Basarab, aşa încât fiii lui se simţeau oarecum moştenitori ai vechilor noştri domnitori.

Constantin postelnicul a fost o frumoasă figură de mare dregător înţelept, preţuit de domni, în special de Matei Basarab. Din nefericire, în 1663, Grigoraşcu Vodă Ghica, venind în scaun, ascultă de unele zvonuri viclene cum că fiii postelnicului râvnesc domnia, şi pune să fie sugrumat bătrânul sfetnic. De unde s-a iscat o cruntă duşmănie, de tip vendetta, între Cantacuzini şi Ghiculeşti. Iar când ajunge la domnie Şerban Cantacuzino, în 1678, se răzbună cumplit pe boierii partizani ai lui Ghica. (Am şi eu, din partea mamei, un strămoş, Valeu Grădişteanu, care a fost tras în ţeapă la mânăstirea Snagov din porunca lui Şerban Cantacuzino — cu toate că era rudă cu el! Iată deci că un domn luminat, ctitor de biserici şi mânăstiri, putea fi cumplit la mânie; se mai trăgea în ţeapă la sfârşitul secolului XVII!...

 

Dar e drept că în toată Europa supravieţuiesc încă moravuri cumplite: un rege strălucit ca Ludovic al XIV-lea al Franţei foloseşte metode sălbatice, şi în războaiele din Germania, şi înăuntru, contra protestanţilor.)

Despre Şerban Vodă se zice că nutrea speranţa de a relua lupta împotriva turcilor, dar tocmai în timpul domniei lui (1678-l688) Imperiul Otoman are o ultimă zvâcnire de agresivitate şi ajunge să asedieze Viena, în 1683, episod despre care am vorbit. Şerban Vodă, ca şi domnul Moldovei şi principele Apafi al Transilvaniei, fusese nevoit să însoţească armata turcă cu mica lui oştire; şi s-a zis că trăgea cu tunul cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creştinilor asediaţi. Se mai află şi azi lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creştinii din armata turcă. Dar suntem încă departe de o luptă făţişă împotriva turcilor, în octombrie 1688, Şerban Vodă moare subit — s-au ivit fel de fel de zvonuri despre moartea lui.

Dintre fraţii lui, stolnicul Constantin Cantacuzino va fi un mare învăţat, cu studii la Padova, iar spătarul Mihai Cantacuzino, după un hagialâc la mânăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, va fi ctitorul mânăstirii de la Sinaia, a cărei construcţie în munţii împăduriţi, la l 000 de metri altitudine, într-o trecătoare prea puţin umblată pe atunci, a fost, am zice azi, o adevărată performanţă. El a clădit de asemenea, la Bucureşti, spitalul Colţea şi biserica din faţa acestuia, unde i s-a ridicat, în veacul trecut, o statuie.

Tot în vremea lui Şerban Cantacuzino are loc şi începutul unei revoluţii... agricole şi alimentare: se introducea la noi cultura porumbului, plantă descoperită de spanioli cu peste un veac şi jumătate în urmă, în Mexic. Românul constată că făina scoasă din bobul de porumb e aidoma mălaiului de mei din care-şi făcea mămăliga încă din vremea romanilor (e atestat documentar), şi poate chiar dinainte. Meiul a rămas de veacuri cereala de predilecţie a românului, cred, şi din motivul că e cea cu germinaţia cea mai rapidă: dacă-l semeni la 1 mai, îl poţi secera la 15 iunie. Într-o ţară bântuită de razii sălbatice şi de războaie, dacă ai norocul să fie pace în acele şase săptămâni, ai pus deoparte hrana de bază pe tot anul.

Dacă năvălesc turcii sau tătarii, îngrămădeşti sacii şi copiii în căruţă şi fugi la munte.

Porumbul însă aducea deodată o serie de noi foloase: randamentul la pogon e mai mare, gustul mălaiului e mai bun, iar grăuntele se potriveşte mai bine pentru hrana cailor şi orătăniilor — dar, mai cu seamă, coceanul poate fi pus pe foc şi, chiar uscat, poate hrăni boii toată iarna. De aceea, încet-încet, în tot veacul al XVIII-lea cultura porumbului se întinde în întreaga ţară până devine, an de an, cultura principală atât în Ardeal, cât şi dincoace de Carpaţi, căci obiceiurile alimentare sunt foarte statornice la un popor, în Muntenia i se va zice porumb (din cauza asemănării ştiuletelui cu pasărea!), în Moldova păpuşoi, iar în Ardeal, cu un nume nemţesc, cucuruz.

Unii autori consideră că introducerea culturii porumbului ar fi una din cauzele creşterii populaţiei în Principate în secolul XVIII, în ciuda vitregiei vremurilor.

 

 Constantin Brâncoveanu, iscusit om politic, ctitor şi martir

La moartea lui Şerban Cantacuzino s-au adunat marii boieri ca să aleagă un nou domn — de data asta n-a intervenit Poarta — iar boierii, considerând că fiul lui Şerban e încă un copil, îl aleg pe nepotul răposatului domn, pe Constantin Brâncoveanu, om matur şi experimentat care deţinuse mai multe dregătorii. El a vrut să-şi spună mai întâi, după maică-sa, CantacuzinoBrâncoveanu, dar tot neamul cantacuzinesc, prea mândru, s-a împotrivit cu indignare, zicând că a vrut să se facă armăsar când era doar catâr! Atunci a urcat cu o generaţie mai sus, a luat numele bunicii (Elina lui Radu Şerban Basarab) şi şi-a zis: Basarab-Brâncoveanu...

 

Nu voi insista asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar e de ştiut că a fost un domnitor înţelept, şiret totodată, ascunzându-şi acţiunile faţă de turci, austrieci şi ruşi; a căutat de asemeni să-şi impună candidaţii lui în scaunul Moldovei, a fost deci un om ambiţios şi iscusit, şi a domnit 25 de ani — e ultimul domnitor din ţările noastre care reuşeşte să rămână în scaun atâta timp. După el va veni lungul şir de domni fanarioţi care, în general, nu vor fi lăsaţi în scaun, de turci, decât vreo 2-3 ani la rând. în timpul domniei sale a refăcut multe din clădirile şi bisericile înălţate din vechime de neamul său, a construit multe noi monumente şi chiar a „inventat" un stil (cunoscut azi sub numele de „stil brâncovenesc") în care intră, pe lângă vechea tradiţie locală sau balcanică, şi o anumită influenţă italiană, adusă bunăoară de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Mânăstirea Horezu, în Oltenia, sau palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti (frumos restaurat în secolul nostru de prinţesa Marta Bibescu, e azi singurul monument civil mai vechi şi mai arătos din raza Bucureştilor) sunt reprezentative pentru stilul brâncovenesc.

A fost deci, din punct de vedere cultural, o domnie de cea mai mare importanţă, continuând şi încurajând dezvoltarea unor forme de expresie autohtone — deja sub unchiul său, Şerban Cantacuzino, se începuse traducerea Bibliei în româneşte şi se înfiinţase Şcoala Domnească. Sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, trebuie să recunoaştem, ne mai impresionează şi azi. Turcii l-au bănuit că ar unelti împotriva lor, încercând să se alieze în secret cu austriecii sau cu ruşii. Vom vedea mai jos ce se întâmplă în 1710-l711, în Moldova, când Dimitrie Cantemir trece făţiş de partea lui Petru cel Mare al Rusiei. Brâncoveanu, mai prudent, refuză să participe la această alianţă, dar suspiciunea persistă după ce doi veri ai lui, Cantacuzini, trec la ruşi (unde vor da naştere unei spiţe de prinţi ruşi Cantacuzino). Turcii sunt încredinţaţi că şi Brâncoveanul e de partea apusenilor, în special a austriecilor, o dată ce împăratul i-a conferit titlul de „principe al Sfântului Imperiu".

 

El, de fapt, o ştim acum, a dus în mai multe rânduri tratative secrete şi cu ţarul Rusiei şi cu împăratul, dar s-a ferit să facă pasul hotărâtor câtă vreme i s-a părut că turcul e încă prea tare. Ba chiar, în august 1690, a trecut Carpaţii către Ardeal alături de principele transilvan pro-turc Thokoly şi i-a învins pe austrieci la Zărneşti, pe când ginerele lui Şerban Vodă, Constantin Bălăceanu, murea ca general în armata austriacă!

Acum, în 1714, s-a zvonit chiar că unchii săi Cantacuzini, Mihai spătarul şi Constantin stolnicul, îngrijoraţi că Brâncoveanul nu mai asculta de sfaturile lor înţelepte, l-ar fi pârât la Constantinopol. Atunci Poarta, în primăvara lui 1714, trimite la Bucureşti un capugiu ca să-l aducă la Constantinopol pe Brâncoveanu cu toţi ai lui. Iată în ce stare de slăbiciune se află deacum Ţara Românească, la numai un veac după faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul şi ale lui Radu Şerban Basarab: e de ajuns să sosească un capugiu turc însoţit doar de câţiva ostaşi, să vină în palatul lui Brâncoveanu, să-i pună pe umăr panglica neagră, semn că este „mazilit", şi să nu mişte nimeni, toată familia lui Brâncoveanu să fie urcată în rădvane şi dusă la Constantinopol — fără nici un semn de împotrivire din partea curtenilor, din partea celor din jurul lor. Episodul e grăitor în privinţa gradului de decădere militară şi politică la care ajunseseră ţările noastre.

Brâncoveanu e dus la Constantinopol, închis în Cetatea celor Şapte Turnuri (ledikule), supus la chinuri ca să spună unde-şi ascunde averile — căci se ştia că era foarte bogat —, iar în ziua de 15 august 1714, ziua Adormirii Maicii Domnului, marea sărbătoare creştină, în faţa sultanului, a tuturor vizirilor, paşalelor şi ambasadorilor străini, este adus Constantin

Brâncoveanu, în cămaşă lungă albă, cu cei patru fii ai lui şi cu sfetnicul său cel mai apropiat,

Ianache Văcărescu. Acolo e călăul, cu securea şi cu un butuc. Cade mai întâi capul lui Văcărescu, apoi vine rândul fiului mai mare al lui Brâncoveanu, urmează cel de-al doilea, apoi al treilea. Fiecăruia la rând i se spune că, dacă trece la Islam, dacă „se turceşte", cum se zicea, scapă cu viaţa. Al patrulea, un copil de 12-l3 ani, răspunde că vrea să se turcească pentru a scăpa de moarte.

 

Tatăl îl dojeneşte atunci aspru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă." Cel mic retractează şi spune că va muri şi el creştin, pune gâtul pe butuc, şi cade şi tânărul cap în nisip. După care l-au tăiat şi pe al bătrânului domn. Moartea aceasta cutremurătoare a impresionat întreaga Europă — l-a impresionat şi pe bardul popular care a cântat peste veacuri pe „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi Domn creştin..."

 

 Dimitrie Cantemir, intelectual de talie europeană şi politician nerealist

Pentru a înţelege instalarea, mai târziu, a regimului fanariot, trebuie să evocăm şi un scurt moment din istoria Moldovei, scurt, dar de însemnătate majoră: domnia lui Dimitrie Cantemir în 1710-l711.

Dimitrie Cantemir era fiul unui voievod ales, Constantin Cantemir, care fusese un simplu ostaş, provenit din răzeşimea moldoveana din Tigheci, la graniţa Bugeacului tătăresc, foarte viteaz; el fusese mai întâi mercenar la polonezi, ajuns la cele mai înalte grade militare, apoi boierit în ţară şi în cele din urmă înălţat la domnie de către boierii moldoveni, la bătrâneţe, în 1685, oarecum accidental, fiindcă nu se putuseră înţelege asupra vreunui candidat coborâtor din foştii domni sau ieşit din marea boierime. Domneşte din 1685 până în 1693 şi, cu toate că a fost atâta vreme în slujba Poloniei, îi ţine piept regelui Jan Sobieski când acesta încearcă să cucerească Moldova (de atunci datează legenda „Sobieski şi plăieşii").

Constantin Cantemir a avut doi fii care au domnit apoi pe rând, Antioh şi Dimitrie. Acesta din urmă era de o inteligenţă ieşită din comun. Cronicarul povesteşte cum bătrânului domn, care nu ştia carte, îi plăcea să-l pună pe copil să-i citească din slovele vechi. Dar, după o străveche rânduială, domnitorul a trebuit să-l trimită pe tânărul Dimitrie ostatic la Constantinopol, ca garanţie că voievodul nu se va răzvrăti împotriva turcilor; la fel fuseseră ostatici, chiar din veacul al XV-lea, Vlad Ţepeş şi fratele său, Radu cel Frumos.

 

Dimitrie stă ostatic la Constantinopol 20 de ani. învaţă toate limbile vorbite curent acolo la vremea aceea: araba, persana şi turca, bineînţeles; limbile antice (greaca, latina); greaca modernă; dintre limbile apusene: italiana, germana şi ceva franţuzeşte — astfel că, adăugind româna şi rusa, pe care o va învăţa în exil în Rusia, avem ceea ce se numeşte un adevărat poliglot. Cunoaşte cultura bizantină, fireşte; cunoaşte perfect cultura islamică, trăind în mediul ei (e inventatorul unui mod de transcriere a muzicii turceşti! se mai ştie şi azi în Turcia că notele muzicale turceşti sunt o invenţie a lui „Cantemiroglu", adică a fiului lui Cantemir Vodă tatăl); latina şi greaca antică le cunoaşte temeinic din cărţi; cunoaşte ceva şi din cultura apuseană, căci e citit şi frecventează pe ambasadorii străini: olandez, englez, francez, german... Când a ajuns să fie apreciat la Curtea Otomană, marele vizir a crezut că el e omul potrivit să fie trimis domn în Moldova, pentru că se zvonea că ţarul Petru (căruia i se va spune „cel Mare"), după ce l-a învins pe regele Suediei Carol al XII-lea, ilustru căpitan, se pregătea de război împotriva turcilor.

Dar iată că abia ajuns în scaun la Iaşi, Cantemir caută să ia legătura cu ţarul pentru ca, împreună, să pornească un război de eliberare de sub dominaţie turcă. In 1697, în vârstă de 24 de ani, asistase, în rândurile armatei otomane, la înfrângerea de la Zenta în faţa imperialilor, înfrângere sfârşită în adevărată derută, de unde Cantemir trăsese concluzia pripită că puterea otomană era definitiv decăzută. Prin emisari de-ai lui, aleşi din mica boierime care-i era mai credincioasă, încheie, în primăvara lui 1711, un tratat cu Petru cel Mare, prin care pune Moldova sub protecţia ţarului, într-un cuvânt făcea din Moldova o ţară vasală Rusiei. Noi, care ştim ce a urmat vreme de trei veacuri, ne dăm seama ce imprudenţă comitea: dacă ruşii ar fi ieşit învingători atunci, Moldova toată ar fi avut, cu timpul, soarta Ucrainei, a Georgiei sau a Basarabiei, prefăcute în simple provincii sau gubernii ale imperiului rus.

 

Închipuiţi-vă că de pe atunci s-au găsit câţiva mari boieri, ca Iordache Rosetti sau Lupu Costache, care au înţeles că politica lui Cantemir era nesocotită, că puterea rusă în plină expansiune reprezenta de acum pentru neatârnarea ţării o şi mai mare primejdie decât dominaţia turcă, şi au făcut tot ce au putut pentru a sabota acţiunea domnitorului şi întreaga expediţie. Ţarul Petru soseşte cu armata lui la Iaşi, unde Cantemir a adunat în pripă 20 000 de oameni, nu prea bine pregătiţi, dar iată că aprovizionarea — se folosea atunci cuvântul turcesc zaherea — cu care fusese însărcinat marele vornic Lupu Costache, aprovizionare de altfel greu de adunat într-o ţară bântuită de secetă, nu soseşte. Armata rusă, cu contingentul moldovenesc, coborând pe valea Prutului, e încercuită de turci la Stănileşti, iar după două zile capitulează — nu învinsă de arme, ci de foame. Ţarul încheie atunci o pace cu vizirul turc — o pace în condiţii relativ uşoare: ruşii cedează doar portul Azov de la Marea Neagră, pe care-l cuceriseră abia de puţini ani. Se zice că ţarul l-a cumpărat pe vizir cu bani grei, ţarina, prezentă, cedând şi toate bijuteriile ei. Important pentru noi e că Dimitrie Cantemir, trădător în ochii turcilor, a putut să se retragă în Rusia cu toată familia lui şi cu vreo 5 000 de moldoveni, boieri, curteni, simpli ostaşi voluntari. Destui dintre ei, nefericiţi pe-acolo, s-au întors după câţiva ani în Moldova — între ei boierul Ion Neculce, viitorul cronicar, de la care aflăm multe despre această mare aventură.

Cantemir a rămas în Rusia până la moartea lui, în 1723, tot nădăjduind că ţarul va relua lupta împotriva otomanilor, ceea ce nu s-a întâmplat atunci. Ţarul l-a ţinut pe Cantemir la mare cinste, făcându-l prinţ rus, sfetnic de taină şi membru în „senatul" său. De atunci ne-a rămas celebrul portret pe care-l vedeţi în toate cărţile de istorie, unde ne apare fără barbă, în ţinută apuseană, cu armură, perucă franţuzească şi baston de mareşal — căci Petru cel Mare începuse deja în chip autoritar occidentalizarea Rusiei. La noi, înainte de pribegirea lui, îl vedem pe Cantemir ca pe toţi voievozii noştri, cu barbă, işlic şi caftan...

 

Şi trebuie să ne dăm seama că fără acea nefericită bătălie de pe Prut şi cei 12 ani de pribegie în Rusia, Cantemir n-ar fi lăsat operele care au făcut faima lui în toată Europa, precum Istoria Imperiului Otoman sau Descrierea Moldovei, ambele scrise în latineşte (iar ultima destinată Academiei din Berlin, al cărei membru fusese ales). Aşadar, în perspectiva timpului, trebuie să recunoaştem că exilul lui Cantemir a avut urmări pozitive pentru posteritatea lui. Să mai adăugăm şi celebritatea fiului său, Antioh, geniu precoce, care a fost primul poet rus de stil occidental, şi, fiind trimis, tânăr încă, ambasador al Rusiei la Paris, apoi la Londra, a făcut mult pentru faima tatălui său, favorizând publicarea în engleză şi franceză a Istoriei Imperiului Otoman şi intrând în legătură cu cărturari de renume, de pildă, la Paris, cu Voltaire.

 

 Paşalâc sau ţară autonomă cu domni străini?

Aceste două momente cruciale în desfăşurarea raporturilor noastre cu Poarta Otomană, trădarea lui Dimitrie Cantemir în 1711 şi destituirea şi tăierea capului lui Brâncoveanu în 1714, au avut drept urmare o înăsprire a controlului otoman asupra Principatelor. Nemaiavând încredere în domnii pământeni pe care şi-i alegeau boierii noştri, turcii au hotărât de-acum să numească ei domnitorii, alegându-i printre marii lor slujitori greci proveniţi din acea oligarhie — aristocraţie a banului şi a naşterii — care se reconstituise în cartierul Fanar al Constantinopo-lului. De-atunci începe ceea ce s-a numit la noi în ţară „Epoca fanariotă" — de la 1711 în Moldova, de la 1716 în Muntenia, după ce turcii au tăiat şi pe succesorul lui Brâncoveanu, pe vărul său Ştefan Cantacuzino, împreună cu tatăl său, învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, şi cu unchiul său, marele spătar Mihai Cantacuzino. Dacă-i adevărat că ei uneltiseră căderea Brâncoveanului, atunci au plătit la rândul lor.

Pentru a înţelege mai bine situaţia Principatelor şi dilema care se ridica, trebuie spus în două cuvinte ce era un paşalâc turcesc şi ce era un ţinut sub protectoratul Porţii Otomane.

 

Am văzut cum au căzut rând pe rând ţările creştine din jur: două tarate bulgăreşti, regatul sârb după faimoasa bătălie de la Kossovo, rămăşiţele Imperiului Bizantin, în cele din urmă şi regatul ungar — toate prefăcute în provincii ale Imperiului Otoman, guvernate fiecare de un paşă, general şi guvernator turc, de unde numele de paşalâc pe care-l dăm fiecărei mari împărţiri administrative (turcii le numeau mai curând vilayef). în aceste paşalâcuri, deci în Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, turcii puteau stabili colonişti turci, puteau clădi moschei, puteau face, prin tot felul de metode, prozelitism musulman — ceea ce a avut urmări durabile, perceptibile şi azi în mai multe zone din Balcani: două treimi din Albania, jumătate din Bosnia, o parte din Bulgaria şi din Macedonia au fost islamizate, de unde, până azi, conflictele dramatice din Bosnia, din Kosovo etc.

De ce au rămas Muntenia şi Moldova, mai apoi şi Transilvania, cu o guvernare autohtonă şi nau fost transformate în paşalâc şi guvernate direct de administratori turci? Aici istoricii nu sunt toţi de aceeaşi părere — nu există explicaţie unică şi satisfăcătoare. Unii spun că rezistenţa îndârjită a unor voievozi ca Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş e cauza. Alţii, că turcii au înţeles interesul de a avea un fel de „zonă tampon" între ei şi regatele ungar şi polon, ţinuturi fără prezenţă militară turcă directă care să îngrijoreze acele două state creştine, dar care, tributare Porţii Otomane şi silite să-i fie credincioase, nu mai prezentau o primejdie pentru Constantinopol. O a treia explicaţie originală a sugerat-o, în perioada interbelică, istoricul Petre P. Panaitescu: turcii ar fi constatat că ţinuturile administrate de ei sărăciseră în scurtă vreme, nemaiputând fi folosite ca surse de aprovizionare a împărăţiei şi în special a capitalei Constantinopol. în schimb, ţările române, lăsate în semiindependenţă, în orice caz sub ocârmuire autohtonă, puteau rămâne grânarul Constantinopolului, ceea ce au fost într-adevăr timp de veacuri, Poarta impunând un monopol la export pentru grâne, vite, lemne, miere şi ceară — la preţuri stabilite de ea.

 

Probabil că toate explicaţiile au un sâmbure de adevăr, dar cred că dorinţa de a avea spre nord o zonă relativ neutră — mai întâi faţă de Ungaria, apoi faţă de Polonia, în sfârşit faţă de Rusia şi Austria — trebuie să fi fost determinantă. S-a adăugat, în epoca fanariotă, un motiv suplimentar, mai puţin evident, şi în orice caz nemărturisit, dar de mare importanţă pentru turci: domnii fanarioţi trimişi la Bucureşti şi Iaşi erau folosiţi ca informatori privind cele ce se petreceau în Apus, în Polonia, în Rusia. Prin cunoaşterea limbilor, prin lectura şi interpretarea ziarelor din Occident, prin negustori şi prin agenţi de-ai lor, domnii fanarioţi au fost, timp de generaţii, spionii oficiali ai Porţii privind treburile apusene. Iar când devii informator, tentaţia de a face dublu joc e mare!

Veacul fanarioţilor (1711-l821)

Aşa-numita „epocă fanariotă" a fost foarte hulită în veacul trecut şi în veacul nostru. Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momentul când turcii sau temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam şanse să redevenim independenţi. Puteam ori să fim paşalâc, ori să avem guvernatori greci veniţi de la Constantinopol. A doua variantă era de preferat, cu atât mai mult cu cit primii domnitori fanarioţi nu au fost răi. Nicolae Mavrocordat avea o bunică muşatină şi se considera os de domn. Tatăl său, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adică „păstrătorul tainelor", un fel de „secretar de stat" (n-avea voie să fie ministru, dar era al doilea în ministerul de externe otoman), era un om de o mare iscusinţă şi inteligenţă, încât el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii părăseau toată Ungaria şi Transilvania, precum şi părţi din Serbia şi Croaţia. Iar turcii nu i-au tăiat capul. Au tăiat capul ministrului turc, dar el a rămas în viaţă, şi amândoi fiii lui, Nicolae şi Ioan, vor deveni voievozi ai Munteniei şi Moldovei. Soţia lui, Sultana Hristoscoleos, era fiica domniţei Casandra a Moldovei, strănepoată a lui Ştefan cel Mare.

 

Aceşti Mavrocordaţi s-au considerat deci os de domn, nu se aflau ca nişte străini la noi în ţară. Interesant este că toate familiile fanariote care au venit pe urmă, în afară de un fel de nebun care s-a numit Nicolae Mavrogheni (1786-l790), toate aceste familii care au ajuns a da domnitori la noi erau înrudite cu Mavrocordaţii, ca şi când ar fi fost os de domn „de gradul doi", chiar şi Ghiculeştii, care domniseră deja în secolul XVII, şi cele două familii de origine română, Racoviţă şi Callimachi (Călmaşul). Epoca fanariotă n-a început deci printr-o ruptură totală cu trecutul. Boierii noştri, sau chiar poporul, nu au simţit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situaţia a devenit din ce în ce mai grea. Toţi aceşti domnitori fanarioţi care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba şi peşcheşuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulţi oameni de-ai lor, din Fanar, rude sau creditori.

Fanarul era un cartier din Constantinopol, în afara zidurilor oraşului, spre golful care se numeşte Cornul de Aur. Se pare că numele de Fanar vine de la franţuzescul „fanai", adică un far care s-ar fi aflat acolo pe timpul aşa-zisului Imperiu Latin, după cruciada de la 1204. In acest cartier al Fanarului, turcii, câteva decenii după cucerirea Bizanţului, când au început să repopuleze Constantinopolul, au permis grecilor să revină. Bunăoară, au lăsat mai întâi ţăranii din jurul oraşului să vină să-şi vândă marfa, să aprovizioneze, să hrănească noua populaţie turcească de funcţionari, ostaşi, meseriaşi şi negustori. Iar ţăranii greci, când erau opriţi la porţile oraşului de vameşul turc care-i controla şi-i întreba: „Unde mergi?", răspundeau în limba lor: (Merg) „în oraş", pe greceşte: is tin polin! De unde a ieşit numele actual al Constantinopolului: Istanbul! Grecilor care cu vremea au fost consideraţi folositori bunului mers al capitalei şi al împărăţiei, li s-a îngăduit deci să se aşeze în această mahala a Fanarului, care a devenit un fel de „ghetto" grecesc la Constantinopol. Aici vin unele familii vestite pe vremea Bizanţului, cum au fost Cantacuzinii, Nottara, Ralli. Majoritatea însă sunt familii care fac comerţ şi acum se îmbogăţesc, iar, pe de altă parte,

Poarta — adică sultanul şi vizirii săi — alege dintre ei administratori ai împărăţiei. De ce? Fiindcă turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învaţă limbile creştinilor, considerate ca „spurcate"! Au deci nevoie de aceşti greci care au învăţat limbi apusene, italiana, franceza, precum şi latineşte, şi-i folosesc ca tălmaci şi „funcţionari", cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înfiinţează postul de „Mare Dragoman", adică mare interpret pe lângă sultan şi marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanţă nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului şi a legăturilor cu toţi trimişii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori", în acele vremi titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri).

