In curtea mea de Emil Garleanu

Curtea mea e la ţara, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de catina, iar pe catina. în care vrabiile stau împanata ca albinele în roi, se ţese, de cu primavara pana-n toamna, tulpina de rochiţa randunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvarlitura de piatra unul de altul, se înalţa plopi batrani, fuse uriaşe pe care se deapana vantul; pe varfurile lor ţin acoperamantul – cerul. Tufe de pomuşoara şi de agrişe dau, înauntrul curţi, adapost pasarilor mele.

Caci am pasari multe şi felurite. De ici, din portiţa încununata cu iedera, hai sa le privim. Ai auzit cucurigul? Rasare soarele. Cucoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iata-l pe culme, ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de lupta. Parca vrea sa-şi arate barbaţia cardului celuia de claponi, din faţa lui – gaini care nu se oua, ale caror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de salcii plangatoare printre pasari.

A, uite-o: harnica ograzii! Repede-repede, sfaraindu-i picioruşele, în ghetele galbene pe nisip, de iute ce alearga, cu boneţica alba tivita, cu amici, de gospodina, pe cap, cu cerceluşii de margean la ureche, stransa în fusta ei cu picaţele, bibilica -picherea alearga dintr-un colţ într-altul, sa puie toate la locul lor. Numai sa-i auzi guriţa cand vreo leneşa se întrece mai mult cu de deochiul somnului.
Albe, linse, sau zburlite ca de vant, leganandu-se, sasaind, îndemnand la tacere – le vezi? cardul de gaşte se înşira, una dupa alta, ca şi cand cea din capat ar fi înghiţit un mosor de sfoara al carei capat l-ar fi hapait, pe rand, toate celelalte.

Dincolo, langa teuca de apa, sunt raţele; parca-s totdeauna vaduve, aşa-s de ursuze. Mişcand mereu din ciotul cozii, la dreapta şi la stanga, ca şi cand dansa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro s-apuce, ştiu numai sa-şi desfaca lopaţelele pliscului, sa se lincereasca-n apa.
– Dar bate soarele tare. Pune-ţi mana la ochi, sa poţi privi mai bine.
Colo, subt tufişul cela de agrişe, sunt cloştile. Infoiate, gata sa sara în capul oricui s-ar apropia, ele scurma mereu, ca şi cand ar cauta o comoara. îşi hranesc puişorii. Gagalicii — boţuri de aur, cu doua picaturi de rubin drept ochi. Uite-i cum se framanta, cum se strang roi şi se desfac pe urma, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a sarit pe spatele mamei, şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţa dupa gat. De acolo urmareşte cu ochişorii lui vioi ce fac ceilalţi: prinde clipa, sare, şi apuca viermişorul. Apoi, fugind subt aripa calda şi ocrotitoare a cloştii, ospateaza. Ceilalţi raman locului prostiţi, saracuţii, pana ce zaresc o alta prada.
Dar ce-i? Gainile se strang sa priveasca iscoditoare. Doi cucoşi tineri s-au apucat la lupta. Penele zbor ca luate de vant. Stai puţin şi-o sa vezi!

Gramaticul curţii mele e doar curcanul! Iata-l: i-a şi zarit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupeşte, şi—l urmareşte pana în celalalt colţ al curţii. Iar daca a facut pace, e şi dreptul lui: se înroteşte, îşi atarna şiragurile de hurmuz şi margele la gat şi, ca un drept judecator ce este, primeşte închinaciunile tuturor.
Numai fantele, craiul curţii mele – priveşte-l, nici nu vrea sa se uite la el. Tot necazul lui e ca gramaticul îşi poate înroti la fel coada.

Auzi un latrat? E Dudaş, Dudaşache, dulaul, pazitorul. Acuma cerceteaza gardul daca n-are vreo gaura prin care sa se poata strecura lighioanele înlauntrul curţii. Cand gaseşte o deschizatura se opreşte şi latra – da de veste.
Aha! Vezi? S-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gagalicii de aur au navalit subt aripele cloştilor, sa se ascunda. O sageata strabate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grija! Gramaticul l-a zarit cel dintai. Şi-a strans mugurul nasului, şi-a scos guşa în afara şi—l urmareşte cu ochii, sa sara. Gluguind, parca-i zice: poftim daca-ţi da mana!” Dar vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face. Un ocol, şi se şterge prin zare, sa caute aiurea o prada mai puţin pazita.

Şi-n urma lui paserile îşi vad de hrana, gagalicii rasar iaraşi la lumina, şi liniştea şi pacea se lasa peste curtea mea.
Hai, de ne-om duce şi noi!