Vulturul de  Emil Garleanu

S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munţilor falnici. Şi doritor de lumina, în aceasta dimineaţa scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalţat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalţimea uriaşa; a plecat capul şi-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraştiate, ca graunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate.

I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încantatoare, peste care primaverile se aştern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturandu-şi aripele, facu un ocol larg, suind şi scoborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pana la el: se repezi, şi, în ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi îi dadu drumul şi urmari cu ochi stralucitori lunecarea uşoara, ca pe o apa, a penei, care candva îi ajutase sa se ridice.
Lua munţii în lung. Nici o boare de vant, nici un murmur de ape care sa strabata atat de sus.

Şi aşa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în galgairi puternice, privind în toate parţile cu ochii lui ca doua scantei.
Obosi. Se scoborî uşor şi se aşeza pe varful unei stanci ce ţaşnea în sus, goala, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, parea şi el de piatra, parea ca-i colţul ascuţit al stancii încremenite acolo de veacuri.

Pe urma îşi pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se facu dor de racoarea dulce a undei şerpuitoare. Salta şi se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzand gatul gol, bau îndelung, însetat. Apoi îşi lua iaraşi zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripele la soare şi închise ochii. Aţipi…

Adieri de vant îl înfaşoara în valul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisa înca, parca zareşte un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sange, soarele apune. Munţii parca-s aprinşi, cerul arde.
îşi ia zborul grabind spre cuib.

Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zareşte prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari adanci, un tunet, şi aripa amorţita îi cade în jos. Se rostogoleşte de cateva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui carbune, ce-i arde carnea, îşi încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui munţii parca se prabuşesc. Aripa îi mai sta puţin întinsa, apoi i se frînge langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iaraşi cauta sa-şi întinda aripele; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta liniştit, privind înainte.

Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura straşnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior, şi, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed.
In vreme ce capriorul se scutura şi fuge, nauc de spaima şi durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschişi.