Luptatorii de Emil Garleanu

Soarta se vede ca-i menise aşa: sa fie vecini şi sa fie duşmani. Şi amandoi cucoşi frumoşi.
Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mangaierea luminei. Gulerul şi penele subţiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mladioase şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii ce se stingeau îndata. Numai deasupra capului cu ochi neliniştiţi ca nişte gaze, creasta plecata, ştrengareşte, roşie, aprinsa ca para focului.

Celalalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omatului de curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor puţin-puţin galbui ca suflate cu aur; alba coada bogata-n pene, uşoara, rasfirata. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în margeanul pleoapelor, o creasta carnoasa, batuta şi roşie ca o garoafa.

Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri taioase printre sparturile gardului; fiecare se silea sa trambiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese înca faţa-n faţa, sa se masoare. Astazi însa, clipa dorita de amandoi sosise pe neaşteptate.
Cucoşul alb, cu gainile lui, ieşise pe tapşanul de dindosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasa de primavara, pamantul era jilav, plin de mustul din care se şi hranea cea dintai urzeala a lavicerului ierbii.
Cum scurma aşa, cucoşul îşi auzi tovaraşele şoptind. Ridica semeţ capul, şi drept înainte, din partea cealalta, vrajmaşul negru se proptise gata de lupta. Gainile se oprira; înţelesesera ca aveau ceva de privit.

O scaparare şi s-au repezit. S-au oprit faţa-n faţa, cu gaturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripele puţin desfacute şi date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni şi se lovira piept în piept; apoi se dezlipira repede şi, cu capetele pe spate, se avantara din nou, prinzandu-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse.
Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpatat.
Şi iara şi se detera-napoi, cu gaturile întinse de mai sa se desprinda din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odata vantul aşa s-au ridicat de la pamant.

Se îndesara pene-n pene, cautand sa se apuce cu pliscul, sa se sfaşie cu ghearele. Se ferira pe urma în laturi, sarira unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut sa se rapeasca-n vazduh; şi-n sfarşit se ţintuira locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţitul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gat. Plini amandoi de sange, tremurand, statura aşa pana cand durerea îi învinse; atunci se smucira-napoi, pandind clipa cand sa se rapuie.

Sangele clocoti deodata în trupul amandurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se napustira, de asta data pe viaţa şi pe moarte.
Stranşi în gheare ca-n nişte cleşti, cu pliscurile împlantate unul în carnea celuilalt, se rostogolira la pamant şi iar se înalţara, aprigi, în picioare. Sapara pamantul cu pintenii, şi ţarana sarea împraştiata. Penele, negre şi albe, zbarlite, smulse, rasfirate, se amestecara-n lupta abraşa, ca trupurile lor se contopisera, alcatuind parca o floare ciudata, o floare chinuita de furtuna ce-i împraştia petalele-n vant.

Dar puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai încordara o data şi se descleştara doboraţi, însangeraţi, rasufland cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picaturi de sange. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dunga roşie, de care se lipise o pana alba din haina potrivnicului.
Şi cum stateau aşa, gainile se apropiara mulţumite şi mandre parca fiecare de stapanul lor, îi înconjurara. Iar luptatorii, dupa ce se mai privira o data ca şi cum şi-ar fi zis: „pe maine!” se departara, ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului sau.