Cantaretul de Emil Garleanu

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gandeste el, nu era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de viata. Pamantul era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia far’ de nici un capatai, prin vazduh, cand neamul lor greieresc îsi ridica osanele lui însusi, supt frunzele uriase din care astazi nici macar urme n-au ramas. Ei biruisera vremea – dainuiau stapani în lung si-n lat, ca si pe atunci. Chiar un strabunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cantarea în cuptorul brutariei lui Por-împarat. Si astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau batranii în toate mintile lor, si ei, fireste, de la alti batrani priceputi le auzisera. Caci doar asa raman povestile pe lume.
Toate gandurile acestea navalisera greierului în cap într-o seara, cand nu putea atipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cantecele ei, de sus, din copacul supt care dansul se odihnea. „Ma rog, n-as putea-o vedea si eu pe dihania asta? Ce neam asa de obraznic sa fie?“ se întreba greierul. Si cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca sa afle si-un raspuns, îsi puse în minte sa iscodeasca pe o lacusta, desi numai la gandul ca avea sa vorbeasca unei obraznicaturi, care îndraznise sa se întreaca din sarit cu el, îl apucau furiile. O cauta totusi si n-o gasi. „Fireste – gandi greierul – lacusta si sa stea acasa – dracul a mai vazut!“ Si cum luna se ascunsese într-un nor, ruga pe un licurici sa-i lumineze calea. Si, asa, se întoarse.
Toata nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îsi facuse de cap. Îl mai mangaie însa pe greier iubirea si laudele care o multime de maica-domnului – ganganiile cele rosii stropite cu negru – i-o aratau. Lasa ca-l cainau ca nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul întelesese ca si ele erau mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura linistea bastinasilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mandrie, si, în zori de zi, li se închina cu plecaciune, poftindu-le, în juru-i, sa-l asculte.
Si, cu toata oboseala, greierul le canta, în cinstea lor, un imn al diminetei. Iar vacile-domnului îl rugau sa nu mai conteneasca, fiindca ele altceva n-aveau de facut decat sa-l asculte.
Si le-a cantat greierul pana ce soarele s-a ridicat de cateva suliai pe cer. Iar încalzindu-se grozav, cantaretul se ruga de iertare, sa atipeasca putin. Si se adaposti supt frunza unei rochita-randunicii. Iar vacile-domnului se sfstuirs, se ridicara pe firicelele de iarba dimprejurul culcusului cinstitului cantaret si, leganandu-se usor, începura sa-i faca vant, sa doarma în racoare, cum se si cuvenea unui mandru crai ce era.