Primii doi domni Mavrocordaţi au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiţi de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova — şi a devenit aproape o regulă: fanariotul ambiţios, care visa să ajungă domn în Principate, ştia că trebuie să ajungă întâi mare dragoman.

În veacul al XVIII-lea — de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia — încep vremuri foarte grele pentru ţările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur şi corupt, caracteristic perioadei de decadenţă a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iaşi şi Bucureşti pe bani grei. Şi la suma „oficială" se adăugau daruri, peşcheşuri, către marele vizir sau alţi demnitari care înlesniseră „târgul". Domnitorul, plin de datorii, îşi aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în ţară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situaţie şi mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o şi mai mare sărăcire a păturii ţărăneşti, ba şi cu nemulţumirea boierilor pământeni. întru apărarea domnilor fanarioţi, trebuie să semnalăm şi câteva aspecte pozitive — şi este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul.

 

Unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură şi s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea ţării, în special, de pildă, Grigore II Ghica şi vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură şi de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) şi s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi serbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că ţăranii care lucrau pe moşiile altora nu mai erau legaţi de glie, şi de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia şi 12 în Moldova (trebuie subliniat că în ţările învecinate — Transilvania, Polonia, Rusia, chiar şi în Prusia orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână! De altfel, serbia în aceste ţări n-a fost desfiinţată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin uşurarea controlului statului, peste capul boierimii, şi concomitent cu creşterea exigenţelor băneşti ale turcilor, reforma a fost interpretată de duşmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, şi pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea şi ţăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populaţia ţărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ.

Constantin Mavrocordat a reformat şi cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau consideraţi boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din ţară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generaţii la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puţin privilegiată, între boieri şi moşneni (răzeşi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie. în orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogăţit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu ruşii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, e atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-şi poată pregăti plecarea!

 

Mavrocordat soseşte în Moldova, încearcă să apere cu armată turcă graniţa, dar nu reuşeşte, cade prizonier şi e omorât de un soldat rus care-l loveşte cu patul puştii în cap. Comandantul rus, cam ruşinat, i-a făcut totuşi o înmormântare domnească.

O generaţie după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiţi Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, şi cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioţii au început să trădeze Poarta!

După „trădarea" Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Şuţu, Caragea şi Callimachi (aceştia de origine moldoveana, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupţia, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat — şi de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile ţării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor şi boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim... Şi uneori de a fi profitat de el.

Totuşi, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puţin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-l782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiţă Văcărescu, mare boier dar şi mare învăţat, a gospodărit bine ţara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De altfel, fanarioţii au adus o tradiţie de evergeţi, adică de donatori pentru binele obştesc, în special pentru îngrijirea bolnavilor, în vremea lor s-au întemeiat mai multe spitale, gerate de eforii înzestrate cu întinse moşii — lucruri admirate de unii călători occidentali.

De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-l818) — cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! — Şi a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-l819), s-au alcătuit primele două coduri relativ moderne din ţările noastre — întâiul, rămas apropiat de tradiţia bizantină, al doilea, mai influenţat de dreptul austriac.

 

Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărţi în limba română decât în greceşte. Pe de altă parte, cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit în epoca fanariotă instituţii de învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toţi greci, erau oameni învăţaţi, şcoliţi în universităţi apusene, iar unele cursuri s-au predat şi în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecinţe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca — adică mijlocul general de comunicare — în Europa apuseană.

Un alt canal de penetraţie a influenţei franceze a fost, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, instituţia secretarilor francezi ai domnitorilor. Sub cuvânt că le trebuia în cancelaria lor un bun redactor în limba franceză, domnii fanarioţi au început să aibă pe lângă ei secretari propuşi de ambasadorul Franţei la Constantinopol, dintre care unii au fost oameni de distinsă cultură, care au comunicat în Apus veşti despre ţările noastre; alţii au rămas în ţară şi s-au amestecat cu boierimea noastră. Unii au fost poate şi cei care au introdus francmasoneria la noi — fenomen despre care vom mai vorbi.

 

Războaiele austro-ruso-turce

Un lucru, în sfârşit, nu trebuie uitat pentru a înţelege lunga tragedie reprezentată de veacul fanariot: acest regim a apărut guvernului turc ca o necesitate din cauza noului pericol pe care-l reprezenta pentru Imperiul Otoman subita agresivitate a puterilor creştine, în speţă Austria şi Rusia. Aduceţi-vă aminte: 1. pasul uriaş pe care-l fac Habsburgii între asediul Vienei în 1683, când însăşi capitala lor e în primejdie, şi pacea de la Karlowitz, când dobândesc Ungaria şi Transilvania; 2. tentativa lui Petru cel Mare, sprijinit de Dimitrie Cantemir, în 1711.

 

Or, în toată epoca fanariotă războaiele între aceste trei puteri s-au ţinut lanţ, de cele mai multe ori pe teritoriul ţării noastre, aducând de fiecare dată convoiul lor de mizerii, fără să mai vorbim de rechiziţiile turceşti.

Iată un „calendar" succint al războaielor austro-ruso-turce după pacea de la Karlowitz şi încercarea neizbutită a lui Petru cel Mare din 1711:

—1716-l718, război austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz (în sârbă Pozarevac). Turcii cedează banatul Timişoarei şi Oltenia. După ce au dobândit Banatul, care, ca toate fostele posesiuni otomane, era în mare parte depopulat, austriecii au purces la o intensă colonizare a ţinutului în special cu germani din regiunea Suabiei, apoi cu germanofoni din Lorena (după ce au trebuit să cedeze, în 1738, acest ducat Franţei — recte temporar socrului regelui Franţei, Stanistaw Leszczynski). Această populaţie de limbă germană şi religie catolică a căpătat la noi denumirea generică de şvabi.

—1735-l739, război austro-ruso-turc. Ruşii înaintează în Ucraina către Marea Neagră; austriecii sunt mai puţin norocoşi, iar prin pacea de la Belgrad trebuie să restituie Oltenia Ţării Româneşti, în decursul a peste 20 de ani de ocupaţie, austriecii au introdus însă câteva reforme administrative, şi în orice caz ne-au lăsat recensământuri preţioase, pe care nu le aveam înainte, sub dominaţie turcă. Românii însă nu s-au împăcat bine cu stăpânirea austriacă — în afară de câţiva boieri „colaboraţionişti". A existat o temere de a fi despărţiţi de fraţii de dincolo de Olt, iar, în cercurile bisericeşti, o teamă de presiunea catolicismului — astfel încât pacea de la Belgrad, negociată pentru partea otomană de Ioan Vodă Mavrocordat, a fost bine primită.

— 1768-l774, război ruso-turc (deja pomenit în legătură cu moartea lui Constantin Mavrocordat). Pacea se încheie la Kuciuk-Kainardji. Ruşii înaintează până la Bug şi obţin libertatea de navigaţie în Marea Neagră, precum şi drept de intervenţie în treburile Principatelor române. Boierii români se folosesc de împrejurare ca să înainteze rapoarte politice la Sankt-Petersburg, cu o serie de revendicări care sunt precursoarele programului politic al patrioţilor români din veacul următor: revenirea la vechile orânduieli ale ţării, domni pământeni etc.

 

 „Răpirea"Bucovinei (1775). Pierdem prima oară Basarabia (1812)

 

Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kainardji a avut şi o urmare neprevăzută şi dramatică: Austria, ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771, porţiune ce capătă de acum numele de Bucovina (pădure de fag, în limbile slave). Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată". A fost în zadar. Nu chiar în zadar, căci marele vizir a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Vodă în palatul lui (1777).

Provincia Bucovina a fost bine administrată — ca toate ţinuturile guvernate de austrieci —, însă fiind prea puţin populată, administraţia a favorizat imigrarea rutenilor, deja prezenţi, dar în număr mic, astfel încât cu vremea ponderea populaţiei s-a schimbat în dauna românilor, cu atât mai mult cu cât tot pe acolo se va scurge, după 1830, marea migraţie evreiască din Galiţia şi Rusia.

Între 1787 şi 1792 are loc un nou război austro-ruso-turc. Austriecii, care înaintaseră adânc în ţările noastre, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident o dată cu Revoluţia Franceză (pacea de la Şiştov, august 1791). Ruşii încheie la rândul lor pacea la Iaşi (ianuarie 1792). Atunci atinge pentru prima oară Rusia ţaristă graniţa Nistrului. Vedeţi deci că nu suntem dintotdeauna vecini cu ruşii. Am fost vecini cu rutenii şi, mai la răsărit, dincolo de stepe multă vreme pustii, cu cazacii, dar ruşii moscoviţi abia după Petru cel Mare au început să se apropie de Marea Neagră, şi, în toate războaiele pe care le-am pomenit, de fiecare dată înaintează, ocupând ţinuturi odinioară dependente de tătarii din Crimeea sau chiar direct de turci (Ucraina apuseană).

 

Aşa ajung pe rând la Nipru, la Bug, iar acum, în 1792, la Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul următor să fie anexarea ambelor „Principate dunărene", cum ni se zice de-acum în cancelariile europene. Până atunci, din cauza ambiţiilor rivale ale Austriei, ruşii nu se încumetau să râvnească şi la Muntenia. Dar iată că, o dată cu războaiele Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon, Austria e ţintuită la apus. Rusia profită de ocazie şi dezlănţuie un nou război cu turcii, ocupând ambele principate timp de şase ani (1806-l812). Negocierile de pace tărăgănează luni şi luni de zile — în cele din urmă au loc la Bucureşti în hanul lui Manuc, de curând construit de un negustor armean, figură de mare aventurier. Acum ruşii se grăbesc, căci se vădeşte că Napoleon se pregăteşte să atace Rusia. Anglia, care e sufletul rezistenţei antinapoleoniene, se străduieşte din răsputeri să-i aducă pe ruşi şi pe turci la masa negocierilor. Şi atunci asistăm la o incredibilă greşeală a diplomaţiei lui Napoleon: postul de ambasador al Franţei la

Constantinopol e deocamdată vacant, iar noul ambasador desemnat călătoreşte ca un crai şi soseşte când pacea e semnată (16/28 mai 1812)! Ruşii au renunţat la Muntenia, chiar şi la jumătatea apuseană a Moldovei, dar capătă Moldova dintre Prut şi Nistru, pe care o vor boteza Basarabia (nume purtat în Evul Mediu doar de extremitatea sudică a ţinutului). Şase săptămâni mai târziu, „Marea Armată" a lui Napoleon intră în Rusia — dar diviziile ruseşti, care făceau faţă armatelor turceşti de la Dunăre, sunt de-acum în drum spre Rusia şi vor participa, pe râul Berezina, la dezastrul armatei napoleoniene în retragere.

De aproape 200 de ani, istoricii, diplomaţii, oamenii politici îşi pun întrebarea: cum au putut face turcii o pace atât de păguboasă cu numai câteva săptămâni înainte de atacul lui Napoleon contra Rusiei? Bineînţeles, chestiunea s-a pus îndată şi la Constantinopol.

 

Şi s-a găsit pe loc un ţap ispăşitor în persoana marelui dragoman Dimitrie Moruzi, fiu de domn fanariot şi candidat la domnie, vinovat chipurile de a fi sfătuit încheierea păcii. Lucrul e poate adevărat. Ştim însă astăzi, prin publicarea unor documente din arhivele otomane, că guvernul turc a avut atunci în mână toate elementele pentru a cântări alternativa: însărcinatul cu afaceri al Franţei (locţiitorul ambasadorului) înmânase ministrului turc de externe o notă din partea guvernului napoleonian îndemnând stăruitor Poarta să nu încheie pacea, atacul împotriva Rusiei fiind iminent. Nota a fost îndelung discutată în Divan, cu sultanul, marele vizir, toţi „responsabilii", şi după matură chibzuinţă s-a luat hotărârea de a semna îndată pacea, o eventuală victorie a Iui Napoleon apărând acelor guvernanţi turci, probabil pe drept cuvânt, ca reprezentând o mai mare primejdie pentru împărăţia turcă decât vecinătatea Rusiei.

Aşa a început drama Basarabiei, acum aproape 200 de ani. Să-i învinuim doar pe fanarioţi? Sunt şi astăzi istorici care susţin că grupul de familii fanariote care vreme de sute de ani au uneltit în culisele puterii otomane — plătind adesea cu capul ambiţia şi îndrăzneala lor — au urzit un complot „cu bătaie lungă", în care scopul era să sape în ascuns puterea otomană până ar fi fost în măsură să reconstituie, sub conducerea lor, o împărăţie creştină cu toate popoarele ortodoxe din regiune. Fapt e că grecii (toţi grecii, nu numai fanarioţii!), prea mândri de trecutul lor bizantin, au avut întotdeauna un complex de superioritate faţă de popoarele vecine, inclusiv, bineînţeles, românii, şi era deci firesc să nu ţină seama de interesele locale, regionale, deoarece numai ei (nu-i aşa?) erau chemaţi să conducă toate naţiunile ortodoxe. La perpetuarea acestei mentalităţi a mai contribuit şi faptul că, la puţin timp după cucerirea Constantinopo-lului în 1453, sultanul Mehmet chemase pe noul patriarh Ghenadie (care se opusese Uniunii de la Florenţa) şi-i încredinţase păstorirea tuturor creştinilor din fostul Imperiu Bizantin şi din Balcani, astfel încât, în mod paradoxal, Biserica de la Constantinopol a avut mai multă influenţă politică sub turci decât în perioada anterioară.

 

 

Popoarele creştine se revoltă împotriva turcilor. Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821)

La începutul secolului XIX încep revolte de mai mare amploare printre popoarele creştine din Balcani. Imboldul a venit în parte de la Revoluţia Franceză, care trezise la mai toate popoarele setea de libertate şi adusese noţiunea de egalitate socială.

Primii care se răscoală sunt sârbii, minaţi pe rând de doi conducători ieşiţi din ţărănimea chiabură de crescători şi negustori de porci —^ căci ţara nu mai are nici aristocraţie feudală, pierită o dată cu căderea statului medieval (în afară de cei ce s-au turcit sau au fugit, dintre care mulţi la noi), deocamdată nici burghezie (care se va naşte în mare parte printr-o imigrare aromână). Primul, Gheorghe Petrovici, poreclit Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), se proclamă principe al sârbilor în 1808, dar e învins şi în cele din urmă eliminat de un rival, Milos Obrenovici, mai diplomat şi mai şiret, care obţine în 1817 o cvasi-independenţă, el devenind un fel de paşă, adică ţara rămâne sub suzeranitate otomană, fără mari schimbări, plătind tribut, dar fără prezenţa trupelor turce. Milos capătă în faţa marilor puteri titlul de principe, Serbia peste care domneşte e însă departe de a-i cuprinde pe toţi sârbii. Milos duce, aparent, o viaţă de chiabur îmbogăţit; în realitate, ca şi paşalele cărora le succedă, cam confundă vistieria statului cu caseta lui particulară şi cumpără întinse moşii în Muntenia. Urmaşii lui vor da mai mulţi principi, apoi regi — dinastia Obrenovici, cu regine alese din boierimea română, Keşcu, Catargi — alternând cu descendenţii Karagheorghe viei, care în 1903 vor rămâne singuri, măcelărind tot neamul Obrenovici.

Mai importantă pentru urmările de la noi din ţară a fost revolta grecilor, care începe în 1821 concomitent în Grecia propriu-zisă şi la noi, în Principate.

 

De ce? Din cauza domnilor fanarioţi şi chiar a unor boieri români care au crezut că, aliindu-se cu grecii, vor ajunge să aibă mai multă libertate în Ţara Românească şi în Moldova. Asistăm deci la o dublă acţiune împotriva turcilor: în Grecia propriu-zisă (condusă de un descendent din domnitori fanarioţi, Alexandru Mavrocordat, care a devenit celebru prin apărarea orăşelului Missolonghi) şi în ţările române (unde vine din Rusia alt fiu de domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti).

Nu numai dintre boierii români s-au înscris unii în această „Eterie" grecească, dar şi din popor sau dintre moşneni, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu este un personaj excepţional. Mai întâi, ca tânăr, s-a înrolat voluntar în armata rusă. în timpul războiului din 1806-l812, care se desfăşoară pe teritoriul ţărilor noastre, Tudor Vladimirescu, împreună cu alte mii de români din toate clasele sociale, luptă alături de ruşi şi chiar capătă rangul de parucic, adică locotenent, cum s-ar spune astăzi, în armata rusă. El ştie deci cum se luptă, cum se folosesc armele moderne, tunurile ş.a.m.d.

După pacea de la Bucureşti din 1812 — catastrofală pentru Principate, după cum spuneam —, începe agitaţia şi la noi şi printre greci, şi ne punem problema cum să scăpăm de dominaţia turcă. Tudor Vladimirescu este printre cei care visează la o luptă împotriva otomanilor, iar, atunci când izbucneşte revoluţia grecilor în 1821, se află alături de ei cu vreo opt mii de panduri, moşneni din Oltenia care, ca şi el, fie luptaseră alături de ruşi în război, fie se înrolaseră la noi în ţară. Pentru prima oară după mai multe generaţii, oamenii se înrolau ca să constituie o pază împotriva incursiunilor unui fioros aventurier bosniac ajuns paşă de Vidin, Pasvantoglu, care devastase în mai multe rânduri Oltenia şi chiar trecuse o dată Oltul, stârnind panică la Bucureşti. (De pe vremea lui a rămas expresia populară: „Ca pe vremea lui Pasvante"!)

Tudor Vladimirescu porneşte din Oltenia spre Bucureşti, la îndemnul unor mari boieri favorabili Eteriei, ca Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, care l-au însărcinat să ridice „norodul".

 

Când se apropie însă de capitală, mai toţi boierii fug în Transilvania, la Braşov, de teama unei răscoale ţărăneşti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, păstrează o ordine chiar brutală în armata lui, aşa încât pandurii sosesc la Bucureşti fără să fi provocat dezordini. La Bucureşti se întâlneşte Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei greceşti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din păcate, ei nu înţeleg războiul în acelaşi fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care să se întindă până în ţările noastre, pe când Tudor înţelegea să lupte numai pentru români. Şi aici se petrece altă dramă: Ipsilanti, care fusese aghiotant al ţarului, minţise într-un fel pe români afirmând că vor intra în război din nou şi ruşii. Dar iată că ţarul îl dezminte. De ce? Fiindcă puterile care-l învinseseră pe Napoleon în 1815, precum şi Franţa regală, formaseră ceea ce se numea Liga Sfântă, pentru a se apăra împotriva revoluţiilor. Ţarul nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor — ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvântul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai în acel moment sunt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotărî o intervenţie împotriva unei revoluţii la Napoli! Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gând să sprijine revolta grecilor. Vestea descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi dă seama că revoluţia este pierdută, şi intră în negocieri secrete cu turcii. Cele două armate înaintează de la Bucureşti, spre vest, în paralel (cea a lui Ipsilanti trecând pe la poalele munţilor, cea a lui Vladimirescu prin câmpie), neştiind cum şi când să se unească în cazul unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti interceptează corespondenţa dintre comandantul turc de la Dunăre şi Tudor. Atunci grecii îl prind pe acesta în conacul de la Goleşti şi, după un simulacru de proces, îl ucid mişeleşte şi îi aruncă trupul într-un puţ. Ne miră totuşi faptul că mica trupă de eterişti, care l-au luat pe Tudor de la Goleşti, n-a întâmpinat nici o împotrivire din partea pandurilor. Excesiva lui severitate cu trupa — până la cruzime — poate fi o explicaţie, în momentul arestării, atârnau spânzuraţi într-un pom, din ajun, tânărul Urdăreanu, frumos, zicese, ca un arhanghel, şi un alt căpitan, amândoi iubiţi de trupă.

 

Am mai putea trage şi alt învăţământ din jalnicul sfârşit al lui Tudor Vladimirescu: Tudor, neam de moşnean din nord-vestul Olteniei, dintr-o regiune de plaiuri unde nu era nici un sat de clăcaşi, ci numai sate de ţărani liberi, de moşneni, n-a avut alături de el în acţiunea revoluţionară, totodată naţională şi socială, nici un „intelectual" pământean. Nu se încropise încă în Principate o „burghezie" naţională. Exista deja o pătură destul de largă de negustori şi meseriaşi (mulţi dintre ei însă străini) care-şi trimiteau copiii la Şcolile Domneşti, dar ei nu aveau încă simţământul clar că formează o clasă, cu dreptul la revendicări şi, încă mai puţin, la conducere. Politica era treaba boierilor. De altfel şi Vladimirescu trebuie să fi avut convingerea că, dacă ar fi ajuns la putere, tot cu boierii trebuia să guverneze ţara. Nu se ridicase oare şi el la un mic rang de boierie? Nu-şi zidise culă şi nu se lăsase zugrăvit în biserica satului în straie boiereşti? Că a sperat să ajungă domn al Ţării Româneşti mi se pare neîndoielnic. Purta işlic alb, culoare rezervată domnitorului, şi lăsa pe panduri să-i zică „Domnul Tudor". Exemplele lui Karagheorghe şi Milos Obrenovici în ţara vecină l-au putut încuraja — dar, repet, n-a avut pământeni printre locotenenţii lui. Dintre tovarăşii lui mai apropiaţi, nici unul nu-i născut „pământean"! Episcopul de Argeş, Ilarion, e născut în Bulgaria; fraţii Macedonski sunt probabil sârbi, în orice caz balcanici; Farmache şi Iordache Olimpiotul sunt aromâni, ca şi comandantul arnăuţilor, serdarul Diamandi Giuvara.

După moartea lui Tudor, pandurii, rămaşi fără comandant, se împrăştie, unii continuă războiul alături de greci, alţii se întorc la căminele lor. Turcii au intrat în ţară, îi înving pe greci la Drăgăşani („batalionul sacru" al „Ma-vroforilor" luptă eroic, până la ultimul, dar Ipsilanti fuge în Austria, unde va fi închis şi va muri în captivitate).

Iată Principatele din nou ocupate în mod crunt de către turci pentru cel puţin un an, cu răzbunări, jafuri şi crime. Şi dacă au plecat după un an, este fiindcă puterile occidentale i-au silit să plece de la noi.între timp, războiul continuase în Grecia continentală şi în Peloponez, unde orăşelul

Missolonghi, apărat de Alexandru Mavrocordat, opusese o lungă rezistenţă turcilor. Acest război din Grecia, datorită prestigiului Greciei antice, s-a bucurat în ţările occidentale de un larg ecou şi de multă simpatie, atrăgând luptători voluntari din Franţa, Anglia, Germania — cel mai ilustru dintre ei fiind celebrul poet englez Lord Byron, care a şi murit de friguri la Missolonghi. Văzând că nu răzbesc singuri, turcii au chemat în ajutor pe noul bei al Egiptului, Mehemet-Ali, de origine albaneză, care l-a trimis pe fiul său Ibrahim cu o flotă şi o întreagă armată. Atunci au intervenit, pentru prima oară împreună (suntem în 1827), Rusia, Anglia şi Franţa — iar flotele lor reunite au distrus, la Navarino, flota turco-egipteană. Intervenţia marilor puteri a con-strâns pe turci, în 1830, să acorde independenţă Greciei, care în 1832 a devenit regat, cu un rege din familia regală bavareză.

Aş vrea acum, în câteva cuvinte, să evoc rolul pe care şi aromânii l-au jucat în această redeşteptare a Greciei.

 

Soarta romanităţii sud-dunărene. Aromânii în Grecia şi în diasporă

Am spus, când am vorbit despre cotropirea de către slavi a întregii Peninsule Balcanice, începând din veacul al VI-lea, că locuitorii de limbă latină care ocupau pe vremea Imperiului Roman cam toată Iugoslavia contemporană plus Bulgaria la nord de Haemus (Munţii Balcani) şi formau nuclee compacte mai la sud, în Macedonia, în special de-a lungul fostului drum strategic de la Durazzo, pe malul Adriaticii, la Constantinopol, s-au găsit din ce în ce mai strâmtoraţi, mai izolaţi, înconjuraţi de o mare slavă către nord, iar mai la sud amestecaţi cu grecii şi albanezii. Cu vremea s-au despărţit patru grupuri dialectale, cei din nordul Bulgariei şi din Serbia vorbind acelaşi dialect ca românii nord-dunăreni — lingviştii îi zic dacoromâna.

 

Dintre aceştia s-au ridicat cei care au pornit revolta antibizantină de la sfârşitul secolului XII în frunte cu fraţii Asăneşti şi au fost deci la originea renaşterii politice a taratului bulgar. Din ei n-ar mai rămâne decât câteva comune în nord-vestul Bulgariei şi în Serbia, în special în Valea Timocului.

Tot de aceeaşi origine, probabil, sunt cele câteva comune din peninsula Istria, pe coasta Adriatică, azi fiind numai câteva sute de vorbitori ai acestui dialect zis istroromân.

în împrejurimile marelui port Salonic (pe greceşte Thessaloniki) căruia pe graiul românesc de acolo i se zice Săruna (dovadă că le-a fost transmis direct din latinescul Salona, şi că de la ei, iar nu de la greci, au preluat numele şi slavii — bulgari şi macedoneni — care îi zic Solun), acolo se află un grup de localităţi unde se vorbeşte alt dialect românesc, denumit de lingvişti megleno-român.

În fine, gruparea cea mai compactă şi mai numeroasă s-a aflat în tot Evul Mediu în regiunile muntoase ale Pindului, ale Gramostei şi ale Olimpului. Ei sunt cunoscuţi sub numele de aromâni sau mai corect armâni (cu toate că într-una din regiunile lor îşi zic şi rumâni). Tuturor acestor latinofoni vecinii slavi, iar mai apoi grecii şi albanezii, le-au zis vlahi, ca şi românilor nord-dunăreni.

A mai existat în Peninsula Balcanică şi un al cincilea grup de vlahi, de-a lungul Coastei Adriatice şi mai cu seamă la portul Dubrovnic, care a fost în tot Evul Mediu un mare centru comercial, reuşind, chiar sub dominaţia otomană, să păstreze o anumită autonomie. Lingviştii contemporani consideră însă că acest dialect dalmatic, al cărui ultim vorbitor, din insula Kîrk, a murit pe la 1900, era mai curând un dialect al italienei decât al românei. Se vede din acest exemplu cât de înrudite sunt româna şi italiana, încât s-a putut pune întrebarea dacă un anumit dialect aparţine uneia sau alteia.

Asupra aromânilor trebuie să insistăm mai mult. Mai întâi fiindcă au jucat un rol în istoria Balcanilor, apoi fiindcă mulţi dintre ei au imigrat în România în ultimele două veacuri şi au dat ţării personalităţi ale vieţii culturale şi politice, în fine, fiindcă situaţia lor actuală şi perspectivele lor de viitor sunt, în ochii noştri, îngrijorătoare.

 

Acest grup etnic, din cauza prea marii sale împrăştieri şi din cauza unei lipse de voinţă politică, n-a prezentat niciodată o reală unitate şi un adevărat proiect politic. O singură dată, la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV, avem o familie aromână, Buia Spata, care constituie un ducat în părţile Tesaliei şi Epirului, adică în Albania şi Grecia de nord, lângă Vlahia din Balcani — de unde confuzia cu Valahia nord-dunăreană, care a dat naştere unei lungi enigme cu privire la stema cu capete de negri, socotită ca fiind a unui „rege" de lângă Valahia, la Conciliul de la Konstanz (1414-l418), şi care a indus în eroare mulţi heraldişti şi istorici români, printre ei şi genialul Bogdan Petriceicu-Hasdeu (Hâşdău), care au crezut că era una dintre stemele Basarabilor. Enigma a fost rezolvată de curând de cercetătorul Constantin Rezachevici: era stema familiei Buia Spata din Balcani.

Sub turci, aromânii s-au bucurat de o relativă autonomie. Erau împărţiţi în vreo 12 „căpitănii" având în fruntea fiecăreia un „căpitan de armatori", răspunzător faţă de turci cu menţinerea ordinii, în secolul XVII, o dată cu slăbirea autorităţii centrale la Constantinopol şi cu o agresivitate crescândă a musulmanilor albanezi, asistăm la un început de revoltă printre aromâni: unii căpitani de armatoli se transformă în clefţi — pe greceşte bandiţi sau haiduci — duşmani ai puterii otomane. Documentele, dar şi cântecele bătrâneşti, şi aromâneşti şi greceşti, pomenesc pe mai mulţi dintre ei, de pildă Iani Bucovală, Iani Belu, Nicolo Giuvara, Panu Meitani; numele lor s-au regăsit uneori printre familiile emigrate apoi către ţările române. Paralel cu aceste îndepărtate preliminarii ale revoluţiei greceşti, asistăm la o remarcabilă înflorire a talentelor negustoreşti ale acestor vlahi. Un oraş în special a făcut faima lor, Moscopole, în Albania. Când acest centru prosper a fost distrus de musulmani, în special după un cumplit atac în 1789, moscopolitanii şi alţi aromâni din regiune s-au împrăştiat în Macedonia, în Serbia, în Ungaria, în ţările române, în Serbia au constituit sâmburele viitoarei burghezii din Belgrad şi din Serbia întreagă; la Viena şi Budapesta au dat generaţii de mari bancheri şi industriaşi, Şina, Dumba, Darvari, Belu, Mocioni (Moc-sony), probabil şi Karajan.

 

În ţările române aportul lor va fi şi mai însemnat. E de ajuns să pomenesc, în Ardeal, pe poeţii Octavian Goga şi Ştefan Iosif, dar mai cu seamă frumoasa figură a renovatorului Bisericii ortodoxe, mitropolitul Andrei Şaguna, care era născut în Ungaria de nord din părinţi aromâni stabiliţi acolo de mai multe generaţii. Şi predecesorul lui Şaguna, episcopul Moga, fusese aromân — din familia lui se trage şi ascendenţa maternă a poetului şi filozofului Lucian Blaga.

În timpul războiului grec de independenţă, aportul aromânilor a fost masiv. Unul din marii precursori ai revoluţiei a fost Constantin Rhigas Phereos Velestinlis (Riga Fereu din satul aromânesc Velestin), autorul cântecului denumit „Marseillaise a grecilor". Pătruns de ideile Revoluţiei Franceze, el visa la un mare stat condus de greci, dar înglobând pe toţi creştinii din Balcani. Predat de austrieci turcilor, a fost executat la Belgrad în 1798. Celui mai vestit dintre căpitanii acelui război, Coloco-tronis, i s-a zis „Regele Vlahilor", fără ca să putem dovedi că el însuşi, originar din Peloponez, era vlah. în schimb, alt general, Coletti, mai târziu şi primministru, e cert că a fost aromân.

Pe măsură ce s-a dezvoltat regatul Greciei, într-o epocă de intens naţionalism în toată Europa, vorbitorii de aromână s-au simţit din ce în ce mai marginalizaţi, dacă nu se lăsau complet elenizaţi, renunţând la graiul strămoşesc. E adevărat că de veacuri, şi prin biserică şi prin şcoală, cei mai răsăriţi dintre ei erau de cultură greacă şi ţineau la acea ţară care fusese dintotdeauna a lor. Astfel, mai toţi „vlahii" îmbogăţiţi prin străinătăţi, în bănci, industrie şi comerţ, ca Şina, Maruzzi, Averoff şi atâţia alţii au fost mari binefăcători (evergeţi) ai Atenei şi Greciei în general. Pentru cei rămaşi la vatră însă, exclusivismul naţional grecesc a fost din ce în ce mai apăsător şi a dus, către sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului nostru, la grave şi sângeroase ciocniri.

 

Interesul pe care România l-a arătat acestor fraţi îndepărtaţi, de la Cuza Vodă încoace, cu ministrul său Dimitrie Bolintineanu (el însuşi de origine aromână), a luat probabil o cale greşită: s-au deschis şi întreţinut în regiunile locuite de aromâni — mai întâi în Turcia, apoi în ţările succesoare, Grecia, Bulgaria, Albania — zeci de şcoli şi licee, unde s-a predat însă în româna noastră, nu în dialectul local, ceea ce a produs un rezultat diametral opus celui dorit: absolvenţii şcolilor româneşti, în loc să întărească comunitatea lor, s-au dovedit inadaptabili mediului local şi deci doar buni de imigrare în România!

Azi, după două războaie balcanice şi două războaie mondiale, cu grave consecinţe în toate domeniile, situaţia aromânilor din Balcani e dramatică. Dacă nu se reuşeşte să se impună statelor din zonă, foarte curând, şcoli sau clase cu predare în aromână, limba care a rezistat pe acele meleaguri mai bine de două mii de ani se va stinge de tot, sub ochii noştri.

Capitolul 5

Românii în faza modernizării

Domniile pământene în Principate

Revolta lui Tudor Vladimirescu, în ciuda tragicului ei sfârşit, a avut totuşi consecinţe faste în Principate: turcii, nemaiavând încredere în greci, au hotărât să asculte cererea boierilor români de a li se da din nou un domn pământean. în 1822 începe deci la noi o nouă eră prin alegerea a doi domni pământeni. De fapt, la început a fost o numire de către sultan, dar o delegaţie de boieri din Muntenia şi alta din Moldova veniseră cu propuneri, iar astfel sultanul pune domn în Moldova pe Ioan Sandu Sturdza, coborâtor dintr-o veche familie de boieri moldoveni, şi în Muntenia pe Grigore IV Ghica, a cărui familie, cum am spus, era de îndepărtată origine albaneză, acum însă cu totul românizată prin înrudiri cu vechile neamuri boiereşti române, încât se găsea chiar în fruntea „partidei naţionale", începe acum era modernizării în ţările noastre.

Cu greu ne mai închipuim azi cum arătau oamenii şi locurile la începutul veacului al XIX-lea, adică spre sfârşitul epocii fanariote. Desigur viaţa la ţară, mai cu seamă la poalele munţilor, cu aşezări mai numeroase de moşneni şi răzeşi, era neschimbată de veacuri, urmând ritmul anotimpurilor şi muncilor la câmp, la vie sau la pădure. Portul ţăranilor, al bărbaţilor şi al femeilor, se păstra cu sfinţenie din tată în fiu — sau mai bine zis de la mamă la fiică —, iar călătorii străini observă toţi, cu mirare, într-o ţară atât de năpăstuită şi săracă, frumuseţea broderiilor şi curăţenia cămăşilor chiar şi la cei mai săraci. La oraş însă, boierii, după ei şi negustorii mai avuţi, apoi şi târgoveţii, umblă în straie în stil oriental, după moda de la Constantinopol — Ţarigrad i se spunea în graiul popular, şi aşa ne-a rămas până azi în cântecele bătrâneşti.

 

De aceea străinii apuseni, care poposeau mai mult la oraş, aveau la prima vedere, când veneau din Apus, impresia de a se afla deja într-o provincie a Imperiului Otoman — sau dacă veneau de la Constantinopol, de a se afla încă într-o provincie turcească.

Dar deosebirea de Occident nu stătea numai în acest aspect exterior, al costumului oriental — uneori chiar exagerat de „exotic", cum a fost un timp calpacul, ca un dovleac uriaş pe capul boierilor, pentru un ochi occidental destul de urât şi caraghios. Deosebite erau instituţiile, moravurile şi vocabularul (care nu era „internaţional" decât faţă de lumea otomană sau de moştenirea bizantină), şi prin urmare mentalităţile. Deci când deodată au început boierii, clericii şi toţi cei mai avuţi şi cu carte să citească romane traduse din franţuzeşte ori nemţeşte, sau ziare venite de la Viena şi Paris, apoi când nu s-a mai putut opune turcul ca cucoanele noastre să se îmbrace după moda apuseană, după ele luându-se şi tinerii bărbaţi, şi când au putut unii dintre aceştia să călătorească şi să înveţe în Apus, atunci s-a petrecut o adevărată revoluţie cu consecinţe incalculabile în toate domeniile. Trebuie insistat asupra profundei mutaţii care are loc la acel început de veac şi care se va prelungi în decursul mai multor generaţii, ca să înţelegi chiar anumite probleme ale României de azi. în general, se trece prea repede asupra acestei adânci schimbări de acum 150-200 de ani, ca şi când ar fi oarecum ruşinos să arăţi că pe-atunci mai făceam parte din altă lume decât cea căreia îi aparţinem acum.

 

Influenţa franceză dominantă

Deja în epoca fanariotă începe influenţa franceză la noi, fiindcă Franţa avea pe-atunci un prestigiu enorm în întreaga Europă. Se vorbea franţuzeşte în sferele înalte, de la Lisabona la Sankt-Petersburg. La noi marea cotitură se petrece în timpul ocupaţiei ruseşti de la 1806 la 1812. Convinşi de victoria finală a ruşilor împotriva turcilor, tinerii boieri — şi mai cu seamă boieroaicele! — au început să se îmbrace după moda apuseană, să danseze vals în loc să joace hora, şi să înveţe toţi franţuzeşte, pentru că franţuzeşte se vorbea cu ocupantul rus!

 

Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii boieri bătrâni, mai iscusiţi în politică, cum a fost marele vornic Constantin Filipescu (deportat în cele din urmă la capătul Rusiei), să urzească intrigi împotriva ruşilor şi în favoarea turcilor, pe care-i considerau de-acum ca o pavăză necesară contra expansionismului rusesc.

Când românii încep să călătorească în Occident, căutând sprijinul unei puteri străine împotriva ruşilor sau a austriecilor, se îndreaptă fatalmente spre francezi. Nu doar pentru că Franţa părea să rămână puterea cea mai mare, cu toată căderea lui Napoleon, dar mai cu seamă pentru că limba franceză se înrudeşte cu româna, aparţinând amândouă familiei limbilor romanice. Aşa începe la noi o extraordinară influenţă paşnică din partea unui stat străin, în aşa măsură încât limba noastră, cea pe care o vorbim în fiecare zi, cuprinde, în majoritate, cuvinte de origine franceză, unele tranzitate prin italiană, care seamănă mai mult cu româna, altele preluate direct din latină. Prin faptul că tinerii intelectuali români (chiar cei care nu învăţaseră în străinătate) vorbeau limba franceză, ei ne-au furnizat aproape toate cuvintele moderne. Trebuia să schimbăm cuvintele venite pe linie turcească sau grecească, pentru noul nostru sistem de administraţie, pentru drept, politică, economie. Astfel, ispravnicul a devenit prefect, a chivernisi s-a zis de-acum a administra, zapciii au fost înlocuiţi cu jandarmii (fr. medievală: gens d'armes, fr. modernă: gendarme), vistieria a devenit ministerul finanţelor etc., etc. în mod fatal trebuia să împrumutăm asemenea cuvinte dintr-o limbă străină, iar aceasta a fost franceza. Şi această influenţă nu s-a şters, a rămas în limbă şi este acum infiltrată în felul nostru de a gândi şi a trăi. Noi nu ne mai dăm seama cât de mare a fost influenţa franceză în veacul al XIX-lea şi chiar până la mijlocul veacului al XX-lea. Toată societatea românească, toţi intelectualii vorbeau franţuzeşte. Boierimea vorbea franţuzeşte acasă.

 

Sunteţi şocaţi? Nedumeriţi? Nu e cazul. Este un fenomen universal: când o limbă se impune ca limbă de cultură, e vorbită de aristocraţiile altor ţări fără complexe. Dacă citiţi Război şi pace de Lev Tolstoi, veţi vedea cum dialogurile intime ale acelor ruşi care-l învinseseră pe Napoleon sunt împănate cu fraze franţuzeşti. Mai surprinzător: Frederic cel Mare, geniul militar şi făuritorul puterii prusace la sfârşitul secolului XVIII, strămoşul împăraţilor germani de la 1870 la 1918, era atât de îndrăgostit de limba franceză, în care făcea şi versuri, încât a spus butada că el nu vorbeşte nemţeşte decât cu grăjdarii! Dar iată un exemplu şi mai revelator (şi prea puţin cunoscut): Cezar, marele Cezar al cărui nume a devenit sinonim cu împărat, el, adevăratul fondator al Imperiului Roman, când s-a prăbuşit străpuns de 23 de lovituri de pumnal, văzându-l printre ucigaşi pe Brutus, fiul soţiei sale, a rostit acele cuvinte care ne mai tulbură adânc, după două mii de ani: „Şi tu, fiul meu!" — dar le-a spus pe greceşte, dovadă că vorbea greceşte acasă!

Acestea fiind zise, vă mai supără ideea că elitele noastre vorbeau, până nu demult, franţuzeşte?

Aşadar, în momentul când începem să preluăm ştiinţele, filozofia, dreptul, în general cultura Occidentului, lucrurile se schimbă radical şi relativ brutal la noi în ţară, oarecum sub presiunea străinătăţii, în urma războaielor duse de austrieci şi ruşi împotriva turcilor. Am fost un teatru de război, războaiele au adus multe nenorociri la noi în ţară, dar în cele din urmă au adus şi posibilitatea de a ne dezbăra de dominaţia otomană.

 

Ocupaţia rusă din 1828-l834. Regulamentul Organic

Ne aflăm din nou în faţa unui fenomen ciudat: ruşii, în timpul cât ocupă Principatele după încă un război (1828-l829), care se termină cu pacea de la Adrianopol (septembrie 1829), vor impune în Principate un fel de nouă constituţie care se va numi Regulamentul Organic.

 

Iată ironia: ruşii, aflaţi sub un regim autocrat, fără libertăţi, fără parlament la ei în ţară, vor impune în Principate un regim relativ mai liberal decât al lor. Apărând şi în Rusia, pe la începutul secolului XIX, mişcări liberale, guvernatorul rus numit în Principate, generalul Pavel Kiseleff (al cărui nume îl păstrează o şosea din Bucureşti), un conte relativ liberal, împreună cu cei din jurul lui, s-a gândit să experimenteze în Principatele Române un regim ceva mai liberal decât în Rusia şi în orice caz mai liberal decât cel pe care turcii îl impuseseră Principatelor. Să ne înţelegem asupra cuvintelor. Când zic liberal, aceasta nu înseamnă că era de-acum democratic. Constituţia era foarte aristocratică — în parlament nu apăreau decât boieri mari şi mai mici —, dar se inspira după unele modele europene: se ţinea seama de independenţa justiţiei, iar parlamentul era separat de executiv; iată deci aplicat, pentru prima oară la noi în ţară (e drept, cam şchiop), principiul lui Montesquieu din veacul al XVIII-lea: separarea puterilor; executivul, legislativul şi judiciarul trebuie să fie separaţi, independenţi unul de altul, pentru ca o ţară să poată fi cârmuită într-un mod oarecum liberal, adică ferită de despotism şi arbitrar. Acest principiu apare pentru prima oară în Regulamentul Organic. Soarta ţărănimii, în schimb, se înrăutăţeşte în urma Regulamentului Organic, în 1829, prin pacea de la Adrianopol, turcii sunt siliţi să liberalizeze navigaţia pe Marea Neagră şi pe Dunăre, forţaţi bineînţeles de ruşi, dar şi de englezi, căci englezii dominau mările şi voiau să liberalizeze comerţul. De la o zi la alta, libertatea comerţului în Principatele noastre face ca boierimea, care poseda majoritatea pământurilor, să se intereseze de o exploatare mai intensivă ca să producă grâne pentru export. Până atunci ţăranul putea să cultive într-o oarecare libertate pământul boierilor, boierul era silit să dea cel puţin două treimi din moşia lui ţăranilor, care o cultivau cum voiau şi îi dădeau boierului o cincime, o pătrime sau o treime, dar dijma nu ajungea la jumătate din recoltă. Din momentul când boierii nu mai sunt siliţi să dea grâul turcilor la preţ redus, ci îl pot vinde francezilor sau englezilor, pe Dunăre, ţăranii încep să fie mult mai exploataţi de marii proprietari decât erau înainte de epoca Regulamentului Organic.

 

Iată cum progresul îşi are şi reversul lui. Prima constituţie românească reprezintă embrionul unei legislaţii de tip occidental, dar, pe de altă parte, înrăutăţeşte soarta ţăranilor în aşa măsură încât, mai târziu, unii gânditori socialişti vor spune că avem de-a face cu o epocă de neoiobăgie. Degeaba era ţăranul liber (nu mai exista serbie la noi de la mijlocul secolului XVIII, am pomenit mai sus despre reforma lui Constantin Mavrocordat), faptul că era silit să folosească pământul boierului şi să-i dea jumătate din munca efectuată cu mâna, cu plugul şi cu boii lui, a făcut ca situaţia ţărănimii să se degradeze. Iar aceasta în contextul în care, datorită îmbunătăţirii condiţiilor de igienă şi a progreselor medicinei (vaccinul împotriva variolei — căreia i se spunea „altoi de vărsat" — se introdusese la începutul veacului), populaţia la sate a crescut mult în secolul al XIX-lea.

Pe plan politic, aplicarea Regulamentului Organic a însemnat şi o intervenţie permanentă în treburile ţării a reprezentanţilor ruşi la Bucureşti (până în 1834, generalul conte Pavel Kiseleff, apoi consulii ruşi de la Bucureşti şi Iaşi), în aşa măsură încât cele două principate deveniseră practic ţări aflate sub protectorat rusesc. Situaţia domnilor, Mihâiţă Vodă Sturdza (1834-l849) în Moldova, Alexandru Ghica (1834-l842) şi Gheorghe Bibescu (1842-l848) în Muntenia, a fost extrem de grea, mereu învinuiţi de liberalii dinăuntru că nu rezistă destul presiunilor ruseşti, şi de consulii ruşi că cedează prea mult opoziţiei dinăuntru. In Muntenia în special, Alexandru Ghica s-a confruntat în Adunarea legislativă cu o puternică opoziţie, de tendinţă antirusă. Unul dintre şefii acestei opoziţii, Ion Câmpineanu, a şi plecat în Occident pentru a trezi interesul marilor puteri în problema românească şi e de mirare cum a putut fi primit în audienţă de prim-miniştri apuseni, Lord Palmerston la Londra şi Adolphe Thiers la Paris. Aparţinând unei familii boiereşti de prim rang, înrudit cu Cantacuzinii şi cu Cantemireştii, el a fost introdus în cercurile occidentale de prinţul Adam Czartoryski, fruntaş al emigraţiei poloneze şi fost consilier al ţarului.

 

Altă explicaţie a relativului succes al lui Câmpineanu au fost legăturile sale cu masoneria.

întors în ţară, a fost închis un timp — ca şi tânărul Mitică Filipescu, primul nostru doctor în drept de la Paris şi care, cu toate că aparţinea uneia dintre cele mai puternice familii boiereşti din Muntenia, poate fi considerat, prin proiectul său politic, ca primul om politic socializant din ţara noastră. Filipescu a murit în închisoare. O dată cu el fusese închis şi tânărul Nicolae Bălcescu, care va juca un rol de frunte în revoluţia de la 1848. în închisoare se îmbolnăveşte el de tuberculoza („oftica" i se zicea pe atunci) care-l va doborî de tânăr.

Mai abil şi mai iubit de ruşi, Sturdza s-a menţinut mai mult pe tron. Cu toate slăbiciunile de care toţi trei domnitorii au fost învinuiţi, se poate spune, obiectiv, că în timpul guvernării lor ambele principate au făcut progrese mari în domeniul economic şi în domeniul cultural. S-au clădit oraşe întregi, ca Brăila (privită, o vreme, de străini, ca mai frumoasă decât Bucureştii), Alexandria (după numele lui Alexandru Ghica); s-au deschis drumuri, s-au pavat şi iluminat cele două capitale. La Iaşi, Mihăiţă Vodă a inaugurat o universitate (Academia Mihăileană) şi a întreţinut un teatru francez. Comerţul în ambele principate a luat avânt, ca urmare a clauzelor tratatului de la Adrianopol, care liberalizase comerţul pe Dunăre şi Marea Neagră şi suprimase monopolul turcesc pe cereale şi vite. Atunci a început să se închege cu adevărat o burghezie românească, din negustorime şi din mica boierime. O consecinţă neprevăzută a fost însă şi imigrarea din ce în ce mai masivă în Moldova a evreilor din Galiţia, Polonia şi Rusia, atraşi de o nouă piaţă comercială în stare oarecum „virgină".

 

 Revoluţia de la 1848 în Principate — avortată în Moldova, victorioasă timp de trei luni în Muntenia. Rolul francmasoneriei

Iată-ne ajunşi la revoluţia de la 1848. Trebuie spus mai întâi că în toată Europa, după căderea lui Napoleon, între 1815 şi 1848 se petrec modificări adânci în ordinea economică şi socială. Industria ia avânt la început în Anglia, iar Franţa urmează, la rândul ei, modelul englez. (Deschid aici o paranteză pentru a veni în întâmpinarea celor ce se simt umiliţi că facem apel la străini pentru dezvoltarea ţării noastre — născându-se astfel un complex de inferioritate, în Franţa, marea Franţă care avea o întârziere de câteva zeci de ani faţă de Anglia în privinţa dezvoltării industriale, statisticile arată că în 1848, momentul izbucnirii revoluţiei, se aflau 60 000 de „cooperanţi" englezi! Francezii au avut nevoie de aceşti ingineri şi muncitori englezi ca să înceapă să se industrializeze la rândul lor, să construiască uzine, căi ferate ş.a.m.d. Vedem deci că nu e o înjosire ca, pe măsură ce adopţi metode şi tehnici noi, să fii pentru un timp ucenicul unui străin.) Dezvoltarea industrială creează noi probleme grave în toate statele occidentale, în 1848 se răscoală populaţia pariziană împotriva regelui burghez, cum i s-a zis lui Ludovic-Filip, care nu ştiuse să facă din vreme reforme mai democratice şi lăsase puterea capitaliştilor, de data asta de origine mai mult burgheză decât aristocratică.

Revoluţia din 1789 din Franţa avusese aspecte populare şi momente sângeroase, dar în cele din urmă a adus la putere o altă clasă, burghezia în locul aristocraţiei, în 1848 asistăm la o încercare de a răsturna şi burghezia de la putere, o încercare populară. Interesant este că tinerii noştri studenţi de la Paris sunt entuziasmaţi de această revoluţie populară, cu toate că în majoritatea lor erau fii de boieri; de pildă, fraţii Golescu, şi mai cu seamă fraţii Brătianu se pare că au luat parte la luptele de stradă alături de populaţia răsculată a Parisului. Ei sunt ucenicii revoluţiei din Franţa şi o importă în ţările noastre, în Muntenia şi în Moldova.

 

Aici trebuie să spunem câteva cuvinte despre o problemă care nu prea se discută în cărţile noastre de istorie: rolul jucat de o societate secretă, francmasoneria, în aceste revoluţii, atât în cea din 1789 în Franţa, cât şi în cea de la 1848, la noi. Tineretul nostru, aflat în Franţa sau în alte ţări occidentale, nu se putea simţi atras de conservatori — prea puţin preocupaţi de un principat considerat provincie turcă, în schimb liberalii, doritori să răspândească ideile de democraţie şi libertate şi în ţările din răsăritul şi sudul Europei, au captat interesul acestor tineri români. Ceea ce a făcut ca cei mai mulţi dintre ei să se înscrie în lojile masonice. Ce era masoneria? Este un lucru destul de greu de explicat, fiindcă multă vreme masoneria s-a acoperit cu un văl de mister, în Evul Mediu, cei care clădeau vestitele catedrale şi care învăţau din tată în fiu, sau de la maestru la ucenic secretele construcţiei, au creat nişte societăţi secrete pentru ca numai ei să cunoască tainele meseriei. Şi pe franţuzeşte „franc-macon" înseamnă

„zidar liber". Ei formau companii care se plimbau în toată ţara şi clădeau la comandă ce li se cerea, dar nu voiau să destăinuie decât după o ucenicie foarte lungă secretele meseriei lor. Acest cuvânt de francmason a fost preluat pe la începutul secolului al XVIII-lea de un pastor anglican care înfiinţează o nouă societate secretă. Societatea nu avea drept scop nici zidăria, nici arhitectura, ci dărâmarea unei societăţi mult prea dominate de aristocraţie şi de Biserica catolică. S-au născut deci, mai întâi în Anglia, apoi foarte repede s-au răspândit pe continent, societăţi secrete care aveau scopul, pe de o parte, de a slăbi puterea Bisericii prea voluntare a catolicilor (care controla în mare măsură educaţia copiilor şi avea o influenţă prea puternică asupra guvernelor), iar, pe de altă parte, de a distruge monopolul aristocraţiei asupra guvernelor. Se pare că masoneria a jucat un rol important în izbucnirea revoluţiei franceze de la 1789. Este o chestiune controversată, dar cred că e multă dreptate în această teză, de n-ar fi decât o singură dovadă: toate caietele de doleanţe — cerinţele de reformă adresate, din toate provinciile Franţei, regelui Ludovic al XVI-lea — se asemănau ca şi când ar fi fost scrise de aceeaşi mână secretă, iar singura explicaţie plauzibilă este că toate au fost redactate în lojile masonice şi apoi preluate de deputaţii Stării a Treia, care ajung la Paris.

 

Acelaşi lucru se repetă la noi în 1848. Aceşti tineri români care studiaseră la Paris, aproape toţi (avem dovezi acum, de când s-au deschis arhivele masoneriei) au fost recrutaţi pentru a intra în masonerie, şi au venit ca masoni la noi în ţară. Revoluţia de la 1848, ca şi Unirea Principatelor de la 1859, a fost opera tinerilor masoni.

