Nedespartite de  Emil Garleanu

Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind zarile. Pasarile se rotesc în înalt, se deşira, iar se strang şi iar se raresc, apoi îşi aleg calauzele, le pun în frunte, şi-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vaslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
încotro?

In nopţile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinţa subt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; ţipete rasar şi se strang; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile calatoare. Şi cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parca fura soarele, pe aripele lor parca duc primavara.

Un stol de turturele a întarziat. Grabite, s-au strans în dimineaţa aceasta, şi-n falfairile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. întai o iau pe-aproape de pamant, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea sa mai vada locurile acestea o data. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul paduricii, în vreme ce o raza de soare împinge panza norilor şi tiveşte pe cer o dunga de lumina. Bucuroase, paserile bat din aripi şi se hotarasc. Patru, doua perechi, o iau mai înainte, o pereche ramane în zbor mai potolit, în urma.

Ajung deasupra raului; un ţipat nabuşit, din guşa un semn al calauzei, vrea sa le stranga pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşca clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele doua perechi feresc ca fulgerul în laturi; dar din perechea din urma o turturica îşi curma zborul, îşi aduna apoi puterile, cu cel din urma fior al vieţii, se roteşte în doua cercuri, se înalţa drept, ca o sageata, în vazduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele raului, care o fura şi o poarta mai departe.

Stingherul, soţul, urmareşte puţin stolul, apoi se întoarce, cauta îngrijat, şi, pe apa turbure, îşi vede tovaraşa. O putere îl ţine atunci deasupra valtorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plapand şi patat de sange ce luneca la vale, de la trupul pe care, în cercuri stranse, îl urmareşte mereu.

Şi subt cerul, în care raza de soare s-a stins, calatoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un ramas bun, pasarea moarta manata de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmandu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!…
Şi-n urma lor toamna cade mai grea!