Tanase Scatiu de Duiliu Zamfirescu
Tanase Scatiu, al doilea volum din ciclul Comanestenilor, este romanul parvenitului, al mojicului si mitocanului (Al. Sandulescu) Personajul face parte din galeria tipologica a parvenitului, inferior lui Dinu Paturica, desi nu lipsit de viata (G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent). Romanul Tanase Scatiu, mai putin izbutit epic decat viata la tara, cazut uneori in desuetudine sentimentala, e mai degraba o concretizare a unei conceptii etice a scriitorului, care sanctioneaza sever personajul care-i repugna evident. D. Zamfirescu a construit in Tanase Scatiu un personaj grotesc, vizibil mai ales prin contrastul cu oamenii de bun simt.
D. Zamfirescu a construit in Tanase Scatiu un personaj grotesc, vizibil mai ales prin contrastul cu oamenii de bun simt. El este arendasul imbogatit: avea casele cele mai frumoase din targ, cumparate de ocazie, de la un boier scapatat. Casatorit cu Tincuta, intra in familia Comanestenilor, avand un sentiment de mandrie si demnitate ca apartine astfel unei familii vechi, boieresti.
Are uneori licariri de omenie, mai ales pentru batrana sa mama, de rusine chiar, indeosebi fata de Sasa, care impunea respect tuturor. Deputat in doua legislaturi si ales pentru a treia oara, ca senator, sta mai mult la bucuresti. Fara nici un scrupul in comportamentul sau familial, politic, ca administrator al mosiei lui Dinu Murgulet, de care dispune acum in intregime, el este un personaj odios.
Tiran in politica, tiran in casa, agramat, cu instincte negustoresti sigure, camatar mai toata lumea din oras ii datora bani , personajul este tipic pentru categoria de parveniti.
Cateva scene pun in evidenta caracterul odios, grosolania personajului: aruncarea vizitiului din trasura intr-un moment de furie oarba; impuscarea calului de la trasura intr-o criza de furie, cu prilejul vizitei ministrului; cheful de pomina, in camera alaturata celei in care se afla ministrul, cand a jucat descult; comportamentul ipocrit si teatral la moartea tincutei, cu ochii rosii; incercarea turbata de a-l aduce inapoi pe fugarul Dinu Murgulet.
Acesta il numea cu ura si neputinta nebunul, cainele, talharul care mi-a luat mosia. Ca si Dinu paturica, care urmarea imbogatirea pe orice cale, ingrijitorii de pe mosie ai lui Scatiu erau alesi pe spranceana: unul mai pehlivan decat altul.
Taranii de pe mosie nu mai pot suporta atatea angarale, dobanzi si nelegiuiri si se plang ministrului de Tanase Scatiu, cerandu-l inapoi pe boier, pe conu Dinu care din mosi-stramosi stapanise pe la vetrele lor. Scena in care taranii se strang in jurul saniei boierului batran, legat fedeles de oamenii lui Scatiu, e o pagina epica dinamica, memorabila, care premerge miscarea colectiva din Rascoala lui Rebreanu.
Furia spontana si colectiva e surprinsa psihologic in cateva fraze: Ce se petrecu atunci nimeni nu-si putea da seama. Intr-o clipa il facura faramele, fara zgomot, fara vaiete.
Uciderea arendasului de catre tarani, a celui care nu era legat de pamant, confirma teza scriitorului cu privire la boierii de vita veche, iubitori ai pamantului stramosesc: Iar conu Dinu ramase sa traiasca mai departe, olog si singur, insa stapan ca mai inainte pe pamant, pe pamantul care-i fusese atat de drag, in care se nascuse, pe care traise si in care avea sa se odihneasca pe veci, cu credinta ca acolo ii va fi bine, ca in acest pamant-mama va gasi, asemenea celor vechi, nemurire, rasplata si pedeapsa. Comparandu-l pe Dinu Paturica cu Tanase Scatiu, Pompiliu Constantinescu remarca deosebirile dintre ei:„ ...Paturica e inteligent, cult, destul de fin in viclenie si are fermitatea de alcatuire interioara a eroului balzacian”.