Adevărul trebuie spus, dacă este dovedit prin documente. Ce s-a întâmplat mai târziu? Masoneria a degenerat oarecum într-o societate de sprijin reciproc şi de acaparare a puterii; extrema stingă a preluat, în mare parte, conducerea masoneriei, mai cu seamă în Franţa, şi au intrat în masonerie foarte mulţi evrei, dornici, pe această cale, să spargă ostracizarea ce-i lovea de veacuri. Unii dintre ei, venind la noi, au încercat să forţeze ţările române să acorde imediat cetăţenia română evreimii care intrase după 1830 în principatele noastre, mai cu seamă în Moldova. De-atunci s-a născut un fel de reacţie negativă împotriva masoneriei, o reticenţă a intelectualilor români, fiindcă ei au avut impresia că se încerca să li se forţeze mâna în direcţii care nu mai corespundeau intereselor naţionale ale momentului, aşa cum le vedeau ei.

Când izbucneşte revoluţia la Paris, în februarie 1848, unii dintre tinerii noştri, cum sunt fraţii Brătianu, se află la Paris. Se întorc la noi în ţară unde domneau, la Bucureşti, Gheorghe Bibescu şi la Iaşi, Mihai Sturdza, şi încep să comploteze pentru a răsturna aceste guverne sau pentru a impune domnitorului reforme democratice, în martie 1848 se pregăteşte un complot în Moldova, dar este descoperit şi imediat înăbuşit de Vodă Mihăiţă Sturdza. Unii sunt închişi, alţii reuşesc să fugă în străinătate, astfel încât revoluţia din Moldova este avortată de la început, în Muntenia în schimb, unde exista de altfel o burghezie mai dezvoltată decât în Moldova, tineretul revoluţionar reuşeşte să mobilizeze populaţia, să meargă până şi la sate cu câţiva revoluţionari ieşiţi din păturile ţărăneşti, cum a fost Popa Şapcă, începe o adevărată revoluţie, cu proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848); se întinde apoi la Bucureşti, unde impune domnitorului Bibescu o proclamaţie pentru a face schimbări, pentru a organiza alegeri, cerând de asemenea suprimarea boierimii etc. Vodă Bibescu, dându-şi seama că exista riscul unei intervenţii străine pentru a înăbuşi această mişcare, după două zile abdică şi pleacă în străinătate.

 

Timp de trei luni va rezista un guvern condus de aceşti tineri revoluţionari dintre care citez câteva nume. Am pomenit deja de Ion Câmpineanu, din generaţia precedentă. Avem apoi pe nepotul său, Ion Ghica, fraţii Golescu, Nicolae Bălcescu, Christian Teii, Eliade Rădulescu, generalul Magheru. Guvernul a încercat imediat să ia măsuri radicale. De pildă decretează libertatea ţiganilor, care veacuri de-a rândul trăiseră într-o situaţie subalternă, jignitoare, erau maltrataţi, bătuţi, asta explicând multe năravuri căpătate de ei. Nu este vina lor, ci a veacurilor de durere şi înjosire pe care le-au îndurat. Au fost eliberaţi în principiu în 1848, dar după înăbuşirea revoluţiei măsura n-a apucat să fie aplicată, începuseră însă câţiva boieri, cum au fost Ion Câmpineanu sau Mihăiţă Vodă Sturdza, să-i elibereze pe propriii lor ţigani; mânăstirile şi-au dat seama că robia nu mai corespundea cu milostenia creştină, şi i-au eliberat şi ele — aşa încât prin anii 1850 nu mai rămâneau decât vreo 5 000 de robi ţigani în Muntenia şi tot atâţia în Moldova, numai robi particulari, la boieri, pentru care făceau toate meseriile prin casă, erau bucătari, lemnari, fierari, potcovari, spoitori etc. Dar şi lăutari! Eliberarea lor totală n-a început decât în 1856. Pare de neînchipuit ca în veacul al XIX-lea să mai fi existat încă robi la noi, dar gândiţi-vă că Statele Unite ale Americii au mai aşteptat încă 6-7 ani pentru a-i dezrobi pe negri, în domeniul acesta am fost înaintea SUA!

Au apărut atunci alte dificultăţi: cum să fie ţiganii inseraţi în viaţa normală a ţării, să devină proprietari de pământ, să practice liber meserii. Libertatea de principiu nu rezolva toate problemele.

Să ne întoarcem la momentul 1848, când s-a decretat libertatea ţiganilor. Cum guvernul nu a durat decât trei luni, planurile lui au rămas literă moartă.

 

De pildă, s-au dus timp de săptămâni discuţii între proprietarii de pământ (să le spunem boieri — dar nu mai erau toţi boieri vechi, ci şi nou îmbogăţiţi, târgoveţi, burghezi) şi ţărani, în privinţa împroprietăririi. Iar aici lucrurile au fost oprite. O asemenea revoluţie nu putea fi admisă de Rusia, care s-a înţeles cu Turcia, puterea suzerană, şi pentru prima oară, de comun acord, au intrat în ţară, ruşii dinspre nord, turcii dinspre sud, şi au înăbuşit revoluţia în septembrie-octombrie 1848. Au ocupat ţara, fiecare câte o jumătate. Până şi Bucureştii au fost împărţiţi în două, cum a fost Berlinul împărţit, după al doilea război mondial, între ruşi şi occidentali. Iată deci această mare speranţă a noastră înăbuşită. Capii revoluţiei, mai toţi, cei care n-au fost luaţi de ruşi şi deportaţi în Siberia, au putut fugi, unii în Turcia, dar cei mai mulţi în Franţa. Astfel a început o propagandă intensă care a schimbat în timp perspectiva guvernelor occidentale privind Principatele Române.

 

1848 în Ardeal: ungurii şi românii în tabere opuse

Trebuie să vorbim acum şi despre ce s-a întâmplat în acest răstimp în Transilvania. Acolo lucrurile au stat cu totul altfel. Revoluţia începuse şi în Ungaria. Unii dintre revoluţionarii din principate, mai cu seamă Nicolae Bălcescu, ar fi vrut să ne aliem cu ungurii, fiindcă duşmanul nostru, al tuturor, în gândul lui, era Rusia. Din păcate, ungurii, reprezentaţi mai ales de aristocraţia lor, au avut alte scopuri naţionale. Nobilimea maghiară, chiar de pe vremea Măriei Tereza, era foarte puternică şi forma o mare parte din armata austriacă. Aşa se explică cum a reuşit revoluţia ungară să ţină piept austriecilor timp de un an. S-a crezut chiar că vor forma o Ungarie liberă. Austriecii au continuat însă lupta contra lor, şi i-au chemat în ajutor pe ruşi. între timp, românii din Transilvania ar fi spus ungurilor: noi suntem alături de voi pentru a lupta împotriva împărăţiei, cu condiţia să ne acordaţi, în Transilvania, egalitate în drepturi. Ungurii n-au acceptat, ba au mers, dimpotrivă, mai departe: au proclamat în 1848 unirea Transilvaniei cu Ungaria. Până atunci, sub dominaţia împăratului, cu toate că puterea era în mâna Dietei maghiare, Ardealul reprezenta o unitate aparte.

 

Românii n-au putut admite unirea cu Ungaria — ar fi devenit minoritari în unitatea administrativă nou creată. Degeaba s-a dus Nicolae Bălcescu să discute cu Kossuth, pentru a face legătura între Kossuth şi Avram Iancu, şeful revoluţionarilor români. Nu s-a putut ajunge la o înţelegere, aşa încât ţăranii români, în jurul lui Avram Iancu, au luat armele împotriva ungurilor, deci oarecum în alianţă cu stăpânul de la Viena. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu croaţii, aşa încât două mari minorităţi din împărăţia austriacă, croaţii şi românii, se aliază cu guvernul central de la Viena împotriva revoluţionarilor unguri. Iar când, în fine, maghiarii înţeleg că interesul lor e să se alieze cu românii şi semnează cu Bălcescu o înţelegere conform căreia acordă românilor egalitate de drepturi în Transilvania, e prea târziu. Armata rusă intră în Ardeal condusă de generalul Paskievici, iar armata ungară este nimicită. Deşi înfrântă, revoluţia maghiară din 1848-l849 a servit, în mod paradoxal, ungurilor. Austriecii nu i-au răsplătit pe croaţi şi pe români care îi ajutaseră împotriva ungurilor, nu le-au acordat drepturi suplimentare, în schimb, după mai puţin de 20 de ani, văzând că această împărăţie nu mai poate rezista condusă doar de austrieci, au creat în 1867 o uniune austro-ungară, adică au dat ungurilor autoritate asupra jumătăţii de răsărit a imperiului, ceea ce a fost o nenorocire pentru minorităţile din zona ungară. S-a reconstituit într-un fel coroana Ungariei din Evul Mediu, iar ungurii, care nici măcar nu erau majoritari în teritoriul atribuit, au avut astfel autoritate asupra slovacilor, românilor, rutenilor din Ucraina subcarpatică şi asupra unei părţi a croaţilor şi sârbilor; pe când austriecii, în partea apuseană a imperiului, păstrau, în plus faţă de Austria propriu-zisă, Boemia (Cehia), sud-vestul Poloniei, Bucovina şi o parte din Croaţia. Acesta a fost „compromisul" de la 1867, care a primit denumirea de „Dubla Monarhie", cu două capitale, Viena şi Budapesta, două parlamente, două guverne, numai Externele, armata şi câteva administraţii fiind comune. Pentru românii transilvăneni a fost o nenorocire, fiindcă maghiarii deveniţi stăpâni au încercat să maghiarizeze prin tot felul de mijloace populaţiile minoritare.

 

Aici aş mai deschide o paranteză. Am spus deja că, după pacea de la Adrianopol, evreii imigrează cu zecile de mii în Moldova. Un fenomen asemănător se petrece la aceeaşi epocă în Ungaria. Reacţiile românilor şi ungurilor vor fi însă diferite. La noi nu exista o burghezie, iar reacţia a fost, aşa-zicând, aceea a unei scoici care se închide. Noi vorbeam româneşte, ei vorbeau idiş, iar timp de zeci de ani românizarea lor a decurs foarte lent. Aşa se face că, la mulţi dintre români, a apărut sentimentul că exista un corp străin în ţara lor. Ungurii, în schimb, au avut dibăcia să-i maghiarizeze pe evrei şi să le acorde imediat cetăţenia. Explicaţia ţine de interesul lor naţional. La recensământ, doar adăugind populaţia evreiască celei maghiare, au ajuns ungurii să fie majoritari în propria lor ţară. Rezultatele acestor reacţii diferite se simt şi azi. Deşi în ultimul război mondial ungurii i-au predat nemţilor pe evreii lor, care au ajuns să fie exterminaţi în camerele de gazare, totuşi, în mare parte, evreimea internaţională simpatizează mai curând cu Ungaria decât cu România.

 

Principatele între 1848 şi 1859. Preliminariile Unirii. Războiul din Crimeea (18541856)

Să ne întoarcem la Muntenia şi Moldova după momentul 1848. Iată amândouă ţările ocupate de ruşi şi de turci timp de câţiva ani. Guvernul revoluţionar n-a durat deci decât trei luni şi s-a instalat un regim de genul celui din epoca Regulamentului Organic, însă diaspora română de la 1848, atât la Constantinopol, cât şi la Paris, a jucat un rol decisiv, iar când, în 1854, izbucneşte un nou război în Balcani (pe care l-a declanşat Rusia, sub pretextul apărării unor drepturi ale creştinilor din Palestina), puterile occidentale, în special Anglia şi Franţa, nu mai acceptă să lase Rusia să se extindă în Balcani şi să închidă eventual strâmtorile de la Constantinopol.

 

Şi iată că izbucneşte războiul unei coaliţii — Anglia (regina Victoria), Franţa (Napoleon al IIIlea) şi Piemontul (nucleul viitorului regat al Italiei), în alianţă cu Turcia — împotriva Rusiei. Ruşii sunt obligaţi să evacueze Principatele pe care le ocupaseră; Principatele sunt ocupate în schimb de Austria, care se declară neutră, iar războiul se poartă în Rusia, în peninsula Crimeea, unde flota franco-engleză debarcă trupe. Luptele durează doi ani (1854-l856) şi sunt foarte grele pentru aliaţi, dezavantajaţi de marea distanţă faţă de bazele lor — apoi, în afara turcilor, ostaşii coaliţiei nu prea ştiau de ce se bat atât de departe de patrie. Apar şi grave epidemii, iar sistemul sanitar e aproape inexistent. (Crucea Roşie se va naşte câţiva ani mai târziu, din iniţiativa unui tânăr elveţian, Henri Dunant, îngrozit de spectacolul văzut în cursul altui război dus de Napoleon al III-lea, în 1859, de data asta împotriva Austriei, pentru unificarea Italiei.)

Spre norocul aliaţilor, între timp moare ţarul Nicolae I, iar succesorul lui, Alexandru al II-lea, este mai înţelegător, îşi dă seama că n-are interes să continue războiul foarte costisitor cu aceste două mari puteri occidentale şi încheie pace la Paris, în 1856, unde, pentru prima dată, de veacuri, Rusia cedează teritorii. Puterile occidentale îi silesc pe ruşi să restituie sudul Basarabiei principatului Moldovei. Iar aceasta nu pentru a face dreptate ţărilor române, ci pentru a împiedica Rusia să controleze gurile Dunării. Paradoxul face ca noi să fi căpătat numai cele trei judeţe din sudul Basarabiei unde românii erau minoritari, pentru că timp de veacuri otomanii aduseseră acolo turci şi tătari. Partea cu populaţie majoritar românească a Basarabiei, adică centrul şi nordul, rămânea Rusiei.

 

Unirea Principatelor (1859)

Este totuşi un moment favorabil ţărilor noastre, fiindcă Rusia cedează, iar reprezentanţii marilor puteri se întrunesc la Paris în 1858 şi hotărăsc să permită Principatelor Române să se unească (propaganda tineretului nostru în Occident aducea acum roade), însă cu condiţia să aibă doi domnitori şi numai câteva instituţii comune la Focşani; era o combinaţie federală destul de ciudată.

 

Dar noi am ştiut să profităm de această ocazie. Tot prin hotărârea occidentalilor se organizează în Muntenia şi Moldova două aşa-numite adunări ad-hoc, pentru alegerea domnitorului. Din păcate, alegerile sunt trucate în Moldova de caimacam (caimacam însemna pe turceşte locţiitor domnesc numit de sultan), Nicolae Vogoridi, un fanariot de origine bulgărească. Românii se plâng lui Napoleon al III-lea al Franţei care, cu greu, o convinge pe regina Victoria a Angliei să facă presiuni asupra sultanului ca alegerile să fie anulate. Sultanul acceptă, sub presiunea militară a Franţei şi Angliei, şi alegerile reîncep în Moldova, iar de data aceasta dau o majoritate covârşitoare unioniştilor. lată-ne în ianuarie 1859: alegeri mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti. E aici un exemplu minunat de inteligenţă a clasei noastre politice de-atunci. Cei de la Iaşi, după multe tergiversări, aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza. S-a scris în anumite cărţi că a fost ales fiindcă era şi el mare mason. Am consultat persoanele cele mai competente care au căutat prin documentele masoneriei de la Paris, deschise recent (s-a căutat de pildă în loja care fabrica, aşa-zicând, pe masonii români). Cuza n-a fost găsit, aşa încât îmi cer şi eu iertare pentru că, într-o carte franţuzească, am repetat acelaşi lucru pe care l-am citit într-o carte de istorie a masoneriei. Nu s-a dovedit până acum că ar fi fost mason Cuza. Dar un lucru este cert, tinerii unionişti care i-au propus candidatura şi care l-au votat erau, mai toţi, masoni. El a fost creaţia masonilor la început. Vom vedea mai târziu că tot masonii l-au răsturnat după şapte ani!

Iată-l pe Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Ce vor face bucureştenii? Aici, după cum am spus, încă de la 1848 exista şi o mişcare populară în mâna revoluţionarilor, ca de pildă fraţii Brătianu, care văzuseră cum se face o revoluţie la Paris şi ştiau să apeleze la mase. Poporul manifestă violent şi sileşte parlamentul la 24 ianuarie/5 februarie 1859 să-l aleagă tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei.

 

Am pus astfel Europa în faţa unui fapt împlinit: alegerea aceluiaşi domn în cele două principate. A fost nevoie de vreo trei ani de discuţii diplomatice grele şi de ajutorul lui Napoleon al III-lea, un fel de naş la făurirea României, pentru a se admite, în fine, că avem un singur domnitor, cu condiţia ca situaţia să dureze numai pe timpul domniei lui, de şapte ani. După vreo trei ani ni s-a permis ca această ţară, care se numea la început „Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei", să se numească „România". Numele ţării noastre este deci recent. De la numele de român am fabricat în 1862 un nume: România. De asemenea în epoca aceea, deja din 1848, se alege steagul — de fapt un amestec al unor steaguri mai vechi ale voievozilor din Muntenia şi Moldova. Albastru, galben, roşu a devenit steagul ţării noastre, sper, pentru totdeauna.

 

Domnia lui Cuza

Deşi nu era pregătit să fie domn, iar alegerea sa a părut mai curând surprinzătoare, Cuza s-a dovedit un domnitor remarcabil. De o bunătate şi de o cinste rare, în scurta sa domnie de şapte ani a adus în România mari reforme, întâi de toate a încercat să facă un lucru la care se opunea statul rus (care în general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor mânăstireşti. Cu veacurile, domnitorii români, şi mulţi dintre boieri, credeau că se împacă dea pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Şi încetul cu încetul s-a ajuns la situaţia în care o şeptime din pământul arabil al ţării, sub formă de moşii ale unor mânăstiri zise „mânăstiri închinate" (Sfântului Munte, de pildă), era dedicată acestor mânăstiri străine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mânăstire pentru a ţine socotelile şi a veghea ca, după ce se păstrau cele de folosinţă traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toţi banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt.

 

Demult se spunea în cercurile mai înaintate şi mai liberale că e inadmisibil ca atâta parte din averea ţării să plece an de an în străinătate, chiar pe motive religioase. Se încercase o primă dată oprirea acestei „hemoragii", imediat după revoluţia de la 1821 (administrator al bunurilor mânăstireşti fusese atunci, în Moldova, tatăl lui Vasile Alecsandri); dar, după puţini ani, sub presiunea guvernului rus, ai noştri au trebuit să renunţe. Acum însă, sub Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogălniceanu ca prim-ministru, se ia această hotărâre în ultimele zile ale lui decembrie 1863, profitându-se de faptul că la acel moment, ca urmare a războiului din Crimeea, Rusia nu mai este aceeaşi mare putere nestăvilită: parlamentul votează Legea secularizării bunurilor mânăstireşti — am zice astăzi „naţionalizarea". Bineînţeles că mânăstirile străine, lovite de această măsură, precum şi toţi grecii de la Athos şi de aiurea, au protestat, au asmuţit pe ruşi şi toate marile puteri, dar guvernul lui Cuza n-a cedat. S-au dus tratative ca să-i despăgubim în bani, punând la dispoziţie o sumă de 50 de milioane de franciaur — sumă destul de importantă la acea vreme — dar „târgul" a fost respins cu obstinaţie, aşa că în cele din urmă nu s-a plătit nimic. (Foştii beneficiari nu ne-au iertat nici azi. Când am fost eu însumi la Muntele Athos, mi s-a spus, din surse de toată încrederea, că şi astăzi egumenii greci mai trag nădejde că li se vor restitui bunurile „mânăstirilor închinate", pe care, chipurile, „le-am furat" acum 150 de ani!)

Secularizarea n-a lovit însă numai bunurile mânăstirilor închinate, ci toate bunurile mânăstireşti şi bisericeşti din ţară, ceea ce a avut consecinţe grave asupra independenţei Bisericii. Preoţii şi monahii de ambele sexe s-au găsit dintr-o dată salarizaţi de stat. Şi mai grav: s-au luat atunci măsuri guvernamentale ţinând de canoanele Bisericii, ca de pildă fixarea unei vârste minime pentru intrarea în călugărie, care a fost rezervată de-atunci numai bătrânilor şi invalizilor — măsuri cu caracter vădit anti-clerical, probabil de inspiraţie masonică.

Secularizarea i-a permis lui Cuza să procedeze la o primă distribuire de pământuri ţăranilor, nu însă înainte de a fi silit — ca să treacă Legea agrară — să dizolve parlamentul.

 

S-au împărţit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500 000 de familii de plugari. Cum însă cu vremea s-a înmulţit populaţia rurală, iar lotul de pământ ce se dăduse fiecărei familii era în orice caz prea mic, situaţia ţărănimii n-a fost ameliorată substanţial de reforma lui Cuza. Mai importantă, din punctul de vedere al consecinţelor, a fost adoptarea codurilor moderne în legislaţia românească. Luând ca exemplu în mare parte Franţa şi Belgia, s-au elaborat coduri moderne: cod civil, cod penal, precum şi legi privind învăţământul modern, alfabetul latin etc. Poate că nu toată lumea ştie că de-abia din 1863 se scrie la noi în ţară cu caractere latine, înainte scriam la fel ca bulgarii, sârbii sau ruşii, cu litere chirilice, ceea ce dădea impresia în Occident că eram un popor din altă familie decât cea neo-latină. Demult se vorbea de o schimbare de alfabet, însă bătrânii nu voiau să înveţe un nou alfabet. S-a procedat aşadar treptat în timpul domniilor lui Mihai Sturdza şi Grigore Ghica în Moldova, şi Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei în Muntenia: s-au introdus cu încetul litere latine printre literele chirilice în actele publice şi prin publicaţii timp de peste 20 de ani. I s-a zis mai târziu, oarecum ironic, „alfabetul de tranziţie". Obiceiurile vechi nu se leapădă cu una cu două! Sub Cuza Vodă s-a luat hotărârea definitivă şi s-a adoptat alfabetul latin şi la noi — ortografia fiind schimbată de mai multe ori până azi.

O altă hotărâre de mare însemnătate s-a luat sub domnia lui Cuza: alegerea capitalei Munteniei, Bucureşti, drept capitală a Principatelor Unite, în primii trei ani după dubla alegere a lui Cuza, fuseseră două guverne deosebite, la Iaşi şi la Bucureşti. Dar când Principatele Unite s-au prefăcut în „România", cu un singur guvern, trebuia şi o singură capitală. Oamenii noştri politici de atunci, atât de înţelepţi şi de îndrăzneţi, n-au avut totuşi curajul — politic şi mai cu seamă economic! — de a crea o nouă capitală în orăşelul-graniţă Focşani. Şi au ales deci Bucureştii.

 

De ce? Mai întâi fiindcă Bucureşti era un oraş mai mare, de două-trei ori mai populat decât

Iaşii; era un centru comercial mai important, între Turcia şi Austria, decât Iaşi, aflat într-o poziţie excentrică, în fine, şi mai cu seamă (uitaţi-vă pe hartă), de când pierduserăm Moldova dintre Prut şi Nistru, laşul, care înainte se afla cam în mijlocul Moldovei, acum se afla la doar 15 kilometri de graniţa rusă — cum este şi astăzi faţă de graniţa cu noua „Republică Moldova". Bucureştiul era deci mai departe de Rusia, puterea de care ne temeam.

 

Detronarea lui Cuza

Dacă această domnie de şapte ani a lui Cuza a fost atât de înţeleaptă şi de benefică cum am spus, vă veţi întreba „dar de ce a fost răsturnat?", „de ce a fost adus un domn străin?". Aici trebuie să dau câteva explicaţii. Mai întâi, exista totuşi în ţară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiţi să acceptăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari proprietari s-au temut că va merge mai departe cu împărţirea pământurilor către ţărani; pe urmă, viaţa privată a principelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că ţara noastră nu va căpăta un statut de ţară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.

Cuza se angajase să nu stea în scaun decât şapte ani şi să favorizeze alegerea unui domn străin. Se împlineau acum şapte ani, iar Cuza nu făcuse aparent nici un gest, nici un pas către găsirea şi alegerea unui domn străin. Acesta a fost argumentul major pentru care oameni politici din tabere diferite au făcut un fel de coaliţie, lucru care a mirat pe toată lumea.

 

S-au apropiat conservatorii cei mai de dreapta (pentru a vorbi în termeni moderni) de liberalii cei mai de stânga (fraţii Brătianu şi C. A. Rosetti) şi li s-a spus, în mod peiorativ, „monstruoasa coaliţie". Adevărul este că această coaliţie a fost realizată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza, în care au intrat şi conservatori şi liberali, şi s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, în noaptea de 11/23 februarie 1866, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mână şi l-au silit pe principele Cuza să-şi semneze abdicarea. Cuza s-a purtat extrem de elegant, a iscălit, a plecat a doua zi spre Austria şi niciodată n-a făcut vreo plângere sau vreo încercare de revenire, repetând mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. A murit în exil, relativ tânăr, în 1873.

 

Cum s-a ales un domn străin în 1866

Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei! Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante" care nu consimţi-seră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul — se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu", pe Ion Bălăceanu pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franţei pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza. Iată versiunea lui Bălăceanu. (Vă povestesc aici un lucru încă inedit, pe care îl cunosc din memoriile lui Bălăceanu, care, din diverse motive, n-au fost încă publicate, iar eu am avut norocul să obţin o copie de la o nepoată a lui Bălăceanu, o baronesă franţuzoaică, decedată între timp.)

 

Ministrul francez de externe îl primeşte pe Bălăceanu foarte rece: „Cine-i acest agent al unui guvern revoluţionar care a răsturnat pe un protejat al împăratului? Nu vrem să-l primim." Bălăceanu reuşeşte, prin manevre de culise, să fie totuşi primit de împărat, îi cere mai întâi iertare pentru răsturnarea lui Cuza, explicându-i motivele, şi îi spune apoi: „Maiestate, românii vă cer să ne daţi un domn." Napoleon al III-lea, luat prin surprindere, a cerut răgaz să se gândească. A solicitat pe doi dintre mareşalii lui, care au refuzat. Trec peste amănunte. Săptămânile se scurgeau în disperare. Bălăceanu cerea sfaturi în dreapta şi în stânga. După sugestia unui ziarist de origine italiană, Ubicini, mare simpatizant al românilor — scrisese articole şi cărţi în favoarea cauzei noastre —, merge s-o vadă pe „Madame Cornu", soţia unui pictor francez, fata unei foste cameriste a mamei împăratului — copilărise cu acesta, când erau în exil. Republicană fiind, era supărată acum că Napoleon al III-lea se proclamase împărat! — dar păstrase cu el legături prieteneşti, ca acelea din copilărie, care nu se sting. Doamnei Cornu, după o vreme, i-a venit ideea să-l propună pe tânărul Carol de Hohenzollern, nu fiindcă era rudă (foarte depărtată) cu regele Prusiei Wilhelm de Hohenzollern, viitor împărat al Germaniei, ci fiindcă se întâmpla a fi nepotul lui Napoleon al III-lea pe linie maternă! Cele două bunici ale lui Carol erau franţuzoaice şi rude apropiate cu familia lui Napoleon. Doamna Cornu s-a dus la Napoleon al III-lea şi i-a zis: „Maiestate, de ce nu-l propuneţi pe nepotul dumneavoastră Carol de Hohenzollern, care-i locotenent în armata prusacă?" Napoleon al III-lea a primit această idee cu toate că miniştrii lui nu erau de acord să se propună un neamţ, dar lui Napoleon al III-lea i-a plăcut foarte mult ideea de a propune o rudă a lui, şi l-a îndemnat pe Bălăceanu să ia legătura cu familia Hohenzollern şi cu cancelarul Prusiei, Bismarck. A venit apoi Ion Brătianu, şeful partidului liberal, şi de asemenea a insistat pe lângă familia Hohenzollern, care la început nu prea era dispusă să accepte propunerea.

