Învățătura morală intre reprimare condiționare și refulare
Omul lipsit de morala nu poate ajunge la divinitate. Este un concept aruncat pe piață de biserică, de învățăturile religioase care propovăduiește religia bazată numai pe moralitatea omui.
Eu nu cred asta, nu cred in împărțirea oamenilor în morali și imorali, intre omul bun și omul rău, intre omul realizat material și spiritual și omul outsideri. Nu cred asta. Societatea a creat aceste diferențe că să-i fie mai ușor să ne țină sau sa ne dezbine.
Morală și religia sunt luate la pachet după toate canoanele impuse de biserică. Dar eu cred că atitudinile noastre sociale, conștiința morală sunt rezultatul interacțiunilor noastre cu mediul in care trăim. Traiul nostru, care e parte a unor grupuri colectivități, care ne impune o anumită conduită comportamentala și verbală. Aici dispărem noi că ființe unice, suntem confundați cu aceste grupuri de care aparținem.
Gândind logic, și societatea nu pierde nimic dacă unul dintre noi moare sau dispare. Sunt ceilalți care rămân și alții care intră în comunitate. Pentru că noi, singuri nu contam. Sa luam că exemplu o familie, un grup de furnici, care muncesc zi lumină pentru a-și îndeplini menirea, scopul. Daca una dispare moare, nimeni nu-i simte lipsa pentru că celelalte sute sau mii, își continuă obligațiile cerute de grup.
Asemeni suntem și noi. Nimic nu diferențiază omul de furnică, nu sunt altceva decât un simplu mecanism dintr-un angrenaj uriaș.
Învățătura morală nu face omul nici virtuos, nici religios nici moral. Doar îi acceptă din punct de vedere social.
Condiționarea, reprimarea i refularea vor satisface in aparență lumea dar individul este negat, individul singur.
Ce înseamnă reprimarea?
Reprimarea este discreditarea aruncată asupra sentimentelor noastre spontane, interdicția de a le exprima liber și obligația de a arbora un chip care nu este al nostru și a etala ceea ce nu suntem.
Această conflagrație obscură ne epuizează energia și duce inevitabil la nebunie, la o boală psihică. Nebunia este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru ipocrizie, pentru impostură și pentru morala caricaturală.
Duplicitatea și ipocrizia sunt produsul falsei morale. Aderarea obligată la o viață comunitară, duce a reprimarea spontaneității noastre.
O să-mi spuneți că asta e normalitatea.
E normal sa trăiești într-o comunitate, sa faci parte din ea, să-ți îndeplinești obligațiile, da, e normal, dar dreptul nostru de a ști cine suntem cu adevărat, nu e și el normal?
Suntem o părticică, fără importanță dintr-un imens întreg și ne supunem fara să știm de ce.
"Ne duce viața acolo", o să spuneți. Da, ne duce viața unde vrea ea, pentru că nu suntem curioși să aflăm cine suntem cu adevărat, ce voim cu adevărat. Cinci minute din cele douăzeci și patru de ore sa ne întrebăm asta. Sunt convinsă că în fiecare zi veți avea alt răspuns, pe care nici nu-l bănuiati.