Ciocoiul lui Zamfirescu e vulgar, incult, prost si badaran, evoluat din mediul taranesc spre mediul urban, in sensul tipurilor de mitocani avuti din galeria caragialiana. Pentru Nicolae Manolescu, Tanase Scatiu este un grobian erou de cursa balzaciana, profitor, gata de mari lovituri, calculat si magic. George Calinescu sintetizeaza locul acestui personaj in lite-ratura romana: Scatiu este inferior lui Dinu Paturica, desi nu lipsit de viata.
Ca intr-o veritabila fiziologie clasica. Scatiu nu a cunoscut in plan moral nici un fel de schimbari de-a lungul celor doua romane. Doar imprejurarile exterioare si prilejurile de manifestare au devenit mai numeroase si mai variate. Personajul e urmarit mai ales in relatiile familiale. Ajuns ginere al boierului Dinu Murgulet, in imprejurari evocate in treacat si neconvingator de catre autor, viata lui de familie se infatiseaza ca un permanent razboi de hartuire impotriva socrului, a sotiei si chiar a micutei Zoitica, singura lui fiica, „neam al diacului", cum o numeste din primul capitol, inrudirea, departe de a rezolva conflictul, ce parea ireconciliabil in romanul anterior, dintre mitocanul Scatiu si boierii Murgulet, il acutizeaza
De obicei, ii terorizeaza insa cu intentie, intr-o pornire de razbunare, izvorata dintr-un complex de inferioritate. Cea mai la indemana este sotia sa, tanara si gingasa Tincuta, fata de care nu da niciodata vreun semn de afectiune. S-a casatorit cu ea pentru a parveni, dar si pentru a-l umili pe „fodulul", boierul de la Ciulnitei. Cu sotia vorbeste totdeauna ironic, o jigneste, pe ea si pe rudele ei, este violent si brutal.
Preocuparile si conduita Tincutei, muzica, lectura, simtul frumosului, vorbirea ingrijita il irita, accentuandu-i constiinta de mojic iremediabil pe care, neputand-o depasi, si-o asuma cu ostentatie. Complexul de inferioritate al lui Scatiu rabufneste in dispret fata de boierii lipsiti de spiritul sau intreprinzator, aducator de bani si putere. La reprosul Tincutei ca vorbeste urat, el raspunde:
„Se poate; asa stiu eu sa vorbesc, si-mi merge bine. D-voastra, care vorbiti frumos, va mancati averile ca pacatosii”
La moartea prea timpurie a sotiei, durerea lui Scatiu, simulata, se manifesta zgomotos si teatral. Razboiul lui nu s-a terminat insa, fiindca adevaratul dusman este Dinu Murgulet. Cu acesta continua un conflict mai vechi, manifestat atat pe plan psihologic, cat si economic si social. Batran si bolnav, conu Dinu este torturat mai intai indirect, prin suferintele provocate Tincutei, care-i amintesc dureros vinovatia de a fi consimtit la mezalianta.
Apoi, prin sechestrare si deposedarea violenta de toate bunurile sale. Planurile lui Scatiu, in ceea ce-l priveste pe batranul boier, sunt de-a dreptul criminale. Temperamentul violent, lipsit de orice frana morala, il face sa comita acte bestiale. Daca injuraturile si bataile aplicate slugilor si brutalitatea cu cei din familie fac parte din cotidian, scena impuscarii calului naravas, care l-a „compromis" in ochii ministrului” pare al unui nebun, al unei fiinte subumane.
In cadrul ciclului Comanestenilor, Tanase Scatiu se impune mai ales prin relieful personajului principal, marcand un moment de evidenta originalitate in galeria parvenitilor, deschisa prin Dinu Paturica al lui N. Filimon.
comenatriu in format electronic