 

Când zic familia, mă refer la tatăl principelui Carol — căci la ei domnea încă un sistem patriarhal; iar tânărul locotenent de 26 de ani stătea pe un taburet la picioarele tatălui său când s-a dus Bălăceanu să-l vadă pe bătrânul prinţ Anton de Hohenzollern. în sfârşit, acesta convine să-l trimită pe Carol în România, unde avusese loc un plebiscit pentru ca tot poporul să-l accepte. A urmat o adevărată aventură a sosirii în România, fiindcă ne găsim într-un moment de extremă tensiune între Prusia şi Austria (care nu devenise încă Austro-Ungaria). Era cât pe ce să izbucnească războiul — care a şi izbucnit câteva zile mai târziu. Carol de Hohenzollern nu îndrăznea să vină pe faţă în România, traversând toată împărăţia austriacă, fiindcă risca să fie arestat. Atunci, sub un nume fals, a luat un paşaport elveţian şi, însoţit de un prieten şi de nepotul lui Bălăceanu (stagiar într-o şcoală militară în Franţa), s-a urcat pe un vapor care călătorea pe Dunăre (pe vas se găsea şi Ion Brătianu) şi a ajuns în ţară la 10 mai 1866.

Iată-ne deci cu un domnitor de origine străină, rudă îndepărtată a regelui Prusiei, rudă mai apropiată cu împăratul Franţei. De-acum istoria României intră într-o nouă fază.

 

Ce este monarhia

Pe cei care nu înţeleg de ce e nevoie de monarhie, şi mai cu seamă de ce e nevoie de un monarh de origine străină, îi invit pur şi simplu să privească harta Europei şi să urmărească toate monarhiile care mai există astăzi: aproape nici una nu este originară din ţara unde domneşte. In Spania avem un Bourbon de origine franceză, în Anglia şi în Belgia regii sunt de origine germană, în Suedia sunt de origine franceză, în Norvegia de origine daneză; numai în Danemarca mi se pare că regii sunt de origine daneză — fără a ţine seama că, la fiecare generaţie, prin căsătorie se înrudesc cu familii domnitoare străine. Vedeţi deci că nu are importanţă originea, fiindcă, o dată ce regii preiau puterea, ţara devine un fel de moşie a lor şi, în scurt timp, devin mai patrioţi decât autohtonii.

 

Pentru a da un exemplu a contrario, singura ţară din Europa noastră contemporană care avea o monarhie autohtonă a fost Iugoslavia, cu un rege sârb — şi nu i-a purtat noroc. Acest rege sârb, în loc să-şi respecte cuvântul dat în 1918 când s-a creat „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor", l-a transformat într-un „regat al Iugoslaviei" aflat, în exclusivitate, în mâna sârbilor. Dacă ar fi fost un rege de origine străină, ar fi ştiut să ţină echilibrul între sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci musulmani, albanezi, într-un cuvânt, între toate popoarele conlocuitoare. Iată deci explicaţia pentru care era un lucru normal în veacul trecut să ai un domn de origine străină, care însă ştia să apere interesele noii sale ţări ca şi cum ar fi fost ţara lui de origine.

 

Carol I domnitor

La numai patru ani de la urcarea pe tronul României a lui Carol I, izbucneşte războiul între

Prusia şi Franţa. Or, el, deşi rudă cu Napoleon al III-lea, era totuşi neamţ, crescut în Germania, fost ofiţer prusac — şi în sufletul lui a ţinut partea Germaniei. Cum românii simpatizau cu Franţa, s-au ivit atunci fel de fel de mişcări ostile, a apărut o tendinţă foarte serioasă de răsturnare a lui Carol. Simpatia pentru împărăţia germană, principele mai întâi, apoi regele Carol a purtat-o toată viaţa şi a împins ţara noastră către o înţelegere cu Germania şi cu Austro-Ungaria.

Trebuie să constatăm că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ştefan cel Mare, ne-a fost benefică, în acest răstimp, ţara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate ţările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut şi până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriaşe, dar, bineînţeles, nu se putea ca într-o singură generaţie să ajungem la nivelul ţărilor occidentale. Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua ţară din lume, după SUA, în privinţa industriei extractive a petrolului.

 

În planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a ştiut să păstreze echilibrul între cele două mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Brătienilor) şi Partidul Conservator — echilibru politic asemănător celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar — numai cei ce plăteau impozit erau admişi să aleagă — sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat că acest sistem funcţiona aproape peste tot în Europa, cu deosebirea că la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism şi a concentrării bogăţiei în anumite straturi ale societăţii. Apoi electoratul nu era încă educat, nu înţelegea că de el depindea schimbarea, aşa încât, la fiecare alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obţinea majoritatea în alegeri. Regele Carol, după împrejurări, a reuşit să menţină alternanţa: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celălalt. O singură dată au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-l888), cu Ion Brătianu ca preşedinte — în afară de o întrerupere de două luni, când s-a aflat în fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Brătianu. Ion Brătianu, fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai importante înnoiri din punct de vedere economic — sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea datează din vremea preşedinţiei lui.

 

 Războiul de independenţă (1877)

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia, în primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin ţara voastră ca să atacăm Turcia".

 

Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit şi şi-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a ruşilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliaţi, ca noi să căpătăm independenţa faţă de Imperiul Otoman. La început, ruşii au fost dispreţuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de graniţele voastre când trecem prin România". Şi a început să se scurgă marea armată rusă prin ţara noastră.

Ruşii au trecut Dunărea, însă după câteva săptămâni s-au izbit de o rezistenţă turcă atât de dârză, mai cu seamă la cetatea Plevna (pe bulgăreşte, Pleven), apărată de un general turc de valoare, Osman Paşa, încât în cele din urmă ne-au cerut să trecem Dunărea cu mica noastră armată de 35 000 de oameni, care începuse să fie bine organizată deja de pe vremea lui Cuza de către generalul Ion Florescu, iar acum era comandată de acest domnitor, fost ofiţer în armata prusacă. Şi, reţineţi acest lucru, este prima oară că principatele noastre, care începând cu vremea lui Mihai Viteazul fuseseră silite să aibă doar ostaşi mercenari şi să nu mai participe direct la nici un război (în afară de aventura lui Dimitrie Cantemir din 1711), este prima dată după sute de ani când putem să ne afirmăm prezenţa militară şi mândria naţională. Războiul din 1877 reprezintă deci revenirea românilor pe plan european într-un război internaţional. Şi s-a luptat atât de curajos armata noastră, încât independenţa, pe care am proclamat-o chiar în ajunul intrării noastre în război (la 9 mai 1877), a trebuit să ne fie recunoscută după ce Turcia a capitulat. înaintarea ruşilor către Constantinopol după căderea Plevnei este atât de rapidă, încât Turcia capitulează, iar în orăşelul Sân Stefano de pe malul Mării Marmara (azi Yeşilkoy) se semnează un prim tratat între ruşi şi turci, prin care se crea o Bulgarie mare, de la Dunăre la Marea Egee, şi se prevedea un drept al ruşilor de intervenţie în toate treburile creştinilor din Imperiul Otoman. La vestea acestui tratat între turci şi ruşi, marile puteri europene s-au speriat.

 

Bismarck, cancelarul noului imperiu german, omul cel mai influent din Europa după ce Prusia învinsese Franţa în 1870-l871, convoacă un congres internaţional la Berlin, neadmiţînd această pace directă între Turcia şi Rusia. Şi are loc (iunie-iulie 1878) un congres internaţional care încearcă să mărginească libertatea fiecărei mari puteri de a face orice, în caz de victorie, împotriva altei puteri. La acest congres de la 1878 sunt invitaţi şi românii, dar sunt „ţinuţi în anticameră". Ion Brătianu şi Kogălniceanu nu au fost admişi în sala unde s-a discutat decât o dată, ca să expună punctul de vedere al ţării. La discuţii au participat numai reprezentantul Rusiei, prinţul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, iniţiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru britanic, ministrul de externe francez Waddington şi reprezentantul AustroUngariei, contele Andrâssy (la puţini ani după ce se crease dubla monarhie austro-ungară, ministrul de externe al acestei monarhii era un mare aristocrat ungur). Deci iată marile puteri întrunite în 1878 la Berlin ca să-i silească pe ruşi să revină, să se modifice tratatul iniţial de la Sân Stefano şi să nu se creeze o mare Bulgarie până la Marea Egee (o Bulgarie „clientă" a Rusiei!). Noi, românii, ceream, bineînţeles, să ni se recunoască independenţa şi să nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau ruşii.

Dar iată că marile puteri, mai cu seamă la îndemnul cancelarului Bismarck, care era în termeni foarte buni cu un mare bancher evreu din Germania, condiţionau recunoaşterea independenţei de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară, în bloc. Ion Brătianu şi Kogălniceanu n-au vrut să accepte această condiţie, con-siderând că masa de imigranţi a evreilor din Moldova, relativ recent sosită, nu era încă destul de asimilată şi, în orice caz, reprezenta în gândul lor, dacă primea egalitatea de drepturi, o piedică pentru dezvoltarea burgheziei române autohtone. (Am spus mai sus cum au reacţionat ungurii, şi mă întreb acum dacă n-am fi făcut mai bine să urmăm exemplul lor!) Reprezentanţii noştri n-au cedat, acceptând doar ca evreii să poată fi naturalizaţi individual, de la caz la caz.

 

S-a adoptat deci un articol cam ambiguu, iar Brătianu şi Kogălniceanu s-au întors în ţară fără a avea certitudinea că independenţa noastră va fi recunoscută. Din fericire, acelaşi Ion Bălăceanu despre care am pomenit mai sus, fiind trimisul nostru la Viena, a reuşit să obţină recunoaşterea guvernului austro-ungar, care avea interesul de a fi primul a avea legături politice şi comerciale cu România. Austro-Ungaria a fost deci întâia ţară care a recunoscut independenţa României, şi încetul cu încetul celelalte puteri s-au văzut obligate să recunoască la rândul lor independenţa, cu toate că nu îndeplineam ad Litteram condiţiile pe care ni le pusese Congresul de la Berlin. Vedeţi ce greu ne-am născut noi ca stat, ce lupte diplomatice a trebuit să ducem, după ce ne bătuserăm în război pentru a ne cuceri independenţa.

La Berlin, în 1878, nu s-a discutat numai despre acordarea independenţei României, s-a vorbit, bineînţeles, şi despre graniţele ţării.

Ruşii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensaţie ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparţinea principatului Munteniei. Brătianu şi Kogălniceanu au fost indignaţi de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în faţa presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele două judeţe din Dobrogea, cu portul Constanţa, provincie unde populaţia românească nu se mai găsea decât pe malurile Dunării, înspre mare şi spre sud fiind majoritari turcii, tătarii şi bulgarii. A început, încetul cu încetul, repopularea Dobrogei.

 

 

Capitolul 6

 România contemporană

Carol I, rege al României

Trei ani după 1878, în 1881, principele Carol ia titlul de rege — fapt acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridica, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru internaţional. în ciuda imperfecţiunilor sistemului de vot cenzitar, despre care am vorbit, s-a ajuns la un regim destul de echilibrat, liberalii guvernând mai mult decât conservatorii, dar regele Carol a fost destul de iscusit pentru a şti când era momentul să-i înlocuiască pe liberali şi să dea din nou puterea conservatorilor, sau invers. Iată câteva nume de politicieni care merită reţinute: printre liberali trebuie negreşit să-i cităm pe Ion C. Brătianu şi pe C. A. Rosetti care, cu toate că purta un nume ilustru, era foarte la stânga, de fapt era republican, nu îndrăznea s-o spună deschis, dar ştim din scrisorile lui şi din anumite mărturii că ar fi preferat republica. După moartea lui I. C. Brătianu, preşedinte al Partidului Liberal a fost un Sturdza, deci un om provenit din marea boierime, dintr-o familie care dăduse doi domni Moldovei, în Partidul Liberal n-au fost deci numai burghezi, cum s-a spus multă vreme, au fost şi boieri, sau boiernaşi. Dar, în general, e drept să se spună că Partidul Liberal a favorizat burghezia născândă, adică a reprezentat partidul celor care voiau să se îmbogăţească făcând din România o ţară mai modernă, cu industrii şi cu un comerţ mai dezvoltat, pe când Partidul Conservator era susţinut mai mult de marii proprietari agricoli. Printre preşedinţii Partidului Conservator trebuie să-l cităm pe Lascăr Catargi (un bulevard din Bucureşti îi poartă numele). Trebuie să recunoaştem că a fost un excelent guvernant şi că, după ce liberalii luau câteodată măsuri prea pripite de modernizare a ţării, venea un guvern conservator şi, printr-o administrare mai severă, stabiliza situaţia.

 

Lascăr Catargi a rămas un model de om integru şi bun organizator. Despre el se povesteşte că regele Carol îi cere odată să ia nu ştiu ce măsură pe care Catargi nu o găsea potrivită, iar atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargi răspunde: „Aiasta nu se poate, maiestate!" (Aş fi vrut să i se fi spus la fel şi lui Ceauşescu, din când în când, de către oamenii care erau sub ordinele lui. Pe vremea aceea oamenii noştri politici aveau mai mult curaj.) Mai citez printre şefii conservatori pe marele moşier Gheorghe Cantacuzino, zis „Nababul", pe generalul

Mânu, pe Petre Carp şi, mai târziu, pe Titu Maiorescu, marele critic literar, cel care crease Junimea, în fine un conservator mai democrat, Take Ionescu, care va juca un rol însemnat în timpul primului război mondial şi imediat după; vedeţi deci că exista şi atunci un amestec al intelectualilor de seamă în politică. Şi Maiorescu, şi Eminescu, şi Caragiale au fost conservatori!

în schimb, ideile socialiste îşi fac o apariţie mai timidă în publicistică sau prin agitaţie socială, şi aproape nulă în Parlament, în afară de integrarea în Partidul Liberal a unor personalităţi cu opţiuni categoric socializante, într-o ţară cu o industrie abia incipientă, deci cu o clasă muncitoare urbană foarte redusă, socialismul de inspiraţie marxistă nu putea pătrunde decât încet şi marginal, şi era de altfel în concurenţă cu un curent zis „poporanist", partizan mai mult al dezvoltării unei agriculturi mici şi mijlocii, în această privinţă, numele a doi teoreticieni şi luptători politici, ambii veniţi din Rusia, sunt de reţinut: „poporanistul" Constantin Stere, mic boier basarabean — care va juca un rol politic şi după război —, şi marxistul, spirit ascuţit, Dobrogeanu-Gherea.

Disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrării României în rândul naţiunilor moderne, şi cei care puneau accentul pe ocrotirea agricultorilor mici şi mijlocii (care a dus la formula uşor ironică: „România e o ţară eminamente agricolă!") s-a dus nu numai la nivel doctrinar, dar şi, într-o oarecare măsură, la nivel parlamentar, între cele două mari partide, conservatorii favorizând mai mult latura agricolă — întâlnindu-se, paradoxal, pe acest teren cu populiştii şi viitorii ţărănişti, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriale.

 

 

Începe înflorirea culturală a României

Fiindcă am pomenit de Titu Maiorescu, e momentul să facem un scurt popas în domeniul cultural, căci am vorbit numai despre politică, economie, războaie, schimbări în legislaţie, dar n-am spus nimic despre viaţa culturală. Or, în această a doua jumătate a veacului al XIX-lea asistăm la o bruscă înflorire a culturii româneşti.

Când adopţi un nou model de cultură, cum a fost cazul românilor la începutul veacului trecut, îţi trebuie în general două-trei generaţii ca să „mistui", să „rumegi" — pentru a vorbi popular — această nouă cultură. Iată cazul ruşilor, de pildă. Petru cel Mare decretează occidentalizarea ţării prin ucaz, în 1700, dar va trebui să aşteptăm 120 de ani ca să apară prima mare creaţie în stil nou, poeziile lui Puşkin; şi mai bine de 150 de ani ca să apară Dostoievski şi Tolstoi şi marea muzică rusă. La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem spune chiar că din prima generaţie avem scriitori de mâna întâi, cum au fost Negruzzi sau câţiva dintre poeţii de la mijlocul veacului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Totuşi, marea înflorire are loc în a doua jumătate a veacului, când se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească — cu toate neologismele necesare, alese —, şi totuşi autentică, elegantă, echilibrată între tradiţie şi modernism. Eminescu, bineînţeles, în rândul întâi, apoi mulţi alţii — poeţi sau prozatori — Coşbuc, Vlahuţă, Ion Creangă, Ion Ghica, Odobescu, Caragiale — apar la urmă şi romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu. Apoi, în generaţia următoare, mari poeţi — Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu. Trebuie subliniat că în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-au împlinit condiţiile pentru înflorirea marii culturi române, începem să avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau Andreescu; apar la noi sculptori şi muzicieni — pentru ca în secolul următor geniul lui Brâncuşi şi cel al lui Enescu să fie universal recunoscute.

 

Se vede dar că pentru asimilarea culturii occidentale a fost nevoie doar de una sau două generaţii ca să ne situăm la nivelul celor din Vest. Iată un fenomen care ţine de miracol — şi care trebuie subliniat. în ce priveşte rolul diverselor culturi apusene (franceză, italiană, germană, engleză) în această „aculturare" a noastră, spre sfârşitul secolului — observaţi coincidenţa cu venirea la domnie a lui Carol I! — cultura germană începe să intre în concurenţă cu influenţa franceză, mai cu seamă în poezie şi filozofie. Cel puţin trei dintre marii noştri creatori, Eminescu, Caragiale şi Maiorescu, sunt mai apropiaţi de cultura germană decât de cea franceză. De asemeni filozoful Vasile Conta. Şi să nu-i uităm pe marii precursori din Şcoala ardeleană, de formaţie aproape exclusiv germană, însă cu vii simpatii pentru „limba soră", italiana.

Elanul creator va continua viguros şi în prima jumătate a secolului nostru, atingând chiar — în perioada dintre cele două războaie mondiale — o extraordinară intensitate şi diversitate în mai toate domeniile ştiinţei şi artei, în medicină, mai cu seamă, dăm câţiva savanţi de reputaţie europeană — dar, încă o dată, trebuie să evit enumerarea, ştiind că n-aş putea să nu comit grave omisiuni. Şi vom ajunge deodată la momentul istoric când comunismul produce un fel de paralizie în evoluţia noastră atât de promiţătoare, o relativă stagnare a creativităţii naţiunii noastre. Din acel moment creativitatea nu se mai poate manifesta decât în domenii limitate, mai puţin vulnerabile faţă de tirania dogmatismului politic, ca poezia şi muzica — sau se regăseşte la talente refugiate în străinătate, ca un mare număr de artişti plastici sau ca scriitorii şi filozofii Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Ştefan Lupaşcu.

Să revenim, după această digresiune, la domnia regelui Carol L Un alt aspect pozitiv, vizibil încă astăzi, este progresul arhitectonic şi urbanistic al capitalei.

 

De la Carol I avem mai tot centrul modern al Bucureştiului: Bulevardul Carol, Bulevardul Elisabeta (azi şi Kogălniceanu), Calea Victoriei, aproape tot ce vedeţi e clădit pe vremea regelui Carol, cele mai frumoase monumente mari, clădiri administrative: pe Calea Victoriei Poşta Mare (azi Muzeul de Istorie), în faţă, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (azi CEC); Ministerul Agriculturii (poate cea mai frumoasă clădire), Universitatea, Palatul Justiţiei, pe cheiul Dîmboviţei, Palatul Parlamentului în curtea Mitropoliei, în cartierul băncilor, câteva clădiri impunătoare, Banca Naţională, Banca Chrissoveloni, Banca Marmoroş-Blank etc. Calea Victoriei şi Bulevardul Carol — Bulevardul Elisabeta au fost axele în jurul cărora s-a redesenat capitala ţării. Apoi bogătaşii şi-au făcut case mai mult sau mai puţin arătoase şi elegante, semănând cu ce se construia pe arunci la Paris şi Viena. Mai vedeţi câteva din ele pe bulevardele Lascăr Catargi şi Ana Ipătescu şi pe străzile limitrofe, pe bulevardul Dacia şi în jurul parcului Ioanid. De asemeni, câteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei — toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureştiul era „Micul Paris", Oraşele de provincie sunt cam neglijate, în afară de Iaşi — care, cu mijloace proprii, avea ambiţia să-şi menţină rangul de fostă capitală: clădirea Universităţii şi Palatul Administrativ sunt mai arătoase decât echivalentele bucureştene! (La nord de Carpaţi continua, ca mai înainte, stilul dominant în toată împărăţia austriacă, solemn, dar uneori greoi.)

 

O umbră mare în tablou: chestiunea agrară

În viu contrast, trebuie să evocăm acum faţeta cea mai sumbră a epocii Carol I: încetineala cu care s-a abordat chestiunea reformei agrare.

Populaţia rurală se înmulţea (aveam, înainte de al doilea război mondial, rata de natalitate cea mai înaltă din Europa... dar şi cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă!), iar puţinul pământ ce-i fusese împărţit sub Cuza era insuficient. Majoritatea trăia deci din ce lucra, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. Chestiunea „învoielilor agricole" revenea sporadic în discuţiile Parlamentului, cu rezultate uneori cu totul nemulţumitoare pentru ţărani.

 

Ei reprezentau încă, la începutul secolului XX, peste 80 % din populaţia ţării — dar un milion de ţărani proprietari nu-şi împărţeau decât circa 3 300 000 de hectare (şi mai erau peste o zecime din ei care nu posedau nimic), pe când alte 3 000 000 de hectare erau proprietatea a 6 500 de mari proprietari. Desigur, disproporţia pare monstruoasă — dar şi printre aceşti 6 500 de mari proprietari deosebirile erau enorme, căci, dacă ar fi existat o anumită egalitate, am fi avut proprietăţi medii de circa 450 hectare, ceea ce nu e încă foarte mare proprietate (latifundiu). în realitate, doar câteva sute de proprietăţi se întindeau pe mii de hectare. Dar România nu era un caz izolat. Acelaşi lucru se întâmpla în Rusia, iar acelaşi lucru va continua în Polonia şi Ungaria, în epoca în care la noi se înfăptuise deja reforma din 1918l920. Proporţiile latifundiilor în acele ţări erau mult mai mari decât la noi: dacă la noi cele mai întinse moşii aveau vreo 10 000 de hectare, în aceste trei ţări vecine întinderea marilor proprietăţi depăşea sute de mii de hectare, judeţe întregi. (Contele Mihăly Kâroly, care va fi în 1919 preşedinte provizoriu al unei republici ungare socializante, poseda peste 100 000 hectare!)

Chiar dacă acest sistem era atunci normal în toată Europa răsăriteană, rezultatul la noi, la nivel individual, era dezastruos şi s-a ajuns la o nemulţumire din ce în ce mai acută în toată ţărănimea. La dezechilibrul între mica şi marea proprietate mai trebuie adăugat şi alt fenomen agravant: de când tratatul de la Adrianopol din 1829 deschisese în ţările noastre marele comerţ cu ţările apusene, şi noi deveniserăm — aş zice: peste noapte — mari exportatori de cereale, am spus deja că relaţiile între ţărani şi proprietarii de latifundii se deterioraseră; aceştia din urmă nu mai lăsau mari porţiuni din proprietăţile lor la libera dispoziţie a plugarului, ci căutau să impună, în condiţii mai avantajoase, culturi cerute la export: grâu, răpită etc. în al doilea rând, posibilitatea călătoriilor în Occident, ca şi subita proliferare a unor profesiuni liberale pe care proprietarul de pământ era ispitit să le exercite, a provocat în acelaşi timp o creştere a sistemului arendăşiei.

 

Până şi boierii moldoveni, care până atunci avuseseră reputaţia de a sta mai mult la ţară decât la oraş (şi la Curte!), au devenit „absenteist!". Or, arendaşul, adesea străin de sat, şi uneori chiar de naţiune, deţinător al unui contract de scurtă durată şi fără garanţii de stabilitate, se arăta un „patron" mult mai dur şi mai neînduplecat cu ţăranul decât fusese boierul. Arendaşul a devenit cu vremea duşmanul natural al ţăranului. Nu e deci de mirare că primele violenţe exercitate de ţăranii răsculaţi vor fi împotriva unor mari arendaşi.

O primă gravă revoltă are loc în 1888. Una şi mai gravă şi dramatică a izbucnit în 1907 — inspirând şi marea literatură (Rebreanu, Panait Istrati) — şi s-a întins ca focul pe o mirişte uscată, pornind din nordul Moldovei şi ajungând până în Oltenia, încât statul s-a crezut în pericol. Conservatorii, aflaţi la guvernare, au cedat puterea liberalilor şi aceştia au făcut ce nu îndrăzniseră să facă conservatorii: au folosit armata şi tunurile ca să oprească marşul ţăranilor asupra capitalei. A fost o tragedie. S-a vorbit de 12 000 de morţi. Chiar dacă cifra e exagerată (n-a fost chip să se obţină niciodată un raport integral — şi integru!), şocul a fost adânc în toate păturile sociale. Dar s-au deschis ochii clasei politice. S-au luat imediat, şi în anul următor, câteva măsuri de protecţie a ţăranului şi de limitare a arendăşiei — şi, mai cu seamă, în programul Partidului Liberal la alegerile din 1913 a figurat reforma agrară, adică transferarea unei însemnate părţi a marii proprietăţi către ţărani. Şi s-ar fi făcut poate chiar de-atunci reforma, dacă n-ar fi izbucnit în august 1914 primul război mondial, între timp au apărut însă conflicte chiar lângă noi.

 

 Cele două războaie balcanice (1912-l913). Pacea de la Bucureşti şi anexarea Cadrilaterului

La începutul lui octombrie 1912 izbucneşte un nou război în Balcani, de astă dată între o alianţă balcanică (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru) şi Turcia. Rusia nu intervine, în 1904-l905 suferise o surprinzătoare şi umilitoare înfrângere din partea Japoniei, care cu 40 de ani înainte se trezise dintr-o lungă izolare medievală şi — după un formidabil efort de modernizare — izbutise, spre mirarea lumii întregi, să învingă pe mare şi pe uscat una dintre marile puteri europene.

 

Neprevăzuta înfrângere în Extremul Orient avusese grave repercusiuni interne în Rusia, în 1905, cu rebeliuni pe navele din Marea Neagră şi mişcări revoluţionare în muncitorime — prevestitoare ale revoluţiei din 1917.

Micile ţări din Balcani, de data asta nesprijinite de marea ţară protectoare, se luptau singure împotriva Imperiului Otoman îmbătrânit, fiindcă nici una dintre ele nu atinsese încă graniţele pe care le considera „naturale".

Acest prim război balcanic împinge graniţa turcă foarte aproape de Constantinopol, dar abia terminat războiul —care, spre mirarea Europei întregi, e câştigat de aceste mici ţări împotriva Turciei —, se iveşte imediat zâzania între cei patru învingători. Bulgarii, cel mai bine organizaţi din punct de vedere militar, un popor foarte ordonat, foarte disciplinat, având instructori germani, s-au crezut în măsură să reclame grecilor şi sârbilor regiuni pe care aceştia le râvneau. De pildă, bulgarii voiau o ieşire la Marea Egee, lângă Salonic, sau chiar Salonicul, ţinuturi pe care grecii le considerau moştenire istorică, pe lângă faptul că visau deacum să redobândească şi Constantinopolul, şi, dacă ar fi dat Bulgariei acces la Marea Egee, drumul către Constantinopol le-ar fi fost tăiat. Bulgaria ar mai fi vrut şi toată Macedonia, sub cuvânt că limba macedoneană este mult mai apropiată de limba bulgară decât de limba sârbă, ceea ce este adevărat. Şi astfel izbucneşte al doilea război balcanic în 1913, iar dintr-o dată mica Bulgarie îi învinge şi pe sârbi şi pe greci. Atunci România intervine ca un fel de a patra putere care să restabilească echilibrul, alături de greci şi sârbi împotriva bulgarilor. Intervenţia noastră în 1913 a fost o simplă plimbare militară, bulgarii fiind luaţi prin surprindere. Nu a existat nici o rezistenţă, românii nu au avut de dat lupte împotriva bulgarilor, iar aceştia capitulează în faţa atacului tripartit al grecilor, sârbilor şi românilor. Pacea se încheie la Bucureşti, Titu Maiorescu fiind preşedintele Consiliului de miniştri.

 

E un moment când României i se pare că devenise o putere importantă care joacă rolul de arbitru în Balcani.

Mă adresez tinerilor de astăzi, cu o libertate de spirit care în general nu se găseşte în cărţile de istorie. Ni se spune că tot ce s-a făcut în trecut a fost bine. Şi e impresionant să notăm astăzi că, atunci, aproape unanimitatea clasei politice a aprobat acea acţiune a guvernului român — reiese din discursurile epocii, din memorii şi din alte documente că singurul regret al liberalilor era „că nu erau ei la putere" ca această „glorie" să se răsfrângă asupra lor! Eu cred că s-a făcut rău în 1913 când nu ne-am mulţumit numai să îi împiedicăm pe bulgari de a obţine hegemonia în Balcani, dar le-am cerut şi o porţiune de teritoriu în Dobrogea, unde de altfel nu erau majoritari nici bulgarii, nici românii, ci turcii şi tătarii. Pentru România nu era indispensabilă această mărire a Dobrogei, pentru Bulgaria era vitală din punct de vedere agricol şi fiindcă ţara era mai mică. Ne-am făcut prin aceasta duşmani din oameni care au fost întotdeauna alături de noi în cursul istoriei. Eu cred că preluarea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 a fost o greşeală politică. Am plătit-o foarte scump în 1916, când i-am avut pe bulgari împotriva noastră, şi chiar până astăzi au rămas urme dureroase. Totuşi, trebuie să adaug că era prevăzută o contraparte. Obţinerea Cadrilaterului era legată de ideea de a-i aduce acolo pe vorbitorii de limbă română, pe aromâni şi pe meglenoromâni, cei vorbind dialecte româneşti şi aflaţi în Balcani. Era însă un proiect prost înjghebat şi, după părerea mea, chiar imoral, fiindcă noi am fi luat nişte aromâni din Grecia sau din Albania pentru a-i aşeza într-o parte a Bulgariei, sau într-o regiune ce s-ar fi cuvenit Bulgariei. De fapt, proiectul nu s-a putut realiza decât la o scară foarte redusă, câteva mii de familii, iar tragedia pe care am trăit-o în 1940 nea silit să retrocedăm Cadrilaterul şi să mutăm grabnic pe imigraţi în alte zone ale ţării. Să fim cinstiţi: aducerea unui număr de aromâni în Cadrilater a fost un eşec politic grav — nici aromânii n-au fost mulţumiţi, întrucât noi, în schimbul acestui „târg", am renunţat să-i forţăm pe ceilalţi semnatari ai tratatului de la Bucureşti să accepte un articol asigurând ocrotirea vorbitorilor de dialect românesc acolo unde se aflau.

 

 Poate fi „obiectiv" istoricul contemporaneităţii?

Constat deodată că nu m-am ţinut de cuvânt, nu mi-am respectat angajamentul, luat implicit în scurta prefaţă, de a fi nepărtinitor; nu m-am putut împiedica de a „lua poziţie", de a exprima o părere critică asupra unei decizii politice din trecutul nostru recent. Să vă cer iertare? Nu. Fiindcă ştiu că voi mai „recidiva" de câteva ori până vom ajunge la epoca prezentă. Atunci să încerc să mă justific.

Când te apropii de perioada cu adevărat contemporană, adică de cea trăită de oameni dintre care unii mai sunt în viaţă, perspectiva se schimbă, închipuiţi-vă că în 1913 când se petreceau aceste evenimente, tatăl celui care vă vorbeşte era om matur şi a fost mobilizat. De asemeni în 1916, şi a murit sub uniformă în 1918. Eu însumi, copil în braţele mamei, am străbătut Rusia în toamna lui 1917, în plină revoluţie bolşevică. Atunci evenimentele parcă ar prinde altă coloratură, altă dimensiune. Te simţi direct implicat. Nu mai poţi doar povesti, eşti tentat să şi judeci. Pasiunea istoricului de a reînvia trecutul şi de a-l explica se împleteşte cu preocuparea politică a omului implicat în viaţa ţării şi îngrijorat de viitorul ei. în contemporaneitate, istoricul nu se poate abţine — orice ar zice — de a fi şi om politic, adică cetăţean preocupat de soarta cetăţii, căci asta înseamnă în greaca antică politika, anume ştiinţa şi arta de a guverna cetatea (polis). Şi, de când a apărut scrierea istorică, curiozitatea de a cunoaşte şi înţelege trecutul s-a născut din dorinţa de a şti mai bine cum să te călăuzeşti în prezent, cum să-ţi alegi viitorul. Mă veţi ierta deci dacă uneori, evocând momente de grea cumpănă când se putea alege o cale sau alta, nu mă voi putea împiedica de a depăşi naraţiunea pentru a exprima şi o judecată de valoare (căci voi avea simţământul de a mă afla eu însumi în situaţia celui ce trebuie să ia hotărârea).

 

Consideraţii asupra întregii perioade 1914-l991: „Războiul de 77 de ani"

Ajungem Ia marea încleştare mondială care începe în 1914. Şi aici veţi fi iarăşi miraţi pentru că voi spune lucruri care nu se găsesc în cărţi, adică păreri ale mele, personale. Vi s-a vorbit despre primul război mondial (1914-l918) şi despre al doilea război mondial (1939-l945), cam cu aceiaşi participanţi, doar configuraţia este alta, ca şi cum ai juca şah şi ai pune piesele ba într-o parte, ba în alta. Pe urmă vi s-a vorbit despre războiul rece, de după 1945. Ei bine, eu cred că în veacul viitor istoricii vor numi perioada care începe la 1914 şi se termină cu prăbuşirea imperiului sovietic, în 1991, „războiul de 77 de ani", aşa cum se vorbeşte despre războiul de 100 de ani între Franţa şi Anglia, în Evul Mediu, de războiul de 30 de ani, războiul religios din Germania, în secolul XVII, sau de războiul din Peloponez, în antichitatea greacă. Şi aici, n-a fost decât un război. Ultimul dintr-o lungă serie. Un război între marile puteri europene la origine, pe urmă adăugându-se America şi Japonia, dar şi ele fac parte de acum din civilizaţia occidentală. Vedeţi deci, dacă priviţi istoria în lungă durată, de îndată ce a înflorit civilizaţia occidentală, prin epoca Renaşterii, s-a născut în acelaşi timp, pe rând, ambiţia fiecărui mare popor de a fi el acela care domină Europa. A început Carol Quintul, care era, ca rege al Spaniei, bogat prin aurul şi argintul din America de curând descoperită, şi era, în acelaşi timp, împărat în Germania; dar s-a izbit de Franţa, pe-atunci ţara cea mai bogată şi cea mai populată din Europa, şi n-a putut înfăptui „Europa unită", după cum a vrut. Astfel, acest război de hegemonie asupra Europei a început pe la 1520; Spaniei îi va lua locul Franţa, de la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, care încearcă să facă din Europa o Europă franceză. Din veacul al XIX-lea, germanii încearcă, la rândul lor — începând cu Bismarck (victoria împotriva Franţei în 1870) şi până la căderea lui Hitler —, să obţină hegemonia asupra Europei. Această ultimă încleştare a marilor puteri pentru dominaţia asupra civilizaţiei noastre pare să se termine în 1945, o dată cu prăbuşirea Germaniei, dar suntem doar la jumătatea drumului.

 

Toate puterile mari din trecut, Spania, Franţa, Anglia, Germania, Italia, Austro-Ungaria, sunt la pământ. în picioare au rămas cele două mari puteri exterioare, cele mai periferice: Rusia pe de o parte, SUA pe de alta. A fost un moment pe care cineva mai vârstnic, cum sunt eu, l-a trăit cu înfrigurare din 1945 până în 1989: care din aceşti doi uriaşi va fi învingătorul, cine va domina civilizaţia noastră? Din fericire, au învins americanii, acea construcţie artificială care era imperiul sovietic prăbuşindu-se de la sine. Şi-avem acum, de la 1991, o singură mare putere mondială (în orice caz hegemonică asupra civilizaţiei occidentale) care sunt SUA. Iată cum văd eu, în perspectivă largă, ce s-a petrecut de la 1914 încoace.

 

Primul război mondial (1914-l918)

Marile puteri din Europa se grupaseră de câţiva ani, simţind că trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinţei Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania şi Austro-Ungaria (li se zicea „Puterile Centrale"), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia şi România. în vest, Franţa şi Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităţilor coloniale, şi formau aşa-zisa „înţelegere cordială" (Entente cordiale). Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanic) deţinea supremaţia absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puţin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât şanse împotriva Puterilor Centrale, alianţa cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în cleşte". Dar apropierea între Rusia ţaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, şi Franţa, singura ţară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie şi Rusia erau serioase rivalităţi de influenţă în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905 fusese construită şi instruită de englezi!). Aşadar în 1914 „Aliaţii" nu erau încă uniţi.

 

Şi iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand. De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-şi întindă dominaţia asupra tuturor sârbilor. Iredentiştii sârbi de la Belgrad susţineau, dimpotrivă, dorinţa sârbilor din celelalte părţi ale Austriei, Ungariei şi Bosniei de a se uni cu Serbia. Aşa se explică mişcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, dacă ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi vinovaţii. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigaşilor să fie condusă de poliţişti austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se ştirbeşte independenţa ţării. Fiind susţinuţi de ruşi, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziţie. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria şi astfel ruşii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului şi reţelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă mobilizare generală şi Germania, aşa încât trece la mobilizare şi Franţa — şi iată cum, printr-o înlănţuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucneşte cel mai mare război de până atunci.

Germanii, convinşi de superioritatea lor militară, au crezut că vor câştiga în câteva săptămâni, în Franţa mai întâi, şi că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistenţă neaşteptată în Franţa, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câştiga în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani şi s-a terminat cu prăbuşirea Germaniei.

Pentru a înţelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-l878, când ruşii, pasămi-te aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe.

 

Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania şi Italia, şi am încheiat un acord, care a rămas însă secret la noi în ţară. Doar, de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ţinea în seiful său. Marele public n-a ştiut că eram legaţi de Austro-Ungaria şi Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ţinut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a noastră era să se-ntregească ţara cu Transilvania. Bineînţeles, era şi problema Basarabiei, legată de ruşi, dar parcă în inima românului atârna mai puţin greu decât problema transilvană. A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană — organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare — şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914. Lui Carol I îi succedă un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, după numele ei de poetă — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în ţară la o vârstă matură, iar acesta învăţase româneşte. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut. Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Măria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea.

 

Femeie cu mult cap politic şi foarte energică, în mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.

 

 România în război

După lungi negocieri, în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii şi ruşii un tratat deocamdată secret în care ni se promit Transilvania, Banatul şi Bucovina (luată de austrieci în 1775). O dată acceptat acest plan de către aliaţi, românii intră în război la 28 august (15 august pe stil vechi) 1916. Trecem munţii, intrăm în Transilvania, la început, cum nu era apărată, pătrundem destul de adânc, suntem primiţi cu flori şi urale de românii din Transilvania, însă nemţii aduc imediat divizii de pe alte fronturi, cu doi dintre mareşalii lor cei mai de vază, Mackensen pe de o parte, Falkenheim pe de alta, iar mica noastră armată, prost pregătită, prost înarmată, este de la început respinsă peste Carpaţi, în Muntenia; pe frontul de sud, la Turtucaia, suferim din partea armatelor bulgare şi germane o teribilă înfrângere. încetul cu încetul, pierdem toată Muntenia într-un adevărat dezastru militar, cu toată rezistenţa pe văile Jiului şi Prahovei, până ce suntem respinşi, la sfârşitul anului 1916, la graniţa dintre Muntenia şi Moldova. Dar în acel moment se petrece o schimbare. Mai întâi vine iarna, francezii reuşesc să ne trimită prin Rusia armament şi instructori, iar în timpul iernii armata română se reface, astfel încât în primăvara şi în vara lui 1917 putem rezista în mod victorios pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Uitaţi-vă pe hartă! Veţi vedea că între Muntenia şi Moldova, adică de la cotul Dunării şi până la cotul Carpaţilor, este o regiune destul de strimtă, deluroasă, unde s-au săpat şanţuri şi se poate organiza apărarea. Şi când, în iunie 1917, nemţii încearcă ori să vină din Transilvania prin pasul Oituz, ori să atace de la sud, la Mărăşti şi Mărăşeşti, sunt opriţi de armata română şi de bruma de armată rusă de pe acel front. 203

Sunt victorii frumoase ale armatei noastre. Din păcate, vor fi oarecum fără viitor.

În Rusia se întâmplau, de mai multe luni, evenimente extrem de grave. Deja mişcarea revoluţionară, căreia i se va zice bolşevică, a minat imperiul rus după aproape trei ani şi jumătate de război, un război foarte dur, al cărui scop ostaşii nu-l înţeleg şi care face milioane de victime. Comunismul, cu un şef genial, Lenin, adus de nemţi, într-un vagon camuflat, din Elveţia în Finlanda, în 1917, reuşeşte să infiltreze spiritul de revoltă în toată armata, în muncitorimea rusă. Marele imperiu ţarist începe să fie şubrezit. Chiar ostaşii care se luptă la Mărăşeşti, alături de români, de multe ori fug, lasă arma şi îi îmbie şi pe români să dezerteze, fiindcă n-are rost să se bată, zic ei, pentru capitalişti. Cu toate că am oprit pe germani pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iată-ne, în toamna anului 1917, în faţa unei Rusii aproape complet dărâmate, şi cu riscul de a ne regăsi între două focuri.

Deja în martie abdicase ţarul. Cu un guvern socialist în frunte cu Kerenski, se spera un fel de regim democratic, dar nu s-a putut opri descompunerea. Bolşevicii, deşi minoritari, reuşesc să ia puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi, de unde expresia „Revoluţia din Octombrie"). Şi încep imediat negocieri între guvernul bolşevic din Rusia şi Germania. Situaţia micii Românii, care se reducea deocamdată la Moldova, cu tot guvernul refugiat la Iaşi, aflată între puterea germană şi cea austro-ungară la apus şi revoluţia bolşevică la răsărit, devenise disperată, în momentul acela Ionel Brătianu îşi dă seama, sau crede, că am pierdut războiul, cedează locul celor care sunt dispuşi să facă pace cu Germania, mai întâi mareşalului Averescu, unul dintre eroii războiului, dar care consideră, pe plan militar, că războiul ar fi pierdut şi că, deci, la fel ca ruşii, trebuie să facem pace cu Germania. Am semnat armistiţiul la 9 decembrie 1917 (ruşii semnaseră armistiţiul la Brest-Litovsk cu patru zile înainte).

 

Apoi, după mai multe luni de negocieri, preşedinte al guvernului fiind conservatorul Alexandru Marghiloman, am semnat pacea la Bucureşti, la 7 mai 1918.

Voi vorbi iarăşi în nume personal, în toate cărţile noastre de istorie scrie că eram absolut siliţi să încheiem pacea de la Bucureşti, o pace foarte dureroasă pentru români: pierdeam Dobrogea, în favoarea Bulgariei, şi o întreagă zonă de munte în favoarea Austro-Ungariei; tratatul cuprindea şi alte clauze extrem de dure pentru ţara noastră, făcând din ea o adevărată colonie economică a Puterilor Centrale. Or, exista o mică minoritate printre oamenii noştri politici (dau numai două nume: regina Măria şi Take Ionescu) care erau de părere să nu cedăm şi, dacă tot trebuie să ne retragem, atunci să ne retragem în Rusia cu mica noastră armată care era încă întreagă, se luptase bine. Nu era un plan nebunesc, poate că am fi influenţat chiar viitorul război civil dintre albi şi roşii, din Rusia, în favoarea albilor. Pe de altă parte, în momentul când noi semnam pacea de la Bucureşti, americanii intrau deja în război şi, numai după câteva săptămâni de la semnarea păcii noastre, soarta războiului se va întoarce în favoarea aliaţilor occidentali. Am semnat deci o pace în 1918, la doar câteva săptămâni înainte ca balanţa să se încline de partea aliaţilor. Din iulie 1918, pe frontul de vest mai întâi, apoi pe frontul de sud, la Salonic, unde era o armată internaţională sub comandă franceză, începe dărâmarea celor două imperii centrale; Imperiul Austro-Ungar capitulează la 3 noiembrie 1918, iar Germania la 11 noiembrie, în momentul când armata franceză înaintează de la sud, cu viitorul mareşal Franchet d'Esperey, reluăm şi noi armele, la începutul lui noiembrie 1918, aşa încât ne-am găsit din nou alături de aliaţi abia la sfârşitul războiului.

 

Dificile negocieri de pace la Versailles

Pacea de la Bucureşti din 7 mai 1918 ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris.

 

Aici iarăşi manualele noastre de istorie prezintă lucrurile de cele mai multe ori inexact: se insinuează că Franţa şi Marea Britanie n-au mai vrut să respecte semnătura dată în august 1916, înainte de intrarea în război. E oarecum adevărat, dar uităm să precizăm motivul: din punct de vedere juridic ni se aducea învinuirea că noi nu respectaserăm înţelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut. Condiţiile dramatice în care ne aflaserăm în noiembrie 1917 nu au fost considerate un motiv suficient ca să justifice capitularea noastră. Aliaţii puneau în paralel atitudinea Serbiei care, ocupată integral în 1915, nu făcuse totuşi pace, ci îşi retrăsese armata prin Albania până la Adriatică, unde fusese îmbarcată pe nave engleze şi franceze pentru a fi din nou trimisă pe front, la Salonic. Delegaţia noastră la tratativele de pace s-a găsit deci într-o situaţie foarte dificilă pentru a convinge pe Aliaţi să respecte clauzele acordului din 1916. La care s-a adăugat şi o dispută privitor la graniţa dintre noi şi sârbi în Banat, preferinţa fiind dată exigenţelor sârbeşti. în fine, românii erau foarte reticenţi în a accepta formulele propuse pentru garantarea drepturilor minorităţilor. Ionel Brătianu a părăsit conferinţa, lăsând altor partide sarcina de a isprăvi negocierile.

 

Marea Unire din 1918

Dar pe teren, lucruri mari se împliniseră. A existat în acel moment istoric o împrejurare extraordinară, anume că de-o parte, din cauza revoluţiei bolşevice, Basarabia a putut mai întâi să se desprindă de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Ţării de la Chişinău să voteze, la 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea cu România; de cealaltă parte, după prăbuşirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana să voteze la 18 noiembrie (l decembrie) unirea cu România. Consiliul Naţional din Bucovina făcuse acelaşi lucru cu trei zile în urmă. Astfel, în chip aproape miraculos, se întregise ţara şi spre răsărit şi spre apus.

 

În timpul lungilor negocieri de la Versailles (1919-l920), a intervenit încă un eveniment neprevăzut: în Ungaria, în martie 1919, preia puterea un guvern comunist în frunte cu Bela Kun. Prăbuşirea ţării era desigur dramatică, dezastru militar, teritoriu redus la mai puţin de jumătate, astfel încât Ungaria devenise terenul ideal ca să prindă comunismul răspândit în lumea întreagă de Moscova, după victoria revoluţiei în Rusia.

Guvernul Bela Kun nu se mulţumeşte să ia pe plan intern toate măsurile pentru instalarea comunismului, dar în iulie 1919 îndrăzneşte să lanseze armata ungară într-un atac pentru a încerca să reia Transilvania de la români şi, după unele surse, să facă joncţiunea cu trupele bolşevice de pe Nistru. Atunci armata română intră în Ungaria şi, cu toate că franco-englezii ne interzic să înaintăm mai departe, pentru o dată nu ascultăm de marile puteri şi mergem să ocupăm Budapesta (4 august 1919). Ungurii oneşti recunosc şi azi că ne datorează salvarea de comunism în 1919, şi că datorită şederii noastre timp de trei luni la Budapesta s-a putut instala un guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horthy în fruntea statului, ca regent, adică şef provizoriu al statului în lipsa regelui (fiindcă românii, slovacii, sârbii şi croaţii nu permiseseră acestei Ungarii să redevină regat sub coroana fostului împărat Carol, care succedase în 1916 unchiului său, Franz-Joseph). Ocupăm deci Budapesta şi împiedicăm în acest fel apariţia comunismului în centrul Europei timp de douăzeci şi ceva de ani. E un lucru pe care trebuie să îl ţinem minte, o realizare a guvernului de atunci al lui Ionel Brătianu.

Înfăptuirea României Mari, dintr-o dată, în decembrie 1918, reprezintă un vis secular al românilor de a se afla împreună din Banat până la Nistru. Această Românie Mare e o ţară care se naşte cu dificultăţi uriaşe — trebuiau să se adune şi să se gospodărească împreună oameni care nu s-au aflat niciodată sub aceeaşi cârmuire. Ceea ce-i uneşte pe toţi românii este faptul de a vorbi aceeaşi limbă. Am mai spus că suntem poate singura ţară din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă „de la Nistru până la Tisa".

 

Lucru care nu se-ntâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune. La noi, cimentul este limba. Iar părerea mea este că această unire pe care am făcut-o în 1918 a fost excepţional de bine reuşită. Văzând ce greutăţi au avut cehii şi slovacii ca să păstreze o singură ţară sau drama celor din fosta Iugoslavie (nu numai acum, ci în întreaga perioadă interbelică), atunci trebuie să recunoaştem că această unire a românilor, prima din istoria lor, s-a realizat în mod miraculos. Un singur exemplu: Ionel Brătianu avea un prestigiu imens şi se bucura şi de deplina încredere a regelui Ferdinand (cei treisprezece ani cât au fost împreună la putere au reprezentat unul din marile momente de împlinire ale istoriei noastre). Înţelegând Ionel Brătianu că era nevoie de un ardelean ca să cimenteze unirea şi ca să ne reprezinte la Paris când ni se făceau dificultăţi din cauza păcii de la Bucureşti, a acceptat un prim-ministru ardelean, pe Vaida-Voievod. La tratatul de la Trianon s-a dus deci să negocieze un ardelean, nu un om de la Bucureşti. Prin urmare, am fost extrem de liberali în sensul acesta, am reuşit să unim în mod foarte concret cele patru-cinci provincii care fuseseră înainte despărţite.

Pacea cu Ungaria nu s-a semnat la Versailles, în marele palat al „Regelui Soare", cum i s-a zis lui Ludovic al XIV-lea, ci în palatul Trianon, din acelaşi parc, abia la 4 iunie 1920, din cauza nesfârşitelor discuţii care au avut loc privitor la graniţă, la asigurarea drepturilor minorităţilor etc. în decembrie 1919 semnaserăm pacea cu Austria (Bucovina) şi cu Bulgaria (Dobrogea), la Saint-Germain şi, respectiv, la Neuilly (tot în apropierea Parisului).

 

Situaţia internă la începuturile României Mari. Reforma agrară

Ţara aceasta, dublată ca întindere, cu provincii care nu mai fuseseră împreună în trecut — „Vechiul Regat", Banatul, Transilvania, Crişana, Maramureşul, Bucovina, Basarabia —, cu minorităţi naţionale reprezentând 28 % din populaţie, punea probleme extraordinar de grele.

 

Problema minorităţilor, adică a garanţiilor pe care trebuiau să le dea minorităţilor noile state create sau reconstituite, precum Cehoslovacia ori Polonia, sau considerabil mărite, ca România ori viitoarea Iugoslavie, fusese una dintre cele care au prelungit cel mai mult negocierile de la Versailles.

A urmat dificultatea punerii în practică a angajamentelor luate, problemă care continuă să fie actuală după 80 de ani. Să nu uităm situaţia din 1918: după întregirea ţârii şi către nord şi către vest şi către est, dacă-i adunăm pe toţi minoritarii rămaşi înăuntrul graniţelor ţării, unguri, germani, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc., de asemeni dacă adăugăm pe aceia dintre evrei, armeni sau ţigani care doreau să aibă o reprezentare proprie în Parlament, atunci un cetăţean din patru nu era de origine etnică română. Să nu uităm gravitatea acestei probleme cu care s-a găsit deodată confruntată România Mare.

Reforma agrară se afla în programul Partidului Liberal chiar dinaintea izbucnirii războiului, în plin război, în aprilie 1917, regele Ferdinand, pentru a încuraja pe ostaşii ţărani, făcuse o proclamaţie conform căreia, după ce războiul va fi fost câştigat, se vor împărţi pământurile marilor moşii, aşa încât guvernele postbelice erau absolut obligate să pună în practică reforma făgăduită solemn de însuşi regele ţării. Aici trebuie subliniat că această reformă agrară, începută în 1918 şi încheiată în 1922, este cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înşişi proprietarii terenurilor agricole, în toată istoria universală pe care am cercetat-o, am găsit un singur precedent, în China, în veacul al X-lea, dar aici am avut de-a face cu o revoluţie, iar efectele au fost de scurtă durată. Dacă privim istoria Europei, întâlnim, bineînţeles, confiscarea bunurilor în timpul revoluţiei ruse, însă aceasta nu s-a făcut pentru a împroprietări pe ţărani, ci pentru a înfiinţa colhozuri.

 

O revoluţie de împărţire a pământului în mod paşnic, cum am făcut-o noi, într-un parlament în care aproape toţi cei care au votat această lege erau proprietari de pământ, este un lucru unic în istorie.

S-a ajuns deci ca ţara noastră, între cele două războaie, să aibă o distribuţie a proprietăţilor asemănătoare cu cea care exista în Franţa sau în Suedia, adică circa 20% din pământuri să aparţină celor care au peste 50 de hectare, iar restul să aparţină unor proprietari mici sau foarte mici. Se poate reproşa că rezultatele, din punct de vedere economic, n-au fost bune. E drept, n-a fost destul timp pentru a apărea efectele benefice ale reformei; dimpotrivă, primele rezultate au fost proaste: dacă pe marile proprietăţi se putuse cultiva grâu pe suprafeţe întinse, cu munca relativ forţată a ţăranului, România rămânând un mare exportator de cereale, după război am devenit o ţară care abia mai putea exporta. Din punct de vedere cantitativ, producţia a scăzut, în parte şi din cauza lipsei de mijloace a micilor proprietari şi a ignorării tehnologiei agricole moderne. Pe de altă parte, cum eram o naţiune prolifică, loturile de pământ împărţindu-se între copii de la prima generaţie, putem spune că, în preajma celui de-al doilea război mondial, situaţia micilor agricultori nu era prosperă. Trebuie adăugat însă că „la jumătatea drumului", între 1929 şi 1931, s-a produs cea mai mare criză economică mondială înregistrată de la începuturile erei industriale, începută în Statele Unite sub forma unei crize bursiere (provocată, paradoxal!, de supraproducţie), s-a propagat vertiginos pe toată planeta — dovadă că de pe atunci economia era mondială. Preţurile agricole, şi la noi, au scăzut brutal la mai puţin de jumătate (copil fiind, am trăit momentul!), astfel încât producătorul nu s-a mai putut ridica peste nevoile sale strict alimentare. Nici una dintre reformele plănuite de liberali sau de Partidul Naţional-Ţărănesc (realizarea unui sistem de cooperative ţărăneşti sau ajutorarea bancară pentru modernizare) nu s-a putut înjgheba la vreme înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

 

 

Viaţa politică în perioada interbelică. Partide vechi şi noi

După primul război mondial au apărut noi partide, iar Partidul Conservator a dispărut din scena politică, în mare parte pentru că regimul liberal al lui Ionel Brătianu a luat acele importante hotărâri — sufragiul universal şi împărţirea pământului —, reforme democratice care schimbau componenţa parlamentului. Partidul Conservator dispare, o parte dintre oamenii săi politici fiind recuperaţi de noul partid averescan, partidul format în jurul mareşalului Averescu, unul dintre eroii noştri în timpul războiului. A intrat în politică pe la sfârşitul războiului şi s-ar putea spune că rămăşiţele Partidului Conservator trec în partidul acesta averescan, care însă n-a izbutit niciodată să aibă un impact important în ţară — n-a guvernat decât arunci când a binevoit Ionel Brătianu să-i lase locul! în primii ani de după război, cei mai puternici sunt liberalii şi averescanii; nu peste mult timp însă, Partidul Naţional transilvănean, condus de Iuliu Maniu, se asociază cu noul Partid Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, din Muntenia. Aşa s-a născut Partidul Naţional-Ţărănesc. „Naţional" semnifica faptul că provenea din Partidul Naţional din Transilvania, care luptase, împotriva ungurilor, pentru emanciparea românilor, iar acum se alia cu un partid ţărănesc care se afla pe eşichierul politic mai la stânga — voia o şi mai radicală reformă agrară, şi în orice caz punea accentul pe aspectele sociale. Această uniune naţional-ţărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată România, întrecând Partidul Liberal. Alternanţa, care înainte de 1914 se făcea între conservatori şi liberali, se va face de-acum între Partidul Liberal şi Partidul-Naţional-Ţărănesc. Iată cum Partidul Liberal devine un fel de partid conservator faţă de Partidul Naţional-Ţărănesc!

O dramă se întâmplă în 1927, când în acelaşi an mor regele Ferdinand şi Ionel Brătianu, cel mai mare cap politic al României în veacul acesta.

 

De-acum încep nenorocirile ţării. Regele Ferdinand, îndemnat pare-se de Ionel Brătianu, dezmoştenise pe fiul său, moştenitorul normal al tronului, principele Carol, fiindcă amândoi aveau impresia că nu era vrednic să devină conducătorul ţării. Carol făcuse un lucru inadmisibil: în 1918 părăsise ţara ca să se căsătorească morganatic în Rusia, la Odessa, cu iubita lui, Zizi Lambrino, aparţinând unei familii de boieri din Moldova. Această acţiune nesăbuită îi păruse lui Ionel Brătianu (şi avea dreptate!) un foarte prost semn privitor la maturitatea sa. în 1927, când moare regele Ferdinand, principele Carol este deci, în mod legal, dezmoştenit, tronul trecând direct la fiul său, Mihai, care nu are decât 6 ani. Moartea neprevăzută şi tragică a regelui Ferdinand pune ţara într-o foarte grea situaţie: un rege minor şi o regenţă formată din trei persoane nepregătite politic, anume Patriarhul ţării Miron Cristea — aveam Patriarhie din 1925 —, preşedintele Curţii de Casaţie şi principele Nicolae, frate mezin al lui Carol. Dar în 1930, date fiind dificultăţile economice şi politice în care se zbate ţara, apare o tendinţă din ce în ce mai vădită la marele public şi chiar în sânul partidelor politice: „să-l rechemăm pe principele Carol". Iar principele Carol dă, împreună cu câţiva complici, o lovitură: vine în ţară pe neaşteptate, cu avionul, la 6 iunie 1930, într-un moment când Iuliu Maniu este preşedintele guvernului. Maniu are slăbiciunea de a demisiona pentru a lăsa Parlamentul să hotărască, iar Carol este recunoscut de Parlament ca rege al ţării. Micul rege trebuie să cedeze locul tatălui său, şi iată-ne în 1930 cu începutul domniei regelui Carol al II-lea, Maniu revenind la putere după câteva zile.

Ne este acum foarte greu, mai cu seamă pentru oameni de vârsta mea, care am trăit acele vremuri, să fim total nepărtinitori şi să ştim să deosebim ce-a fost bun de ce-a fost rău în domnia regelui Carol al II-lea. Omul era inteligent şi cult, iar opţiunile lui de politică externă s-au dovedit mai târziu corecte, în schimb, era lipsit de moralitate şi de capacitatea de a-şi înfrâna pasiunile, aşa încât s-a lăsat înconjurat curând de un grup de profitori şi afacerişti căruia opinia publică i-a dat numele (provenit din istoria Spaniei) de „camarilla" regală.

 

Ca să înţelegeţi însă mai bine drama pe care a trăit-o ţara în timpul domniei regelui Carol al II-lea, trebuie să încerc mai întâi să descriu pe scurt situaţia politică la noi şi în Europa.

 

Situaţia politică în Europa anilor '30. Ascensiunea partidelor de extremă dreaptă

Aspectul cel mai stringent era la acea epocă ascensiunea mişcărilor de extremă dreapta în mai toată Europa. Aceste mişcări apăreau, pe de o parte ca reacţie împotriva bolşevismului, pe de alta datorită discreditării în care căzuse în multe ţări regimul parlamentar, privit ca ros de corupţie şi incapabil să pună capăt crizei economice. Riscul de a vedea ivindu-se în toate ţările ceva asemănător experienţei Bela Kun din Ungaria, sau ceva în genul situaţiei din Germania, Spania (unde exista un puternic partid comunist) sau Italia de la începutul anilor '20, a făcut să se nască mai peste tot mişcări de coloratură naţionalistă promovând suprimarea regimului parlamentar multipartid şi guvernarea unui partid unic, anticomunist. Primul exemplu îl avem din 1922 în Italia, cu venirea la putere a lui Benito Mussolini, fondatorul mişcării fasciste (nume provenind de la „fasciile" din istoria Romei antice). Vom vedea apoi apărând regimuri autoritare în ţări mai aproape de noi: în 1926 în Polonia, dictatura mareşalului Pitsudski (se pronunţă Piusudski); în 1927 preluarea puterii de către regele Alexandru în „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor", pe care el îl va boteza „Iugoslavia" în 1929. în 1933 — eveniment cu urmări mult mai grave — preia puterea în Germania Adolf Hitler în fruntea Partidului Naţional Socialist, pe nemţeşte Nazional Sozialismus, de unde prescurtarea Nazi care a dat termenul „nazism". (Nu e lipsit de interes să precizez că Hitler a fost învestit cancelar de preşedintele Republicii Germane de atunci, mareşalul Hindenburg, după ce partidul său obţinuse majoritatea relativă în alegerile parlamentare.)

 

În 1936 se instaurează dictatura generalului Metaxâ în Grecia. Tot în 1936 începe un lung şi sângeros război civil în Spania, care va ţine trei ani, între guvernul de Front popular socialistcomunist şi naţionaliştii generalului Franco, în cele din urmă învingător — aflându-se în fruntea statului ca dictator până la moartea sa în 1975. Aşadar, să nu-l acuzăm pe regele Carol al II-lea că a impus o dictatură în 1938 — suntem totuşi ultima ţară din această parte a Europei care trece la un regim dictatorial şi am avut în perioada interbelică un regim relativ mai democratic decât oricare dintre vecinii noştri. Chiar şi în Europa apuseană, într-o ţară cu tradiţie democratică precum Franţa, în ajunul războiului, vreo două-trei mişcări de extremă dreapta căpătaseră o pondere politică neaşteptată.

 

Mişcarea legionară (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier)

La noi, cel mai simptomatic dintre partidele de extremă dreaptă a fost mişcarea legionară. Dat fiind că şi astăzi ideologia acestei mişcări mai atrage simpatii, trebuie să încerc să spun ce a fost mişcarea legionară. Şi e foarte greu de explicat. Mai întâi, să nu credeţi, cum spun adversarii mişcării legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu. La un moment dat însă, se întâmplă un lucru grav în cariera lui Corneliu Codreanu: într-un proces în care era acuzat de un prefect ce se purtase într-adevăr foarte urât cu studenţii pe care-i arestase (bătăi, procedee cu totul detestabile şi condamnabile — asemenea comportament exista şi înaintea epocii comuniste, dar la o scară infinit mai mică), Corneliu Codreanu scoate revolverul şi-l ucide pe-acest prefect. De la uciderea, pe vremea lui Cuza, a şefului conservatorilor, Barbu Catargiu (nu s-a lămurit nici până astăzi cine a fost asasinul, dar e evident că oamenii care erau de partea lui Cuza-Vodă lau omorât pe cel ce se opunea reformelor domnitorului), de la 1863 şi până la acest asasinat nu s-a petrecut în ţara noastră nici o crimă politică — ceea ce contrasta cu „obiceiurile" din Balcani.

 

Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice româneşti ceva ce nu făcea parte din tradiţia noastră.

Atunci au început să fie prigoniţi într-adevăr aceşti tineri care voiau schimbări adânci în ţară şi în moravurile politice ale ţării. Codreanu — achitat de un juriu popular după uciderea prefectului — creează împreună cu câţiva apropiaţi, într-o atmosferă mistic-religioasă. Legiunea Arhanghelului Mihail, care se va numi mai apoi şi Garda de Fier. Ce voiau ei? Ziceau că vor să cureţe ţara de moravurile politice murdare, să înlăture influenţa pernicioasă şi cosmopolită a evreilor şi a masonilor; se voia întoarcerea la un trecut popular, mitic, folosind uneori expresii care ni se par acum de o mare naivitate („Să facem o ţară ca soarele sfânt de pe cer" etc.). Codreanu, numit de partizanii săi doar „Căpitanul", umbla prin sate în port naţional, uneori călare pe un cal alb, ca în basme. Era, în toată purtarea lor, un parfum arhaic — dar în acele momente de mare criză economică şi de nedumerire politică, cu un foarte ridicat procent de şomaj printre tinerii intelectuali, entuziasmul lor oarecum copilăresc a fost atât de contagios încât după puţin timp se poate spune că o mare parte a tineretului studenţesc, dar şi preoţi, meseriaşi, muncitori se leagă de această mişcare legionară.

Lumea de astăzi, mai cu seamă sincerii democraţi, nu mai înţelege cum oameni de calitatea intelectuală a filozofului Nae Ionescu, de calitatea lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, şi a atâtor altora de mare valoare intelectuală şi morală, s-au putut lăsa entuziasmaţi de această mişcare. Din punct de vedere social, chiar dacă iniţiatorii proveneau din straturi apropiate de popor, recrutarea ulterioară a atins toate straturile sociale, şi s-au găsit printre militanţii de frunte ai mişcării un număr impresionant de persoane purtând nume „istorice": Cantacuzino, Ghica, Sturdza, Mânu etc.

 

A existat un fel de orbire colectivă. Numai târziu — mult mai târziu, după experienţa războiului — ne-am dat noi seama că orice mişcare presupunând un partid unic duce în mod fatal la crimă. Cu atât mai mult, în contextul lumii de azi, reînvierea mişcării legionare apare ca o anacronică şi primejdioasă aberaţie, în 1933, după victoria lui Hitler în alegerile din Germania, legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de regele Carol să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier. Trei săptămâni mai târziu era asasinat în gara Sinaia de trei legionari. Un asasinat şi mai greu de justificat va avea loc în 1936, când o echipă de zece legionari (studenţi în teologie!) împuşcă, pe patul său de spital, pe disidentul legionar Mihai Stelescu, ciopârţindu-i apoi trupul cu topoarele şi dănţuind în jurul cadavrului (unii etnologi au văzut în această scenă abia credibilă o reminiscenţă a ritului antic al Cabirilor!). Totuşi, succesul Legiunii sporeşte, mai cu seamă când o grupă de voluntari din Legiune merge în Spania să lupte în rândurile „franchiştilor", iar doi dintre ei, Moţa şi Marin, mor în luptă, înmormântarea lor solemnă, la Bucureşti, în ianuarie 1937, revelă lumii amploarea luată de mişcare. Apoi, în alegerile din decembrie 1937, primul-ministru desemnat de regele Carol, liberalul Gheorghe Tătărescu, în mod cu totul excepţional, nu reuşeşte să câştige alegerile (obţinând doar 36 % din voturi în loc de cele 40 de procente necesare -— după lege — pentru a deţine majoritatea în Parlament).

 

 Instaurarea dictaturii regale

Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune electorală" între naţionalţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară" (eticheta electorală a Legiunii). Rezultatul a fost că regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă (dar nu din Legiune): poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.

 

S-ar zice că regele Carol i-a adus la putere numai ca să compromită extrema dreaptă, şi cu prilejul unei noi crize (economico-financiare, plus presiune externă), să dizolve Parlamentul şi să instaureze dictatura regală (februarie 1938), inventând apoi, la sfârşitul anului, un partid unic, cu totul artificial, „Frontul Renaşterii Naţionale".

Faţă de toate dictaturile pe care le-am cunoscut mai târziu, s-ar părea azi că dictatura regală a fost mai puţin dură decât cele ce vor urma: scurta experienţă legionară, dictatura generalului Antonescu, apoi, mai cu seamă, cei 45 de ani de regim comunist. De altfel, Carol al II-lea, un an-doi după venirea pe tron, a avut norocul de a profita de o restabilire a situaţiei economice mondiale, care a avut repercusiuni favorabile şi asupra ţării noastre, astfel încât anii domniei lui au fost o epocă de relativ progres economic şi o perioadă de mari construcţii în Bucureşti; se fac de asemeni primele drumuri asfaltate din ţară. Din păcate, acest „boom" economic a fost umbrit de suspiciunea în legătură cu profiturile ilicite obţinute de anturajul regal, profituri ilicite de care era acuzată şi amanta regelui, foarte impopulară, Elena Lupescu, pentru care regele divorţase de regina Elena (din familia regală a Greciei).

Să revenim la soarta legionarilor în timpul dictaturii regale. Aici a făcut regele Carol un lucru absolut inadmisibil pentru un suveran — şi chiar pentru orice guvernant —: s-a „dezbărat" de persoana „charismatică" a lui Codreanu prin asasinat. S-a montat (pe când regele era în vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1938) o pretinsă evadare din închisoarea unde Codreanu fusese închis după un proces politic, şi a fost sugrumat împreună cu toţi cei care-i executaseră pe I.

G. Duca şi pe Stelescu. Suprimarea „Căpitanului" şi arestarea principalilor fruntaşi ai mişcării au dus la dezorganizarea Legiunii şi la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima. Zece luni după asasinarea lui Codreanu, la câteva săptămâni de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939), are loc răzbunarea legionarilor: asasinarea primului-ministru Armând Călinescu; după care oamenii regelui Carol au reacţionat cu metode cvasimedievale: atentatorii executaţi pe loc şi lăsaţi cu zilele să putrezească în stradă, sute de execuţii oarecum la întâmplare, în provincie. Se porneşte cu furie „spirala" violenţei.

 

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). Izbucneşte al doilea război mondial

O dată cu instaurarea dictaturii regale, ne apropiam de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pe care omenirea îl vedea apropiindu-se din an în an de la venirea lui Hitler la putere, în 1933. în 1936 reocupase Renania, provincie germană de graniţă, pe care tratatul de la Versailles o decretase „demilitarizată"; în martie 1938 ocupase Austria (Anschluss), considerând-o germană; la 29 septembrie în acelaşi an, după o încordată criză politică între Axa Berlin-Roma pe de o parte şi francezi şi britanici pe de alta, aceştia din urmă acceptaseră, prin acordul de la Munchen, dezmembrarea Cehoslovaciei, considerându-se încă nepregătiţi pentru o confruntare militară (Germania anexează cam o treime din teritoriul Cehiei, zis al Munţilor Sudeţi, cu densă populaţie germană, Ungaria primeşte sudul Slovaciei, iar Polonia regiunea Teschen); la 15 martie 1939, Hitler invadase şi restul Cehoslovaciei. Cehia devenea protectorat german, iar Slovacia, amputată de partea ei de sud şi de Rutenia subcarpatică, cedate Ungariei, devenea (teoretic) independentă. Nici de data asta anglo-francezii nu reacţionează.

Mica înţelegere (Cehoslovacia - România - Iugoslavia), care de la înfiinţarea ei în 1920 nu ajunsese să fie niciodată o reală putere militară, era de-acum un vis al trecutului, iar ţara noastră, în faţa acestei înaintări nestăvilite a celui de-al III-lea Reich (titlul pe care îl luase Germania hitleristă, adică „al treilea imperiu"), se văzuse silită să semneze un tratat comercial care făcea din noi un client cvasiexclusiv al Germaniei.

 

La 23 august 1939 lumea află cu stupefacţie că Germania şi Uniunea Sovietică, pe care toţi le credeau duşmani de moarte, semnaseră un pact de neagresiune. (Se va afla mai târziu că prevedea împărţirea Poloniei şi autorizarea dată de germani Uniunii Sovietice de a reocupa Basarabia.) A rămas cunoscut sub numele celor doi miniştri de externe: Pactul RibbentropMolotov. Nu va trece decât o săptămână, şi Germania, la l septembrie 1939, invadează fără preaviz Polonia, cu un aparat militar formidabil. Pretextul era recuperarea portului Danzig (Gdansk), majoritar german, şi a coridorului care-l despărţea de Germania. Franţa şi Marea Britanie, respectând tratatul de garanţie ce le lega de Polonia, declară război Germaniei la 3 septembrie 1939. Aşa a început al doilea război mondial, care va ţine mai mult decât primul şi va face zeci de milioane de victime.

Francezii şi britanicii nu sunt însă în măsură să atace imediat Germania, din cauza inferiorităţii lor aeriene şi a existenţei unor fortificaţii betonate de-a lungul întregii graniţe germane (Linia Siegfried). Germania poate duce un război-fulger în Polonia care, după o rezistenţă eroică, atacată şi de la răsărit de sovietici, e împărţită la 28 septembrie între cei doi agresori.

Germania apare deodată ca o putere de neînvins. Ce ar fi trebuit să facem noi, românii, în această configuraţie politică? Primiserăm şi noi garanţii din partea Franţei şi a Marii Britanii, dar ce valoare mai aveau?

La 10 mai 1940 porneşte atacul Germaniei împotriva franco-britanicilor, ocolind fortificaţiile franceze (Linia Maginot) prin violarea neutralităţii olandeze şi traversarea Belgiei de la nord spre sud. Oarecum neprevăzut, Franţa se prăbuşeşte în câteva săptămâni.

 

Ultimatumul sovietic (26 iunie 1940). „Diktat"-ul de la Viena (30 august 1940)

Consecinţele pentru noi sunt imediate. La numai o săptămână după armistiţiul francez din 17 iunie 1940, România primeşte o notă ultimativă din partea URSS: ni se cerea să cedăm imediat Basarabia şi Bucovina de nord. A fost un moment extraordinar de dramatic. Regele Carol al II-lea nemaiavând parlament, este silit să-şi adune cel puţin un Consiliu de Coroană — instituţie veche pe care o scoate din nou la lumină. Consiliul de Coroană adună în grabă 21 de membri.

 

Avem 36 de ore ca să răspundem acestui ultimatum. Cum putem apăra 650 de kilometri de graniţă împotriva unei puteri de 20 de ori mai mare decât România? S-a telefonat imediat ministrului de externe german pentru a interveni pe lângă ruşi ca să începem negocieri. Dar în acel moment germanii şi ruşii sunt aliaţi. Hitler ne spune să cedăm imediat. Atunci, la o a doua întrunire a Consiliului de Coroană, câteva ore mai târziu, din 21 de membri numai şase au mai fost de părere să rezistăm orice ar fi, printre ei Nicolae Iorga şi un basarabean, istoricul Ştefan Ciobanu!

Şi acum mă întreb, după atâtea zeci de ani, acum când cunoaştem ce a urmat, şi de asemeni care a fost clauza secretă din Pactul Ribbentrop-Molotov (care cuprindea acordul dat sovieticilor de a înainta până la Prut), mă întreb dacă nu aceşti şase oameni au fost cei care au avut dreptate. Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemţii ar fi intrat în ţara noastră, pentru că n-ar fi admis — e un calcul pe care îl puteau face şi oamenii politici de atunci — săi lase pe ruşi să pună mâna pe petrolul de la Ploieşti, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se ştia, îl scrisese Hitler în cartea lui, Mein Kampf, cu ani în urmă. E clar deci că, dacă noi îi lăsam pe nemţi să ne ocupe restul ţării, am fi avut exact aceeaşi situaţie ca Polonia, adică în tot timpul războiului am fi fost ocupaţi de cele două mari puteri agresoare, dar rămâneam cu onoarea nepătată. Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva ruşilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. Căci, după ce am cedat Basarabia şi nordul Bucovinei ruşilor, a trebuit să cedăm şi nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemţii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) şi Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din ţară fără să tragem un foc de armă!

 

Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecind aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puţin catastrofale pentru ţară. Am fi pierdut infinit mai puţini oameni decât am pierdut apoi în două campanii, una în Rusia până în Caucaz şi la Stalingrad, cealaltă în Apus până la Fraga, dar mai cu seamă am fi dat lumii o imagine mult mai nobilă, ceea ce e de importanţă vitală pentru tine însuţi. Din clipa cedării noastre la 27 iunie 1940, s-ar zice că toate ne-au ieşit rău şi că am dat tuturor prilej de a ne judeca rău: sârbii şi grecii, vechii noştri prieteni şi aliaţi, ne pot învinui că am autorizat pe nemţi să folosească teritoriul nostru pentru a-i ataca pe la spate; aliaţii noştri occidentali tradiţionali nu ne iartă că ne-am aliat apoi cu Germania pentru a recuceri Basarabia şi Bucovina; ruşii nu ne iartă că noi, mică putere, am îndrăznit să pătrundem în „Sfânta Rusie" până pe malurile Volgăi; nemţii pot nutri un adânc resentiment pentru „trădarea" noastră de la 23 august 1944! Cu alte cuvinte, facem figură proastă în ochii tuturor din cauza unei singure greşeli fatale săvârşite în ziua de 27 iunie 1940. Mi se răspunde întotdeauna că asemenea argumentări n-au nici o valoare. Nu poţi re-scrie istoria, nu poţi „ghici" ce ar fi fost „dacă"... E drept. Dar istoricul n-are la îndemână alt mijloc de a judeca valoarea unei hotărâri trecute decât imaginând în chipul cel mai raţional cu putinţă ce s-ar fi întâmplat în ipoteza luării unei hotărâri diferite. (Această operaţiune mentală se numeşte în filozofia anglo-saxonă „închipuire a unor condiţii contrare faptelor întâmplate" — counterfactual conditions.)

 

Generalul Antonescu şi „Statul Naţional-Legionar"

Să revenim la fapte: după această triplă şi umilitoare ciuntire a ţării, regele Carol a trebuit să abdice şi să fugă în străinătate, şi a venit la putere generalul Antonescu.

 

Om dur, dârz, cinstit, dar care nu putea face guvern decât cu Legiunea, cu ce rămăsese din ea — ceea ce a condus, în 1940, la „Statul Naţional Legionar", cu generalul Antonescu în fruntea guvernului, iar jumătate din guvern format din legionari.

A trebuit bineînţeles să ne aliem cu germanii, chiar să le îngăduim să aducă trupe în România, chipurile pentru a ne instrui armata — de fapt, mai cu seamă, ca să pregătească de la noi invazia Balcanilor şi războiul împotriva ruşilor. Iar după foarte puţine luni, generalul Antonescu nu s-a mai putut înţelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o poliţie politică paralelă; s-au dezlănţuit cu violenţă împotriva evreilor şi, sub pretextul românizării, au preluat averile lor şi le-au împărţit între ei. Au omorât o serie întreagă de foşti miniştri (60 de foşti miniştri şi demnitari ucişi la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârşitul lui ianuarie '41 are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemţilor — care, după câteva luni de observare a situaţiei interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în ajunul declanşării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu decât haosul legionar. Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internaţi în lagăre, ori închişi, ori fişaţi pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtaţi mai târziu, de pildă prin trimiterea în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va şi întâmpla. Este sfârşitul dominaţiei legionare la noi.

Dictatura lui Antonescu s-a arătat şi mai nemiloasă faţă de alte categorii politice, sociale sau etnice. După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că evreimea din Basarabia şi Bucovina de nord se arătase în general favorabilă ocupaţiei sovietice şi avuseseră loc chiar acţiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să deporteze toată populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina dincolo de Nistru.

 

La care s-au adăugat, fără explicaţii, unele grupuri de evrei din restul ţării şi un număr însemnat — care nu-i bine lămurit nici azi — de ţigani, în total, această deportare în masă e evaluată la circa 150 000 de oameni, aruncaţi literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de război şi cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea definitivă a numărului morţilor şi dispăruţilor e cvasi-imposibilă. Această teribilă măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu şi guvernului să u, d întregii noastre naţiuni. Eu unul pot mărturisi că n-am avut pe atunci nici cea mai mică cunoştinţă despre această tragedie.

Trebuie adăugat că, în anii următori, mareşalul şi-a modificat atitudinea faţă de minoritatea evreiască, în anii 1942-l943, cu toate insistenţele repetate ale guvernului german de a-i preda pe evreii noştri, a refuzat permanent, ba a şi favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de nord ocupată de unguri. Guvernul ungar, în schimb, în primăvara 1943, a cedat cererilor naziste, predând pe toţi evreii din Transilvania de Nord, iarăşi circa 150 000, dintre care puţini au supravieţuit. Gestul lui Antonescu din 1943 e însă puţin cunoscut în Occident, şi, chiar când e cunoscut, nu şterge fapta din 1941.

 

Războiul din răsărit (iunie 1941)

Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemţi. Şi eu am fost pe linia frontului din prima zi. Eram toţi tinerii, plini de avânt la gândul de a şterge ruşinea din anul precedent şi de a redobândi Basarabia şi Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata germană, va fi un război uşor de câştigat; a fost, dimpotrivă, un război dramatic, căci Antonescu (avansat mareşal la începutul ostilităţilor) nu s-a mulţumit să redobândească Basarabia şi Bucovina de nord şi să se oprească la graniţele ţării, cum au făcut finlandezii; el a vrut să meargă mai departe alături de nemţi, în speranţa că, dacă câştigă războiul, fiind aliaţii lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puţin o parte din Transilvania de nord.

 

Cu această greşeală politică, simplu rămăşag, am mers înainte şi am ajuns cu trupele noastre până la Stalingrad, pe Volga şi în Munţii Caucaz. Iar când s-a întors soarta armelor, când la Stalingrad a avut loc acea dramatică încercuire a armatelor germane (inclusiv a diviziilor române), am suferit cea mai mare înfrângere militară din toată istoria noastră. Am pierdut sute de mii de oameni, morţi, răniţi, degeraţi, prizonieri. O tragedie naţională care n-a mai fost niciodată răscumpărată. Nemţii au considerat că din cauza noastră a fost încercuit Stalingradul, noi nu aveam mijloace proprii de a ne retrage de-acolo. încetul cu încetul, devenise clar că Germania pierdea lupta şi că noi trebuia să ieşim din război.

Oamenii politici clarvăzători au înţeles cu toţii că Germania nu mai putea câştigă războiul. Cei mai lucizi înţeleseseră aceasta chiar cu un an înainte, din momentul când Statele Unite, provocate de Japonia, intraseră în război. Intrarea în joc alături de Marea Britanic şi de URSS a primei puteri industriale din lume însemna în mod fatal începutul sfârşitului pentru ambiţiile lui Hitler. Dar dictatorii sunt, prin esenţă, orbi. Formidabilul potenţial industrial american, transformat peste noapte în formidabil potenţial militar, a hotărât soarta războiului. Miile de camioane care au transportat armata sovietică la Stalingrad erau americane. Zecile de mii de avioane care au prefăcut oraşele germane în maldăre de ruine au fost americane. (Ţin minte că eu însumi, când am auzit, pe la începutul intervenţiei americane, că preşedintele Roosevelt se lăuda că vor fabrica l 000 de avioane pe săptămână, am crezut că era pură lăudăroşenie. După un an, Statele Unite produceau 52 000 de avioane pe an, şi câte un vapor de transport — Liberty Ship— la fiecare 10 zile!)

După căderea Stalingradului (februarie 1943) au început tatonări, mai întâi pe lângă Aliaţi, apoi şi pe lângă sovietici, atât din partea guvernului Antonescu cât şi din partea opoziţiei condusă de Iuliu Maniu şi sprijinită în secret de regele Mihai.

 

Prin aprilie-mai 1944 ne aflam în posesia ultimelor condiţii puse de sovietici pentru capitularea noastră. Mareşalul Antonescu nu s-a putut însă hotărî, nici chiar când, Moldova fiind pe jumătate ocupată, frontul româno-german a fost adânc străpuns, la 20 august 1944. Pe de o parte nu voia să-şi calce cuvântul de militar dat lui Hitler, pe de alta, tot spera într-un moment strategic mai favorabil pentru a face pasul. Opoziţia, dimpotrivă, se temea că orice nouă păsuire ne anula şi ultimele şanse ca Aliaţii şi Uniunea Sovietică să ne restituie Transilvania de nord la încheierea păcii.

 

23 august 1944 — arestarea lui Antonescu şi „răsturnarea alianţelor"

Regele Mihai, sprijinindu-se pe un Bloc Naţional Democratic de curând constituit (naţionalţărăniştii reprezentaţi de Maniu, liberalii de Dinu Brătianu, social-democraţii de Titel Petrescu şi comuniştii de Lucreţiu Pătrăşcanu), procedează, în după-amiaza lui 23 august 1944, la un fel de lovitură de palat. Antonescu refuzând să încheie imediat un armistiţiu cu sovieticii, regele l-a demis din funcţia de prim-ministru şi l-a arestat, a ordonat armatei să înceteze lupta împotriva ruşilor şi a cerut germanilor să părăsească ţara. Germanii neacceptând să plece, şi atacând capitala cu unităţile antiaeriene de la Ploieşti, a trebuit să întoarcem armele împotriva foştilor noştri aliaţi. Lucru dureros pentru armată, dar, la ordinul regelui, executat fără ezitare. Şi de-acum a început un război către apus, în care am pierdut alte câteva sute de mii de oameni, dar am recucerit Transilvania. Am intrat în Ungaria, am ajuns până în Cehoslovacia. Am fost deci aliaţii sovieticilor şi ai occidentalilor, fără să ni se recunoască însă statutul de cobeligeranţi, ceea ce ne-ar fi dat anumite drepturi în faza negocierilor de pace. în acelaşi timp, eram ocupaţi de imensa armată sovietică, care a crezut că poate face la noi ce voia. A început o nouă eră a istoriei noastre: prin faptul că am pierdut războiul în faţa sovieticilor, eram de-acum siliţi — cu toate promisiunile aliaţilor că ne vor apăra — să adoptăm un regim impus de Moscova.

 

 

Situaţia internaţională după 1945. Acordul de la Yalta (februarie 1945)

Ca să înţelegem ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani la noi în ţară, trebuie să aruncăm din nou o privire asupra situaţiei internaţionale. Războiul se sfârşeşte în august 1945, o dată cu lansarea bombei atomice la Hiroshima şi Nagasaki. în 1945, Germania, cumplit distrusă după trei ani de bombardamente ale aviaţiei aliate, este ocupată acum în jumătatea de Răsărit de ruşi, iar în jumătatea de Apus de aliaţii americani, englezi şi francezi. Dar, o dată cu Germania de răsărit, e ocupată de ruşi şi toată Europa de est, adică Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria, înţelegerea semnată în februarie 1945 la Yalta, în Crimeea, de către cei trei mari, Roosevelt, Churchill şi Stalin, prevedea că se vor organiza alegeri libere în ţările eliberate de hegemonia germană. Cum au înţeles sovieticii aceste alegeri libere e cunoscut, încetul cu încetul, au creat mişcări politice artificiale. La noi, în momentul când au sosit ruşii, Partidul Comunist n-avea decât 900 de membri. Se poate obiecta că erau 900 de membri pentru că partidul se afla în ilegalitate. Dar fusese interzis fiindcă era în solda unei puteri străine care voia să ne răpească Basarabia, părea deci logic ca guvernele interbelice să nu permită existenţa unui partid care depinde de o mare ţară vecină şi care vrea să alieneze o provincie a ţării. Asta explică de ce, fiind în clandestinitate, numărul membrilor partidului era atât de mic. Dar de îndată ce s-a instalat puterea sovietică la noi în ţară, au ieşit ca din pământ mii şi mii de comunişti. Poate că erau simpatizanţi dinainte, dar în mare parte au devenit comunişti numai pentru a fi de partea învingătorului, de partea celui care deţine puterea. S-au inventat mişcări populare, s-a ieşit în stradă, s-a cerut demisia guvernului — şi astfel, doar pentru foarte puţin timp după 23 august '44, am crezut că putem relua o viaţă parlamentară normală.

 

La 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit să schimbe guvernul. Prim-ministru era un general anti-antonescian, generalul Rădescu. A venit ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski (de origine poloneză!), a izbit cu pumnul în masă, a înconjurat palatul cu tancuri, iar regele a fost silit să accepte ca prim-ministru pe cel pe care ruşii îl desemnaseră: Petru Groza. Groza era un burghez, un bancher transilvănean, simpatizant al comuniştilor, aparent om cumsecade, de fapt, iertaţi-mi cuvântul, un prost care a fost manipulat de comunişti. El este cel care i-a ajutat pe comunişti să preia puterea între martie '45 şi sfârşitul anului '47. în aceşti aproape trei ani, în zadar a încercat regele, cu ajutorul teoretic al anglo-americanilor, să reziste presiunilor sovietice. Guvernul se afla din ce în ce mai mult în mâna comuniştilor, prin hotărâri unilaterale, confiscarea pământurilor, crearea unor cooperative agricole, confiscarea industriilor etc.

îmi veţi spune: „ne-au vândut anglo-americanii la Yalta", de ce nu ne-au apărat? Aici trebuie să vă prezint un punct de vedere oarecum deosebit de ceea ce se vehiculează în presă şi în literatura politică, de ani de zile: să nu uităm că, în democraţiile mari din Apus, cum sunt

SUA, Marea Britanic, Franţa, nu conduce un dictator, nici chiar un guvern cu putere absolută. Există parlament, există opinie publică, în 1945, ideea de a începe un război împotriva fostului tău aliat, chiar dacă acesta comite abuzuri în Europa, nici nu putea să treacă prin gând unui englez sau unui american, după cinci ani de război în Europa, Africa şi Extremul Orient. Pe de altă parte, occidentalii credeau că semnaseră la Yalta un acord pentru organizarea de alegeri libere. Chiar dacă aceste alegeri, care au avut loc la noi în 1946, au fost falsificate, ei nu puteau găsi aici un motiv pentru declanşarea războiului.

Oamenii noştri politici de atunci, în frunte cu Iuliu Maniu, şi de asemeni regele, au fost mai întâi surprinşi, apoi consternaţi de slăbiciunea reacţiilor Aliaţilor faţă de încălcările din ce în ce mai grave, din ce în ce mai neruşinate ale ocupanţilor sovietici în raport cu angajamentele lor internaţionale.

 

S-au comportat în România — pe când ostaşii noştri luptau alături de ei pe frontul de Vest — ca într-o ţară definitiv cucerită. Au deportat zeci de mii de români din Basarabia şi Bucovina, au deportat zeci de mii de saşi şi şvabi din Transilvania şi Banat, au exploatat minele noastre până la secătuire (în special uraniul necesar fabricării bombei atomice), au condus din umbră, ani de-a rândul, guvernul comunist român prin consilierii lor instalaţi în toate centrele vitale de conducere, învinovăţirea cea mai evidentă pe care o putem aduce anglo-americanilor e că n-au avut măcar curajul să prevină atunci cinstit pe Maniu şi opoziţia română de neputinţa lor şi de hotărârea calculată, categorică, de a nu interveni, ţinând cont de riscuri, în acea fază. Poate că am fi evitat în acest caz sacrificii zadarnice.

Convinşi că marea putere americană, ajutată de ceilalţi occidentali, se va dovedi superioară Rusiei, speram că salvarea noastră va veni în 4-5 ani. Şi a venit după 45 de ani! Aşa este istoria. Lucrează în lungă durată, iar destinele individuale sunt strivite fără milă. URSS s-a prăbuşit din interior, din cauza imposibilităţii comunismului de a construi o economie viabilă. Instalarea forţată a sistemului comunist

Perioada care începe cu ocupaţia sovietică a răsturnat toate valorile societăţii româneşti. Mare parte din elita noastră intelectuală şi politică a fost fie suprimată în închisori sau la canalul Dunăre-Marea Neagră, fie obligată să se exileze. S-a instaurat o teroare pe care cei ce n-au trăit-o nu sunt în stare să şi-o închipuie. Lumea gândea un lucru, dar spunea altceva. A existat un fel de schizofrenie, ca să ne exprimăm în termeni psihiatrici, iar aceasta a durat vreme de 45 de ani.

Regimul, desigur, a avut realizările lui: a redus considerabil analfabetismul; dar când pui învăţământul în slujba exclusivă a unei ideologii străine şi mincinoase, şi suprimi cu sălbatică brutalitate orice libertate de gândire, nu anulezi oare tot câştigul alfabetizării?

 

S-a întins reţeaua şoselelor asfaltate (de calitate submediocră), s-au dublat liniile de cale ferată, mai cu seamă s-au construit multe uzine, accelerând forţat industrializarea ţării, ceea ce a dus în mod fatal la o urbanizare precipitată şi de calitatea cea mai proastă, într-un cuvânt, totul s-a făcut prost. Afirmaţia că realizările din această perioadă n-ar fi fost posibile fără regimul comunist e ridicolă. De pildă, pentru reconstrucţia Europei de Vest după cumplitele distrugeri ale războiului, americanii au promovat faimosul „Plan Marshall" (după numele generalului, fost Şef de Stat-Major, apoi Secretar de Stat — adică ministru de externe). Acest plan de ajutorare economică, eşalonat pe mai mulţi ani, a permis revenirea la normalitate a jumătăţii apusene a Europei. Când unele state din zona comunistă, de pildă Cehoslovacia, au vrut şi ele să beneficieze de acest program, Uniunea Sovietică s-a opus categoric, închipuiţivă ce ar fi devenit ţara noastră dacă ar fi putut profita şi ea de această mană cerească! în schimb, sovieticii ne-au stors cât au putut cu celebrele lor SOVROM-uri şi ne-au silit să avem o economie de tip sovietic, cu o industrie nesănătoasă.

Culmea aberaţiilor economice a fost atinsă sub Ceauşescu, succesorul lui Gheorghiu-Dej la conducerea partidului şi a ţârii. La început mai puţin brutal decât predecesorul său — căci în vremea lui Gheorghiu-Dej a avut loc distrugerea sistematică, conform tezelor lui Lenin, a tuturor păturilor sociale mai răsărite, nu numai la nivelul straturilor sociale mai înalte, ci şi la sate, morţi cu miile, cu zecile de mii, în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, în deportări etc., cu vremea însă, Ceauşescu şi-a pierdut orice simţ al măsurii. Incult, dar şiret şi ambiţios, a avut o reală dibăcie politică, nu numai pe plan intern spre a-şi consolida puterea dictatorială, ci şi pe plan extern pentru a da unor mari oameni politici din Occident, ca generalul de Gaulle sau preşedintele Nixon, impresia că el încerca să desprindă România din cleştele sovietic, în aceste încercări n-a mers însă niciodată atât de departe încât să-i îngrijoreze pe stăpânii Kremlinului.

 

Ba probabil că, având asentimentul lor, România a fost veriga din lanţul de state satelite ale Uniunii Sovietice care păstra legătura cu ţări devenite inamice, ca Israelul, Albania sau China, în acelaşi timp, la adăpostul reputaţiei de pretinsă independenţă, Ceauşescu lăsa serviciile sale „speciale" să dea în Occident lovituri spectaculoase care, vădit, nu puteau folosi decât serviciilor secrete ale URSS. Ceauşescu a fost însoţit şi încurajat de oportunişti nepregătiţi şi fără scrupule, care i-au inspirat planuri de dezvoltare cu totul absurde — de pildă, hotărârea creării unor uriaşe oţelării într-o ţară lipsită de cele două materii prime necesare, fier şi cărbune, precum şi de suficientă energie, iar aceasta tocmai în conjunctura în care cererea de oţel pe piaţa mondială era în descreştere din cauza unei adevărate revoluţii tehnologice. Şi, pe lângă o seamă de alte erori majore în planificarea economică, a început lucrări faraonice în capitala ţării, după modelul altor demenţi ai lumii comuniste, ca Mao Tse Dun sau Kim Ir Sen. Câte şcoli, spitale, şosele s-ar fi putut clădi cu miliardele cheltuite pentru dărâmarea (cu o nemaipomenită lipsă de omenie) a unui întreg cartier al Bucureştilor şi ridicarea acelei monstruoase clădiri numite „Casa Poporului", precum şi a acelui bulevard luxos, mai lung şi mai larg decât Champs-Elysees de la Paris! Propaganda comunistă a făcut caz de toate aceste „realizări", însă o creştere economică sănătoasă, cum a fost cea din anii interbelici, ne-ar fi adus azi mai departe. în ochii mei însă, aceste erori majore în opţiunile economice, care sunt la originea crizei dramatice prin care trecem acum, nu sunt moştenirea cea mai tragică a regimului comunist. Moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul.

Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente.

 

Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc şi de generalizat încât nu ştiu dacă generaţia celor care acum sunt tineri îl va mai putea stârpi. Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni.

Pe plan politic, îmi pun nădejdea în dezvoltarea unui regim parlamentar civilizat. Mi se va răspunde că au presă proastă Parlamentul, „politicienii" etc. Vă amintesc butada lui Winston Churchill: sistemul parlamentar e detestabil... dar e cel mai puţin rău din câte cunoaştem. Apoi îmi pun nădejdea în integrarea noastră în marea comunitate europeană, în marea familie a Europei unite, în care ţările care au aderat acum 15-20 de ani au făcut un salt înainte fenomenal. Am văzut cu ochii mei: Grecia de azi faţă de Grecia de acum 20 de ani e de nerecunoscut. Până şi ţări mari şi bogate ca Franţa au fost transfigurate din punct de vedere economic de când au iniţiat (cu multe reticenţe interne) această Uniune acum 50 de ani. Acolo e şi viitorul ţării noastre.

Nu înseamnă să idealizăm naiv Occidentul. Dar gemul fiecărui popor stă în a şti să adapteze propriei sale moşteniri integrarea într-un ansamblu mai larg. Eu cred că abilitatea noastră politică ne va ajuta nu numai să intrăm în acest mare ansamblu continental, dar şi să jucăm în sânul lui un rol de frunte. Este crezul meu. Rămâne ca generaţiile viitoare să-l împlinească!

 

Cuvânt înainte/5

I. ÎNCEPUTURILE/9

Geto-dacii/10

Roma /11

Dacia, colonie romană/13

Năvălirea barbarilor /16

Legiunile romane se retrag din Dacia/17

„Decalogul continuităţii" /20

Primii barbari în părţile noastre/25

Slavii /29

A stăpânit ţaratul protobulgar şi în părţile noastre? /31

Cele două faze ale creştinării românilor/33

Ungurii /35

Cumanii /38

Revolta Asăneştilor şi „regatul vlahilor şi al bulgarilor" /39

Invazia mongolă /40

Diploma Ioaniţilor (1247) — o „radiografie " a Olteniei şi Munteniei înainte de descălecat /42

II. NAŞTEREA STATELOR ROMÂNE MEDIEVALE/47

Fost-a descălecat?   /47

Cine a fost Basarab întemeietorul? /48

Momentul 1330   /53

Urmaşii lui Basarab. Anul 1359: alegem definitiv între Roma şi Constantinopol/55

Descălecatul în Moldova/56

Sistemul de succesiune la tron/59

Adunările de stări  /59

Marii boieri/60

Boierii mici/64

Rolul Bisericii /64

Moşneni şi răzeşi /66

Rumâni sau vecini/67

Ţiganii /68

Oastea/69

Oraşele   /70

Remarcă asupra regimului feudal/71

III. ROMÂNII SUB „TURCOCRAŢIE" /75

Apariţia puterii otomane  /75 Mircea cel Bătrân /77

în al doilea stat român, Moldova   /81

Dinastia angevină în Ungaria şi starea românilor din Ardeal. Iancu de Hunedoara /83

Vlad Dracul şi Vlad Jepeş  /87

Matei Corvin   /91

Ştefan cel Mare /93

Petru Rareş  /96

Sfârşit de veac tulbure în Moldova   /98

Ţara Românească de Ia Neagoe Basarab la Petru Cercel /100

Transilvania în veacul al XVI-lea. Urmările dezastrului de la Mohâcs   /103

Protestantismul. Schimbări mari în Europa   /105

Cultură şi politică   /106

Mihai Viteazul şi „vitejii" lui  /109

Coaliţia iniţiată de împăratul Rudolf al II-lea  /110

Mihai stăpân pe Transilvania şi Moldova /114

IV. EV MEDIU PRELUNGIT ÎN TARILE ROMÂNE /118

Privire asupra Transilvaniei în secolul XVII   /118

Asediul Vienei în 1683 şi urmările lui. Pacea de la Karlowitz (1699)   /119

„Unirea" cu Roma /120

Marea răscoală din 1784 /123

Veacul al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova /124

Avânt cultural în veacurile XVI şi XVII /126

Turcii ne impun domni străini /130

Şerban Vodă Cantacuzino /131

Constantin Brâncoveanu, iscusit om politic, ctitor şi martir /133

Dimitrie Cantemir, intelectual de talie europeană şi politician nerealist /136

Paşalâc sau ţară autonomă cu domni străini? /139

Veacul fanarioţilor (171l-l821) /141

Războaiele austro-ruso-turce /146

„Răpirea " Bucovinei (1775). Pierdem prima oară Basarabia (1812) /148

Popoarele creştine se revoltă împotriva turcilor. Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821) /151

Soarta romanităţii sud-dunărene. Aromânii în Grecia şi în diasporă  /155

V. ROMÂNII ÎN FAZA MODERNIZĂRII   /160

Domniile pământene în Principate /160 Influenţa franceză dominantă /161 Ocupaţia rusă din 1828-1834.

Regulamentul Organic /163

Revoluţia de la 1848 în Principate — avortată în Moldova, victorioasă timp de trei luni în Muntenia. Rolul francmasoneriei  /167

1848 în Ardeal: ungurii şi românii în tabere opuse /171

Principatele între 1848 şi 1859. Preliminariile Unirii. Războiul din Crimeea (1854-l856) /173

Unirea Principatelor (1859)/174

Domnia lui Cuza /176

Detronarea lui Cuza/179

Cum s-a ales un domn străin în 1866 /180

Ce este monarhia /182

Carol I domnitor /183

Războiul de independenţă (1877)/184

VI. ROMÂNIA CONTEMPORANA/188

Carol I, rege al României   /188

începe înflorirea culturală a României /190 O umbra mare în tablou: chestiunea agrară   /192

Cele două războaie balcanice (1912-1913). Pacea de la Bucureşti şi anexarea

Cadrilaterului/194

Poate fi „obiectiv" istoricul contemporaneităţii? /197

Consideraţii asupra întregii perioade 1914-l991: „Războiul de 77 de ani"  /198

Primul război mondial (1914-l918)   /199

România în război /202

Dificile negocieri de pace la Versailles  /204

Marea Unire din 1918/205

Situaţia internă la începuturile României Mari. Reforma agrară   /207 Viaţa politică în perioada interbelică. Partide vechi şi noi /210 Situaţia politică în Europa anilor '30.

Ascensiunea partidelor de extremă dreaptă /212

Mişcarea legionară (Legiunea Arhanghelului Mihail Garda de Fier) /213

Instaurarea dictaturii regale /215

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). Izbucneşte al doilea război mondial /217 Ultimatumul sovietic (26 iunie 1940).

„Diktat"-ul de la Viena (30 august 1940)/218

Generalul Antonescu şi „Statul Naţional-Legionar" /220

Războiul din răsărit (iunie 1941) /222

23 august 1944 — arestarea lui Antonescu şi „răsturnarea alianţelor"  /224 Situaţia internaţională după 1945.

Acordul de la Yalta (februarie 1945)  /225

Instalarea forţată a sistemului comunist/227

Redactor VLAD ZOGRAFI

Apărut 2003 BUCUREŞTI - ROMÂNIA Tipărit la C.N.I. „Coresi" S.A.

Alte apariţii în colecţia celor mai citite cărţi Humanitas

*MIRCEA CÂRTÂRESCU

Travesti

O carte despre splendoarea şi abjecţia dragostei adolescentine, scrisă de cel mai important prozator contemporan. „Creditori" notabili: proza eminesciană, Freud, suprarealismul si revoluţia sexuală a anilor şaizeci. Romanul este conceput ca un dialog între personajul-scriitor si un alter ego al său, depozitar al purităţii adolescentine. Discursul este condus, parţial, după tipicul terapiei psihanalitice. Dragostea este privită altfel decât în volumul de poezii omonim; adevăratul amant (monstruosul creator) „trebuie să ignore tunelele false ale dragostei sexuale şi să se-ntoarcă în sine, să fie bărbat şi femeie în acelaşi timp şi să facă dragoste cu sine însuşi în singurătatea de fiară a palatului cerebral".

*DOINA JELA

Drumul Damascului

Spovedania unui fost torţionar

Personajul cărţii de faţă caută de ani şi ani un suflet, un preot, un tribunal în faţa căruia să mărturisească: să mărturisească despre oroare, contribuind în felul său la însănătoşirea sufletelor noastre bolnave de oroare. Unealtă a Securităţii si a partidului, de la 19 la 25 de ani el a îndeplinit rolul de torţionar în beciurile Ministerului de Interne si ale închisorii Văcăreşti, la Canal si, mai ales, în saloanele speciale ale Spitalului 9, într-o perioadă - prima jumătate a deceniului şase -când încă nu se ştia despre abuzurile psihiatrice în slujba puterii.

Unică, după ştiinţa noastră, nu doar în memorialistica românească, ci si în aceea a altor popoare ieşite din comunism, mărturisirea de faţă dă seamă, mai convingător poate decât mărturiile celor care au îndurat răul, de iadul comunist. Ea este totodată o dovadă a marii şanse de salvare a omului prin spovedanie şi căinţă.

*H.-R. PATAPIEVICI

Zbor în bătaia săgeţii. Eseu asupra formării

La prima sa apariţie (1995), Zbor în bătaia săgeţii era comparat de Gabriel Liiceanu - într-o scrisoare deschisă către H.-R. Patapievici, citită la lansarea cărţii -cu Jurnalul de la Păltiniş: „Cartea ta poartă subtitlul Eseu asupra formării. El traduce, într-un fel, subtitlul Jurnalului de la Păltiniş - Un model paideic în cultura umanistă. Paideia răspunde întocmai cuvântului german Bildung şi traducerii romaneşti «formare». Despre formare, aşadar, este vorba în ambele cărţi. Numai că la prima vedere cartea ta pare a fi tocmai un antijurnal păltinişean... La Păltiniş formarea discipolului era asistată de un maestru, în cazul de faţă maestrul şi discipolul se suprapun... Până la urmă, nu maeştrii si discipolii contează, ci o mână de oameni pe care îi uneşte bucuria unei ţinte comune: libertatea."